ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7534/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, sub nr. 1735 din 12 august 2004, reclamanta I.D. a chemat în judecată pe pârâții Primăria municipiului București, prin Primarul General, Ministerul Finanțelor Publice, Primăria sectorului 1 București, SC 3.C.I. SRL și SC C.H. SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea dispoziției din 17 februarie 2004 emisă de Primarul General al Municipiului București, prin care s-a respins notificarea din 22 iunie 2001, privind restituirea în natură a imobilului teren, în suprafață de 18.733 m.p., și două construcții, situat în București, șos.

N., sector 1; obligarea pârâtei Primăria municipiului București, prin Primarul General, să emită dispoziție de restituire în natură a imobilului-teren și construcții identificat mai sus; să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 7 aprilie 2004, încheiat între pârâtele Primăria sectorului 1 București și SC 3.C.I. SRL, devenit sau comasat cu SC C.H. SA; să dispună anularea dreptului de concesiune a terenului, acordat de Primăria sectorului 1 București în favoarea pârâtelor SC 3.C.I. SRL și SC C.H. SA; în subsidiar, în cazul în care o parte din suprafața de teren solicitată nu poate fi restituită în natură, obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să-i înmâneze reclamantei titluri de valoare nominală folosite, exclusiv, în procesul de privatizare, la nivelul sumei ce reprezintă valoarea actuală de piață a terenului respectiv.

Prin sentința civilă nr. 1397 din 2 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâților, mai puțin Ministerul Finanțelor Publice. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și a respins acțiunea față de această parte, ca atare. În pronunțarea acestei hotărâri, Tribunalul a reținut următoarele: Prin dispoziția nr. 2459 din 17 februarie 2004, Primarul General al Municipiului București a respins notificarea formulată de reclamanta I.D., privind restituirea în natură a imobilului situat în București, Șos. N., sector 1, motivat de faptul că imobilul a fost preluat de stat înainte de anul 1945, astfel că nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

Înscrisurile depuse de către contestatoare, pe parcursul soluționării cauzei, în dovedirea dreptului de proprietate, sunt actul de vânzare-cumpărare autentificat, prin care autorul său 5 C.T.R., a cumpărat două corpuri pământ pentru cultură, unul de 7.518 m.p. și celălalt de 6.265 m.p., situate pe moșia H., plasa B., județul Ilfov; actul de vânzare-cumpărare autentificat, prin care același autor cumpără 50 arii și 12 centiarii situate pe moșia H., comuna B., și procesul verbal, prin care s-a înscris, în cartea funciară, dreptul de proprietate cu privire la imobilul situat în București, str. V.M., compus din teren în suprafață de 1 ha și 8.733 m.p. și două corpuri de casă.

Din certificatul de moștenitor din 3 februarie 1992 eliberat de Notariatul de Stat sector 1 București rezultă că, în urma dezbaterii moștenirilor succesive, reclamanta este unica moștenitoare a numitului R.T.C., decedat în anul 1917. În ceea ce privește situația juridică a imobilului în litigiu, Tribunalul a reținut că imobilul a fost expropriat conform hotărârii Curții de Apel București, secția I, decizia de expropriere din 15 februarie 1924, așa cum rezultă din procesul verbal din 25 august 1940 al Primăriei municipiului București -Comisia de inventariere a imobilelor publice sectorul 1 galben. De asemenea, conform relațiilor comunicate de Primăria municipiului București - Direcția evidență imobiliară și cadastrală, prin adresa din 10 mai 2006, terenul identificat de expertul ing.

C.C., în baza actelor prezentate de către contestatoare, este situat la adresa poștală Șos. N., și reprezenta o secțiune dintr-o suprafață mai mare de teren expropriată cu plată pentru utilitate publică, conform Legii pentru crearea Parcului Național, adoptată prin Decretele regale nr. 2938/1910 și nr. 2412/1912. Se mai arată că terenul în cauză reprezintă o secțiune din terenul Parcul H., înscris în cartea funciară cu nr. 47661, și intabulat ca proprietate publică. Deși raportul de expertiză întocmit de ing. C.C. a fost anulat, concluziile acestuia cu privire la identificarea imobilului în litigiu sunt menținute atât de expertul H.C., cât și de către comisia formată din trei experți, toate expertizele efectuate în cauză concluzionând că imobilul în litigiu, respectiv terenul în suprafață de 18.733 m.p., este parte componentă din incinta Parcului H. Nou, nr. cadastral 18725, înscris în C.F., prin încheierea din 19.10.2004, și intabulat ca proprietate publică.

La solicitarea Tribunalului, serviciul arhivă, acte administrative, din cadrul Primăriei municipiului București a depus, la dosar, înscrisurile privind situația juridică a imobilului în litigiu, respectiv copii de pe tabelele de expropriere, planul referitor la formarea Parcului Național H. din anul 1943. Din coroborarea tuturor probelor administrate în cauză, Tribunalul a reținut că suprafața de teren ce formează obiectul notificării a fost expropriată cu plată, conform Legii pentru crearea Parcului Național, adoptată prin Decretele regale nr. 2938/1910 și nr. 2412/1912. Astfel, din matca nr. 1310/1935 rezultă că exproprierea s-a dispus în baza deciziei nr. 1/1924 a Curții de Apel București, pronunțată în baza Legii din 21.04.1912, în cadrul dosarului de expropriere existând și certificatele de plată.

De asemenea, din tabelele de expropriere depuse de către intimată rezultă că autorul contestatoarei a fost despăgubit cu contravaloarea imobilului expropriat. Tribunalul a apreciat, ca nefondată, susținerea contestatoarei referitoare la lipsa de identitate între suprafața de teren expropriată numitei E.R. și cea revendicată de către contestatoare, ca aparținând autorului său, C.T.R., motivat de faptul că cele trei expertize efectuate în cauză concluzionează că terenul în litigiu face parte din Parcul H., fiind intabulat ca proprietate publică. De asemenea, din certificatul de moștenitor depus la dosar, rezultă că E.R. a fost bunica reclamantei, având aceiași moștenitori, în calitate de fii, fiice, ca și defunctul R.T.C., invocat de reclamantă ca autor al său.

