ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7566/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7566/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 06 martie 2009, sub nr.

8775/3/2009, reclamanta I.L. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București

prin Primarul General, SC H.N. SA și V.Ș., solicitând:

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 25 iunie 1997, încheiat între Primăria

Municipiului București, prin SC H.N., și H.H., având ca obiect apartamentul nr.

4, împreună cu cota de teren aferent de 18.55 mp, situat în București str. W.

nr. 13, sector 1;

pârâtului Voicu Ștefan să îi lase în deplină proprietate și posesie apartamentul

nr. 4, împreună cu cota de teren aferentă de 18.55 mp, situat în București str.

W. nr. 13, sector 1.

Prin întâmpinare,

pârâtul V.Ș. a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei,

excepția lipsei interesului în promovarea acțiunii, excepția prescripției dreptului

la acțiune, excepția autorității de lucru judecat și excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare.

Prin sentința

civilă nr. 518 din 16 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a admis excepția autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 756/2000

a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și, în consecință, a respins acțiunea,

constatând autoritatea de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 756/2000

a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Analizând

cu prioritate excepțiile invocate conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul

a apreciat că, deși în ordinea firească s-ar impune soluționarea cu prioritate a

excepțiilor procesuale privind lipsa calității procesuale active și legat de aceasta

excepția lipsei de interes, dat fiind faptul că în materia acțiunilor reale condiția

calității și dreptului sunt strâns legate, iar în cauză argumentele aduse în susținerea

acestora sunt argumente de fond vizând însuși dreptul dedus judecății, se impune

soluționarea prioritară a excepției autorității lucrului judecat.

Examinând

această excepție, tribunalul a constatat că este întemeiată, pentru următoarele

motive:

Prin sentința

civilă nr. 756 din 30 iunie 2000, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta I.L. împotriva pârâților

Consiliul General al Municipiului București, R.R.D., C.E., H.H., P.T., A.M., L.C.E.

și L.E., I.C.A. și T.S., acțiune prin care s-a solicitat obligarea pârâților să

îi lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în str. W.

nr. 13, sector 1, compus din teren în suprafață de 2925 mp și construcții, precum

și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

cu privire la acest imobil.

Instanța a

reținut că reclamanta nu a dovedit că autorul său, I.N., este proprietarul imobilului;

că actul intitulat „convențiune” nu dovedește proprietatea asupra terenurilor și

construcțiilor, fiind un contract de antrepriză, care stipula că după terminarea

efectivă a lucrărilor, I.N. urma să fie proprietarul exclusiv asupra subsolului,

parterului și garajul, însă construcția nu a fost finalizată în forma convenită,

având altă configurație; că reclamanta nu a dovedit că s-a transmis în patrimoniul

său dreptul de proprietate; că nu a fost respectată regula unanimității.

Prin decizia

civilă nr. 183A din 05 aprilie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă, apelul a fost respins ca nefondat, menținându-se considerentele

avute în vedere de prima instanță.

Prin decizia

nr. 2399 din 14 iunie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a respins

recursul ca nefondat, reținând că reclamanta nu a făcut dovada că autorul său a

fost unicul proprietar al întregului imobil revendicat.

Între litigiul

soluționat prin hotărârile judecătorești menționate și prezentul litigiu există

tripla identitate de părți, obiect și cauză, cerută de art. 1201 C. civ. pentru

existența autorității de lucru judecat.

Astfel, în

ce privește identitatea de părți, în ambele litigii părțile s-au judecat în aceeași

calitate, fiind lipsit de relevanță aspectul că în litigiul anterior pârâții au

stat în judecată alături de alți pârâți, a căror calitate procesuală pasivă era

atrasă de calitatea lor de titulari ai dreptului de proprietate asupra altor apartamente

din imobil, nefiind deci vorba despre un litisconsorțiu obligatoriu.

Pârâtul V.Ș.

este moștenitorul lui H.H., deci continuator, din punct de vedere juridic, al personalității

acestuia.

Reclamanta

a mai arătat că nu se poate reține identitatea de părți, invocând faptul că în litigiul

anterior părțile nu au stat în judecată în aceeași calitate, întrucât autorul pârâtului

V.Ș. a fost chemat în judecată nu în calitate de proprietar, ci în calitate de chiriaș.

Aceste susțineri

sunt neîntemeiate întrucât, pe de o parte, noțiunea de „calitate” se interpretează

din perspectivă procesuală, deci de reclamant și pârât, argumentele aduse de reclamantă

fundamentând mai degrabă lipsa identității de cauză, iar, pe de altă parte, indiferent

dacă sunt examinate la condiția identității de părți sau la condiția identității

de cauză, sunt nefondate. Astfel, reclamanta a solicitat în litigiul anterior constatarea

nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii

nr. 112/1995, în baza cărora chiriașii dobândiseră dreptul de proprietate asupra

imobilului, astfel că au fost chemați în judecată în această calitate și nu în calitate

de chiriași.

În ce privește

identitatea de obiect, în ambele litigii s-a solicitat constatarea nulității absolute

a contractului de vânzare-cumpărare din 25 iunie 1997 și obligarea proprietarului

apartamentului nr. 4 (în litigiul anterior stând în judecată autorul pârâtului V.Ș.

– H.H.) să îi lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul.

Împrejurarea

că prezentul litigiu are ca obiect doar o parte din obiectul judecății anterioare

nu este de natură să înlăture identitatea de obiect dintre cele două litigii. Nu

trebuie uitat faptul că autoritatea de lucru judecat a fost reglementată ca o instituție

care să asigure efectul obligatoriu al hotărârilor judecătorești prin împiedicarea

unei noi cereri prin care se tinde la realizarea aceluiași drept ce a format obiectul

unei judecăți anterioare. Este evident faptul că soluția adoptată de instanțele

judecătorești în privința unui întreg imobil subzistă și în privința părților acestuia.

Dacă s-ar

accepta ideea că nu există identitate de obiect atunci când printr-o cerere ulterioară

s-ar deduce judecății același drept, dar numai în privința unei părți din obiectul

căruia îi este atașat, s-ar ajunge la eludarea normelor legale care reglementează

autoritatea de lucru judecat, rămânând la latitudinea reclamantului să fracționeze

bunul în câte părți consideră necesar și să formuleze cereri repetate până la eventuala

obținere a unei soluții favorabile, ceea ce ar fi de natură să încalce și cealaltă

rațiune a reglementării instituției autorității de lucru judecat și anume asigurarea

securității circuitului civil prin înlăturarea posibilității pronunțării unor soluții

contradictorii.

