ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7534/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7534/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IlI-a civilă, sub nr. 1735 din 12 august 2004, reclamanta I.D.

a chemat în judecată pe pârâții Primăria municipiului București, prin Primarul General,

Ministerul Finanțelor Publice, Primăria sectorului 1 București, SC 3.C.I. SRL și

SC C.H. SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună

anularea dispoziției din 17 februarie 2004 emisă de Primarul General al Municipiului

București, prin care s-a respins notificarea din 22 iunie 2001, privind restituirea

în natură a imobilului teren, în suprafață de 18.733 m.p., și două construcții,

situat în București, șos. N., sector 1; obligarea pârâtei Primăria municipiului

București, prin Primarul General, să emită dispoziție de restituire în natură a

imobilului-teren și construcții identificat mai sus; să constate nulitatea absolută

a contractului de vânzare-cumpărare din 7 aprilie 2004, încheiat

între

pârâtele Primăria sectorului 1 București și SC 3.C.I. SRL, devenit sau comasat cu

SC C.H. SA; să dispună anularea dreptului de concesiune a terenului, acordat de

Primăria sectorului 1 București în favoarea pârâtelor SC 3.C.I. SRL și SC C.H.

SA; în subsidiar, în cazul în care o parte din suprafața de teren solicitată nu

poate fi restituită în natură, obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice

să-i înmâneze reclamantei titluri de valoare nominală folosite, exclusiv, în procesul

de privatizare, la nivelul sumei ce reprezintă valoarea actuală de piață a terenului

respectiv.

Prin sentința civilă nr. 1397 din 2

octombrie 2008, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă a respins, ca neîntemeiată,

acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâților, mai puțin Ministerul Finanțelor

Publice.

A admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și a respins acțiunea față de această

parte, ca atare.

În

pronunțarea acestei hotărâri, Tribunalul a reținut următoarele:

Prin dispoziția nr. 2459 din 17

februarie 2004, Primarul General al Municipiului București a respins notificarea

formulată de reclamanta I.D., privind restituirea în natură a imobilului situat

în București, Șos. N., sector 1, motivat de faptul că imobilul a fost preluat de

stat înainte de anul 1945, astfel că nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

Înscrisurile depuse de către contestatoare,

pe parcursul soluționării cauzei, în dovedirea dreptului de proprietate, sunt actul

de vânzare-cumpărare autentificat, prin care autorul său

5

C.T.R., a cumpărat

două corpuri pământ pentru cultură, unul de 7.518 m.p. și celălalt de 6.265 m.p.,

situate pe moșia H., plasa B., județul Ilfov; actul de vânzare-cumpărare autentificat,

prin care același autor cumpără 50 arii și 12 centiarii situate pe moșia H., comuna

B., și procesul verbal, prin care s-a înscris, în cartea funciară, dreptul de proprietate

cu privire la imobilul situat în București, str. V.M., compus din teren în suprafață

de 1 ha și 8.733 m.p. și două corpuri de casă.

Din certificatul de moștenitor din 3

februarie 1992 eliberat de Notariatul de Stat sector 1 București rezultă că, în

urma dezbaterii moștenirilor succesive, reclamanta este unica moștenitoare a numitului

R.T.C., decedat în anul 1917.

În

ceea ce privește situația juridică a imobilului în litigiu,

Tribunalul a reținut că imobilul a fost expropriat conform hotărârii Curții de Apel

București, secția

I,

decizia de expropriere

din 15 februarie 1924, așa cum rezultă din procesul verbal din 25 august 1940 al

Primăriei municipiului București -Comisia de inventariere a imobilelor publice sectorul

1 galben.

De asemenea, conform relațiilor comunicate

de Primăria municipiului București - Direcția evidență imobiliară și cadastrală,

prin adresa din 10 mai 2006, terenul identificat de expertul ing. C.C., în baza

actelor prezentate de către contestatoare, este situat la adresa poștală Șos. N.,

și reprezenta o secțiune dintr-o suprafață mai mare de teren expropriată cu plată

pentru utilitate publică, conform Legii pentru crearea Parcului Național, adoptată

prin Decretele regale nr. 2938/1910 și nr. 2412/1912. Se mai arată că terenul în

cauză reprezintă o secțiune din terenul Parcul H., înscris în cartea funciară cu

nr. 47661, și intabulat ca proprietate publică.

Deși raportul de expertiză întocmit de

ing. C.C. a fost anulat, concluziile acestuia cu privire la identificarea imobilului

în litigiu sunt menținute atât de expertul H.C., cât și de către comisia formată

din trei experți, toate expertizele efectuate în cauză concluzionând că imobilul

în litigiu, respectiv terenul în suprafață de 18.733 m.p., este parte componentă

din incinta Parcului H. Nou, nr. cadastral 18725, înscris în C.F., prin încheierea

din 19.10.2004, și intabulat ca proprietate publică.

La solicitarea Tribunalului, serviciul

arhivă, acte administrative, din cadrul Primăriei municipiului București a depus,

la dosar, înscrisurile privind situația juridică a imobilului în litigiu, respectiv

copii de pe tabelele de expropriere, planul referitor la formarea Parcului Național

H. din anul 1943.

Din coroborarea tuturor probelor administrate

în cauză, Tribunalul a reținut că suprafața de teren ce formează obiectul notificării

a fost expropriată cu plată, conform Legii pentru crearea Parcului Național, adoptată

prin Decretele regale nr. 2938/1910 și nr. 2412/1912. Astfel, din matca nr. 1310/1935

rezultă că exproprierea s-a dispus în baza deciziei nr. 1/1924 a Curții de Apel

București, pronunțată în baza Legii din 21.04.1912, în cadrul dosarului de expropriere

existând și certificatele de plată. De asemenea, din tabelele de expropriere depuse

de către intimată rezultă că autorul contestatoarei a fost despăgubit cu contravaloarea

imobilului expropriat.

Tribunalul a apreciat, ca nefondată, susținerea

contestatoarei referitoare la lipsa de identitate între suprafața de teren expropriată

numitei E.R. și cea revendicată de către contestatoare, ca aparținând autorului

său, C.T.R., motivat de faptul că cele trei expertize efectuate în cauză concluzionează

că terenul în litigiu face parte din Parcul H., fiind intabulat ca proprietate publică.