Prin urmare, terenul în litigiu, dobândit de R.T.C., este unul și același cu cel expropriat de la numita R.E. Deși contestatoarea susține că autorul său se regăsește înscris în cartea funciară, ca proprietar al unei suprafețe de 18.733 m.p. și două corpuri de casă, această împrejurare trebuie analizată prin prisma efectelor pe care le putea conferi o astfel de înscriere făcută de Comisia pentru înființarea cărții funciare provizorii în București, în baza înscrisurilor prezentate, înscriere ce nu garanta nici existența și nici valabilitatea dreptului, neputând fi considerată ca reprezentând titlul de proprietate asupra unor corpuri de casă ce nu apar în titlurile de proprietate și nici în actele întocmite cu ocazia exproprierii.

Mai mult, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, în absența unor probe contrare concludente, existența sau, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate. În speță, Tribunalul a constatat că imobilul în litigiu, compus din teren în suprafață de 18.733 m.p., a fost preluat în proprietatea statului prin expropriere cu plată, anterior anului 1945, astfel că nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, iar, referitor la corpurile de construcție, a reținut că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra acestora, sarcina probei revenindu-i conform art. 1169 C. civ.

Asupra cererii de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate din 7 aprilie 2004, pentru încălcarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 550/2002, Tribunalul a reținut următoarele: Potrivit art. 24 din Legea nr. 550/2002, sunt nule contractele de vânzare-cumpărare având ca obiect spațiile comerciale sau de prestări servicii, dacă au fost încheiate înainte de încheierea procedurilor de restituire prevăzute de Legea nr. 10/2001. În speță, pârâta societate comercială a contractat în baza unor premise de fapt care excludeau orice posibilitate de a cunoaște o eventuală încălcare a normelor legale. Astfel, la data cumpărării, intimata Primăria municipiului București a atestat că nu există litigii asupra imobilului în cauză, notificări și nici solicitări în evidența Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar fi cunoscut existența dispoziției contestate în prezenta cauză, aceasta fiind emisă la 17.02.2004, în raporturile cu terții, termenul pentru contestarea acesteia apărea ca fiind împlinit la data încheierii celor două contracte ce vânzare-cumpărare. Având în vedere, însă, respingerea contestației împotriva dispoziției prin care a fost respinsă notificarea contestatoarei, aceasta din urmă nu mai poate justifica un interes în anularea contractelor de vânzare-cumpărare, întrucât nu mai poate dobândi proprietatea asupra celor două imobile construcții, chiar anulate fiind contractele de vânzare-cumpărare. Numai în măsura în care contestatoarea justifică vocația concretă la restituirea în natură, poate proba interesul procesual pentru constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare.

Cum, în speță, Tribunalul a reținut că, pentru cele două construcții, contestatoarea nu a prezentat titlu de proprietate, iar terenul în litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001, a respins și cererea de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare. Totodată, art. 24 alin. (1) din Legea nr. 550/2002 face referire la spațiile comerciale trecute în proprietatea statului în condițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Cum, în speță, imobilul în litigiu a fost expropriat anterior anului 1945, nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 și, în consecință, nici dispozițiile Legii nr. 550/2002. Pentru aceleași considerente, Tribunalul a respins și cererea de constatare a nulității contractului de concesiune a terenului aferent construcției.

Asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, Tribunalul a apreciat că excepția este întemeiată, motivat de faptul că, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată - contestație împotriva deciziei emise în baza Legii nr. 10/2001 și constatare nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâtul Municipiul București și SC 3.C.I. SRL, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu există identitate între persoana pârâtului menționat și cel ce se pretinde a fi obligat în raportul juridic dedus judecății. Prin urmare, Tribunalul a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru toate considerentele arătate, Tribunalul, în baza art. 26 alin. (3) coroborat cu art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001 republicată, a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. împotriva acestei sentințe civile a declarat apel reclamanta, care a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 880 A/29.11.2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. În pronunțarea acestei decizii, Curtea de Apel a reținut că terenul revendicat de reclamantă, situat la adresa din șoseaua V.M., actuala adresă Șoseaua N., este în suprafață de 12.518 m.p. și se suprapune, în totalitate, peste planurile de expropriere pentru Parcul Național, ediția 1939 -1941, conform expertizei efectuată în faza apelului de către ing.

F.M., și face parte din domeniul public (pct. 4 din concluziile expertizei menționate). Terenul în litigiu a aparținut, în proprietate, numitului R.T.C. și a făcut obiectul exproprierii anterior anului 1940, astfel cum rezultă din sentința civilă nr. 1131 din 24 iulie 1935 pronunțată de Tribunalul Ilfov, iar, din notele scrise depuse în acel dosar de către Primăria municipiului București, rezultă că s-a discutat inclusiv asupra cuantumului despăgubirilor, printre cei remunerați fiind și autorul reclamantei. Ceea ce a fost stabilit cu certitudine în speță, ca urmare a obiecțiunilor formulate de reclamantă la raportul de expertiză inițial, este că întregul teren ce a aparținut defunctului C.T.R.

se află în incinta Parcului H. și că a fost expropriat în anul 1924, prin decizia de expropriere a Curții de Apel București, iar restul de teren, prin sentința deja menționată, pronunțată de Tribunalul Ilfov, în dosarul având ca obiect și exproprierea terenului aparținând SC P.B. Având în vedere situația de fapt reținută prin expertizele efectuate în cauză, terenul ce a aparținut defunctului C.T.R. a fost identificat ca făcând parte din domeniul public, iar identificarea nu lasă loc niciunui dubiu în ceea ce privește eventuale diferite proprietăți aparținând numitei E.R., C.R. sau C.T.R.; de altfel, E.R. a acționat în calitate de reprezentant, potrivit actelor juridice existente la dosar.

