ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7566/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 06 martie 2009, sub nr. 8775/3/2009, reclamanta I.L. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General, SC H.N. SA și V.Ș., solicitând: 1. să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 25 iunie 1997, încheiat între Primăria Municipiului București, prin SC H.N., și H.H., având ca obiect apartamentul nr. 4, împreună cu cota de teren aferent de 18.55 mp, situat în București str. W. nr. 13, sector 1; 2. obligarea pârâtului Voicu Ștefan să îi lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 4, împreună cu cota de teren aferentă de 18.55 mp, situat în București str. W. nr. 13, sector 1. Prin întâmpinare, pârâtul V.Ș.

a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția lipsei interesului în promovarea acțiunii, excepția prescripției dreptului la acțiune, excepția autorității de lucru judecat și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare. Prin sentința civilă nr. 518 din 16 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 756/2000 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și, în consecință, a respins acțiunea, constatând autoritatea de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 756/2000 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Analizând cu prioritate excepțiile invocate conform art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., tribunalul a apreciat că, deși în ordinea firească s-ar impune soluționarea cu prioritate a excepțiilor procesuale privind lipsa calității procesuale active și legat de aceasta excepția lipsei de interes, dat fiind faptul că în materia acțiunilor reale condiția calității și dreptului sunt strâns legate, iar în cauză argumentele aduse în susținerea acestora sunt argumente de fond vizând însuși dreptul dedus judecății, se impune soluționarea prioritară a excepției autorității lucrului judecat. Examinând această excepție, tribunalul a constatat că este întemeiată, pentru următoarele motive: Prin sentința civilă nr. 756 din 30 iunie 2000, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta I.L.

împotriva pârâților Consiliul General al Municipiului București, R.R.D., C.E., H.H., P.T., A.M., L.C.E. și L.E., I.C.A. și T.S., acțiune prin care s-a solicitat obligarea pârâților să îi lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în str. W. nr. 13, sector 1, compus din teren în suprafață de 2925 mp și construcții, precum și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la acest imobil. Instanța a reținut că reclamanta nu a dovedit că autorul său, I.N., este proprietarul imobilului; că actul intitulat „convențiune” nu dovedește proprietatea asupra terenurilor și construcțiilor, fiind un contract de antrepriză, care stipula că după terminarea efectivă a lucrărilor, I.N.

urma să fie proprietarul exclusiv asupra subsolului, parterului și garajul, însă construcția nu a fost finalizată în forma convenită, având altă configurație; că reclamanta nu a dovedit că s-a transmis în patrimoniul său dreptul de proprietate; că nu a fost respectată regula unanimității. Prin decizia civilă nr. 183A din 05 aprilie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, apelul a fost respins ca nefondat, menținându-se considerentele avute în vedere de prima instanță. Prin decizia nr. 2399 din 14 iunie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a respins recursul ca nefondat, reținând că reclamanta nu a făcut dovada că autorul său a fost unicul proprietar al întregului imobil revendicat.

Între litigiul soluționat prin hotărârile judecătorești menționate și prezentul litigiu există tripla identitate de părți, obiect și cauză, cerută de art. 1201 C. civ. pentru existența autorității de lucru judecat. Astfel, în ce privește identitatea de părți, în ambele litigii părțile s-au judecat în aceeași calitate, fiind lipsit de relevanță aspectul că în litigiul anterior pârâții au stat în judecată alături de alți pârâți, a căror calitate procesuală pasivă era atrasă de calitatea lor de titulari ai dreptului de proprietate asupra altor apartamente din imobil, nefiind deci vorba despre un litisconsorțiu obligatoriu. Pârâtul V.Ș. este moștenitorul lui H.H., deci continuator, din punct de vedere juridic, al personalității acestuia.

Reclamanta a mai arătat că nu se poate reține identitatea de părți, invocând faptul că în litigiul anterior părțile nu au stat în judecată în aceeași calitate, întrucât autorul pârâtului V.Ș. a fost chemat în judecată nu în calitate de proprietar, ci în calitate de chiriaș. Aceste susțineri sunt neîntemeiate întrucât, pe de o parte, noțiunea de „calitate” se interpretează din perspectivă procesuală, deci de reclamant și pârât, argumentele aduse de reclamantă fundamentând mai degrabă lipsa identității de cauză, iar, pe de altă parte, indiferent dacă sunt examinate la condiția identității de părți sau la condiția identității de cauză, sunt nefondate.

Astfel, reclamanta a solicitat în litigiul anterior constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, în baza cărora chiriașii dobândiseră dreptul de proprietate asupra imobilului, astfel că au fost chemați în judecată în această calitate și nu în calitate de chiriași. În ce privește identitatea de obiect, în ambele litigii s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 25 iunie 1997 și obligarea proprietarului apartamentului nr. 4 (în litigiul anterior stând în judecată autorul pârâtului V.Ș. – H.H.) să îi lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul. Împrejurarea că prezentul litigiu are ca obiect doar o parte din obiectul judecății anterioare nu este de natură să înlăture identitatea de obiect dintre cele două litigii.

Nu trebuie uitat faptul că autoritatea de lucru judecat a fost reglementată ca o instituție care să asigure efectul obligatoriu al hotărârilor judecătorești prin împiedicarea unei noi cereri prin care se tinde la realizarea aceluiași drept ce a format obiectul unei judecăți anterioare. Este evident faptul că soluția adoptată de instanțele judecătorești în privința unui întreg imobil subzistă și în privința părților acestuia.

Dacă s-ar accepta ideea că nu există identitate de obiect atunci când printr-o cerere ulterioară s-ar deduce judecății același drept, dar numai în privința unei părți din obiectul căruia îi este atașat, s-ar ajunge la eludarea normelor legale care reglementează autoritatea de lucru judecat, rămânând la latitudinea reclamantului să fracționeze bunul în câte părți consideră necesar și să formuleze cereri repetate până la eventuala obținere a unei soluții favorabile, ceea ce ar fi de natură să încalce și cealaltă rațiune a reglementării instituției autorității de lucru judecat și anume asigurarea securității circuitului civil prin înlăturarea posibilității pronunțării unor soluții contradictorii.

