ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4207/2013

Asupra contestației în anulare de față, reține următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 06 martie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta I.L. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București reprezentat prin Primarul General, SC H.N. SA și V.Ș., să constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. V1. din 25 iunie 1997 încheiat de Primăria Municipiului București, prin SC H.N. SA, și H.H. având ca obiect apartamentul nr. A1., împreună cu cota de teren aferentă de 18,55 mp situat în București, Str. W., sector 1, și obligarea pârâtului V.Ș. să îi lase în deplină posesie și proprietate imobilul mai sus menționat.

Pârâtul V.Ș. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția lipsei interesului în promovarea acțiunii, excepția prescripției dreptului la acțiune, excepția autorității de lucru judecat și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare. Prin sentința civilă nr. 518 din 16 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 756/2000, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă și a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă. Prin decizia civilă nr. 130 A din 15 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă I.L.

A reținut instanța de apel că pentru analiza obiectului pricinii ca și element al puterii de lucru judecat de care se bucură sentința civilă nr. 756/2000, este lipsit de relevanță dacă în acel litigiu capătul de cerere în constatarea nulității absolute a avut caracter principal sau accesoriu. Identitatea de părți este îndeplinită deoarece aceeași persoană a avut calitatea de pârât în ambele pricini; în primul litigiu autorul pârâtului V.Ș. a fost chemat în judecată în calitate de chiriaș, iar în cel de-al doilea litigiu în calitate de proprietar al imobilului. Este lipsit de relevanță dacă apărarea dreptului de proprietate s-a exercitat prin acțiunea în revendicare prin compararea de titluri sau prin invocarea lipsei titlului pârâtului.

Prin decizia civilă nr. 7566 din 12 decembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta reclamantă, reținând că în mod corect instanțele anterioare au examinat excepția autorității de lucru judecat prin raportare la elementele primei judecăți, verificând dacă părțile, obiectul și cauza cererii pendinte sunt aceleași cu cele din litigiul soluționat prin sentința civilă nr. 756/2000 pronunțată de Tribunalul București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 183A din 2001 a Curții de Apel București și irevocabilă prin decizia civilă nr. 2399/2002 a Curții Supreme de Justiție.

A arătat instanța de recurs că, în raport de sentința irevocabilă nr. 756/2000, pronunțată de Tribunalul București, judecata acțiunii pendinte are același obiect și aceeași cauză și s-a purtat între aceleași părți, cu aceeași calitate procesuală, astfel că operează excepția autorității de lucru judecat, excepție ce corespunde funcției extinctive a lucrului judecat, împiedicând o nouă judecată.

Critica recurentei-reclamante cu privire la greșita admitere a excepției autorității de lucru judecat, prin care s-a susținut că nu orice rezolvare dată pricinii pe alte aspecte decât cele care privesc fondul trebuie considerată ca lipsind hotărârea de efectul care să-i asigure imutabilitatea jurisdicțională, a fost găsită nefondată, reținându-se că hotărârea judecătorească produce autoritate de lucru judecat, iar reluarea dezbaterilor, pentru a se ajunge la fondul raporturilor juridice dintre părți, este posibilă numai în situația în care se invocă elemente noi, care să înlăture incidența excepției lucrului deja judecat. În schimb, dacă sesizând pentru a doua oară instanța, partea se regăsește în aceeași situație, devine incidență excepția autorității de lucru judecat raportat la prima hotărâre.

Cu referire la susținerile recurentei-reclamante privitoare la diferența de cauză între acțiunea în constatarea nulității vânzării, accesorie revendicării, și cea accesorie procedurii Legii nr. 10/2001, instanța de recurs a arătat că sunt lipsite de relevanță și că izvorul dreptului a cărui valorificare s-a urmărit prin acțiune, a fost identic în ambele litigii. Astfel, în contextul în care în primul litigiu reclamanta a revendicat întregul imobil, iar în cel de al doilea numai un apartament, din punct de vedere juridic există identitate de obiect; este artificială invocarea, ca argument al schimbării cauzei celei de-a doua cereri, a dobândirii bunului prin succesiune pentru cota de 1/6 și prin schimb pentru cota de 5/6, atâta timp cât reclamanta a justificat pretinsul drept de proprietate al autorului în temeiul aceluiași act juridic în ambele litigii.