În ce privește

identitatea de cauză a acțiunii, în sensul de fundament al raportului juridic litigios,

în speță este îndeplinită și această condiție.

Astfel, în

litigiul anterior, reclamanta a invocat dreptul de proprietate al autorului ei,

dobândit prin actul de partaj voluntar din 06 august 1947.

În litigiul

de față, reclamanta a arătat că autorul ei, defunctul soț I.N.H., a dobândit imobilul,

respectiv cota de 1/6 prin succesiune după tatăl său I.G. și cota de 5/6 prin schimbul

de cote indivize din diverse imobile, făcut de coindivizari cu prilejul ieșirii

din indiviziune.

Se constată

că dreptul de proprietate a fost dobândit de autorul reclamantei prin succesiune,

împrejurarea că la întocmirea actului de partaj voluntar coindivizarii au cedat

reciproc cotele pe care le aveau din diverse imobile, pentru ca fiecare să dobândească

astfel dreptul exclusiv asupra unui imobil determinat, nefiind de natură să transforme

modul de dobândire a dreptului de proprietate din succesiune în contract de schimb,

cum susține reclamanta.

Deci, izvorul

dreptului de proprietate este același în ambele acțiuni, respectiv succesiunea de

pe urma proprietarului I.G., de la data finalizării litigiului anterior și până

la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată nesurvenind nicio schimbare

a împrejurărilor de fapt și de drept, pentru ca reclamanta să poată invoca o schimbare

a cauzei cererii sale de chemare în judecată.

Împrejurarea

că în considerentele hotărârii anterioare s-a reținut și nerespectarea regulii unanimității,

care a fost mult atenuată în practica judiciară din ultimii ani, nu este relevantă,

întrucât astfel cum s-a arătat mai sus, considerentele pentru care acțiunea anterioară

a fost respinsă au constat, în principal, în faptul că nu s-a dovedit dreptul de

proprietate al autorului reclamantei asupra imobilului revendicat.

De asemenea,

este nerelevantă împrejurarea că în litigiul anterior nu s-a cerut expres compararea

titlurilor de proprietate, întrucât mecanismul specific acțiunii în revendicare

în cazul existenței mai multor titluri de proprietate asupra aceluiași imobil, provenind

de la autori diferiți, este cel al comparării puterii titlului autorului fiecărei

părți.

Acest mecanism

nu este însă inclus în sfera cauzei cererii de chemare în judecată, ci în sfera

cauzei acțiunii în revendicare, care este una generică și anume deținerea unui bun

în mod nelegitim, fie fără titlu, fie în virtutea unui titlu nevalabil, inopozabil

sau lipsit de eficiență.

Or, în examinarea

autorității de lucru judecat verificarea privește identitatea cauzei cererii de

chemare în judecată și nu a cauzei acțiunii în revendicare, care este generică și

totdeauna aceeași.

În consecință,

tribunalul a constatat că este îndeplinită cerința triplei identități de părți,

obiect și cauză impusă de art. 1201 C. civ., fiind întemeiată excepția autorității

de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 756/2000 a Tribunalului București,

secția a IV-a civilă.

În ce privește

sentința civilă nr. 1939 din 19 martie 2003 pronunțată de Judecătoria sectorului

1 București, tribunalul a constatat că nu poate fi reținută excepția autorității

de lucru judecat, întrucât litigiul nu a fost soluționat pe fond, ci pe excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantei, în raport de sentința civilă

nr. 756 din 30 iunie 2000.

Prin decizia

civilă nr. 130A din 15 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței susmenționate, ca nefondat.

Pentru a decide

astfel, curtea a reținut următoarel

e:

Prima instanță a analizat

în mod judicios, pertinent și temeinic excepția autorității de lucru judecat, nicio

precizare suplimentară nefiind necesară sub aspectul întrunirii cerințelor autorității

de lucru judecat, astfel încât instanța de apel va examina în cele ce urmează, punctual,

criticile formulate prin cererea de apel de către reclamantă.

Prin prima critică, apelanta-reclamantă

a invocat nelegalitatea hotărârii în raport de împrejurarea că, deși a reținut lipsa

autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 1939 din 19 martie 2003 a Judecătoriei

sectorului 1 București (prin care cererea de constatare a nulității contractului

de vânzare-cumpărare fusese respinsă fără a fi soluționată în fond), a admis excepția

și a respins acțiunea și în privința capătului 1 al cererii, care avea, oricum,

caracter principal.

Într-adevăr, prima instanță

a reținut, pe de o parte, lipsa autorității de lucru judecat a sentinței nr. 1939/2003,

iar, pe de altă parte, a admis excepția autorității de lucru judecat pentru întreaga

acțiune, în raport de sentința nr. 756/2000, fără ca aceste statuări să fie contradictorii.

Astfel, instanța a reținut

în considerente (și în dispozitiv) că sentința civilă nr. 756/2000 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, se bucură de autoritate de lucru judecat în cauză,

iar din expunerea de către tribunal a condițiilor în care se poate reține incidența

art. 1201 C. civ., dar și din lucrările dosarului, curtea constată că primul litigiu,

soluționat prin sentința nr. 756/2000, avea ca obiect revendicarea imobilului și

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți

în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, de vreme

ce hotărârea în raport de care a fost admisă excepția a soluționat o cauză ce avea

ca obiect atât revendicarea, cât și nulitatea contractului, în mod corect a fost

reținută autoritatea de lucru judecat în raport de ambele capete ale cererii de

față.

Legat de această chestiune,

este lipsit de relevanță pentru analiza obiectului pricinii, ca element al puterii

de lucru judecat de care se bucură sentința nr. 756/2000, dacă în acel litigiu capătul

de cerere în constatarea nulității absolute avea caracter principal sau accesoriu.

În legătură cu cerința

identității de părți, apelanta a susținut că în primul litigiu autorul pârâtului

V.Ș. a fost chemat în judecată în calitate de chiriaș în imobil, iar în prezenta

cauză a fost chemat în calitate de proprietar, având altă calitate.