Nu are nicio relevanță, în speță, că terenul a rămas în posesia persoanei expropriate, după data exproprierii, deoarece legea aplicabilă la data exproprierii prevedea această posibilitate, astfel că rămânerea în posesie, în acest caz, nu dovedește dreptul de proprietate asupra terenului; de asemenea, nici plata impozitelor nu reprezintă o prezumție de proprietate, esențial fiind actul juridic de expropriere - hotărârile instanțelor - prin care terenul a trecut în proprietatea statului (conform art. 13 din Legea exproprierii din anul 1864 și art. 63). Expertiza a stabilit că edificiile aparținând pârâtei SC 3.C.I. SA nu se află pe terenul expropriat și că niciuna dintre construcțiile care ar fi aparținut autorilor reclamantei nu mai există în prezent.

Împotriva deciziei civile sus-menționate a declarat recurs reclamanta I.D., în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru următoarele motive: Instanțele de judecată au încălcat, în mod grav, dispozițiile legale incidente în cauză. În mod greșit, Curtea de Apel a reținut că, prin sentința civilă nr. 1131 din 24 iulie 1935, terenul, astfel cum a fost identificat de expert, a fost expropriat. Conform acestei hotărâri (al cărei dispozitiv îl redă reclamanta în cererea de recurs), doar se declară întemeiată măsura de expropriere pentru utilitate publică și pentru a se realiza dezideratul de expropriere. Sentința civilă nr. 1131/1935 a fost pronunțată în temeiul art. 20 din Legea din 1864 pentru „Expropriație în cazu de utilitate publică", fiind primul pas în realizarea transferului dreptului de proprietate.

Cel de-al doilea pas îl constituia evaluarea imobilului propus a fi expropriat pentru cauză de utilitate publică, etapă impusă chiar prin sentința civilă sus-menționată și reglementata de art. 39-56 din Lege. În situația în care expropriații acceptă evaluările făcute de comisia de arbitri, art. 74 din Lege prescrie cel de-al treilea pas de urmat, menționând că: „După depunerea indemnizației și după citarea părților interesate în termen de cinci zile, tribunalul hotărăște punerea în stăpânire a administrației". În concluzie, exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în temeiul legii în vigoare în 1864 și până la apariția Legii nr. 33/1994, se realiza în trei etape: declararea măsurii exproprierii ca fiind una de utilitate publica; evaluarea imobilului, stabilirea indemnizației ce urma a fi plătită expropriaților și hotărârea tribunalului, de punere în posesie a administrației asupra bunului expropriat, după depunerea indemnizației.

Neobservând faptul că nu s-au urmat etapele prescrise de lege pentru realizarea exproprierii pentru utilitate publică și considerând sentința civilă nr. 1131/1935 ca fiind actul care a finalizat exproprierea, Curtea de Apel a încălcat Legea exproprierii din anul 1864, în baza căreia a presupus că a operat exproprierea. Instanța de apel a nerespectat și dispozițiile art. 129 C. proc. civ., privind obligația de a afla adevărul judiciar.

Astfel, Curtea a reținut, din notele scrise depuse în dosarul în care s-a pronunțat sentința nr. 1131/1935, că „s-a discutat inclusiv asupra cuantumului despăgubirilor, printre cei remunerați fiind și autorul reclamantei". Întemeindu-și soluția pe acest considerent, judecătorii apelului își susțin decizia pe presupuneri, iar nu pe probe, notele scrise neconstituind dovada stabilirii indemnizației de către comisia de arbitri, cum prevede legea, și nici dovada depunerii acesteia, în condițiile art. 4. Instanța de apel mai reține ca fiind „stabilit cu certitudine, în speță, ca urmare a obiecțiunilor formulate de reclamantă..." că întregul teren ce a aparținut lui C.T.R. se află în incinta Parcului H. și că a fost expropriat prin decizia de expropriere nr. 1/1924.

Nu rezultă în ce condiții obiectiunile formulate de reclamantă au determinat convingerea judecătorilor privind exproprierea imobilului. Cert este că nici prin decizia nr. 1/1924 nu s-a finalizat o expropriere, și, în niciun caz, pentru terenul ce a aparținut lui C.T.R. Decizia nr. 1/1924 a Curții de Apel București, secția I soluționează un apel formulat de E.R., ce avut ca obiect stabilirea unei indemnizații corecte pentru o suprafața de 9.932 m.p. teren în Parcul H., pe Șos. N. În cazul în care terenul ce a aparținut lui C.T.R.

și care, cu certitudine, se regăsește în Parcul H., ar fi fost expropriat prin decizia nr. l din 1924, nu mai era necesară pronunțarea deciziei civile nr. im din 24 iulie 1935. În mod evident, în 1935, prin decizia civilă nr. l 131 din 24 iulie, se declară de utilitate publică terenul aparținând lui C.T.R., ce se afla în incinta Parcului H., împlinindu-se, astfel, prima etapă de expropriere, dispusă de Legea exproprierii din 1864. În continuare, Comisia de arbitri, menționată și în decizia sus menționată, stabilește indemnizația ce urmează a fi primită de expropriat, prin decizia nr. 31 din 14 iunie 1939. Prin această decizie se încheie cea de-a doua etapă a operației de expropriere. A treia etapă și ultima, constând, potrivit art. 74 din Lege, în constatarea de către tribunal, prin hotărâre, a depunerii indemnizației și, ca o consecință, punerea în stăpânire a administrației asupra imobilului, nu a mai avut loc.