Atribuirea de către parte a unei alte naturi juridice aptului de partaj voluntar, de care s-a prevalat și în prima judecată, nu determină schimbarea cauzei celei de-a doua cereri, în raport de care concluzia Curții de Apel privind întrunirea condiției identității de cauză este corectă, iar criticile pe acest aspect nu sunt fondate. Atât în litigiul pendinte, cât și în cel anterior, reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în revendicare de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. Faptul că în noul litigiu, reclamanta a adăugat noi texte de lege la temeiul juridic inițial, respectiv dispozițiile art. l din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 din Convenție, nu schimbă cauza juridică, care se regăsește în fundamentul pretenției.

Nici susținerile în sensul că pronunțarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a condus la stabilirea a trei temeiuri de drept ale acțiunii în revendicare, respectiv dreptul comun (art. 480 C. civ.), legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 1 din Protocol 1 adițional la Convenție și art. 6 din aceasta), nu au fost găsite întemeiate. A reținut instanța de recurs că pronunțarea deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii, nu a condus la stabilirea a trei temeiuri de drept ale acțiunii în revendicare; această decizie a examinat prevalenta legii generale sau a legii speciale, prin prisma respectării dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și ale protocoalelor adiționale, în acțiunile în revendicare de drept comun, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Nu se poate astfel susține schimbarea cauzei juridice a acțiunii în revendicare prin invocarea dispozițiilor art. l din Protocolul adițional la Convenție și a art. 6 din Convenție, cu atât mai mult cu cât normele convenționale nu pot constitui, per se, temei al unui demers judiciar, invocarea lor fiind menită să justifice înlăturarea de la aplicare a unor dispoziții din dreptul intern, atunci când ele sunt contrare tratatelor internaționale la care România este parte. împotriva deciziei pronunțate în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, a formulat contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 317 și ale art 318 C. proc. civ. contestatoarea I.L.

Aceasta a susținut că dezlegarea dată de instanța de recurs este rezultatul unor greșeli materiale, respectiv că instanța de recurs a omis să cerceteze în întregime motivele de recurs care priveau lipsa identității de cauză, respectiv acele motive de recurs care priveau atât cauza concretă a soluției date în primul ciclu procesual, cât și elementele noi invocate în cel de-al doilea ciclu procesual. În motivarea căii extraordinare de atac, contestatoarea a arătat că instanța de recurs nu a cercetat acele argumente care, dacă ar fi fost avute în vedere, ar fi condus la respingerea excepției autorității de lucru judecat, susținând următoarele: Schimbarea cadrului legal al revendicării, prin înlăturarea regulii unanimității, a avut drept consecință admisibilitatea acțiunii în revendicare promovate de un coproprietar, acesta dobândind calitate procesuală activă.

Apariția Legii nr. 10/2001 a făcut să nască alături de acțiunea în revendicare, o altă cale de realizare a dreptului în favoarea persoanelor ale căror bunuri au fost preluate de stat. Ca urmare, constatarea nulității vânzării este accesorie acțiunii în realizarea dreptului ce poate fi făcută fie pe calea dreptului comun, fie pe calea Legii nr. 10/2001. Acțiunea în constatarea nulității, accesorie revendicării și respinsă ca lipsită de interes pe motiv de nerespectare a regulii unanimității, ori pentru lipsa identității între bunul „din acte" și bunul revendicat, nu are aceeași soartă dacă este accesorie procedurii Legii nr. 10/2001, în acest din urmă caz existând interes, acțiunea fiind admisibilă.

În primul ciclu procesual nu a fost cercetat fondul cererii de constatare a nulității contractului de vânzare cumpărare; cauzele de nulitate invocate în cele două litigii au fost diferite. Instanța de recurs nu a cercetat în întregime motivul de recurs invocat reținând numai concluziile instanțelor din primul proces, fără a cerceta consecințele deschiderii succesiunii după numitul I.G. și fără a cerceta consecințele sentinței civile nr. 3686 din 28 martie 1997 pronunțate de Judecătoria Sectorului 1, rămase irevocabilă. Contestatoarea a solicitat să se constate că instanța de recurs din eroare nu a observat faptul că judecata în primul proces a fost soluționată în temeiul unei excepții procesuale; prin urmare nu s-a făcut nicio judecată pe fond, astfel că nu se poate reține existența autorității de lucru judecat a primului proces în raport de prezenta cerere de chemare în judecată.

Contestația în anulare este nefondată în considerarea argumentelor ce succed: În ceea ce privește contestația în anulare de drept comun reglementată de art. 317 C. proc. civ., se constată că deși contestatoarea a invocat drept temei norma legală menționată, nu a dezvoltat motive în susținerea acesteia; prin urmare, invocarea acestor dispoziții legale a fi fost făcută exclusiv în mod formal. În ceea ce privește contestația în anulare specială (reglementată de dispozițiile art. 318 C. proc. civ.), se constată următoarele: În sensul art. 318 C. proc. civ., „greșeala materială" înseamnă o greșeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință pronunțarea unei soluții greșite.