Așa cum în mod corect

a arătat tribunalul, chestiunea nu ține de identitatea părților, ci de cauza acțiunii

(respectiv de fundamentul pretenției deduse judecății), însă, chiar și așa, critica

este nefondată.

Astfel, de vreme ce în

primul litigiu s-a cerut constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat de autorul pârâtului persoană fizică (după cum rezultă din considerentele

deciziei civile nr. 183A din 03 aprilie 2001 a Curții de Apel București, prin care

s-a soluționat apelul declarat împotriva sentinței nr. 756/2000), precum și revendicarea

de la pârâtul H.H. a imobilului din str. W. nr. 13, rezultă cu claritate că reclamanta

a contestat calitatea de proprietar a pârâtului, opunându-i acestuia pretenția proprie

de proprietate asupra aceluiași bun.

Prin urmare, pe de o parte,

identitatea de părți este îndeplinită, deoarece aceeași persoană a avut calitatea

de pârât în ambele pricini, iar, pe de altă parte, pentru că pârâtul nu a fost chemat

în altă calitate.

În mod eronat susține

apelanta-reclamantă lipsa identității de obiect între cele două cereri, întemeiat

pe împrejurarea că în primul proces a revendicat întreg imobilul, iar în cauza de

față exclusiv un apartament.

Astfel, nu numai matematic

a cere un întreg presupune și a cere o parte din acel întreg, ci și din punct de

vedere juridic, deoarece nici unul dintre pârâții chemați în judecată în primul

proces nu putea fi obligat la a lăsa în proprietate și posesie reclamantei o altă

parte a imobilului decât cea pe care o dobândise anterior prin cumpărare, iar pretinsa

solidaritate a pârâților din prima cauză nu există, deoarece nu se întemeiază pe

vreo dispoziție legală sau convențională, iar pârâții nu erau proprietari în indiviziune

asupra apartamentelor pe care le cumpăraseră.

În concluzie, există identitate

(parțială, dar suficientă) de obiect față de împrejurarea că în prima cerere s-a

solicitat revendicarea întregului imobil, iar în prezenta cerere s-a urmărit recunoașterea

dreptului de proprietate numai asupra apartamentului nr. 4, dobândit de unul dintre

pârâții din prima acțiune.

A mai invocat apelanta-reclamantă

că și cerința identității de cauză a fost examinată în mod greșit de tribunal.

Astfel, apreciază apelanta

că în litigiul anterior a invocat lipsa de titlu a statului în opoziție cu titlul

său, nefiind cerută o comparare a titlurilor.

Cauza cererii este fundamentul

juridic al acesteia, în speță apărarea de către reclamantă a dreptului de proprietate

pe care îl pretinde în privința imobilului.

În raport de aceasta,

devine lipsită de relevanță dacă apărarea dreptului de proprietate se face în acțiunea

în revendicare prin compararea de titluri sau prin invocarea lipsei titlului pârâtului.

De altfel, în revendicarea formulată împotriva statului și a pârâților persoane

fizice, reclamanta a susținut aceeași lipsă a titlului statului care fundamenta

și prima acțiune în revendicare, iar în cauza de față justifică, în construcția

logico-juridică a acțiunii introductive, lipsa de caracterizare a titlului pârâtului,

care, spune reclamanta, a dobândit de la un neproprietar, statul.

De asemenea, este lipsită

de relevanță împrejurarea dacă acțiunea în revendicare are caracter principal sau

accesoriu față de acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Chiar independente fiind

cele două capete ale cererii, astfel cum a afirmat reclamanta-apelantă în privința

cererii pendinte, curtea constată că, la fel ca în cauza de față, și în prima cerere,

soluționată prin sentința nr. 756/2000, reclamanta invocase încălcarea reglementărilor

aplicabile la încheierea contractului, ca temei al anulării actului, iar în susținerea

cererii de revendicare invocase lipsa titlului statului – cu efecte asupra valabilității

titlului pârâților subdobânditori.

Curtea va înlătura printr-un

argument comun toate celelalte susțineri cuprinse în motivul de apel B.3.a și B.3.b,

constatând că la examinarea autorității de lucru judecat nu sunt relevante argumentele

pentru care instanța a soluționat prima cerere în sensul respingerii sale ca neîntemeiată.

De asemenea, hotărârea

în raport de care operează autoritatea de lucru judecat este aceea prin care s-a

soluționat fondul cauzei, în speță sentința nr. 756/2000, și nu deciziile date în

apel și recurs, care au menținut hotărârea Tribunalului București.

Din acest punct de vedere,

este nefondată critica în sensul că tribunalul a reținut autoritatea de lucru judecat

în considerentele sentinței raportat la deciziile din apel și recurs, iar în dispozitiv

în raport de sentința Tribunalului București.

Dimpotrivă, atât în considerentele,

cât și în dispozitivul sentinței apelate, hotărârea față de care s-a reținut autoritatea

de lucru judecat este sentința nr. 756/2000, însă instanța a analizat excepția invocată

prin raportare la conținutul deciziilor din apel și recurs pentru a identifica în

mod corect obiectul, cauza și părțile primului litigiu, în contextul în care cererea

introductivă de instanță, soluționată prin sentința nr. 756/2000, nu era depusă

la dosar, iar sentința amintită nu era suficient de lămuritoare cu privire la aceste

aspecte.

Se impune însă a sublinia

încă o dată că relevante pentru examinarea excepției autorității de lucru judecat

nu sunt considerentele pentru care prima instanță a respins acțiunea ca neîntemeiată,

ci obiectul, părțile și cauza cererii anterioare.

În consecință, având în

vedere chestiunile expuse în paragrafele anterioare, curtea a reținut că autoritatea

de lucru judecat nu este analizată în raport de anumite considerente ale instanței

de recurs sau de cele reținute de prima instanță cu privire la temeinicia sau netemeinicia

cererii, ci în funcție de conținutul obiectiv și subiectiv al cererii de chemare

în judecată și de cauza acesteia astfel cum a fost stabilită de reclamant.

De asemenea, este artificială

invocarea, ca argument al schimbării cauzei celei de-a doua cereri, a dobândirii

bunului în altă modalitate, respectiv succesiunea după autorul reclamantei și actul

de schimb încheiat de acesta din urmă. Astfel, reclamanta și-a justificat pretinsul

drept de proprietate prin aceleași acte juridice în ambele litigii, astfel încât

cauza cererii nu s-a modificat.