De asemenea, din certificatul de moștenitor

depus la dosar, rezultă că E.R. a fost bunica reclamantei, având aceiași

moștenitori,

în calitate de fii, fiice, ca și defunctul R.T.C., invocat de reclamantă ca autor

al său. Prin urmare, terenul în litigiu, dobândit de R.T.C., este unul și același

cu cel expropriat de la numita R.E.

Deși contestatoarea susține că autorul

său se regăsește înscris în cartea funciară, ca proprietar al unei suprafețe de

18.733 m.p. și două corpuri de casă, această împrejurare trebuie analizată prin

prisma efectelor pe care le putea conferi o astfel de înscriere făcută de Comisia

pentru înființarea cărții funciare provizorii în București, în baza înscrisurilor

prezentate, înscriere ce nu garanta nici existența și nici valabilitatea dreptului,

neputând fi considerată ca reprezentând titlul de proprietate asupra unor corpuri

de casă ce nu apar în titlurile de proprietate și nici în actele întocmite cu ocazia

exproprierii.

Mai mult, potrivit art. 24 din Legea

nr. 10/2001, în absența unor probe contrare concludente, existența sau, după caz,

întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ

sau de autoritate. În speță, Tribunalul a constatat că imobilul în litigiu, compus

din teren în suprafață de 18.733 m.p., a fost preluat în proprietatea statului prin

expropriere cu plată, anterior anului 1945, astfel că nu intră sub incidența Legii

nr. 10/2001, iar, referitor la corpurile de construcție, a reținut că reclamanta

nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra acestora, sarcina probei revenindu-i

conform art. 1169 C. civ.

Asupra cererii de constatare a nulității

absolute a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate din 7 aprilie 2004, pentru

încălcarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 550/2002, Tribunalul a reținut următoarele:

Potrivit art. 24 din Legea nr. 550/2002,

sunt nule contractele de vânzare-cumpărare având ca obiect spațiile comerciale sau

de prestări servicii, dacă au fost încheiate înainte de încheierea procedurilor

de restituire prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În

speță, pârâta societate comercială a contractat în baza unor

premise de fapt care excludeau orice posibilitate de a cunoaște o eventuală încălcare

a normelor legale.

Astfel, la data cumpărării, intimata Primăria

municipiului București a atestat că nu există litigii asupra imobilului în cauză,

notificări și nici solicitări în evidența Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar fi cunoscut existența dispoziției contestate în

prezenta cauză, aceasta fiind emisă la 17.02.2004, în raporturile cu terții, termenul

pentru contestarea acesteia apărea ca fiind împlinit la data încheierii celor două

contracte ce vânzare-cumpărare.

Având în vedere, însă, respingerea contestației

împotriva dispoziției prin care a fost respinsă notificarea contestatoarei, aceasta

din urmă nu mai

poate justifica un interes în anularea

contractelor de vânzare-cumpărare, întrucât nu mai poate dobândi proprietatea asupra

celor două imobile construcții, chiar anulate fiind contractele de vânzare-cumpărare.

Numai în măsura în care contestatoarea justifică vocația concretă la restituirea

în natură, poate proba interesul procesual pentru constatarea nulității contractelor

de vânzare-cumpărare. Cum, în speță, Tribunalul a reținut că, pentru cele două construcții,

contestatoarea nu a prezentat titlu de proprietate, iar terenul în litigiu nu face

obiectul Legii nr. 10/2001, a respins și cererea de constatare a nulității absolute

a contractelor de vânzare-cumpărare.

Totodată, art. 24 alin. (1) din Legea

nr. 550/2002 face referire la spațiile comerciale trecute în proprietatea statului

în condițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Cum, în speță, imobilul în

litigiu a fost expropriat anterior anului 1945, nu sunt aplicabile dispozițiile

Legii nr. 10/2001 și, în consecință, nici dispozițiile Legii nr. 550/2002.

Pentru aceleași considerente, Tribunalul

a respins și cererea de constatare a nulității contractului de concesiune a terenului

aferent construcției.

Asupra excepției lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, Tribunalul a apreciat că excepția

este întemeiată, motivat de faptul că, în raport de obiectul cererii de chemare

în judecată - contestație împotriva deciziei emise în baza Legii nr. 10/2001 și

constatare nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între

pârâtul Municipiul București și SC 3.C.I. SRL, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu există identitate între persoana

pârâtului menționat și cel ce se pretinde a fi obligat în raportul juridic dedus

judecății.

Prin urmare, Tribunalul a respins cererea

de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru toate considerentele arătate, Tribunalul,

în baza art. 26 alin. (3) coroborat cu art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001 republicată,

a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

împotriva acestei sentințe civile a declarat

apel reclamanta, care a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 880 A/29.11.2011

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În

pronunțarea acestei decizii, Curtea de Apel a reținut că terenul

revendicat de reclamantă, situat la adresa din șoseaua V.M., actuala adresă Șoseaua

N., este în suprafață de 12.518 m.p. și se suprapune, în totalitate, peste planurile

de expropriere pentru Parcul Național, ediția 1939 -1941, conform expertizei efectuată

în faza

apelului de către ing. F.M., și face parte

din domeniul public (pct. 4 din concluziile expertizei menționate).

Terenul în litigiu a aparținut, în proprietate,

numitului R.T.C. și a făcut obiectul exproprierii anterior anului 1940, astfel cum

rezultă din sentința civilă nr. 1131 din 24 iulie 1935 pronunțată de Tribunalul

Ilfov, iar, din notele scrise depuse în acel dosar de către Primăria municipiului

București, rezultă că s-a discutat inclusiv asupra cuantumului despăgubirilor, printre

cei remunerați fiind și autorul reclamantei.

Ceea ce a fost stabilit cu certitudine

în speță, ca urmare a obiecțiunilor formulate de reclamantă la raportul de expertiză

inițial, este că întregul teren ce a aparținut defunctului C.T.R. se află în incinta

Parcului H. și că a fost expropriat în anul 1924, prin decizia de expropriere a

Curții de Apel București, iar restul de teren, prin sentința deja menționată, pronunțată

de Tribunalul Ilfov, în dosarul având ca obiect și exproprierea terenului aparținând

SC P.B.