Trebuie să fie vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluția pronunțată. Textul se referă la greșeli materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecații în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca insuficient timbrat ori făcut de o persoana tară calitate, deși la dosar se găsesc dovezi privind exercitarea în termen a căii de atac ori de plata a taxelor judiciare datorate, ori a calității de reprezentant. Prin urmare, greșelile instanței de recurs, care deschid calea contestației în anulare, sunt greșeli de fapt, iar nu de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale.

în speță, contestatoarea nu a invocat vreo greșeală materială în accepțiunea normei legale enunțate, adică o eroare evidentă, legată de aspectele formale ale judecații în recurs, ci a criticat modul în care instanța de recurs a soluționat excepția autorității de lucru judecat. Aceste aspecte nu se constituie într-o greșeală materială, astfel cum a fost aceasta prezentată și cum pretinde norma invocată drept motiv de contestație în anulare. Înalta Curte reține de asemenea, că întrucât contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, care poate fi exercitată numai pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, excede analizei, în calea de atac declarată, examinarea unor pretinse greșeli de judecată.

Toate celelalte critici formulate prin contestația în anulare se referă la omisiunea instanței de recurs de a se pronunța pe unele aspecte invocate prin cererea de recurs și se încadrează în prevederile art. 318 alin. (1) teza a II - a C. proc. civ. Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că pentru a deveni incidente dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ. este necesar ca realmente instanța de recurs să nu fi examinat toate motivele de casare sau de modificare. Această ipoteză nu se regăsește atunci când, procedând la sistematizarea criticilor formulate, instanța le-a examinat împreună și le-a răspuns prin argumente comune. Textul legal se referă în mod expres la motivele de casare sau de modificare iar nu la argumente care, oricât de larg ar fi dezvoltate, trebuie să se subsumeze motivelor de recurs prevăzute de lege.

Din analiza cererii de recurs rezultă că reclamanta I.L. a formulat 11 motive de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 304 pct. 9 C. proc. civ. Instanța de recurs și-a construit motivarea prin raportare la criticile invocate în susținerea fiecărui motiv de recurs în parte și a avut în vedere aspectele relevate de contestatoare, așa cum acestea au fost structurate în cadrul fiecărui motiv de recurs. Astfel, în considerentele deciziei atacate, instanța de recurs a reținut mai întâi conținutul criticilor formulate de recurentă în susținerea fiecărui motiv de recurs în parte și apoi a analizat punctual fiecare aspect, răspunzând susținerilor după cum acestea au fost structurate de reclamanta I.L.

Sunt vădit nefondate susținerile contestatoarei sub aspectul necercetării de către instanța de recurs a criticilor de recurs privind lipsa identității de cauză, din sinteza considerentelor deciziei ce face obiectul contestației în anulare expuse în precedent, rezultând că Înalta Curte de Casație și Justiție a examinat identitatea de cauză a celor două cereri de chemare în judecată și a concluzionat, motivat, că operează excepția autorității de lucru judecat. Prin cel de-al treilea motiv de contestație în anulare, s-a susținut că instanța de recurs a omis să cerceteze în întregime acele motive de recurs care priveau atât cauza concretă a soluției date în primul ciclu procesual, cât și elementele noi invocate în cel de-al doilea ciclu procesual.

Înalta Curte reține că pentru a se putea invoca necercetarea unui motiv de recurs este necesar ca acesta să fi fost formulat de o manieră care să permită instanței să identifice motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Nu orice nemulțumire a părții dechide calea contestației în anulare. Astfel, din formularea celui de-al treilea motiv de contestație în anulare nu rezultă în concret ce critică de nelegalitate a rămas necercetată, cu atât mai mult cu cât nici în cererea de recurs criticile nu au fost expuse cu acuratețe. Cu toate acestea, instanța de recurs a exercitat controlul de legalitate cu referire la excepția autorității de lucru judecat, prin raportare la sentința civilă nr. 756/2000, pronunțată de Tribunalul București, și a răspuns celor 11 critici formulate de recurentă.

În consecință, criticile formulate în temeiul art. 318 teza a II-a C. proc. civ. nu sunt fondate. Pentru considerentele expuse, reținând că nu au fost formulate critici care să se subsumeze dispozițiilor art. 317 C. proc. civ. iar cele privind incidența dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. nu sunt fondate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea I.L. împotriva deciziei nr. 7566 din 12 decembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 octombrie 2013.