La motivul de apel B.3.c,

apelanta reiterează un argument dedus din acordarea de valențe nejustificate considerentelor

pentru care prima instanță și instanțele de apel și recurs au soluționat cauza într-un

fel sau altul. S-a răspuns mai sus acestei critici.

Cu privire la critica

în sensul că se impune o distincție între o acțiune în revendicare „clasică” și

o acțiune în revendicare întemeiată pe art. 1 din primul Protocol Adițional la Convenția

Europeană pentru Drepturile Omului și pe art. 6 din aceeași convenție, curtea a

constatat că o asemenea distincție nu este justificată.

Astfel, pe de o parte,

simpla invocare în cererea de chemare în judecată a dispozițiilor mai sus amintite

nu transformă acțiunea în revendicare într-o altă acțiune.

Pe de altă parte, aceste

prevederi nu pot constitui, per se, temei al unui demers judiciar, în realitate

invocarea lor fiind menită a justifica înlăturarea de la aplicare a unor dispoziții

din dreptul intern, care altfel ar fi incidente în cauză, atunci când ele sunt contrare

prevederilor din tratatele internaționale asumate de România.

De asemenea, pronunțarea

deciziei nr. 33/2008 a instanței supreme, în recurs în interesul legii, nu a condus

în nici un caz la stabilirea a trei temeiuri de drept ale acțiunii în revendicare,

cum în mod eronat susține reclamanta-apelantă, ci această decizie a examinat prevalența

legii generale sau a legii speciale într-un litigiu, prin prisma respectării dispozițiilor

Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Protocoalelor adiționale.

Prin urmare, aducerea

în discuție într-un proces a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenție și a art. 6 din Convenție nu schimbă cauza juridică a acțiunii în revendicare,

deoarece, dacă o sentință irevocabilă pronunțată anterior se opune la redeschiderea

unui nou litigiu cu același obiect și aceleași părți și având aceeași cauză, atunci

nici prevederile convenționale nu pot înlătura puterea de lucru judecat.

Împotriva

deciziei curții de apel a declarat recurs, în termen legal, reclamanta, invocând

că h

otărârea

cuprinde motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) și este

dată cu încălcarea art. 1201 C. civ. (art. 304 pct. 9 C. proc. civ).

I. Având în vedere

conținutul art. 1201

C. civ., în analiza puterii de lucru judecat, prezenta acțiune trebuie raportată

la:

- elementele acțiunii

anterioare, ce au fost judecate de instanță;

- putere de lucru judecat

are dispozitivul sentinței instanței de fond și considerentele deciziei instanței

de recurs.

Pentru fiecare

capăt de cerere, trebuie

cercetat și apreciat dacă există sau nu putere de lucru judecat.

Dispozitivul

sentinței de fond (756/2000

a Tribunalului Municipiului București) este în sensul respingerii acțiunii (în revendicare

și în constatarea nulității vânzărilor).

Considerentele

deciziei de recurs (2399/2002

a Curții Supreme de Justiție) sunt: nu s-a făcut dovada deschiderii succesiunii

de pe urma lui I.G.; actul de partaj ar putea avea valoarea unui partaj de ascendent,

caz în care nu este respectat principiul unanimității; este inutil a cerceta lucrările

de construcții la imobil și nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare.

Instanțele de fond și

apel, în analiza puterii de lucru judecat, au procedat nelegal, încălcând art. 1201

C. civ., deoarece:

- au raportat prezenta

acțiune numai la considerentele hotărârii instanței de apel, care nu are putere

de lucru judecat;

- nu au raportat prezenta

acțiune la considerentele deciziei instanței de recurs nr. 2399/2002 a Curții Supreme

de Justiție, care reține lucruri diferite, este motivată diferit și are rațiuni

diferite, atât față de hotărârea instanței de fond, cât și față de cea de apel;

- au raportat prezenta

acțiune la elementele cererii anterioare, invocate și necercetate de instanțe;

- nu este cercetat fiecare

capăt de cerere din perspectiva îndeplinirii/neîndeplinirii triplei identități,

ci identitatea de cauză privește revendicarea, identitatea de obiect privește revendicarea

și identitatea de părți privește constatarea nulității;

- au reținut aspecte străine

atât cererii anterioare de chemare în judecată, cât și străine hotărârilor pronunțate

și aceste aspecte străine le-au opus prezentei cereri de chemare în judecată.

Instanța de apel retine

că p

rima

instanță a analizat în mod judicios, pertinent și temeinic, nicio precizare suplimentară

nefiind necesară sub aspectul întrunirii cerințelor autorității de lucru judecat.

Nu există identitate în

privința obiectului, cauzei și părților în aceeași calitate, în cazul revendicării.

Astfel, revendicarea veche,

finalizată prin decizia nr. 2399/2002 a Curții Supreme de Justiție, a avut ca obiect

întregul imobil, compus din teren de 2925 mp și construcții și a fost îndreptată

contra statului și a chiriașilor, fiind invocată proprietatea dobândită de autor

prin partaj în 1947; nu a fost invocată compararea titlurilor. Această acțiune a

fost respinsă pentru că actul de partaj a fost considerat că poate fi act de partaj

de ascendent (donație) în 1947, pentru 1/2 din imobil ce aparținea mamei și nerespectarea

regulii unanimității; mai mulți pârâți, obligați la același lucru, în solidar la

restituirea întregului imobil; nu a fost soluționată pe fond, nefiind cercetate

nici succesiunea și nici eventualele degradări ale imobilului și lucrări de construcții.

Prezenta acțiune în revendicare

are ca obiect apartamentul nr. 4 și cota indiviză de teren și este îndreptată contra

celui ce a cumpărat apartamentul, fiind invocată proprietatea dobândită de autor

prin succesiune în 1940 în cotă de 1/6 și schimb în 1947 în cotă de 5/6 (actul de

partaj voluntar este contract de schimb); se invocă compararea titlurilor; în prezent,

nu mai este aplicabilă regula unanimității (practica Curții Europene); o singură

parte, obligată exclusiv la restituirea unei părți din imobil și a unei părți indivize

din terenul aferent.

Nu există identitate în

privința obiectului, cauzei și părților în aceiași calitate, în cazul constatării

nulității vânzării.