Având în vedere situația de fapt reținută

prin expertizele efectuate în cauză, terenul ce a aparținut defunctului C.T.R. a

fost identificat ca făcând parte din domeniul public, iar identificarea nu lasă

loc niciunui dubiu în ceea ce privește eventuale diferite proprietăți aparținând

numitei E.R., C.R. sau C.T.R.; de altfel, E.R. a acționat în calitate de reprezentant,

potrivit actelor juridice existente la dosar.

Nu are nicio relevanță, în speță, că terenul

a rămas în posesia persoanei expropriate, după data exproprierii, deoarece legea

aplicabilă la data exproprierii prevedea această posibilitate, astfel că rămânerea

în posesie, în acest caz, nu dovedește dreptul de proprietate asupra terenului;

de asemenea, nici plata impozitelor nu reprezintă o prezumție de proprietate, esențial

fiind actul juridic de expropriere - hotărârile instanțelor - prin care terenul

a trecut în proprietatea statului (conform art. 13 din Legea exproprierii din anul

1864 și art. 63).

Expertiza a stabilit că edificiile aparținând

pârâtei SC 3.C.I. SA nu se află pe terenul expropriat și că niciuna dintre construcțiile

care ar fi aparținut autorilor reclamantei nu mai există în prezent.

Împotriva deciziei civile sus-menționate

a declarat recurs reclamanta I.D., în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o

pentru următoarele motive:

Instanțele de judecată au încălcat, în

mod grav, dispozițiile legale incidente în cauză.

În

mod greșit, Curtea de Apel a reținut că, prin sentința civilă

nr. 1131 din 24 iulie 1935, terenul, astfel cum a fost identificat de expert, a

fost expropriat.

Conform acestei hotărâri (al cărei dispozitiv

îl redă reclamanta în cererea de recurs), doar se declară întemeiată măsura de expropriere

pentru utilitate publică și pentru a se realiza dezideratul de expropriere.

Sentința civilă nr. 1131/1935 a fost pronunțată

în temeiul art. 20 din Legea din 1864 pentru „Expropriație în cazu de utilitate

publică", fiind primul pas în realizarea transferului dreptului de proprietate.

Cel de-al doilea pas îl constituia evaluarea

imobilului propus a fi expropriat pentru cauză de utilitate publică, etapă impusă

chiar prin sentința civilă sus-menționată și reglementata de art. 39-56 din Lege.

În

situația în care expropriații acceptă evaluările făcute de

comisia de arbitri, art. 74 din Lege prescrie cel de-al treilea pas de urmat, menționând

că: „După depunerea indemnizației și după citarea părților interesate în termen

de cinci zile, tribunalul hotărăște punerea în stăpânire a administrației".

În

concluzie, exproprierea pentru cauză de utilitate publică,

în temeiul legii în vigoare în 1864 și până la apariția Legii nr. 33/1994, se realiza

în trei etape: declararea măsurii exproprierii ca fiind una de utilitate publica;

evaluarea imobilului, stabilirea indemnizației ce urma a fi plătită expropriaților

și hotărârea tribunalului, de punere în posesie a administrației asupra bunului

expropriat, după depunerea indemnizației.

Neobservând faptul că nu s-au urmat etapele

prescrise de lege pentru realizarea exproprierii pentru utilitate publică și considerând

sentința civilă nr. 1131/1935 ca fiind actul care a finalizat exproprierea, Curtea

de Apel a încălcat Legea exproprierii din anul 1864, în baza căreia a presupus că

a operat exproprierea.

Instanța de apel a nerespectat și dispozițiile

art. 129 C. proc. civ., privind obligația de a afla adevărul judiciar.

Astfel, Curtea a reținut, din notele scrise

depuse în dosarul în care s-a pronunțat sentința nr. 1131/1935, că „s-a discutat

inclusiv asupra cuantumului despăgubirilor, printre cei remunerați fiind și autorul

reclamantei".

Întemeindu-și soluția pe acest considerent,

judecătorii apelului își susțin decizia pe presupuneri, iar nu pe probe, notele

scrise neconstituind dovada stabilirii indemnizației de către comisia de arbitri,

cum prevede legea, și nici dovada depunerii acesteia, în condițiile art. 4.

Instanța de apel mai reține ca fiind „stabilit

cu certitudine, în speță, ca urmare a obiecțiunilor formulate de reclamantă..."

că întregul teren ce a aparținut lui C.T.R. se află în incinta Parcului H. și că

a fost expropriat prin decizia de expropriere nr. 1/1924.

Nu rezultă în ce condiții obiectiunile

formulate de reclamantă au determinat convingerea judecătorilor privind exproprierea

imobilului.

Cert este că nici prin decizia nr. 1/1924

nu s-a finalizat o expropriere, și, în niciun caz, pentru terenul ce a aparținut

lui C.T.R.

Decizia nr.

1/1924 a Curții de Apel București, secția

I

soluționează un apel formulat de E.R.,

ce avut ca obiect stabilirea unei indemnizații corecte pentru o suprafața de 9.932

m.p. teren în Parcul H., pe Șos. N.

În

cazul în care terenul ce a aparținut lui C.T.R. și care, cu

certitudine, se regăsește în Parcul H., ar fi fost expropriat prin decizia nr. l

din 1924, nu mai era necesară pronunțarea deciziei civile nr. im din 24 iulie 1935.

În

mod evident, în 1935, prin decizia civilă nr. l 131 din 24

iulie, se declară de utilitate publică terenul aparținând lui C.T.R., ce se afla

în incinta Parcului H., împlinindu-se, astfel, prima etapă de expropriere, dispusă

de Legea exproprierii din 1864.

În

continuare, Comisia de arbitri, menționată și în decizia sus

menționată, stabilește indemnizația ce urmează a fi primită de expropriat, prin

decizia nr. 31 din 14 iunie 1939. Prin această decizie se încheie cea de-a doua

etapă a operației de expropriere.