Nu s-a dovedit, în speță, de către pârâți, care au susținut perfectarea exproprierii în anul 1924, consumarea ceRON de-a treia etape a procesului de expropriere, constând în depunerea indemnizației și punerea în stăpânire a administrației asupra imobilului, printr-o hotărâre judecătorească. Recurenta susține că instanța de apel nu a analizat apărările făcute în faza apelului și nu a înlăturat motivat actele depuse de această parte, din care rezultă că imobilul nu a făcut obiectul exproprierii înainte de anul 1944. Astfel, Administrația financiară a sectorului 1 București certifică, prin adresa din 15 noiembrie 1992, că, pentru imobilul din București, V.M., a fost deschis rol fiscal și s-a plătit impozit de către moștenitorii lui C.T.R., în anii 1942-1950.

Matricola 2 - impozit pe clădiri, aflată la dosar, referindu-se la imobilul din București, str. V.M., ce aparține moștenitorilor lui C.T.R., conține mențiunea (făcuta pe diagonala paginii): „Expropriat de Parcul de cultură și odihnă H.; Sfat 10874 din 28 octombrie 1951". Familia recurentei a locuit, în calitate de proprietară, în casa din Parcul H. până în anul 1951, când a fost evacuată. În acest sens, în mod greșit instanța de apel consideră că împrejurarea sus-menționată nu prezintă relevanță, deoarece trebuie coroborată cu dispozițiile Legii din 1864, nerespectate, în sensul nedepunerii indemnizației și nepronunțării unei hotărâri judecătorești de punere în posesie a expropriatorului. În plus, trebuie reținut și faptul plății impozitului pentru imobil de autorii reclamantei până în anul 1951. Cu privire la imobilul în litigiu, între ascendenții recurentei, SC P.B.

(ce deținea terenul în arendă din anul 1910 și, parțial, din anul 1913) și B.C.R. a intervenit o tranzacție, încheiată în 1938, deci, la 3 ani de la pronunțarea sentinței civile nr. 1131/1935 și după un an de la decizia Comisiei de arbitri, din 14 iunie 1939. În această tranzacție se consemnează: „Cu începere de la 1 aprilie 1938 sus-numiții succesori (ai lui C.T.R.) vor prelua posesia terenului aici specificat, fiindcă închirierea expiră la această dată. Toate construcțiile făcute pe terenul în suprafața de 1 ha și 5.485 m.p. trec în deplina proprietate a succesorilor defunctului C.T.R. din momentul autentificării și transcrierii prezentei tranzacții, folosindu-se cum vor crede de cuviință de ele". Prin urmare, nu se poate reține că exproprierea s-a realizat prin decizia Curții de Apel București nr. 1/1924, decizie care se referă la o suprafață de 9.932 m.p.

teren expropriat de la R.E. Pe de altă parte, deși intenția de expropriere era cunoscută de semnatarii tranzacției, aceștia au înțeles să identifice proprietatea și proprietarii, indicând actele în baza cărora era deținut terenul, descriind clădirile și nominalizând proprietarii. La 5 noiembrie 1941, Comisia pentru înființarea cărților funciare din București întocmește procesul verbal, privind imobilul din București, Șos. V.M., constând din 1 ha și 6.733 m.p. teren și două corpuri de case. În „Partea I - datele privitoare la imobil" se trece parcela nr. 5/236 teren cu două corpuri de case în întindere de 1 ha și 873 m.p., în compunerea menționată în procesul verbal respectiv (descrisă și în cererea de recurs).

În „Partea a II-a" se înscrie dreptul de proprietate al autorilor recurentei și cotele corespunzătoare, aceștia fiind menționați ca domiciliind în București, Șos, V.M. Tot în sensul încălcării art. 129 C. proc. civ. privind obligația instanței de a stărui, prin toate mijloacele, la aflarea adevărului judiciar, recurenta susține că aceasta nu a dezlegat și următorul aspect: Sentința civilă nr. 1131/1935 a vizat exproprierea unei suprafețe de teren de 40.352 m.p., situat în București, Șos. H., proprietatea Societății Anonime P.B. În fața Comisiei de arbitri de pe lângă Tribunalul Ilfov, care a pronunțat decizia nr. 31/14.06.1939, la fixarea indemnizației cuvenite expropriatei (societatea sus-menționată), formulează cereri de intervenție, printre alții, și moștenitorii defunctului C.T.R.

Ce anume au pretins intervenienții nu rezultă din niciun act, iar Comisia respectivă, având doar competența de a stabili întinderea indemnizației cuvenite pentru expropriere, nu a consemnat nimic în legătură cu aceste cereri de intervenție, în cuprinsul Deciziei nr. 31/1939. Instanța avea obligația de a analiza situația care rezultă din actele menționate mai sus. Constatând lipsa unui act de transfer al proprietății asupra terenului care aparținea autorilor recurentei, T.R. și C.T.R., către Societatea Anonimă P.B., existența unor contracte de arendă a terenurilor în cauză, întocmite de C.T.R. (autentificate în 9 aprilie 1913 și din 9 aprilie 1913, acesta din urmă prelungind un contract de arendare anterior, încheiat în 1910) încheiate pe termen de 85 ani și tranzacția intervenită între Societatea Anonimă P.B., B.C.R.