Astfel, acțiunea în constatare

nulitate vânzare, finalizată prin decizia nr. 2399/2001 a Curții Supreme de Justiție,

a avut ca obiect nulitatea vânzării apartamentului nr. 4 și a fost îndreptată contra

pârâtului H.; interesul a fost apărarea proprietății dobândite de autor prin partaj

în 1947, iar cauza – statul vânzător nu era proprietar. Această cerere nu a fost

soluționată pe fond.

Prezenta acțiune în constatarea

nulității are ca obiect vânzarea apartamentului nr. 4 și este îndreptată contra

pârâtului V. (succesorul lui H.); interesul este apărarea proprietății dobândite

de autor prin succesiune în 1940 și schimb în 1947 (actul de partaj voluntar este

contract de schimb), iar cauza – cumpărător de rea-credință, conivența dintre cumpărător

și vânzător, nerespectarea Legii nr. 112/1995 (norme).

Se poate observa că izvorul

de drept este diferit, nu a fost reținut vreodată că nu s-ar fi dovedit dreptul

de proprietate, ci că nu a fost respectat principiul unanimității.

Față de motivele mai-sus

menționate, nu există putere de lucru judecat, astfel că hotărârile pronunțate (fond

și apel) sunt date cu încălcarea art. 1201 C. civ.

II. În continuare, se

va examina punctual fiecare afirmație a instanței de apel:

Afirmația 1

: Deși instanța de fond

a reținut lipsa autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 1939/2003

a Judecătoriei sector 1, a admis în mod corect excepția și a respins acțiunea și

în privința capătului 1 de cerere (privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare)

în raport de sentința civilă nr. 756/2000, fără ca aceste statuări să fie contradictorii.

Curtea constată că primul litigiu, soluționat prin sentința civilă nr. 756/2000,

avea ca obiect revendicarea și constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare,

astfel că în mod corect a fost reținută autoritatea de lucru judecat în raport de

ambele capete de cerere. Este lipsit de relevanță dacă în acel litigiu constatarea

nulității avea caracter principal sau accesoriu.

Critică

:

Din dispozitivul sentinței

de fond (nr. 756/2000 a Tribunalului Municipiului București) și considerentele deciziei

de recurs (nr. 2399 din 14 iunie 2002 a Curții Supreme de Justiție), rezultă că

nu a fost soluționat pe fond capătul de cerere privind constatarea nulității contractelor

de vânzare-cumpărare, întocmai ca și în cazul sentinței nr. 1939/2003 a Judecătoriei

sectorului 1. Prin urmare, nu există nicio putere de lucru judecat în privința capătului

de cerere privind constatarea nulității vânzării.

Aspectul privind diferența

de cauză între acțiunea în constatarea nulității vânzării accesorie revendicării

și cea accesorie procedurii Legii nr. 10/2001 nu a fost niciodată cercetată și această

diferență este de cauză, este vădită, deoarece dacă nu îndeplinești condițiile revendicării

și implicit nu poți cere nulitatea vânzării, poate aceleași condiții fac posibilă

realizarea dreptului pe Legea nr. 10/2001 și implicit poți cerere și constatarea

nulității vânzării. Aceste diferențe de cauză arată că nu poate exista putere de

lucru judecat.

Afirmația 2: Identitatea

de persoane există

deoarece

în ambele litigii părțile s-au judecat în aceeași calitate procesuală. Calitatea

de chiriaș/proprietar privește cauza acțiunii, sens în care curtea retine că în

primul litigiu s-a cerut constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare,

după cum rezultă din considerentele deciziei nr. 183A/2001 a Curții de Apel București,

prin care s-a soluționat apelul împotriva sentinței nr. 759/2000, precum și revendicarea,

din care rezultă cu claritate că reclamanta a contestat calitatea de proprietar

a pârâtului, opunându-i acestuia pretenția proprie de proprietate.

Critică

:

Este străin pricinii motivul

instanței privind calitatea părților, deoarece în acțiunea anterioară a existat

o coparticipare procesuală a pârâților:

- obiectul inițial a fost

revendicarea în contra statului (ca posesor imobil) și în contra locatarilor din

imobil (chiriași, ca detentori precari), cerându-se obligarea pârâților la lăsarea

în deplină proprietate și posesie a întregului imobil, adică a existat o coparticipare

procesuală, fără nicio distincție, ce evidenția o obligație de predare în sarcina

pârâților, adică o obligație solidară la predarea imobilului;

- completarea ulterioară

a cererii cu capătul privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare,

motivat de cumpărarea locuințelor de la un neproprietar.

Este străin pricinii motivul

instanței privind faptul că reclamanta a contestat calitatea de proprietar a pârâtului,

opunându-i acestuia pretenția proprie de proprietate, deoarece instanța confundă

cauza revendicării contra statului și locatarilor cu interesul constatării nulității

vânzării către pârâtul V. (succesorul lui H.), care interes nu are importanță în

analiza puterii de lucru judecat.

Din această perspectivă

a calităților de drept material (proprietar/chiriaș) nu este analizată existența

sau inexistența identității de cauză, în privința nici unuia din capetele de cerere

ale prezentei acțiuni.

Prin urmare, motivele

reținute sunt străine pricinii și nu există identitate de persoane.

Afirmația 3: Identitatea

de obiect există

deoarece

a cere un întreg și a cere o parte din acel întreg din punct de vedere juridic este

o identitate de obiect, deoarece nici unul dintre pârâții din primul proces nu putea

fi obligat a lăsa în proprietate o altă parte decât cea dobândită, iar pretinsa

solidaritate a pârâților din prima cauză nu există, deoarece nu are ca temei vreo

dispoziție legală sau convențională, iar pârâții nu erau coproprietari coindivizari.

Critică

:

Sunt străine pricinii

aprecierile instanței, deoarece una este conținutul acțiunii anterioare și alta

este dacă obiectul acelei acțiuni era sau nu întemeiat.

Deci, puterea de lucru

judecat nu este apreciată în raport de conținutul cererii anterioare stabilită de

reclamant, ci în raport de aprecierea temeiniciei acesteia făcută în prezent de

instanța de apel.