A treia etapă și ultima, constând, potrivit

art. 74 din Lege, în constatarea de către tribunal, prin hotărâre, a depunerii indemnizației

și, ca o consecință, punerea în stăpânire a administrației asupra imobilului, nu

a mai avut loc.

Nu s-a dovedit, în speță, de către pârâți,

care au susținut perfectarea exproprierii în anul 1924, consumarea ceRON de-a treia

etape a procesului de expropriere, constând în depunerea indemnizației și punerea

în stăpânire a administrației asupra imobilului, printr-o hotărâre judecătorească.

Recurenta susține că instanța de apel nu

a analizat apărările făcute în faza apelului și nu a înlăturat motivat actele depuse

de această parte, din care rezultă că imobilul nu a făcut obiectul exproprierii

înainte de anul 1944.

Astfel, Administrația financiară a sectorului

1 București certifică, prin adresa din 15 noiembrie 1992, că, pentru imobilul din

București, V.M., a fost deschis rol fiscal și s-a plătit impozit de către moștenitorii

lui C.T.R., în anii 1942-1950.

Matricola 2 - impozit pe clădiri, aflată

la dosar, referindu-se la imobilul din București, str. V.M., ce aparține moștenitorilor

lui C.T.R., conține mențiunea (făcuta pe diagonala paginii): „Expropriat de Parcul

de cultură și odihnă H.; Sfat 10874 din 28 octombrie 1951".

Familia recurentei a locuit, în calitate

de proprietară, în casa din Parcul H. până în anul 1951, când a fost evacuată.

În acest sens, în mod greșit instanța de

apel consideră că împrejurarea sus-menționată nu prezintă relevanță, deoarece trebuie

coroborată cu

dispozițiile Legii din 1864, nerespectate,

în sensul nedepunerii indemnizației și nepronunțării unei hotărâri judecătorești

de punere în posesie a expropriatorului.

În

plus, trebuie reținut și faptul plății impozitului pentru

imobil de autorii reclamantei până în anul 1951.

Cu privire la imobilul în litigiu, între

ascendenții recurentei, SC P.B. (ce deținea terenul în arendă din anul 1910 și,

parțial, din anul 1913) și B.C.R. a intervenit o tranzacție, încheiată în 1938,

deci, la 3 ani de la pronunțarea sentinței civile nr. 1131/1935 și după un an de

la decizia Comisiei de arbitri, din 14 iunie 1939.

În

această tranzacție se consemnează: „Cu începere de la 1 aprilie

1938 sus-numiții succesori (ai lui C.T.R.) vor prelua posesia terenului aici specificat,

fiindcă închirierea expiră la această dată.

Toate construcțiile făcute pe terenul în

suprafața de 1 ha și 5.485 m.p. trec în deplina proprietate a succesorilor defunctului

C.T.R. din momentul autentificării și transcrierii prezentei tranzacții, folosindu-se

cum vor crede de cuviință de ele".

Prin urmare, nu se poate reține că exproprierea

s-a realizat prin decizia Curții de Apel București nr. 1/1924, decizie care se referă

la o suprafață de 9.932 m.p. teren expropriat de la R.E.

Pe de altă parte, deși intenția de expropriere

era cunoscută de semnatarii tranzacției, aceștia au înțeles să identifice proprietatea

și proprietarii, indicând actele în baza cărora era deținut terenul, descriind clădirile

și nominalizând proprietarii.

La 5 noiembrie 1941, Comisia pentru înființarea

cărților funciare din București întocmește procesul verbal, privind imobilul din

București, Șos. V.M., constând din 1 ha și 6.733 m.p. teren și două corpuri de case.

În

„Partea

I

- datele privitoare la imobil"

se trece parcela nr. 5/236 teren cu două corpuri de case în întindere de 1 ha și

873 m.p., în compunerea menționată în procesul verbal respectiv (descrisă și în

cererea de recurs).

În

„Partea a II-a" se înscrie dreptul de proprietate al

autorilor recurentei și cotele corespunzătoare, aceștia fiind menționați ca domiciliind

în București, Șos, V.M.

Tot în sensul încălcării art. 129 C.

proc. civ. privind obligația instanței de a stărui, prin toate mijloacele, la aflarea

adevărului judiciar, recurenta susține că aceasta nu a dezlegat și următorul aspect:

Sentința civilă nr. 1131/1935 a vizat exproprierea

unei suprafețe de teren de 40.352 m.p., situat în București, Șos. H., proprietatea

Societății Anonime P.B.

În

fața Comisiei de arbitri de pe lângă Tribunalul Ilfov, care

a pronunțat decizia nr. 31/14.06.1939, la fixarea indemnizației cuvenite

expropriatei

(societatea sus-menționată), formulează cereri de intervenție, printre alții, și

moștenitorii defunctului C.T.R.

Ce anume au pretins intervenienții nu rezultă

din niciun act, iar Comisia respectivă, având doar competența de a stabili întinderea

indemnizației cuvenite pentru expropriere, nu a consemnat nimic în legătură cu aceste

cereri de intervenție, în cuprinsul Deciziei nr. 31/1939.

Instanța avea obligația de a analiza situația

care rezultă din actele

menționate mai sus.

Constatând lipsa unui act de transfer al

proprietății asupra terenului care aparținea autorilor recurentei, T.R. și C.T.R.,

către Societatea Anonimă P.B., existența unor contracte de arendă a terenurilor

în cauză, întocmite de C.T.R. (autentificate în 9 aprilie 1913 și din 9 aprilie

1913, acesta din urmă prelungind un contract de arendare anterior, încheiat în 1910)

încheiate pe termen de 85 ani și tranzacția intervenită între Societatea Anonimă

P.B., B.C.R. și autorii reclamantei, la 12 martie 1938, Curtea de Apel ar fi trebuit

să ajungă la concluzia că, în legătura cu terenurile și imobilele edificate pe acestea,

nu s-a pronunțat o instanță cu privire la constatarea necesitații exproprierii pentru

o cauză de utilitate publică.

În

concluzie, recurenta susține că imobilul, obiect al litigiului

de față, nu a fost expropriat înainte de 1945, că, pentru acest imobil, autorii

săi au plătit impozit până în 1951, au locuit în imobil până în același an, când

au fost deposedați în mod abuziv.