și autorii reclamantei, la 12 martie 1938, Curtea de Apel ar fi trebuit să ajungă la concluzia că, în legătura cu terenurile și imobilele edificate pe acestea, nu s-a pronunțat o instanță cu privire la constatarea necesitații exproprierii pentru o cauză de utilitate publică. În concluzie, recurenta susține că imobilul, obiect al litigiului de față, nu a fost expropriat înainte de 1945, că, pentru acest imobil, autorii săi au plătit impozit până în 1951, au locuit în imobil până în același an, când au fost deposedați în mod abuziv. Invocă și aplicarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, sens în care să se constate că imobilul a fost preluat de la moștenitorii lui C.T.R., astfel cum rezultă din adresa din 15 noiembrie 1992 emisă de Administrația financiară sector 1 București, și că a fost expropriat în anul 1951, după cum rezultă din matricola nr. 2 - impozit pe clădiri privind imobilul din București, str. V.M., mențiunea efectuată pe diagonala înscrisului.

Recurenta reclamantă a solicitat admiterea căii de atac, modificarea, în tot, a hotărârii recurate, admiterea apelului și, pe fond, admiterea contestației formulate împotriva dispoziției din 17 februarie 2004 emisă de Primarul General al Municipiului București. Intimata pârâtă SC 3.C. - Complex Internațional S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată. Analizând decizia civilă atacată, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și de criticile susceptibile de încadrare în aceste motive de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurenta reclamantă a criticat decizia, în esență, deoarece, în mod greșit, Curtea a considerat că preluarea imobilului în litigiu a avut loc anterior anului 1945, ceea ce exclude aplicarea Legii nr. 10/2001, raportat la următoarele motive: În mod greșit, aceeași instanță a stabilit că terenul a fost expropriat prin sentința civilă nr. 1131 din 24 iulie 1935, prin care doar se declara, ca fiind de utilitate publică, terenul aparținând lui C.T.R., procedura exproprierii, prevăzută de Legea exproprierii din 1864, nefiind, însă, finalizată, determinat de împrejurarea că persoanele expropriate nu au încasat despăgubiri pentru imobilul preluat și nici nu a fost emisă hotărâre de punere în stăpânire asupra bunului în favoarea administrației, fiind, astfel, încălcate dispozițiile din legea amintită.

Instanța a încălcat dispozițiile art. 129 C. proc. civ., cu privire la necesitatea aflării adevărului judiciar, determinant pentru soluționarea cauzei, raportându-se la concluziile scrise depuse în dosarul finalizat prin sentința civilă sus-menționată, din care a dedus că proprietarii au fost despăgubiți, că a operat exproprierea terenului aparținând autorului reclamantei și că acesta face parte din incinta Parcului H. De asemenea, nu a lămurit pretențiile formulate de intervenienții moștenitori ai lui C.T.R. în dosarul instrumentat de Comisia de arbitri de pe lângă Tribunalul Ilfov, cu competență în stabilirea indemnizației cuvenite proprietarilor expropriați.

Prin decizia nr. 1/1924 nu a fost finalizată o expropriere, determinat de neîndeplinirea cerințelor Legii exproprierii din 1864, și această hotărâre nu a vizat terenul lui C.T.R., ci indemnizația cuvenită E.R., pentru o altă suprafață de teren decât cel din prezentul litigiu, de 9.932 m.p., situată în Parcul H., pe Șos. N. Instanța nu a analizat apărările reclamantei formulate în apel și nu a înlăturat motivat înscrisurile depuse de aceasta în combaterea celor reținute în dosarul de fond, în sensul că nu s-a realizat exproprierea imobilului anterior anului 1945. Din actele dosarului rezultă că bunul în litigiu nu a fost expropriat anterior perioadei de referință a Legii nr. 10/2001, ci a fost preluat în mod abuziv, în anul 1951, când autorii reclamantei au fost evacuați din imobil.

În speță, Curtea trebuia să procedeze la aplicarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 față de adresa din 15 noiembrie 1992, emisă de Administrația financiară a sectorului 1 București, din care rezultă că terenul a fost preluat de la moștenitorii lui C.T.R., și de consemnarea efectuată pe diagonala matricoRON nr. 2 (impozit pe clădiri) pentru imobilul din str. V.M., în sensul „Expropriat de Parcul de cultură și odihnă H. din 28 octombrie 1951". O parte dintre susținerile arătate în precedent nu sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare și de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar celelalte critici sunt nefondate.

În ceea ce privește susținerile referitoare la greșita apreciere a instanței de apel, în sensul că imobilul a fost expropriat în baza sentinței civile nr. 1131 din 24 iulie 1935 a Tribunalului Ilfov, determinat de faptul că nu a fost epuizată procedura exproprierii prevăzută de Legea exproprierii pentru cauză de utilitate publică din anul 1864, susținerile recurentei nu vor fi examinate din această perspectivă, deoarece nu vizează argumentele Curții în pronunțarea soluției, aceasta nereținând, în fapt, că exproprierea imobilului ar fi avut loc în baza acestei sentințe, ci în baza deciziei de expropriere nr. 1/1924 pronunțată de Curtea de Apel București. Raportându-se la sentința civilă nr. 1131 din 24 iulie 1935 a Tribunalului Ilfov, Curtea de Apel a menționat, în considerentele deciziei recurate, că „terenul în litigiu a aparținut în proprietate numitului R.T.C.

și a făcut obiectul exproprierii anterior anului 1940, astfel cum rezultă din sentința civilă nr. 1131 din 24 iulie 1935 pronunțată de Tribunalul Ilfov...", iar nu că terenul ar fi fost expropriat în baza sentinței civile nr. 1131/1935. Invocând sentința civilă sus-menționată, ca probă în ceea ce privește exproprierea terenului în litigiu, iar nu ca decizie de expropriere a respectivului imobil, Curtea de Apel s-a referit la notele scrise depuse în dosarul soluționat prin această hotărâre, de către Primăria municipiului București. În cuprinsul notelor scrise respective, Primăria a menționat, printre altele, decizia Comisiei de Arbitri din 9.05.1930, conform căreia s-a fixat prețul de 150 de RON/m.p.

pentru terenul proprietatea lui C.R. (pct. 1 din note), arătând, în preambulul acestor note, că deciziile în care se indică prețuri cuprinse între 100-150 RON/m.p. pentru terenuri învecinate celui expropriat, de 40.352 m.p., aparținând Societății P.B., reprezintă acte de comparație, avute în vedere la stabilirea prețului terenului expropriat de la această societate. Prin urmare, în notele scrise, decizia de stabilire a cuantumului prețului/m.p. pentru terenul aparținând autoului reclamantei a fost avut în vedere drept comparabil pentru prețul stabilit pentru un m.p. din terenul aparținând Societății P.B.