Afirmația 4: Identitatea

de cauză există

deoarece:

a. Este lipsit de relevanță

dacă apărarea dreptului de proprietate în revendicare se face prin comparare de

titluri sau prin invocarea lipsei titlului pârâtului. În revendicarea formulată

împotriva statului și a pârâților, reclamanta a susținut aceeași lipsă a titlului

statului, iar în cauza de față reclamanta afirmă că pârâtul a dobândit de la un

neproprietar.

b. Este lipsit de relevanță

împrejurarea dacă acțiunea în revendicare are caracter principal sau accesoriu față

de acțiunea în constatarea nulității.

c. În cauza de față și

în prima cerere soluționată prin sentința nr. 756/2000, reclamanta invocase încălcarea

reglementarilor aplicabile la încheierea contractului ca temei al anulării, iar

în susținerea revendicării lipsa titlului statului, cu efecte asupra valabilității

titlului subdobânditorilor.

Critică

:

Se face confuzie între

cauza acțiunii anterioare, în care s-a invocat lipsa titlului statului, și cauza

acțiunii actuale, în care se cere compararea titlurilor (al reclamantei cu cel al

pârâtului V., succesorul lui H.).

În acțiunea anterioară

nu a fost analizat pe fond dreptul reclamantei, fiind reținută nerespectarea principiului

unanimității.

Este diferit cadrul procesual

al unei revendicări prin invocarea lipsei titlului pârâtului, cu cel al unei revendicări

prin comparare de titluri, astfel că nu există identitate între revendicarea contra

statului și chiriașilor lui în care titlul reclamantei era opus numai statului,

cu revendicarea prin comparare de titluri între al reclamantei și cel al pârâtului.

Aspectul privind diferența

de cauză între acțiunea în constatarea nulității vânzării accesorie revendicării

și cea accesorie procedurii Legii nr. 10/2001 nu a fost niciodată cercetat și această

diferență este de cauză, este vădită, deoarece dacă nu îndeplinești condițiile revendicării

și implicit nu poți cere nulitatea vânzării, poate aceleași condiții fac posibilă

realizarea dreptului pe Legea nr. 10/2001 și implicit poți cere și constatarea nulității

vânzării. Aceste diferențe de cauză arată că nu poate exista putere de lucru judecat.

În acțiunea anterioară

a fost invocată drept cauză de nulitate cumpărarea de la un neproprietar și nu a

fost cercetat nimic, în prezenta acțiune se invocă conivența și reaua-credință a

dobânditorului și cumpărarea în timpul revendicării.

Prin urmare, nu există

identitate de cauză nici în privința revendicării și nici în privința constatării

nulității.

Afirmația 5

: La examinarea autorității

de lucru judecat nu sunt relevante argumentele pentru care prima instanță a soluționat

prima cerere în sensul respingerii sale.

Critică

:

Dacă în sfera noțiunii

de prima instanță este instanța de fond din primul ciclu procesual, afirmația este

corectă; dacă se referă la sentința instanței de fond din prezentul ciclu procesual,

afirmația nu este corectă, deoarece în contra acesteia s-a formulat apel, instanța

de apel a menținut motivarea și prin prezentul recurs este criticată.

Afirmația nr. 6: Hotărârea

în raport de care operează autoritatea de lucru judecat este cea prin care s-a soluționat

fondul cauzei, în speță sentința nr. 756/2000, și nu deciziile date în apel și recurs.

Critică:

Afirmația este corectă

numai dacă se are în vedere dispozitivul sentinței nr. 756/2000, nu și considerentele

ei, deoarece soluția instanței de recurs (nr. 2399/2002 a Curții Supreme de Justiție)

a menținut numai dispozitivul, nu și motivarea, motivarea fiind total diferită și

anume că:

- nu s-a făcut dovada

deschiderii succesiunii de pe urma lui I.G.;

- actul de partaj ar putea

avea valoarea unui partaj de ascendent, caz în care nu este respectat principiul

unanimității;

- este inutil a mai cerceta

repararea imobilului și nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare.

Afirmația 7

: Este nefondată critica

potrivit căreia autoritatea de lucru judecat a fost apreciată în considerentele

sentinței în raport de deciziile din apel și recurs, iar în dispozitiv în raport

de cea a instanței de fond.

Critică

:

Din conținutul hotărârii

instanței de fond și de apel (care a menținut în întregime motivarea instanței de

fond) rezultă că puterea de lucru judecat a fost apreciată în raport de motivarea

soluției instanței de fond și de apel, și nu în raport de cea a instanței de recurs,

cum ar fi trebuit.

Afirmația 8

: Atât în considerentele

cât și în dispozitivul sentinței apelate, hotărârea față de care s-a apreciat autoritatea

de lucru judecat este sentința nr. 756/2000, însă instanța a analizat excepția prin

raportare la conținutul deciziilor de apel și recurs.

Critică:

Considerentele hotărârii

instanței de apel și cele ale instanței de recurs rețin lucruri diferite, sunt motivate

diferit și au rațiuni diferite.

Autoritatea de lucru judecat

trebuie apreciată numai în raport cu considerentele deciziei instanței de recurs

nr. 2399/2002 a Curții Supreme de Justiție.

Dacă prin absurd ne raportăm

la considerentele deciziei de apel (prin care se reține că acea convenție încheiată

între familia Iunian și constructori nu ar fi titlu de proprietate), atunci nu există

identitate de cauză, deoarece în prezenta acțiune nu este invocată convenția cu

constructorii, care ar fi fost și absurd de invocat deoarece aceasta ar putea fi

titlul constructorilor și nu al reclamantei, care este succesoarea familiei Iunian.

Prin urmare, este nelegală

aprecierea excepției în raport de conținutul deciziilor de apel și recurs.

Afirmația 9

: Se impune a se sublinia

încă o dată că relevante pentru examinarea excepției nu sunt considerentele pentru

care prima instanță a respins acțiunea, ci obiectul, părțile și cauza acțiunii anterioare.

Critică

:

Elementele acțiunii civile

anterioare nu sunt suficiente pentru a retine puterea lucru judecat, mai este necesar

ca toate aceste elemente să fi făcut obiectul judecății pe fond a instanței, ceea

ce nu s-a întâmplat.

Afirmația 10

: Este artificială invocarea

dobândirii bunului prin succesiune și schimb, deoarece sunt aceleași acte juridice,

astfel cauza acțiunii nu s-a modificat.