Invocă și aplicarea dispozițiilor art.

24 din Legea nr. 10/2001, sens în care să se constate că imobilul a fost preluat

de la moștenitorii lui C.T.R., astfel cum rezultă din adresa din 15 noiembrie 1992

emisă de Administrația financiară sector 1 București, și că a fost expropriat în

anul 1951, după cum rezultă din matricola nr. 2 - impozit pe clădiri privind imobilul

din București, str. V.M., mențiunea efectuată pe diagonala înscrisului.

Recurenta reclamantă a solicitat admiterea

căii de atac, modificarea, în tot, a hotărârii recurate, admiterea apelului și,

pe fond, admiterea contestației formulate împotriva dispoziției din 17

februarie 2004 emisă de Primarul General al Municipiului București.

Intimata pârâtă SC 3.C. - Complex Internațional

S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat,

cu cheltuieli de judecată.

Analizând decizia civilă atacată, în raport

de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și de criticile susceptibile

de încadrare în aceste motive de recurs, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat.

Recurenta reclamantă a criticat decizia,

în esență, deoarece, în mod greșit, Curtea a considerat că preluarea imobilului

în litigiu a avut loc anterior anului 1945, ceea ce exclude aplicarea Legii nr.

10/2001, raportat la următoarele motive:

În

mod greșit, aceeași instanță a stabilit că terenul a fost

expropriat prin sentința civilă nr. 1131 din 24 iulie 1935, prin care doar se declara,

ca fiind de utilitate publică, terenul aparținând lui C.T.R., procedura exproprierii,

prevăzută de Legea exproprierii din 1864, nefiind, însă, finalizată, determinat

de împrejurarea că persoanele expropriate nu au încasat despăgubiri pentru imobilul

preluat și nici nu a fost emisă hotărâre de punere în stăpânire asupra bunului în

favoarea administrației, fiind, astfel, încălcate dispozițiile din legea amintită.

Instanța a încălcat dispozițiile art. 129

C. proc. civ., cu privire la necesitatea aflării adevărului judiciar, determinant

pentru soluționarea cauzei, raportându-se la concluziile scrise depuse în dosarul

finalizat prin sentința civilă sus-menționată, din care a dedus că proprietarii

au fost despăgubiți, că a operat exproprierea terenului aparținând autorului reclamantei

și că acesta face parte din incinta Parcului H. De asemenea, nu a lămurit pretențiile

formulate de intervenienții moștenitori ai lui C.T.R. în dosarul instrumentat de

Comisia de arbitri de pe lângă Tribunalul Ilfov, cu competență în stabilirea indemnizației

cuvenite proprietarilor expropriați.

Prin decizia nr. 1/1924 nu a fost finalizată

o expropriere, determinat de neîndeplinirea cerințelor Legii exproprierii din 1864,

și această hotărâre nu a vizat terenul lui C.T.R., ci indemnizația cuvenită E.R.,

pentru o altă suprafață de teren decât cel din prezentul litigiu, de 9.932 m.p.,

situată în Parcul H., pe Șos. N.

Instanța nu a analizat apărările reclamantei

formulate în apel și nu a înlăturat motivat înscrisurile depuse de aceasta în combaterea

celor reținute în dosarul de fond, în sensul că nu s-a realizat exproprierea imobilului

anterior anului 1945.

Din actele dosarului rezultă că bunul în

litigiu nu a fost expropriat anterior perioadei de referință a Legii nr. 10/2001,

ci a fost preluat în mod abuziv, în anul 1951, când autorii reclamantei au fost

evacuați din imobil.

În speță, Curtea trebuia să procedeze la

aplicarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 față de adresa din 15

noiembrie 1992, emisă de Administrația financiară a sectorului 1 București, din

care rezultă că terenul a fost preluat de la moștenitorii lui C.T.R., și de consemnarea

efectuată pe diagonala matricoRON nr. 2 (impozit pe clădiri) pentru imobilul din

str. V.M., în sensul „Expropriat de Parcul de cultură și odihnă H. din 28

octombrie 1951".

O parte dintre susținerile arătate în precedent

nu sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare și de modificare prevăzute

de art. 304 C. proc. civ., iar celelalte critici sunt nefondate.

În ceea ce privește susținerile referitoare

la greșita apreciere a instanței de apel, în sensul că imobilul a fost expropriat

în baza sentinței civile nr. 1131 din 24 iulie 1935 a Tribunalului Ilfov, determinat

de faptul că nu a fost epuizată procedura exproprierii prevăzută de Legea exproprierii

pentru cauză de utilitate publică din anul 1864, susținerile recurentei nu vor fi

examinate din această perspectivă, deoarece nu vizează argumentele Curții în pronunțarea

soluției, aceasta nereținând, în fapt, că exproprierea imobilului ar fi avut loc

în baza acestei sentințe, ci în baza deciziei de expropriere nr. 1/1924 pronunțată

de Curtea de Apel București.

Raportându-se la sentința civilă nr.

1131 din 24 iulie 1935 a Tribunalului Ilfov, Curtea de Apel a menționat, în considerentele

deciziei recurate, că „terenul în litigiu a aparținut în proprietate numitului R.T.C.

și a făcut obiectul exproprierii anterior anului 1940, astfel cum rezultă din sentința

civilă nr. 1131 din 24 iulie 1935 pronunțată de Tribunalul Ilfov...", iar nu

că terenul ar fi fost expropriat în baza sentinței civile nr. 1131/1935.

Invocând sentința civilă sus-menționată,

ca probă în ceea ce privește exproprierea terenului în litigiu, iar nu ca decizie

de expropriere a respectivului imobil, Curtea de Apel s-a referit la notele scrise

depuse în dosarul soluționat prin această hotărâre, de către Primăria municipiului

București. În cuprinsul notelor scrise respective, Primăria a menționat, printre

altele, decizia Comisiei de Arbitri din 9.05.1930, conform căreia s-a fixat prețul

de 150 de RON/m.p. pentru terenul proprietatea lui C.R. (pct. 1 din note), arătând,

în preambulul acestor note, că deciziile în care se indică prețuri cuprinse între

100-150 RON/m.p. pentru terenuri învecinate celui expropriat, de 40.352 m.p., aparținând

Societății P.B., reprezintă acte de comparație, avute în vedere la stabilirea prețului

terenului expropriat de la această societate.