În ce privește identitatea de cauză a acțiunii, în sensul de fundament al raportului juridic litigios, în speță este îndeplinită și această condiție. Astfel, în litigiul anterior, reclamanta a invocat dreptul de proprietate al autorului ei, dobândit prin actul de partaj voluntar din 06 august 1947. În litigiul de față, reclamanta a arătat că autorul ei, defunctul soț I.N.H., a dobândit imobilul, respectiv cota de 1/6 prin succesiune după tatăl său I.G. și cota de 5/6 prin schimbul de cote indivize din diverse imobile, făcut de coindivizari cu prilejul ieșirii din indiviziune.

Se constată că dreptul de proprietate a fost dobândit de autorul reclamantei prin succesiune, împrejurarea că la întocmirea actului de partaj voluntar coindivizarii au cedat reciproc cotele pe care le aveau din diverse imobile, pentru ca fiecare să dobândească astfel dreptul exclusiv asupra unui imobil determinat, nefiind de natură să transforme modul de dobândire a dreptului de proprietate din succesiune în contract de schimb, cum susține reclamanta. Deci, izvorul dreptului de proprietate este același în ambele acțiuni, respectiv succesiunea de pe urma proprietarului I.G., de la data finalizării litigiului anterior și până la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată nesurvenind nicio schimbare a împrejurărilor de fapt și de drept, pentru ca reclamanta să poată invoca o schimbare a cauzei cererii sale de chemare în judecată.

Împrejurarea că în considerentele hotărârii anterioare s-a reținut și nerespectarea regulii unanimității, care a fost mult atenuată în practica judiciară din ultimii ani, nu este relevantă, întrucât astfel cum s-a arătat mai sus, considerentele pentru care acțiunea anterioară a fost respinsă au constat, în principal, în faptul că nu s-a dovedit dreptul de proprietate al autorului reclamantei asupra imobilului revendicat. De asemenea, este nerelevantă împrejurarea că în litigiul anterior nu s-a cerut expres compararea titlurilor de proprietate, întrucât mecanismul specific acțiunii în revendicare în cazul existenței mai multor titluri de proprietate asupra aceluiași imobil, provenind de la autori diferiți, este cel al comparării puterii titlului autorului fiecărei părți.

Acest mecanism nu este însă inclus în sfera cauzei cererii de chemare în judecată, ci în sfera cauzei acțiunii în revendicare, care este una generică și anume deținerea unui bun în mod nelegitim, fie fără titlu, fie în virtutea unui titlu nevalabil, inopozabil sau lipsit de eficiență. Or, în examinarea autorității de lucru judecat verificarea privește identitatea cauzei cererii de chemare în judecată și nu a cauzei acțiunii în revendicare, care este generică și totdeauna aceeași. În consecință, tribunalul a constatat că este îndeplinită cerința triplei identități de părți, obiect și cauză impusă de art. 1201 C. civ., fiind întemeiată excepția autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 756/2000 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

În ce privește sentința civilă nr. 1939 din 19 martie 2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, tribunalul a constatat că nu poate fi reținută excepția autorității de lucru judecat, întrucât litigiul nu a fost soluționat pe fond, ci pe excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, în raport de sentința civilă nr. 756 din 30 iunie 2000. Prin decizia civilă nr. 130A din 15 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței susmenționate, ca nefondat.

Pentru a decide astfel, curtea a reținut următoarel e: Prima instanță a analizat în mod judicios, pertinent și temeinic excepția autorității de lucru judecat, nicio precizare suplimentară nefiind necesară sub aspectul întrunirii cerințelor autorității de lucru judecat, astfel încât instanța de apel va examina în cele ce urmează, punctual, criticile formulate prin cererea de apel de către reclamantă. Prin prima critică, apelanta-reclamantă a invocat nelegalitatea hotărârii în raport de împrejurarea că, deși a reținut lipsa autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 1939 din 19 martie 2003 a Judecătoriei sectorului 1 București (prin care cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare fusese respinsă fără a fi soluționată în fond), a admis excepția și a respins acțiunea și în privința capătului 1 al cererii, care avea, oricum, caracter principal.

Într-adevăr, prima instanță a reținut, pe de o parte, lipsa autorității de lucru judecat a sentinței nr. 1939/2003, iar, pe de altă parte, a admis excepția autorității de lucru judecat pentru întreaga acțiune, în raport de sentința nr. 756/2000, fără ca aceste statuări să fie contradictorii. Astfel, instanța a reținut în considerente (și în dispozitiv) că sentința civilă nr. 756/2000 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, se bucură de autoritate de lucru judecat în cauză, iar din expunerea de către tribunal a condițiilor în care se poate reține incidența art. 1201 C. civ., dar și din lucrările dosarului, curtea constată că primul litigiu, soluționat prin sentința nr. 756/2000, avea ca obiect revendicarea imobilului și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, de vreme ce hotărârea în raport de care a fost admisă excepția a soluționat o cauză ce avea ca obiect atât revendicarea, cât și nulitatea contractului, în mod corect a fost reținută autoritatea de lucru judecat în raport de ambele capete ale cererii de față. Legat de această chestiune, este lipsit de relevanță pentru analiza obiectului pricinii, ca element al puterii de lucru judecat de care se bucură sentința nr. 756/2000, dacă în acel litigiu capătul de cerere în constatarea nulității absolute avea caracter principal sau accesoriu. În legătură cu cerința identității de părți, apelanta a susținut că în primul litigiu autorul pârâtului V.Ș. a fost chemat în judecată în calitate de chiriaș în imobil, iar în prezenta cauză a fost chemat în calitate de proprietar, având altă calitate.