Critică

:

Actul intitulat de partaj

voluntar din 1947, în contextul când I.G. trăiește, are semnificația unui partaj

de ascendent (adică donație pentru 1/2 din imobilul ce a aparținut mamei), așa cum

s-a reținut prin decizia nr. 2399/2002 a Curții Supreme de Justiție, și în contextul

morții lui I.G. este un contract de schimb pentru cota de 5/6 din imobil și astfel

se cercetează și succesiunea din 1940 și schimbul din 1947.

De asemenea, succesiunea

din 1940 pentru cota de 1/6 din imobil în favoarea autorului reclamantei nu are

nicio legătură cu actul de partaj din 1947.

Afirmația 11

: Pronunțarea deciziei

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a dus la stabilirea a 3 temeiuri

de drept, ci a statuat numai prevalența legii generale sau speciale într-un litigiu,

astfel că invocarea unor alte temeiuri nu schimbă cauza acțiunii.

Critică

:

Simpla citire a dispozitivului

deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție arată existența a 3

temeiuri de drept, și anume dreptul comun (art. 480 C. civ.), legea specială (Legea

nr. 10/2001) și Convenția (art. 1 din Protocol 1 adițional la Convenție și art.

6 din aceasta), numai în acest mod putând exista ce constată Înalta Curte de Casație

și Justiție, și anume concurs între legi și conflict între sisteme legislative.

Prin urmare, nu poate

exista putere de lucru judecat a soluției pronunțate într-o acțiune clasică în revendicare,

care să se opună unei acțiuni în revendicare ce are un temei mai complex și care

are un alt mod de evaluare și de judecată.

În acțiunea în revendicare

nu se cercetează dacă părțile au bunuri în sensul Convenției.

În revendicare câștigă

cel ce are titlu preferat, iar prin compararea bunurilor câștigă cel ce are bun

în sensul Convenției, efectele fiind fix inverse.

În concluzie, recurenta

a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul admiterii

apelului în tot, desființarea sentinței, respingerea excepției și trimiterea cauzei

la instanța de fond în vederea judecării pe fond a cauzei.

Intimatul-pârât V.Ș. a

depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia atacată

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

I. Confirmând soluția

primei instanțe de admitere a excepției autorității de lucru judecat în raport de

sentința civilă nr. 756/2000 a Tribunalului București, curtea de apel a pronunțat

o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 1201 C. civ., criticile în

acest sens nefiind fondate.

Astfel, conform reglementării

cuprinse în art. 1201 C. civ., tripla identitate de elemente - părți, obiect și

cauză - între prima și cea de-a doua cerere în judecată face să funcționeze excepția

autorității de lucru judecat, care paralizează ce-a de-a doua acțiune introdusă

în condiții identice cu una anterioară rezolvată irevocabil.

Prin urmare, în mod corect

instanțele anterioare au examinat excepția autorității de lucru judecat prin raportare

la elementele primei judecăți, verificând dacă părțile, obiectul și cauza cererii

pendinte sunt aceleași cu cele din litigiul soluționat prin sentința civilă nr.

756/2000 a Tribunalului București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 183A/2001

a Curții de Apel București și irevocabilă prin decizia civilă nr. 2399/2002 a Curții

Supreme de Justiție.

Contrar susținerilor recurentei,

tripla identitate de elemente cerută de art. 1201 C. civ. se regăsește între cele

două litigii sub aspectul ambelor capete de cerere ale acțiunii, ceea ce justifică

admiterea excepției autorității de lucru judecat pentru întreaga acțiune pendinte.

Astfel, prin hotărârea

în raport de care a fost admisă excepția, respectiv sentința civilă nr. 756/2000

a Tribunalului București, s-a soluționat o primă acțiune în revendicare privind

întregul imobilul din București, str. W. nr. 13, sector 1 și în constatarea nulității

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la acest imobil, formulată

de reclamanta I.L. împotriva statului și a celor care au cumpărat apartamente din

imobil (pentru apartamentul nr. 4 stând în proces pârâtul H.H., autorul pârâtului

V.Ș. din noul litigiu).

În cererea pendinte, aceeași

reclamantă solicită constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare privind

apartamentul nr. 4 din imobilul situat în București, str. W. nr. 13, sector 1 și

obligarea proprietarului acestui apartament să i-l lase în deplină proprietate și

posesie.

Se constată că există

identitate de obiect, deoarece în ambele litigii s-a solicitat constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare privind apartamentul nr. 4 din imobilul situat

în București, str. W. nr. 13, sector 1 și obligarea proprietarului acestui apartament

să îl lase reclamantei în deplină proprietate și posesie.

De asemenea, există identitate

de părți, I.L. figurând ca reclamantă în ambele litigii, iar pârâtul V.Ș. din litigiul

pendinte este moștenitorul cumpărătorului apartamentului nr. 4, pârâtul H.H. din

primul proces, deci continuator, din punct de vedere juridic, al personalității

acestuia.

Este îndeplinită și condiția

identității de cauză, care privește fundamentul (actul sau faptul juridic ori material)

pe care se sprijină dreptul a cărui valorificare se urmărește prin intermediul acțiunii.

Cauza cererii nu se confundă cu dreptul subiectiv a cărui valorificare se urmărește

prin demersul judiciar, ea fiind reprezentată de titlul, de izvorul dreptului respectiv.

Or, izvorul dreptului

de proprietate a cărui valorificare s-a urmărit prin ambele acțiuni este același

și constă în succesiunea de pe urma lui I.G., fiind justificat în ambele acțiuni

pe același act juridic - actul de partaj voluntar autentificat din 06 august 1947.

Astfel, în litigiul anterior,

reclamanta a invocat că dreptul de proprietate al autorului ei, I.N.H., a fost dobândit

de acesta pe cale succesorală de la defunctul tată I.G., prin actul de partaj voluntar

autentificat din 06 august 1947.

În litigiul pendinte,

reclamanta a invocat că dreptul de proprietate al aceluiași autor, I.N.H., a fost

dobândit de acesta în cotă de 1/6 prin succesiune după tatăl său I.G. și în cotă

de 5/6 prin schimbul de cote indivize din diverse imobile, făcut de coindivizari

cu prilejul ieșirii din indiviziune, atribuind actului de partaj voluntar din

06 august 1947 calificarea de contract de schimb. Împrejurarea că prin actul de

partaj din 1947, moștenitorii coindivizari și-au cedat reciproc cotele pe care le

aveau din diverse imobile, în scopul ca fiecare să dobândească dreptul exclusiv

asupra unui bun determinat, nu este însă de natură a transforma modul de dobândire

a dreptului de proprietate din succesiune în schimb, cum greșit a pretins reclamanta

în încercarea de a justifica schimbarea cauzei celei de-a doua cereri în judecată.