Prin urmare, în notele scrise, decizia

de stabilire a cuantumului prețului/m.p. pentru terenul aparținând autoului reclamantei

a fost avut în vedere drept comparabil pentru prețul stabilit pentru un m.p. din

terenul aparținând Societății P.B.

Ca atare, în niciun caz, nu se poate considera

că instanța de apel ar fi reținut că sentința civilă nr. 1131/1935 a Tribunalului

Ilfov, în dosarul căreia s-au depus și notele scrise sus-menționate, ar fi reprezentat

decizia de expropriere a terenului din prezentul litigiu, din moment ce sentința

respectivă nu face referire la terenul proprietatea lui C.T.R., ci la terenul în

suprafață de 40.352 m.p., aparținând Societății P.B., iar, în notele scrise, decizia

de stabilire a prețului/m.p. pentru terenul autorului

reclamantei

a fost invocată doar ca act de comparație pentru stabilirea prețului datorat societății

respective, expropriate.

Cum s-a arătat mai sus, Curtea a stabilit

că terenul din prezentul litigiu a fost expropriat prin Decizia nr. 1/1924 a Curții

de Apel București, confirmând, astfel, soluția primei instanțe, prin care s-a stabilit

că exproprierea terenului lui C.T.R., care reprezintă o secțiune dintr-o suprafață

mai mare de teren expropriată în același scop (terenul Parcul H.), a avut loc prin

decizia menționată, în baza Legii pentru crearea Parcului național din 21.04.1912,

adoptată prin decretele regale nr. 2938/191 și nr. 2412/1912.

Prin urmare, Curtea nu a reținut, contrar

celor susținute de reclamantă, că terenul aparținând lui C.T.R. a fost expropriat

prin sentința nr. 1131/1935, ci prin decizia nr. 1/1924 a Curții de Apel București,

în temeiul actelor normative sus-arătate.

Potrivit art. 302

1

alin.

(1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă sub sancțiunea

nulității, printre altele, motivele de nelegalitate și dezvoltarea lor sau, după

caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Chiar dacă nu se prevede în mod expres,

în cuprinsul textului de lege evocat, este fără dubiu că motivele de recurs trebuie

să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea recurată, pentru a putea

fi analizate de instanța de control judiciar. Or, cum decizia nu s-a referit la

sentința civilă nr. 1131/1935, ca decizie de expropriere, nici susținerile recurentei

privind această sentință, susțineri prin care se critică încălcarea Legii de expropriere

din 1864 pentru neparcurgerea tuturor etapelor prevăzute de această lege, nu vor

fî avute în vedere la soluționarea cauzei de către prezenta instanță.

Nu se poate reține încălcarea art. 129

C. proc. civ., în sensul invocat de recurentă, nici cu privire la „deducțiile"

instanței de apel în legătură cu cele menționate în cuprinsul notelor scrise depuse

de Primăria municipiului București, în dosarul finalizat prin sentința nr. 1131/1935,

și nici cu privire la măsurile pe care ar fi trebuit să le dispună pentru lămurirea

pretențiilor formulate de moștenitorii lui C.T.R. în dosarul de evaluare a indemnizației

cuvenite Societății P.B., pentru terenul care i-a fost expropriat, dosar în care

aceste persoane au intervenit.

În

primul rând, „deducțiile" instanței raportat la înscrisurile

administrate în cauză reprezintă „prezumții judiciare", permise de legiuitor

ca mijloc de probă, conform art. 1203 C. civ.

Pe de altă parte, ceea ce a reținut instanța

de apel, ca situație de fapt, în raport de aceste prezumții (în realitate, în raport

de înscrisurile depuse în dosar), și anume că, potrivit notele scrise formulate

de Primăria municipiului București, rezultă că, printre cei despăgubiți, se află

și autorul reclamantei, reprezintă un aspect de fapt, care nu mai poate fi reevaluat

în recurs față de

abrogarea, prin art. 1 pct. 112 din O.U.G.

nr. 138/2000, a motivului de casare, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ.

și care permitea analiza, în recurs, a situației de fapt, în raport de probele administrate.

În

ceea ce privește lămurirea pretențiilor moștenitorilor autorului

reclamantei, intervenienți în dosarul de evaluare a despăgubirilor cuvenite Societății

P.B., pentru terenul expropriat, și acest aspect se referă la o chestiune care vizează

necesitatea administrării unui anumit probatoriu în soluționarea cauzei, în aprecierea

căreia instanța de apel este singura care decide și nu poate forma obiect de examinare

al instanței de recurs, pentru considerentele deja arătate, privind abrogarea motivului

de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ.

A mai susținut recurenta că nu rezultă

în ce modalitate obiecțiunile formulate de aceasta la raportul de expertiză pot

determina convingerea instanței în sensul că terenul în litigiu se află în incinta

Parcului H. și că a fost expropriat prin decizia nr. 1/1924.

Curtea de Apel nu a reținut aceste aspecte

în raport de obiecțiunile formulate de reclamantă la expertiza inițială, ci în raport

de răspunsul experților dat în urma admiterii obiecțiunilor respective, iar concluzia

instanței în raport de acest răspuns, care constituie un mijloc de probă în stabilirea

situației de fapt, nu poate fi cenzurat de prezenta instanță, deoarece reprezintă

un motiv de netemeinicie a hotărârii, iar nu de nelegalitate, incompatibil cu structura

actuală a recursului.

Referitor la împrejurarea că decizia de

expropriere nr. 1/1924 a Curții de Apel București nu poate fi considerată act de

expropriere, deoarece nu a fost finalizată procedura de expropriere prevăzută de

Legea din 1864 și, pe de altă parte, deoarece nu se referă la terenul în litigiu,

nici aceste susțineri nu pot fi primite.