Așa cum în mod corect a arătat tribunalul, chestiunea nu ține de identitatea părților, ci de cauza acțiunii (respectiv de fundamentul pretenției deduse judecății), însă, chiar și așa, critica este nefondată. Astfel, de vreme ce în primul litigiu s-a cerut constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autorul pârâtului persoană fizică (după cum rezultă din considerentele deciziei civile nr. 183A din 03 aprilie 2001 a Curții de Apel București, prin care s-a soluționat apelul declarat împotriva sentinței nr. 756/2000), precum și revendicarea de la pârâtul H.H. a imobilului din str. W. nr. 13, rezultă cu claritate că reclamanta a contestat calitatea de proprietar a pârâtului, opunându-i acestuia pretenția proprie de proprietate asupra aceluiași bun.

Prin urmare, pe de o parte, identitatea de părți este îndeplinită, deoarece aceeași persoană a avut calitatea de pârât în ambele pricini, iar, pe de altă parte, pentru că pârâtul nu a fost chemat în altă calitate. În mod eronat susține apelanta-reclamantă lipsa identității de obiect între cele două cereri, întemeiat pe împrejurarea că în primul proces a revendicat întreg imobilul, iar în cauza de față exclusiv un apartament.

Astfel, nu numai matematic a cere un întreg presupune și a cere o parte din acel întreg, ci și din punct de vedere juridic, deoarece nici unul dintre pârâții chemați în judecată în primul proces nu putea fi obligat la a lăsa în proprietate și posesie reclamantei o altă parte a imobilului decât cea pe care o dobândise anterior prin cumpărare, iar pretinsa solidaritate a pârâților din prima cauză nu există, deoarece nu se întemeiază pe vreo dispoziție legală sau convențională, iar pârâții nu erau proprietari în indiviziune asupra apartamentelor pe care le cumpăraseră. În concluzie, există identitate (parțială, dar suficientă) de obiect față de împrejurarea că în prima cerere s-a solicitat revendicarea întregului imobil, iar în prezenta cerere s-a urmărit recunoașterea dreptului de proprietate numai asupra apartamentului nr. 4, dobândit de unul dintre pârâții din prima acțiune.

A mai invocat apelanta-reclamantă că și cerința identității de cauză a fost examinată în mod greșit de tribunal. Astfel, apreciază apelanta că în litigiul anterior a invocat lipsa de titlu a statului în opoziție cu titlul său, nefiind cerută o comparare a titlurilor. Cauza cererii este fundamentul juridic al acesteia, în speță apărarea de către reclamantă a dreptului de proprietate pe care îl pretinde în privința imobilului. În raport de aceasta, devine lipsită de relevanță dacă apărarea dreptului de proprietate se face în acțiunea în revendicare prin compararea de titluri sau prin invocarea lipsei titlului pârâtului.

De altfel, în revendicarea formulată împotriva statului și a pârâților persoane fizice, reclamanta a susținut aceeași lipsă a titlului statului care fundamenta și prima acțiune în revendicare, iar în cauza de față justifică, în construcția logico-juridică a acțiunii introductive, lipsa de caracterizare a titlului pârâtului, care, spune reclamanta, a dobândit de la un neproprietar, statul. De asemenea, este lipsită de relevanță împrejurarea dacă acțiunea în revendicare are caracter principal sau accesoriu față de acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Chiar independente fiind cele două capete ale cererii, astfel cum a afirmat reclamanta-apelantă în privința cererii pendinte, curtea constată că, la fel ca în cauza de față, și în prima cerere, soluționată prin sentința nr. 756/2000, reclamanta invocase încălcarea reglementărilor aplicabile la încheierea contractului, ca temei al anulării actului, iar în susținerea cererii de revendicare invocase lipsa titlului statului – cu efecte asupra valabilității titlului pârâților subdobânditori. Curtea va înlătura printr-un argument comun toate celelalte susțineri cuprinse în motivul de apel B.3.a și B.3.b, constatând că la examinarea autorității de lucru judecat nu sunt relevante argumentele pentru care instanța a soluționat prima cerere în sensul respingerii sale ca neîntemeiată.

De asemenea, hotărârea în raport de care operează autoritatea de lucru judecat este aceea prin care s-a soluționat fondul cauzei, în speță sentința nr. 756/2000, și nu deciziile date în apel și recurs, care au menținut hotărârea Tribunalului București. Din acest punct de vedere, este nefondată critica în sensul că tribunalul a reținut autoritatea de lucru judecat în considerentele sentinței raportat la deciziile din apel și recurs, iar în dispozitiv în raport de sentința Tribunalului București.

Dimpotrivă, atât în considerentele, cât și în dispozitivul sentinței apelate, hotărârea față de care s-a reținut autoritatea de lucru judecat este sentința nr. 756/2000, însă instanța a analizat excepția invocată prin raportare la conținutul deciziilor din apel și recurs pentru a identifica în mod corect obiectul, cauza și părțile primului litigiu, în contextul în care cererea introductivă de instanță, soluționată prin sentința nr. 756/2000, nu era depusă la dosar, iar sentința amintită nu era suficient de lămuritoare cu privire la aceste aspecte. Se impune însă a sublinia încă o dată că relevante pentru examinarea excepției autorității de lucru judecat nu sunt considerentele pentru care prima instanță a respins acțiunea ca neîntemeiată, ci obiectul, părțile și cauza cererii anterioare.

În consecință, având în vedere chestiunile expuse în paragrafele anterioare, curtea a reținut că autoritatea de lucru judecat nu este analizată în raport de anumite considerente ale instanței de recurs sau de cele reținute de prima instanță cu privire la temeinicia sau netemeinicia cererii, ci în funcție de conținutul obiectiv și subiectiv al cererii de chemare în judecată și de cauza acesteia astfel cum a fost stabilită de reclamant. De asemenea, este artificială invocarea, ca argument al schimbării cauzei celei de-a doua cereri, a dobândirii bunului în altă modalitate, respectiv succesiunea după autorul reclamantei și actul de schimb încheiat de acesta din urmă. Astfel, reclamanta și-a justificat pretinsul drept de proprietate prin aceleași acte juridice în ambele litigii, astfel încât cauza cererii nu s-a modificat.