Ca atare, în niciun caz, nu se poate considera că instanța de apel ar fi reținut că sentința civilă nr. 1131/1935 a Tribunalului Ilfov, în dosarul căreia s-au depus și notele scrise sus-menționate, ar fi reprezentat decizia de expropriere a terenului din prezentul litigiu, din moment ce sentința respectivă nu face referire la terenul proprietatea lui C.T.R., ci la terenul în suprafață de 40.352 m.p., aparținând Societății P.B., iar, în notele scrise, decizia de stabilire a prețului/m.p. pentru terenul autorului reclamantei a fost invocată doar ca act de comparație pentru stabilirea prețului datorat societății respective, expropriate.

Cum s-a arătat mai sus, Curtea a stabilit că terenul din prezentul litigiu a fost expropriat prin Decizia nr. 1/1924 a Curții de Apel București, confirmând, astfel, soluția primei instanțe, prin care s-a stabilit că exproprierea terenului lui C.T.R., care reprezintă o secțiune dintr-o suprafață mai mare de teren expropriată în același scop (terenul Parcul H.), a avut loc prin decizia menționată, în baza Legii pentru crearea Parcului național din 21.04.1912, adoptată prin decretele regale nr. 2938/191 și nr. 2412/1912. Prin urmare, Curtea nu a reținut, contrar celor susținute de reclamantă, că terenul aparținând lui C.T.R. a fost expropriat prin sentința nr. 1131/1935, ci prin decizia nr. 1/1924 a Curții de Apel București, în temeiul actelor normative sus-arătate.

Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă sub sancțiunea nulității, printre altele, motivele de nelegalitate și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Chiar dacă nu se prevede în mod expres, în cuprinsul textului de lege evocat, este fără dubiu că motivele de recurs trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea recurată, pentru a putea fi analizate de instanța de control judiciar. Or, cum decizia nu s-a referit la sentința civilă nr. 1131/1935, ca decizie de expropriere, nici susținerile recurentei privind această sentință, susțineri prin care se critică încălcarea Legii de expropriere din 1864 pentru neparcurgerea tuturor etapelor prevăzute de această lege, nu vor fî avute în vedere la soluționarea cauzei de către prezenta instanță.

Nu se poate reține încălcarea art. 129 C. proc. civ., în sensul invocat de recurentă, nici cu privire la „deducțiile" instanței de apel în legătură cu cele menționate în cuprinsul notelor scrise depuse de Primăria municipiului București, în dosarul finalizat prin sentința nr. 1131/1935, și nici cu privire la măsurile pe care ar fi trebuit să le dispună pentru lămurirea pretențiilor formulate de moștenitorii lui C.T.R. în dosarul de evaluare a indemnizației cuvenite Societății P.B., pentru terenul care i-a fost expropriat, dosar în care aceste persoane au intervenit. În primul rând, „deducțiile" instanței raportat la înscrisurile administrate în cauză reprezintă „prezumții judiciare", permise de legiuitor ca mijloc de probă, conform art. 1203 C. civ.

Pe de altă parte, ceea ce a reținut instanța de apel, ca situație de fapt, în raport de aceste prezumții (în realitate, în raport de înscrisurile depuse în dosar), și anume că, potrivit notele scrise formulate de Primăria municipiului București, rezultă că, printre cei despăgubiți, se află și autorul reclamantei, reprezintă un aspect de fapt, care nu mai poate fi reevaluat în recurs față de abrogarea, prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, a motivului de casare, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. și care permitea analiza, în recurs, a situației de fapt, în raport de probele administrate.

În ceea ce privește lămurirea pretențiilor moștenitorilor autorului reclamantei, intervenienți în dosarul de evaluare a despăgubirilor cuvenite Societății P.B., pentru terenul expropriat, și acest aspect se referă la o chestiune care vizează necesitatea administrării unui anumit probatoriu în soluționarea cauzei, în aprecierea căreia instanța de apel este singura care decide și nu poate forma obiect de examinare al instanței de recurs, pentru considerentele deja arătate, privind abrogarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. A mai susținut recurenta că nu rezultă în ce modalitate obiecțiunile formulate de aceasta la raportul de expertiză pot determina convingerea instanței în sensul că terenul în litigiu se află în incinta Parcului H. și că a fost expropriat prin decizia nr. 1/1924.

Curtea de Apel nu a reținut aceste aspecte în raport de obiecțiunile formulate de reclamantă la expertiza inițială, ci în raport de răspunsul experților dat în urma admiterii obiecțiunilor respective, iar concluzia instanței în raport de acest răspuns, care constituie un mijloc de probă în stabilirea situației de fapt, nu poate fi cenzurat de prezenta instanță, deoarece reprezintă un motiv de netemeinicie a hotărârii, iar nu de nelegalitate, incompatibil cu structura actuală a recursului. Referitor la împrejurarea că decizia de expropriere nr. 1/1924 a Curții de Apel București nu poate fi considerată act de expropriere, deoarece nu a fost finalizată procedura de expropriere prevăzută de Legea din 1864 și, pe de altă parte, deoarece nu se referă la terenul în litigiu, nici aceste susțineri nu pot fi primite.