În

legătură cu primul aspect, instanța a reținut că terenul aparținând

lui C.T.R. a fost expropriat prin decizia sus-menționată, anterior anului de referință

prevăzut în Legea nr. 10/2001, respectiv anul 1945.

Criticile recurentei în sensul că procedura

exproprierii nu a fost finalizată vizează legalitatea procedurii de expropriere,

iar nu momentul la care preluarea imobilului a avut loc „în fapt" (dacă susținerile

recurentei ar fi corecte). Or, emiterea deciziei nr. 1/1924, reținută ca act doveditor

al exproprierii de către Curte, trebuie considerată ca reprezentând confirmarea

îndeplinirii uneia dintre etapele exproprierii sau, cel puțin, ca relevând intenția

statului, de a expropria imobilul obiect al deciziei respective.

Această decizie se plasează anterior anului

1945 și, prin urmare, preluarea bunului (fără titlu valabil, dacă nu au fost respectate

toate etapele procedurii exproprierii, sau cu titlu valabil, în caz contrar) a avut

loc în afara perioadei de referință a Legii nr. 10/2001 și determină inaplicabilitatea

acestui

act normativ în speța de față, așa cum, în mod corect, a reținut și Curtea de Apel.

Nelegalitatea procedurii exproprierii,

potrivit susținerilor recurentei referitoare la încălcarea dispozițiilor din legea

cadru din anul 1864, nu poate fi verificată decât într-un anumit cadru procesual,

determinat, printre altele, și de temeiul juridic invocat de parte în procesul respectiv.

Or, Legea nr. 10/2001, care reprezintă temeiul juridic al contestației formulate

de reclamantă în litigiul de față, nu poate servi drept cadru al verificării legalității

exproprierii, deoarece, față de momentul preluării (cu titlu, fără titlu valabil

sau în fapt), nu este incidență în speța de față.

În

concluzie, legalitatea exproprierii în raport de Legea din

1864 nu poate fi verificată în procesul de față, iar caracterul legal sau nu al

măsurii de preluare a imobilului are relevanță pentru forma de reparație cuvenită

reclamantei, dar într-un cadru legal corespunzător stabilit în dosar, și fără să

aibă influență în ceea ce privește momentul preluării, care a fost determinat ca

plasându-se anterior anului 1945, respectiv în anul emiterii deciziei nr. 1/1924.

În

sensul că nu legalitatea măsurii determină stabilirea momentului

preluării (care, cum s-a arătat, poate avea și caracter nelegal) sunt și dispozițiile

art. 1.3. lit. a) din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001, conform cărora „Aprecierea preluării ca fiind abuzivă

se va circumstanția în funcție de următoarele elemente:

a) incidența "preluării abuzive"

nu este prezumată, ci, în funcție de fiecare situație, entitatea obligată prin lege

să soluționeze notificarea trebuie să aprecieze situația respectivă ca încadrându-se

în prevederile legii potrivit art. 2 alin. (1) din lege. Pentru cazul special prevăzut

la art. ll din lege situația respectivă se încadrează în prevederile legii atunci

când deposedarea s-a făcut prin expropriere, preluarea fiind considerată a fi aprioric

abuzivă (lipsa unor despăgubiri echitabile).

Prin urmare, din moment ce, conform textului

de lege sus-menționat, exproprierea este considerată, în orice situație, ca având

caracter abuziv, determinat de lipsa despăgubirilor echitabile, deci, de „neîndeplinirea

uneia dintre etapele care să justifice o expropriere legală" (cum susține recurenta),

este fără dubiu că nu doar exproprierile legale fac obiectul Legii nr. 10/2001,

ci și cele care nu respectă condițiile legii sub imperiul căreia s-a inițiat procedura

exproprierii. în consecință, relevant, pentru stabilirea incidenței Legii nr. 10/2001,

nu este caracterul măsurii de preluare, care să fi fost mereu legal (în opinia recurentei),

ci momentul preluării, care, în speță, cum s-a arătat deja, a fost considerat ca

fiind cel al emiterii deciziei de expropriere, anterior anului 1945, și care înlătură,

astfel, aplicarea acestei legi în cauza de față.

Decizia instanței de apel este corectă

în acest sens, fața de dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit

cărora fac obiectul acestei legi doar imobilele preluate de stat în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate în baza Legii nr. 139/1940.

Ca atare, cum actul normativ sus-menționat

nu este incident în cauză, instanța de recurs nu poate verifica în acest cadru procesual

legalitatea măsurii exproprierii imobilului în litigiu raportat la Legea din 1864,

această chestiune neavând relevanță, în condițiile arătate, pentru stabilirea momentului

în care imobilul a fost preluat.

În

ceea ce privește împrejurarea că decizia de expropriere

nr. 1/1924 ar viza un alt teren decât cel în litigiu, respectiv suprafața de 9.932

m.p., aparținând E.R., nici această chestiune nu poate forma obiect de analiză în

recurs, deoarece critica combate un aspect de fapt stabilit în sens contrar de Curtea

de Apel, în raport de probele administrate în cauză. Cum s-a arătat în precedent,

reevaluarea situației de fapt stabilită de instanțele anterioare este incompatibilă

cu structura recursului, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art.

304 pct. 11 C. proc. civ.

Criticile referitoare la împrejurarea că

instanța de apel nu a analizat apărările reclamantei formulate în această fază procesuală

și nu a înlăturat motivat înscrisurile depuse de aceeași parte în combaterea faptului

că exproprierea imobilului în litigiu s-a realizat prin decizia nr. 1/1924 a Curții

de Apel București vizează aspecte ce țin de modalitatea în care s-a motivat decizia

atacată și, ca atare, vor fi examinate din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.

Susținerile sunt neîntemeiate.

Decizia recurată conține analiza situației

de fapt stabilită de Curte în raport de probele administrate în cauză, într-o formă

sintetică, dar pe deplin lămuritoare, instanța procedând, inclusiv, la înlăturarea

apărărilor reclamantei formulate în legătură cu momentul preluării imobilului.