La motivul de apel B.3.c, apelanta reiterează un argument dedus din acordarea de valențe nejustificate considerentelor pentru care prima instanță și instanțele de apel și recurs au soluționat cauza într-un fel sau altul. S-a răspuns mai sus acestei critici. Cu privire la critica în sensul că se impune o distincție între o acțiune în revendicare „clasică” și o acțiune în revendicare întemeiată pe art. 1 din primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și pe art. 6 din aceeași convenție, curtea a constatat că o asemenea distincție nu este justificată. Astfel, pe de o parte, simpla invocare în cererea de chemare în judecată a dispozițiilor mai sus amintite nu transformă acțiunea în revendicare într-o altă acțiune.

Pe de altă parte, aceste prevederi nu pot constitui, per se, temei al unui demers judiciar, în realitate invocarea lor fiind menită a justifica înlăturarea de la aplicare a unor dispoziții din dreptul intern, care altfel ar fi incidente în cauză, atunci când ele sunt contrare prevederilor din tratatele internaționale asumate de România. De asemenea, pronunțarea deciziei nr. 33/2008 a instanței supreme, în recurs în interesul legii, nu a condus în nici un caz la stabilirea a trei temeiuri de drept ale acțiunii în revendicare, cum în mod eronat susține reclamanta-apelantă, ci această decizie a examinat prevalența legii generale sau a legii speciale într-un litigiu, prin prisma respectării dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Protocoalelor adiționale.

Prin urmare, aducerea în discuție într-un proces a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și a art. 6 din Convenție nu schimbă cauza juridică a acțiunii în revendicare, deoarece, dacă o sentință irevocabilă pronunțată anterior se opune la redeschiderea unui nou litigiu cu același obiect și aceleași părți și având aceeași cauză, atunci nici prevederile convenționale nu pot înlătura puterea de lucru judecat. Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs, în termen legal, reclamanta, invocând că h otărârea cuprinde motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) și este dată cu încălcarea art. 1201 C. civ. (art. 304 pct. 9 C. proc. civ).

I. Având în vedere conținutul art. 1201 C. civ., în analiza puterii de lucru judecat, prezenta acțiune trebuie raportată la: - elementele acțiunii anterioare, ce au fost judecate de instanță; - putere de lucru judecat are dispozitivul sentinței instanței de fond și considerentele deciziei instanței de recurs. Pentru fiecare capăt de cerere, trebuie cercetat și apreciat dacă există sau nu putere de lucru judecat. Dispozitivul sentinței de fond (756/2000 a Tribunalului Municipiului București) este în sensul respingerii acțiunii (în revendicare și în constatarea nulității vânzărilor). Considerentele deciziei de recurs (2399/2002 a Curții Supreme de Justiție) sunt: nu s-a făcut dovada deschiderii succesiunii de pe urma lui I.G.; actul de partaj ar putea avea valoarea unui partaj de ascendent, caz în care nu este respectat principiul unanimității; este inutil a cerceta lucrările de construcții la imobil și nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare.

Instanțele de fond și apel, în analiza puterii de lucru judecat, au procedat nelegal, încălcând art. 1201 C. civ., deoarece: - au raportat prezenta acțiune numai la considerentele hotărârii instanței de apel, care nu are putere de lucru judecat; - nu au raportat prezenta acțiune la considerentele deciziei instanței de recurs nr. 2399/2002 a Curții Supreme de Justiție, care reține lucruri diferite, este motivată diferit și are rațiuni diferite, atât față de hotărârea instanței de fond, cât și față de cea de apel; - au raportat prezenta acțiune la elementele cererii anterioare, invocate și necercetate de instanțe; - nu este cercetat fiecare capăt de cerere din perspectiva îndeplinirii/neîndeplinirii triplei identități, ci identitatea de cauză privește revendicarea, identitatea de obiect privește revendicarea și identitatea de părți privește constatarea nulității; - au reținut aspecte străine atât cererii anterioare de chemare în judecată, cât și străine hotărârilor pronunțate și aceste aspecte străine le-au opus prezentei cereri de chemare în judecată.

Instanța de apel retine că p rima instanță a analizat în mod judicios, pertinent și temeinic, nicio precizare suplimentară nefiind necesară sub aspectul întrunirii cerințelor autorității de lucru judecat. Nu există identitate în privința obiectului, cauzei și părților în aceeași calitate, în cazul revendicării. Astfel, revendicarea veche, finalizată prin decizia nr. 2399/2002 a Curții Supreme de Justiție, a avut ca obiect întregul imobil, compus din teren de 2925 mp și construcții și a fost îndreptată contra statului și a chiriașilor, fiind invocată proprietatea dobândită de autor prin partaj în 1947; nu a fost invocată compararea titlurilor.

Această acțiune a fost respinsă pentru că actul de partaj a fost considerat că poate fi act de partaj de ascendent (donație) în 1947, pentru 1/2 din imobil ce aparținea mamei și nerespectarea regulii unanimității; mai mulți pârâți, obligați la același lucru, în solidar la restituirea întregului imobil; nu a fost soluționată pe fond, nefiind cercetate nici succesiunea și nici eventualele degradări ale imobilului și lucrări de construcții.

Prezenta acțiune în revendicare are ca obiect apartamentul nr. 4 și cota indiviză de teren și este îndreptată contra celui ce a cumpărat apartamentul, fiind invocată proprietatea dobândită de autor prin succesiune în 1940 în cotă de 1/6 și schimb în 1947 în cotă de 5/6 (actul de partaj voluntar este contract de schimb); se invocă compararea titlurilor; în prezent, nu mai este aplicabilă regula unanimității (practica Curții Europene); o singură parte, obligată exclusiv la restituirea unei părți din imobil și a unei părți indivize din terenul aferent. Nu există identitate în privința obiectului, cauzei și părților în aceiași calitate, în cazul constatării nulității vânzării.