În legătură cu primul aspect, instanța a reținut că terenul aparținând lui C.T.R. a fost expropriat prin decizia sus-menționată, anterior anului de referință prevăzut în Legea nr. 10/2001, respectiv anul 1945. Criticile recurentei în sensul că procedura exproprierii nu a fost finalizată vizează legalitatea procedurii de expropriere, iar nu momentul la care preluarea imobilului a avut loc „în fapt" (dacă susținerile recurentei ar fi corecte). Or, emiterea deciziei nr. 1/1924, reținută ca act doveditor al exproprierii de către Curte, trebuie considerată ca reprezentând confirmarea îndeplinirii uneia dintre etapele exproprierii sau, cel puțin, ca relevând intenția statului, de a expropria imobilul obiect al deciziei respective.

Această decizie se plasează anterior anului 1945 și, prin urmare, preluarea bunului (fără titlu valabil, dacă nu au fost respectate toate etapele procedurii exproprierii, sau cu titlu valabil, în caz contrar) a avut loc în afara perioadei de referință a Legii nr. 10/2001 și determină inaplicabilitatea acestui act normativ în speța de față, așa cum, în mod corect, a reținut și Curtea de Apel. Nelegalitatea procedurii exproprierii, potrivit susținerilor recurentei referitoare la încălcarea dispozițiilor din legea cadru din anul 1864, nu poate fi verificată decât într-un anumit cadru procesual, determinat, printre altele, și de temeiul juridic invocat de parte în procesul respectiv.

Or, Legea nr. 10/2001, care reprezintă temeiul juridic al contestației formulate de reclamantă în litigiul de față, nu poate servi drept cadru al verificării legalității exproprierii, deoarece, față de momentul preluării (cu titlu, fără titlu valabil sau în fapt), nu este incidență în speța de față. În concluzie, legalitatea exproprierii în raport de Legea din 1864 nu poate fi verificată în procesul de față, iar caracterul legal sau nu al măsurii de preluare a imobilului are relevanță pentru forma de reparație cuvenită reclamantei, dar într-un cadru legal corespunzător stabilit în dosar, și fără să aibă influență în ceea ce privește momentul preluării, care a fost determinat ca plasându-se anterior anului 1945, respectiv în anul emiterii deciziei nr. 1/1924.

În sensul că nu legalitatea măsurii determină stabilirea momentului preluării (care, cum s-a arătat, poate avea și caracter nelegal) sunt și dispozițiile art. 1.3. lit. a) din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, conform cărora „Aprecierea preluării ca fiind abuzivă se va circumstanția în funcție de următoarele elemente: a) incidența "preluării abuzive" nu este prezumată, ci, în funcție de fiecare situație, entitatea obligată prin lege să soluționeze notificarea trebuie să aprecieze situația respectivă ca încadrându-se în prevederile legii potrivit art. 2 alin. (1) din lege. Pentru cazul special prevăzut la art. ll din lege situația respectivă se încadrează în prevederile legii atunci când deposedarea s-a făcut prin expropriere, preluarea fiind considerată a fi aprioric abuzivă (lipsa unor despăgubiri echitabile).

Prin urmare, din moment ce, conform textului de lege sus-menționat, exproprierea este considerată, în orice situație, ca având caracter abuziv, determinat de lipsa despăgubirilor echitabile, deci, de „neîndeplinirea uneia dintre etapele care să justifice o expropriere legală" (cum susține recurenta), este fără dubiu că nu doar exproprierile legale fac obiectul Legii nr. 10/2001, ci și cele care nu respectă condițiile legii sub imperiul căreia s-a inițiat procedura exproprierii. în consecință, relevant, pentru stabilirea incidenței Legii nr. 10/2001, nu este caracterul măsurii de preluare, care să fi fost mereu legal (în opinia recurentei), ci momentul preluării, care, în speță, cum s-a arătat deja, a fost considerat ca fiind cel al emiterii deciziei de expropriere, anterior anului 1945, și care înlătură, astfel, aplicarea acestei legi în cauza de față.

Decizia instanței de apel este corectă în acest sens, fața de dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora fac obiectul acestei legi doar imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate în baza Legii nr. 139/1940. Ca atare, cum actul normativ sus-menționat nu este incident în cauză, instanța de recurs nu poate verifica în acest cadru procesual legalitatea măsurii exproprierii imobilului în litigiu raportat la Legea din 1864, această chestiune neavând relevanță, în condițiile arătate, pentru stabilirea momentului în care imobilul a fost preluat.

În ceea ce privește împrejurarea că decizia de expropriere nr. 1/1924 ar viza un alt teren decât cel în litigiu, respectiv suprafața de 9.932 m.p., aparținând E.R., nici această chestiune nu poate forma obiect de analiză în recurs, deoarece critica combate un aspect de fapt stabilit în sens contrar de Curtea de Apel, în raport de probele administrate în cauză. Cum s-a arătat în precedent, reevaluarea situației de fapt stabilită de instanțele anterioare este incompatibilă cu structura recursului, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ.

Criticile referitoare la împrejurarea că instanța de apel nu a analizat apărările reclamantei formulate în această fază procesuală și nu a înlăturat motivat înscrisurile depuse de aceeași parte în combaterea faptului că exproprierea imobilului în litigiu s-a realizat prin decizia nr. 1/1924 a Curții de Apel București vizează aspecte ce țin de modalitatea în care s-a motivat decizia atacată și, ca atare, vor fi examinate din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Susținerile sunt neîntemeiate. Decizia recurată conține analiza situației de fapt stabilită de Curte în raport de probele administrate în cauză, într-o formă sintetică, dar pe deplin lămuritoare, instanța procedând, inclusiv, la înlăturarea apărărilor reclamantei formulate în legătură cu momentul preluării imobilului.