Astfel, instanța reține că „nu prezintă

relevanță faptul că terenul în litigiu a rămas în posesia persoanei expropriate

după data exproprierii, deoarece legea aplicabilă la data exproprierii prevedea

această posibilitate, astfel că rămânerea în posesie, în acest caz, nu dovedește

dreptul de proprietate asupra terenului. De asemenea, nici plata impozitelor nu

reprezintă o prezumție de proprietate, esențial fiind actul juridic de expropriere

- hotărârile instanțelor - prin care terenul a trecut în proprietatea statului (conform

art. 13 și art. 63 din Legea exproprierii din anul 1864...)".

Prin urmare, Curtea a răspuns la acele

apărări formulate de reclamantă, în sensul că preluarea a avut loc în mod abuziv,

în anul 1951, determinat de plata impozitelor până în acest an, de autorii părții,

și de împrejurarea că familia acesteia a locuit în imobil până în același an.

Nu este necesar ca, în cadrul hotărârii,

instanța să se refere la fiecare aspect de fapt și la fiecare mijloc de probă, nu

trebuie să analizeze fiecare argument invocat de parte, fiind suficient să răspundă

printr-un considerent comun criticilor care constituie motive de apel, cu condiția

ca, din hotărâre, să rezulte în mod clar și elocvent convingerea instanței care

a determinat pronunțarea unei anumite soluții. Este corect ca, și într-o formă sintetică,

instanța să-și expună raționamentul în baza căruia a pronunțat hotărârea și care

implică prezentarea situației de fapt raportat la probele administrate în cauză

și indicarea textelor de lege incidente, sens în care Curtea a procedat, nefiind

îndeplinite cerințele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.

Cât privește concluzia la care a ajuns

Curtea de Apel în raport de situația de fapt stabilită, în urma înlăturării apărărilor

părților sub anumite aspecte, această chestiune reprezintă tot un aspect de temeinicie

a hotărârii, necenzurabil în recurs, pentru argumentele expuse mai sus.

Susținerile recurentei în sensul că preluarea

bunului a avut loc în anul 1951, raportat la plata impozitelor de autorii săi până

în anul 1951, la mențiunile din matricola nr. 2 - impozit pe clădiri, la ocuparea

imobilului de familia recurentei până în același an, la cele ce rezultă din tranzacția

încheiată în anul 1938, între autorii părții, Societatea P.B. și B.C.R., la mențiunile

din procesul verbal întocmit de Comisia pentru înființarea cărților funciare în

București, la contractele de arendă încheiate de C.T.R. în anii 1910 și 1913 sunt,

de asemenea, chestiuni de fapt, ce nu vor fi analizate în recurs pentru argumentele

deja expuse, în mai multe rânduri, în precedent, privind aspectele care țin de temeinicia

deciziei.

În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor

art. 24 din Legea nr. 10/2001, în vederea stabilirii anului preluării imobilului,

raportat la adresa emisă de Administrația financiară a sectorului 1 București și

la matricola nr. 2 (impozitul pe clădiri) privind imobilul din comuna H., str. V.M.,

susținerile recurentei nu sunt întemeiate.

Textul de lege sus-menționat prevede că

„(1) În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului

de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate

prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării

abuzive.

(2) în aplicarea prevederilor alin. (1)

și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau

de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării

abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar".

Susținerea recurentei, în sensul că imobilul

s-a aflat în proprietatea autorilor săi până în anul 1951, raportat la consemnările

din cele două înscrisuri sus-menționate, nu poate fi primită, prin aplicarea dispozițiilor

art. 24 din Legea nr. 10/2001, deoarece, în primul rând, cele două înscrisuri nu

vizează relații privind persoana proprietarilor, existența și întinderea dreptului

de proprietate, care să rezulte dintr-un act normativ sau de autoritate prin care

s-a dispus sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, ci cuprind relații

în legătură cu exproprierea imobilului, provenite din adresa nr. 30874/1951 emisă

de Sfatul Popular (nu rezultă din ce rază teritorială), înscris care nu poate constitui

un act normativ sau de autoritate, în sensul art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, nu este îndeplinită cerința

inexistenței unor probe contrare, prevăzută în același text de lege, privind momentul

preluării imobilului, deci momentul până la care se poate considera că a existat

dreptul de proprietate asupra bunului în patrimoniul persoanei deposedate (prima

ipoteză din art. 24 alin. (1) al Legii nr. 10/2001). În speță, instanțele anterioare

au avut în vedere anumite probe (înscrisuri, expertize în ceea ce privește identificarea

imobilului), în baza cărora au stabilit momentul preluării ca fiind în anul 1924,

și care reprezintă probe contrare înscrisurilor invocate de recurentă, în vederea

stabilirii unui alt moment al preluării, respectiv anul 1951.

În

concluzie, Curtea de Apel a constatat, în mod corect, că Legea

nr. 10/2001 nu este incidență, în prezenta cauză, față de momentul preluării imobilului

în litigiu, anterior anului 1945, și de dispozițiile art. 1 alin. (1) din actul

normativ în discuție.

Având în vedere aceste considerente, în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantă împotriva hotărârii pronunțate de instanța de apel, nefiind

întrunite cerințele motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9

C. proc. civ.

Conform art. 316 cu referire la art. 298

și 274 C. proc. civ., o va obliga pe recurentă, ca parte căzută în pretenții, la

plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă SC 3.C. –

C.I. SRL, reduse în condițiile art. 274 alin. (3) din același cod, reprezentând

onorariu de avocat potrivit înscrisurilor de la dosar recurs.

Prezenta instanță a procedat la reducerea

onorariului de avocat, de la suma de 12.400 RON la suma de 5.000 RON, în condițiile

textului de lege sus menționat, deoarece a apreciat că suma inițială este nejustificat

de mare față de activitatea desfășurată de apărătorul intimatei, constând în depunerea

întâmpinării și a notelor scrise, precum și în participarea la un singur termen

de

judecată, cel din 26 noiembrie 2012, la care cauza a rămas în pronunțare și a fost

soluționată astăzi, 11 decembrie 2012.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta I.D. împotriva deciziei nr. 880 A/29 noiembrie 2011 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta reclamantă I.D. să

plătească intimatei pârâte SC 3.C. – C.I. SRL suma de 5.000 de RON cheltuieli de

judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11

decembrie 2012.