Astfel, acțiunea în constatare nulitate vânzare, finalizată prin decizia nr. 2399/2001 a Curții Supreme de Justiție, a avut ca obiect nulitatea vânzării apartamentului nr. 4 și a fost îndreptată contra pârâtului H.; interesul a fost apărarea proprietății dobândite de autor prin partaj în 1947, iar cauza – statul vânzător nu era proprietar. Această cerere nu a fost soluționată pe fond. Prezenta acțiune în constatarea nulității are ca obiect vânzarea apartamentului nr. 4 și este îndreptată contra pârâtului V. (succesorul lui H.); interesul este apărarea proprietății dobândite de autor prin succesiune în 1940 și schimb în 1947 (actul de partaj voluntar este contract de schimb), iar cauza – cumpărător de rea-credință, conivența dintre cumpărător și vânzător, nerespectarea Legii nr. 112/1995 (norme).

Se poate observa că izvorul de drept este diferit, nu a fost reținut vreodată că nu s-ar fi dovedit dreptul de proprietate, ci că nu a fost respectat principiul unanimității. Față de motivele mai-sus menționate, nu există putere de lucru judecat, astfel că hotărârile pronunțate (fond și apel) sunt date cu încălcarea art. 1201 C. civ. II. În continuare, se va examina punctual fiecare afirmație a instanței de apel: Afirmația 1 : Deși instanța de fond a reținut lipsa autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 1939/2003 a Judecătoriei sector 1, a admis în mod corect excepția și a respins acțiunea și în privința capătului 1 de cerere (privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare) în raport de sentința civilă nr. 756/2000, fără ca aceste statuări să fie contradictorii.

Curtea constată că primul litigiu, soluționat prin sentința civilă nr. 756/2000, avea ca obiect revendicarea și constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, astfel că în mod corect a fost reținută autoritatea de lucru judecat în raport de ambele capete de cerere. Este lipsit de relevanță dacă în acel litigiu constatarea nulității avea caracter principal sau accesoriu. Critică : Din dispozitivul sentinței de fond (nr. 756/2000 a Tribunalului Municipiului București) și considerentele deciziei de recurs (nr. 2399 din 14 iunie 2002 a Curții Supreme de Justiție), rezultă că nu a fost soluționat pe fond capătul de cerere privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, întocmai ca și în cazul sentinței nr. 1939/2003 a Judecătoriei sectorului 1. Prin urmare, nu există nicio putere de lucru judecat în privința capătului de cerere privind constatarea nulității vânzării.

Aspectul privind diferența de cauză între acțiunea în constatarea nulității vânzării accesorie revendicării și cea accesorie procedurii Legii nr. 10/2001 nu a fost niciodată cercetată și această diferență este de cauză, este vădită, deoarece dacă nu îndeplinești condițiile revendicării și implicit nu poți cere nulitatea vânzării, poate aceleași condiții fac posibilă realizarea dreptului pe Legea nr. 10/2001 și implicit poți cerere și constatarea nulității vânzării. Aceste diferențe de cauză arată că nu poate exista putere de lucru judecat. Afirmația 2: Identitatea de persoane există deoarece în ambele litigii părțile s-au judecat în aceeași calitate procesuală.

Calitatea de chiriaș/proprietar privește cauza acțiunii, sens în care curtea retine că în primul litigiu s-a cerut constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, după cum rezultă din considerentele deciziei nr. 183A/2001 a Curții de Apel București, prin care s-a soluționat apelul împotriva sentinței nr. 759/2000, precum și revendicarea, din care rezultă cu claritate că reclamanta a contestat calitatea de proprietar a pârâtului, opunându-i acestuia pretenția proprie de proprietate.

Critică : Este străin pricinii motivul instanței privind calitatea părților, deoarece în acțiunea anterioară a existat o coparticipare procesuală a pârâților: - obiectul inițial a fost revendicarea în contra statului (ca posesor imobil) și în contra locatarilor din imobil (chiriași, ca detentori precari), cerându-se obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și posesie a întregului imobil, adică a existat o coparticipare procesuală, fără nicio distincție, ce evidenția o obligație de predare în sarcina pârâților, adică o obligație solidară la predarea imobilului; - completarea ulterioară a cererii cu capătul privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, motivat de cumpărarea locuințelor de la un neproprietar.

Este străin pricinii motivul instanței privind faptul că reclamanta a contestat calitatea de proprietar a pârâtului, opunându-i acestuia pretenția proprie de proprietate, deoarece instanța confundă cauza revendicării contra statului și locatarilor cu interesul constatării nulității vânzării către pârâtul V. (succesorul lui H.), care interes nu are importanță în analiza puterii de lucru judecat. Din această perspectivă a calităților de drept material (proprietar/chiriaș) nu este analizată existența sau inexistența identității de cauză, în privința nici unuia din capetele de cerere ale prezentei acțiuni. Prin urmare, motivele reținute sunt străine pricinii și nu există identitate de persoane.

Afirmația 3: Identitatea de obiect există deoarece a cere un întreg și a cere o parte din acel întreg din punct de vedere juridic este o identitate de obiect, deoarece nici unul dintre pârâții din primul proces nu putea fi obligat a lăsa în proprietate o altă parte decât cea dobândită, iar pretinsa solidaritate a pârâților din prima cauză nu există, deoarece nu are ca temei vreo dispoziție legală sau convențională, iar pârâții nu erau coproprietari coindivizari. Critică : Sunt străine pricinii aprecierile instanței, deoarece una este conținutul acțiunii anterioare și alta este dacă obiectul acelei acțiuni era sau nu întemeiat. Deci, puterea de lucru judecat nu este apreciată în raport de conținutul cererii anterioare stabilită de reclamant, ci în raport de aprecierea temeiniciei acesteia făcută în prezent de instanța de apel.