Astfel, instanța reține că „nu prezintă relevanță faptul că terenul în litigiu a rămas în posesia persoanei expropriate după data exproprierii, deoarece legea aplicabilă la data exproprierii prevedea această posibilitate, astfel că rămânerea în posesie, în acest caz, nu dovedește dreptul de proprietate asupra terenului. De asemenea, nici plata impozitelor nu reprezintă o prezumție de proprietate, esențial fiind actul juridic de expropriere - hotărârile instanțelor - prin care terenul a trecut în proprietatea statului (conform art. 13 și art. 63 din Legea exproprierii din anul 1864...)". Prin urmare, Curtea a răspuns la acele apărări formulate de reclamantă, în sensul că preluarea a avut loc în mod abuziv, în anul 1951, determinat de plata impozitelor până în acest an, de autorii părții, și de împrejurarea că familia acesteia a locuit în imobil până în același an.

Nu este necesar ca, în cadrul hotărârii, instanța să se refere la fiecare aspect de fapt și la fiecare mijloc de probă, nu trebuie să analizeze fiecare argument invocat de parte, fiind suficient să răspundă printr-un considerent comun criticilor care constituie motive de apel, cu condiția ca, din hotărâre, să rezulte în mod clar și elocvent convingerea instanței care a determinat pronunțarea unei anumite soluții. Este corect ca, și într-o formă sintetică, instanța să-și expună raționamentul în baza căruia a pronunțat hotărârea și care implică prezentarea situației de fapt raportat la probele administrate în cauză și indicarea textelor de lege incidente, sens în care Curtea a procedat, nefiind îndeplinite cerințele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Cât privește concluzia la care a ajuns Curtea de Apel în raport de situația de fapt stabilită, în urma înlăturării apărărilor părților sub anumite aspecte, această chestiune reprezintă tot un aspect de temeinicie a hotărârii, necenzurabil în recurs, pentru argumentele expuse mai sus. Susținerile recurentei în sensul că preluarea bunului a avut loc în anul 1951, raportat la plata impozitelor de autorii săi până în anul 1951, la mențiunile din matricola nr. 2 - impozit pe clădiri, la ocuparea imobilului de familia recurentei până în același an, la cele ce rezultă din tranzacția încheiată în anul 1938, între autorii părții, Societatea P.B. și B.C.R., la mențiunile din procesul verbal întocmit de Comisia pentru înființarea cărților funciare în București, la contractele de arendă încheiate de C.T.R.

în anii 1910 și 1913 sunt, de asemenea, chestiuni de fapt, ce nu vor fi analizate în recurs pentru argumentele deja expuse, în mai multe rânduri, în precedent, privind aspectele care țin de temeinicia deciziei. În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, în vederea stabilirii anului preluării imobilului, raportat la adresa emisă de Administrația financiară a sectorului 1 București și la matricola nr. 2 (impozitul pe clădiri) privind imobilul din comuna H., str. V.M., susținerile recurentei nu sunt întemeiate. Textul de lege sus-menționat prevede că „(1) În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

(2) în aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar". Susținerea recurentei, în sensul că imobilul s-a aflat în proprietatea autorilor săi până în anul 1951, raportat la consemnările din cele două înscrisuri sus-menționate, nu poate fi primită, prin aplicarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, deoarece, în primul rând, cele două înscrisuri nu vizează relații privind persoana proprietarilor, existența și întinderea dreptului de proprietate, care să rezulte dintr-un act normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, ci cuprind relații în legătură cu exproprierea imobilului, provenite din adresa nr. 30874/1951 emisă de Sfatul Popular (nu rezultă din ce rază teritorială), înscris care nu poate constitui un act normativ sau de autoritate, în sensul art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, nu este îndeplinită cerința inexistenței unor probe contrare, prevăzută în același text de lege, privind momentul preluării imobilului, deci momentul până la care se poate considera că a existat dreptul de proprietate asupra bunului în patrimoniul persoanei deposedate (prima ipoteză din art. 24 alin. (1) al Legii nr. 10/2001). În speță, instanțele anterioare au avut în vedere anumite probe (înscrisuri, expertize în ceea ce privește identificarea imobilului), în baza cărora au stabilit momentul preluării ca fiind în anul 1924, și care reprezintă probe contrare înscrisurilor invocate de recurentă, în vederea stabilirii unui alt moment al preluării, respectiv anul 1951. În concluzie, Curtea de Apel a constatat, în mod corect, că Legea nr. 10/2001 nu este incidență, în prezenta cauză, față de momentul preluării imobilului în litigiu, anterior anului 1945, și de dispozițiile art. 1 alin. (1) din actul normativ în discuție.

Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă împotriva hotărârii pronunțate de instanța de apel, nefiind întrunite cerințele motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Conform art. 316 cu referire la art. 298 și 274 C. proc. civ., o va obliga pe recurentă, ca parte căzută în pretenții, la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă SC 3.C. – C.I. SRL, reduse în condițiile art. 274 alin. (3) din același cod, reprezentând onorariu de avocat potrivit înscrisurilor de la dosar recurs.

Prezenta instanță a procedat la reducerea onorariului de avocat, de la suma de 12.400 RON la suma de 5.000 RON, în condițiile textului de lege sus menționat, deoarece a apreciat că suma inițială este nejustificat de mare față de activitatea desfășurată de apărătorul intimatei, constând în depunerea întâmpinării și a notelor scrise, precum și în participarea la un singur termen de judecată, cel din 26 noiembrie 2012, la care cauza a rămas în pronunțare și a fost soluționată astăzi, 11 decembrie 2012.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I.D. împotriva deciziei nr. 880 A/29 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurenta reclamantă I.D. să plătească intimatei pârâte SC 3.C. – C.I. SRL suma de 5.000 de RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 decembrie 2012.