Cât timp de la momentul soluționării irevocabile a primei acțiuni, prin sentința

civilă nr. 756/2000, rămasă definitivă prin decizia nr. 183A/2001 și irevocabilă

prin decizia nr. 2399/2002, și până la promovarea celei de-a doua acțiuni, nu a

intervenit nici un aspect nou, nicio schimbare a împrejurărilor de fapt și de drept,

reclamanta prevalându-se în justificarea dreptului de proprietate al autorului său

de același act de partaj voluntar din 1947, nu se poate reține că s-a modificat

cauza cererii de chemare în judecată, neavând nicio relevanță pe acest aspect calificarea

dată de parte actului avut în vedere de instanță cu ocazia primei judecăți.

Pe de altă parte, după

cum corect a reținut curtea de apel, la fel ca în cererea pendinte, și în prima

cerere, soluționată irevocabil prin sentința civilă nr. 756/2000, reclamanta a invocat

încălcarea reglementărilor aplicabile la încheierea contractului, ca temei al anulării

actului, iar în susținerea cererii în revendicare lipsa titlului statului, cu efecte

asupra valabilității titlului pârâților subdobânditori, astfel că nu se poate imputa

curții de apel că nu a avut în vedere, în examinarea excepției autorității de lucru

judecat, și cauza cererii în nulitate, criticile în acest sens nefiind fondate.

Argumente suplimentare

privind identitatea celor trei elemente ale autorității de lucru judecat vor fi

aduse cu ocazia analizării criticilor formulate, în mod distinct, de către recurentă,

cu referire la fiecare din considerentele instanței de apel, în limita în care elementele

autorității de lucru judecat sunt contestate prin aceste critici.

Ca răspuns la criticile

inițiale privind pronunțarea hotărârii recurate cu aplicarea greșită a dispozițiilor

art. 1201 C. civ., pe lângă cele mai sus arătate, Curtea va mai reține că prin sentința

civilă nr. 756/2000 a Tribunalului București s-a respins prima acțiune a reclamantei

ca nefondată și că această sentință a rămas irevocabilă în urma respingerii căilor

de atac, prin decizia civilă nr. 183A/2001 a Curții de Apel București și, respectiv,

prin decizia civilă nr. 2399/2002 a Curții Supreme de Justiție.

Prin urmare, în raport

de sentința irevocabilă nr. 756/2000 a Tribunalului București, judecata acțiunii

pendinte, care are același obiect și aceeași cauză și este între aceleași părți,

în aceeași calitate, nu mai este posibilă, operând excepția autorității de lucru

judecat, excepție ce corespunde funcției extinctive (negative) a lucrului judecat,

împiedicând o nouă judecată (atunci când există identitatea elementelor acțiunii).

Recurenta contestă incidența,

în speță, a excepției autorității de lucru judecat, pe motiv că prima ei acțiune

nu a fost judecată pe fond, raportat la considerentele deciziei din recurs nr. 2399/2002

a Curții Supreme de Justiție, prin care s-a reținut nerespectarea regulii unanimității.

Critica nu este fondată.

Prin sentința civilă

nr. 756/2000 a Tribunalului București, în raport de care s-a reținut autoritatea

de lucru judecat, s-a respins acțiunea „privind revendicarea imobilului și constatarea

nulității contractelor de vânzare-cumpărare, ca nefondată”.

Ca atare, potrivit dispozitivului

acestei sentințe, nu se poate reține că nu s-ar fi rezolvat în fond acțiunea în

revendicare și în nulitate.

Faptul că judecata s-a

făcut pe fond rezultă, fără dubiu, și din considerentele sentinței, în care soluția

din dispozitiv a fost justificată pe un argument de fond comun ambelor capete de

cerere deduse judecății (revendicare și nulitate contract), și anume că reclamanta

nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului litigios, nedovedind

că autorul ei, I.N.H., a fost proprietarul imobilului. Acest argument, care are

valoarea unui motiv decisiv, întrucât vine în mod necesar să sprijine soluția adoptată,

a fost reluat și dezvoltat în decizia nr. 138A/2001 a Curții de Apel București,

prin care s-a respins apelul și, contrar celor susținute de recurentă, el nu a fost

înlăturat de instanța de recurs care, reținând nerespectarea regulii unanimității

la promovarea acțiunii în revendicare, nu a făcut decât să aducă un argument suplimentar

în justificarea soluției pronunțate în cauză, pe care a menținut-o prin respingerea

recursului. Conform celor ce rezultă din considerentele deciziei nr. 2399/2002 a

Curții Supreme de Justiție, instanța de recurs nu a făcut o analiză a calității

de proprietar a autorului reclamantei, I.N.H., asupra imobilului litigios, pentru

a se putea susține că a înlăturat motivarea pe acest aspect a instanțelor de fond

și apel; instanța de recurs a analizat numai dacă în patrimoniul autorului reclamantei

s-au transmis, pe cale succesorală, toate cotele indivize privind imobilul litigios,

raportat la actul de partaj din 1947, concluzionând că reclamanta nu a făcut dovada

că autorul ei a fost „unic moștenitor, proprietar” al imobilului în litigiu, nefiind

astfel respectată regula unanimității la promovarea acțiunii în revendicare, considerente

față de care nu se poate reține că argumentul de fond al instanțelor anterioare,

întemeiat pe analiza calității de proprietar a autorului reclamantei asupra imobilului

litigios, ar fi fost înlăturat în calea de atac a recursului.

În contextul arătat, cât

timp și recursul a fost respins, menținându-se astfel soluția primei instanțe de

respingere a acțiunii în revendicare și în nulitatea contractelor, ca nefondată,

nu se poate susține că, raportat la considerentele deciziei din recurs, nu s-ar

fi dat o rezolvare pe fond litigiului, cum greșit pretinde recurenta.

Ambele capete de cerere

ale primei acțiuni – revendicare și nulitate contract – fiind rezolvate pe fond

în primul proces, conform se