Afirmația 4: Identitatea de cauză există deoarece: a. Este lipsit de relevanță dacă apărarea dreptului de proprietate în revendicare se face prin comparare de titluri sau prin invocarea lipsei titlului pârâtului. În revendicarea formulată împotriva statului și a pârâților, reclamanta a susținut aceeași lipsă a titlului statului, iar în cauza de față reclamanta afirmă că pârâtul a dobândit de la un neproprietar. b. Este lipsit de relevanță împrejurarea dacă acțiunea în revendicare are caracter principal sau accesoriu față de acțiunea în constatarea nulității. c. În cauza de față și în prima cerere soluționată prin sentința nr. 756/2000, reclamanta invocase încălcarea reglementarilor aplicabile la încheierea contractului ca temei al anulării, iar în susținerea revendicării lipsa titlului statului, cu efecte asupra valabilității titlului subdobânditorilor.

Critică : Se face confuzie între cauza acțiunii anterioare, în care s-a invocat lipsa titlului statului, și cauza acțiunii actuale, în care se cere compararea titlurilor (al reclamantei cu cel al pârâtului V., succesorul lui H.). În acțiunea anterioară nu a fost analizat pe fond dreptul reclamantei, fiind reținută nerespectarea principiului unanimității. Este diferit cadrul procesual al unei revendicări prin invocarea lipsei titlului pârâtului, cu cel al unei revendicări prin comparare de titluri, astfel că nu există identitate între revendicarea contra statului și chiriașilor lui în care titlul reclamantei era opus numai statului, cu revendicarea prin comparare de titluri între al reclamantei și cel al pârâtului.

Aspectul privind diferența de cauză între acțiunea în constatarea nulității vânzării accesorie revendicării și cea accesorie procedurii Legii nr. 10/2001 nu a fost niciodată cercetat și această diferență este de cauză, este vădită, deoarece dacă nu îndeplinești condițiile revendicării și implicit nu poți cere nulitatea vânzării, poate aceleași condiții fac posibilă realizarea dreptului pe Legea nr. 10/2001 și implicit poți cere și constatarea nulității vânzării. Aceste diferențe de cauză arată că nu poate exista putere de lucru judecat. În acțiunea anterioară a fost invocată drept cauză de nulitate cumpărarea de la un neproprietar și nu a fost cercetat nimic, în prezenta acțiune se invocă conivența și reaua-credință a dobânditorului și cumpărarea în timpul revendicării.

Prin urmare, nu există identitate de cauză nici în privința revendicării și nici în privința constatării nulității. Afirmația 5 : La examinarea autorității de lucru judecat nu sunt relevante argumentele pentru care prima instanță a soluționat prima cerere în sensul respingerii sale. Critică : Dacă în sfera noțiunii de prima instanță este instanța de fond din primul ciclu procesual, afirmația este corectă; dacă se referă la sentința instanței de fond din prezentul ciclu procesual, afirmația nu este corectă, deoarece în contra acesteia s-a formulat apel, instanța de apel a menținut motivarea și prin prezentul recurs este criticată. Afirmația nr. 6: Hotărârea în raport de care operează autoritatea de lucru judecat este cea prin care s-a soluționat fondul cauzei, în speță sentința nr. 756/2000, și nu deciziile date în apel și recurs.

Critică: Afirmația este corectă numai dacă se are în vedere dispozitivul sentinței nr. 756/2000, nu și considerentele ei, deoarece soluția instanței de recurs (nr. 2399/2002 a Curții Supreme de Justiție) a menținut numai dispozitivul, nu și motivarea, motivarea fiind total diferită și anume că: - nu s-a făcut dovada deschiderii succesiunii de pe urma lui I.G.; - actul de partaj ar putea avea valoarea unui partaj de ascendent, caz în care nu este respectat principiul unanimității; - este inutil a mai cerceta repararea imobilului și nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare. Afirmația 7 : Este nefondată critica potrivit căreia autoritatea de lucru judecat a fost apreciată în considerentele sentinței în raport de deciziile din apel și recurs, iar în dispozitiv în raport de cea a instanței de fond.

Critică : Din conținutul hotărârii instanței de fond și de apel (care a menținut în întregime motivarea instanței de fond) rezultă că puterea de lucru judecat a fost apreciată în raport de motivarea soluției instanței de fond și de apel, și nu în raport de cea a instanței de recurs, cum ar fi trebuit. Afirmația 8 : Atât în considerentele cât și în dispozitivul sentinței apelate, hotărârea față de care s-a apreciat autoritatea de lucru judecat este sentința nr. 756/2000, însă instanța a analizat excepția prin raportare la conținutul deciziilor de apel și recurs. Critică: Considerentele hotărârii instanței de apel și cele ale instanței de recurs rețin lucruri diferite, sunt motivate diferit și au rațiuni diferite.

Autoritatea de lucru judecat trebuie apreciată numai în raport cu considerentele deciziei instanței de recurs nr. 2399/2002 a Curții Supreme de Justiție. Dacă prin absurd ne raportăm la considerentele deciziei de apel (prin care se reține că acea convenție încheiată între familia Iunian și constructori nu ar fi titlu de proprietate), atunci nu există identitate de cauză, deoarece în prezenta acțiune nu este invocată convenția cu constructorii, care ar fi fost și absurd de invocat deoarece aceasta ar putea fi titlul constructorilor și nu al reclamantei, care este succesoarea familiei Iunian. Prin urmare, este nelegală aprecierea excepției în raport de conținutul deciziilor de apel și recurs. Afirmația 9 : Se impune a se sublinia încă o dată că relevante pentru examinarea excepției nu sunt considerentele pentru care prima instanță a respins acțiunea, ci obiectul, părțile și cauza acțiunii anterioare.

Critică : Elementele acțiunii civile anterioare nu sunt suficiente pentru a retine puterea lucru judecat, mai este necesar ca toate aceste elemente să fi făcut obiectul judecății pe fond a instanței, ceea ce nu s-a întâmplat. Afirmația 10 : Este artificială invocarea dobândirii bunului prin succesiune și schimb, deoarece sunt aceleași acte juridice, astfel cauza acțiunii nu s-a modificat. Critică : Actul intitulat de partaj voluntar din 1947, în contextul când I.G. trăiește, are semnificația unui partaj de ascendent (adică donație pentru 1/2 din imobilul ce a aparținut mamei), așa cum s-a reținut prin decizia nr. 2399/2002 a Curții Supreme de Justiție, și în contextul morții lui I.G.

este un contract de schimb pentru cota de 5/6 din imobil și astfel se cercetează și succesiunea din 1940 și schimbul din 1947. De asemenea, succesiunea din 1940 pentru cota de 1/6 din imobil în favoarea autorului reclamantei nu are nicio legătură cu actul de partaj din 1947. Afirmația 11 : Pronunțarea deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a dus la stabilirea a 3 temeiuri de drept, ci a statuat numai prevalența legii generale sau speciale într-un litigiu, astfel că invocarea unor alte temeiuri nu schimbă cauza acțiunii.

Critică : Simpla citire a dispozitivului deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție arată existența a 3 temeiuri de drept, și anume dreptul comun (art. 480 C. civ.), legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția (art. 1 din Protocol 1 adițional la Convenție și art. 6 din aceasta), numai în acest mod putând exista ce constată Înalta Curte de Casație și Justiție, și anume concurs între legi și conflict între sisteme legislative. Prin urmare, nu poate exista putere de lucru judecat a soluției pronunțate într-o acțiune clasică în revendicare, care să se opună unei acțiuni în revendicare ce are un temei mai complex și care are un alt mod de evaluare și de judecată. În acțiunea în revendicare nu se cercetează dacă părțile au bunuri în sensul Convenției.

În revendicare câștigă cel ce are titlu preferat, iar prin compararea bunurilor câștigă cel ce are bun în sensul Convenției, efectele fiind fix inverse. În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului în tot, desființarea sentinței, respingerea excepției și trimiterea cauzei la instanța de fond în vederea judecării pe fond a cauzei. Intimatul-pârât V.Ș. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: I. Confirmând soluția primei instanțe de admitere a excepției autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 756/2000 a Tribunalului București, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 1201 C. civ., criticile în acest sens nefiind fondate.

Astfel, conform reglementării cuprinse în art. 1201 C. civ., tripla identitate de elemente - părți, obiect și cauză - între prima și cea de-a doua cerere în judecată face să funcționeze excepția autorității de lucru judecat, care paralizează ce-a de-a doua acțiune introdusă în condiții identice cu una anterioară rezolvată irevocabil. Prin urmare, în mod corect instanțele anterioare au examinat excepția autorității de lucru judecat prin raportare la elementele primei judecăți, verificând dacă părțile, obiectul și cauza cererii pendinte sunt aceleași cu cele din litigiul soluționat prin sentința civilă nr. 756/2000 a Tribunalului București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 183A/2001 a Curții de Apel București și irevocabilă prin decizia civilă nr. 2399/2002 a Curții Supreme de Justiție.

Contrar susținerilor recurentei, tripla identitate de elemente cerută de art. 1201 C. civ. se regăsește între cele două litigii sub aspectul ambelor capete de cerere ale acțiunii, ceea ce justifică admiterea excepției autorității de lucru judecat pentru întreaga acțiune pendinte. Astfel, prin hotărârea în raport de care a fost admisă excepția, respectiv sentința civilă nr. 756/2000 a Tribunalului București, s-a soluționat o primă acțiune în revendicare privind întregul imobilul din București, str. W. nr. 13, sector 1 și în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la acest imobil, formulată de reclamanta I.L. împotriva statului și a celor care au cumpărat apartamente din imobil (pentru apartamentul nr. 4 stând în proces pârâtul H.H., autorul pârâtului V.Ș.

din noul litigiu). În cererea pendinte, aceeași reclamantă solicită constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare privind apartamentul nr. 4 din imobilul situat în București, str. W. nr. 13, sector 1 și obligarea proprietarului acestui apartament să i-l lase în deplină proprietate și posesie. Se constată că există identitate de obiect, deoarece în ambele litigii s-a solicitat constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare privind apartamentul nr. 4 din imobilul situat în București, str. W. nr. 13, sector 1 și obligarea proprietarului acestui apartament să îl lase reclamantei în deplină proprietate și posesie. De asemenea, există identitate de părți, I.L. figurând ca reclamantă în ambele litigii, iar pârâtul V.Ș.

din litigiul pendinte este moștenitorul cumpărătorului apartamentului nr. 4, pârâtul H.H. din primul proces, deci continuator, din punct de vedere juridic, al personalității acestuia. Este îndeplinită și condiția identității de cauză, care privește fundamentul (actul sau faptul juridic ori material) pe care se sprijină dreptul a cărui valorificare se urmărește prin intermediul acțiunii. Cauza cererii nu se confundă cu dreptul subiectiv a cărui valorificare se urmărește prin demersul judiciar, ea fiind reprezentată de titlul, de izvorul dreptului respectiv.

Or, izvorul dreptului de proprietate a cărui valorificare s-a urmărit prin ambele acțiuni este același și constă în succesiunea de pe urma lui I.G., fiind justificat în ambele acțiuni pe același act juridic - actul de partaj voluntar autentificat din 06 august 1947. Astfel, în litigiul anterior, reclamanta a invocat că dreptul de proprietate al autorului ei, I.N.H., a fost dobândit de acesta pe cale succesorală de la defunctul tată I.G., prin actul de partaj voluntar autentificat din 06 august 1947. În litigiul pendinte, reclamanta a invocat că dreptul de proprietate al aceluiași autor, I.N.H., a fost dobândit de acesta în cotă de 1/6 prin succesiune după tatăl său I.G. și în cotă de 5/6 prin schimbul de cote indivize din diverse imobile, făcut de coindivizari cu prilejul ieșirii din indiviziune, atribuind actului de partaj voluntar din 06 august 1947 calificarea de contract de schimb.

Împrejurarea că prin actul de partaj din 1947, moștenitorii coindivizari și-au cedat reciproc cotele pe care le aveau din diverse imobile, în scopul ca fiecare să dobândească dreptul exclusiv asupra unui bun determinat, nu este însă de natură a transforma modul de dobândire a dreptului de proprietate din succesiune în schimb, cum greșit a pretins reclamanta în încercarea de a justifica schimbarea cauzei celei de-a doua cereri în judecată.

Cât timp de la momentul soluționării irevocabile a primei acțiuni, prin sentința civilă nr. 756/2000, rămasă definitivă prin decizia nr. 183A/2001 și irevocabilă prin decizia nr. 2399/2002, și până la promovarea celei de-a doua acțiuni, nu a intervenit nici un aspect nou, nicio schimbare a împrejurărilor de fapt și de drept, reclamanta prevalându-se în justificarea dreptului de proprietate al autorului său de același act de partaj voluntar din 1947, nu se poate reține că s-a modificat cauza cererii de chemare în judecată, neavând nicio relevanță pe acest aspect calificarea dată de parte actului avut în vedere de instanță cu ocazia primei judecăți.

Pe de altă parte, după cum corect a reținut curtea de apel, la fel ca în cererea pendinte, și în prima cerere, soluționată irevocabil prin sentința civilă nr. 756/2000, reclamanta a invocat încălcarea reglementărilor aplicabile la încheierea contractului, ca temei al anulării actului, iar în susținerea cererii în revendicare lipsa titlului statului, cu efecte asupra valabilității titlului pârâților subdobânditori, astfel că nu se poate imputa curții de apel că nu a avut în vedere, în examinarea excepției autorității de lucru judecat, și cauza cererii în nulitate, criticile în acest sens nefiind fondate. Argumente suplimentare privind identitatea celor trei elemente ale autorității de lucru judecat vor fi aduse cu ocazia analizării criticilor formulate, în mod distinct, de către recurentă, cu referire la fiecare din considerentele instanței de apel, în limita în care elementele autorității de lucru judecat sunt contestate prin aceste critici.

Ca răspuns la criticile inițiale privind pronunțarea hotărârii recurate cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1201 C. civ., pe lângă cele mai sus arătate, Curtea va mai reține că prin sentința civilă nr. 756/2000 a Tribunalului București s-a respins prima acțiune a reclamantei ca nefondată și că această sentință a rămas irevocabilă în urma respingerii căilor de atac, prin decizia civilă nr. 183A/2001 a Curții de Apel București și, respectiv, prin decizia civilă nr. 2399/2002 a Curții Supreme de Justiție. Prin urmare, în raport de sentința irevocabilă nr. 756/2000 a Tribunalului București, judecata acțiunii pendinte, care are același obiect și aceeași cauză și este între aceleași părți, în aceeași calitate, nu mai este posibilă, operând excepția autorității de lucru judecat, excepție ce corespunde funcției extinctive (negative) a lucrului judecat, împiedicând o nouă judecată (atunci când există identitatea elementelor acțiunii).

Recurenta contestă incidența, în speță, a excepției autorității de lucru judecat, pe motiv că prima ei acțiune nu a fost judecată pe fond, raportat la considerentele deciziei din recurs nr. 2399/2002 a Curții Supreme de Justiție, prin care s-a reținut nerespectarea regulii unanimității. Critica nu este fondată. Prin sentința civilă nr. 756/2000 a Tribunalului București, în raport de care s-a reținut autoritatea de lucru judecat, s-a respins acțiunea „privind revendicarea imobilului și constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, ca nefondată”. Ca atare, potrivit dispozitivului acestei sentințe, nu se poate reține că nu s-ar fi rezolvat în fond acțiunea în revendicare și în nulitate.

Faptul că judecata s-a făcut pe fond rezultă, fără dubiu, și din considerentele sentinței, în care soluția din dispozitiv a fost justificată pe un argument de fond comun ambelor capete de cerere deduse judecății (revendicare și nulitate contract), și anume că reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului litigios, nedovedind că autorul ei, I.N.H., a fost proprietarul imobilului. Acest argument, care are valoarea unui motiv decisiv, întrucât vine în mod necesar să sprijine soluția adoptată, a fost reluat și dezvoltat în decizia nr. 138A/2001 a Curții de Apel București, prin care s-a respins apelul și, contrar celor susținute de recurentă, el nu a fost înlăturat de instanța de recurs care, reținând nerespectarea regulii unanimității la promovarea acțiunii în revendicare, nu a făcut decât să aducă un argument suplimentar în justificarea soluției pronunțate în cauză, pe care a menținut-o prin respingerea recursului.

Conform celor ce rezultă din considerentele deciziei nr. 2399/2002 a Curții Supreme de Justiție, instanța de recurs nu a făcut o analiză a calității de proprietar a autorului reclamantei, I.N.H., asupra imobilului litigios, pentru a se putea susține că a înlăturat motivarea pe acest aspect a instanțelor de fond și apel; instanța de recurs a analizat numai dacă în patrimoniul autorului reclamantei s-au transmis, pe cale succesorală, toate cotele indivize privind imobilul litigios, raportat la actul de partaj din 1947, concluzionând că reclamanta nu a făcut dovada că autorul ei a fost „unic moștenitor, proprietar” al imobilului în litigiu, nefiind astfel respectată regula unanimității la promovarea acțiunii în revendicare, considerente față de care nu se poate reține că argumentul de fond al instanțelor anterioare, întemeiat pe analiza calității de proprietar a autorului reclamantei asupra imobilului litigios, ar fi fost înlăturat în calea de atac a recursului.

În contextul arătat, cât timp și recursul a fost respins, menținându-se astfel soluția primei instanțe de respingere a acțiunii în revendicare și în nulitatea contractelor, ca nefondată, nu se poate susține că, raportat la considerentele deciziei din recurs, nu s-ar fi dat o rezolvare pe fond litigiului, cum greșit pretinde recurenta. Ambele capete de cerere ale primei acțiuni – revendicare și nulitate contract – fiind rezolvate pe fond în primul proces, conform se