ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6089/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6089/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 4253/2003 din 11 noiembrie 2003, reclamanții M.E., și K.A. au chemat în judecata pe pârâții Primăria Municipiului București prin Primarul General, Ministerul Finanțelor Publice, SC H.N. S.A., T.F., P.G., P.M., I.E.E., P.I., V.E., D.C., I.I., Ș.Z.A.
solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate deținerea de către pârâta Primăria Municipiului București a imobilului din București, str. G., sector 1 fără titlu; să se dispună obligarea pârâtei să emită dispoziție de restituire în natură a imobilului situat în București, str. G., sector 1, compus din 1.317 mp, teren și construcții având 27 de spații, astfel cum sunt enumerate în declarația de impunere pe anul 1950; să se constate nulitatea absoluta a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1547/1996, 2023/1996, 5213/1997, 1109/1997, 465/1997, prin care pârâții au dobândit cu încălcarea Legii nr. 112/1995, prin cumpărare, dreptul de proprietate asupra spațiilor ocupate în calitate de chiriași; să oblige pârâții ale căror contracte de cumpărare vor fi anulate a le lăsa reclamanților în deplină proprietate și liberă folosință imobilul; ca o alternativă să se oblige pârâta PMB să emită o dispoziție de restituire, în echivalent, sub forma de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, a imobilului și la plata unor daune cominatorii de 3.000.000 RON/zi de întârziere în emiterea dispoziției solicitate de la data rămânerii definitive a hotărârii.
Prin Sentința civilă nr. 418 din 20 martie 2009 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea astfel cum a fost precizată și restrânsă, formulată de reclamanții M.I.E. și K.I.A., în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București prin Primar General, Ministerul Finanțelor Publice, SC H.N. SA, M.D., P.M., P.I., V.E., D.C., I.E.E., I.I., Ș.Z.A., P.R.; a constatat că imobilul situat în București, str. G., sector 1, a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil și a obligat pârâta să emită dispoziție/decizie motivată de răspuns la notificarea din 14 august 2001 formulată de reclamanți și emisă prin BEJ "S.M.", privind imobilul situat în București str. G., sector 1, compus din teren în suprafață de 1.317 mp și construcție.
Prin aceeași sentință în temeiul art. 246 C. proc. civ. a luat act de renunțarea reclamanților la judecată împotriva pârâtei P.R.; a respins cererile formulate în contradictoriu cu ceilalți pârâți ca fiind formulate în contradictoriu cu persoane care nu au calitate procesuală pasivă și a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată. Tribunalul a reținut că reclamanții, potrivit principiului disponibilității părților, și-au precizat cererea de chemare în judecată la termenul din 20 martie 2009, în sensul că solicită pe capătul 1 de cerere să se constate că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, iar pe capătul 2 de cerere obiectul este obligația de a face. Imobilul situat în București, str. G., a fost dobândit în proprietate de către M.I.
și M.O. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2134 din 18 ianuarie 1950. De pe urma defunctei M.O. au rămas ca moștenitori K.A. și M.E., astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor din 04 mai 1998 emis de BNP "Ș.I.", iar de pe urma defunctului M.I., zis și I.M., au rămas ca moștenitori K.A. și M.E., astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor din 01 iunie 1998, emis de BNP "S.C." Din adresa din 02 decembrie 1998 emisă de SC H.N.
SA rezultă că imobilul a trecut în proprietatea statului de la fostul proprietar M.I., în baza Decretului nr. 92/1950, la poziția 4641. Tribunalul a reținut cu prioritate că acțiunea a fost formulată la data de 13 februarie 2002, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca lege specială de restituire privind imobilele trecute în proprietatea statului în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fiind așadar supus reglementărilor acestei legi cât și dispozițiilor prevăzute de Legea nr. 247/2005 de completare și modificare a Legii nr. 10/2001, de imediată aplicare, care stabilesc natura juridică de bunuri - preluate abuziv pentru toate imobilele preluate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, inclusiv pentru cele preluate în baza Decretului nr. 92/1950.
În ceea ce privește obligarea Primăriei Municipiului București la soluționarea notificării, tribunalul a reținut: Prin notificarea nr. 1080 din 14 august 2001, comunicată Primăriei Municipiului București prin BEJ "S.M.", reclamanții au solicitat restituirea imobilului situat în București str. A., sectorul 1, adresă actuală str. G., însă notificarea nu a fost soluționată până la data înregistrării cererii de chemare în judecată. Potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, în termenul de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Normele metodologice corespunzătoare, instituite prin H.G. nr. 250/2007, stabilesc că termenul pentru îndeplinirea acestei obligații se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Pentru a avea beneficiul acestei prorogări, este necesar însă ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate. Depunerea actelor solicitate sau comunicarea faptului că persoana îndreptățită nu posedă actele respective are semnificația acceptării prorogării termenului respectiv, ipoteză în care termenul de 60 de zile curge de la depunerea actelor solicitate sau, după caz, de la data comunicării răspunsului.
Conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.
Din ambele texte legale evocate rezultă că, indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie în natură imobilul, ori i se oferă restituirea prin echivalent, sau chiar i se refuză un atare drept, unitatea deținătoare este obligată ca asupra solicitării adresată pe cale de notificare să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție motivată. În situația în care lipsește răspunsul persoanei juridice notificate, lipsă datorată conduitei culpabile a acesteia, nu pot fi afectate interesele persoanelor îndreptățite, care nici nu pot fi lipsite în fapt de posibilitatea a-și apăra drepturile recunoscute de lege.
Ca urmare, deși legiuitorul nu a reglementat expres situația în care persoana juridică deținătoare nu respectă dispozițiile art. 25 alin. (1) din lege, totuși, cei îndreptățiți se pot adresa instanței judecătorești competente pentru ca persoana juridică deținătoare să fie obligată să emită o decizie sau dispoziție motivată, întrucât o atare obligație decurge din lege și face parte dintr-o procedură administrativ-jurisdicțională prealabilă, instituită în mod imperativ. Inconsecvența legiuitorului și necorelarea dispozițiilor legale cuprinse în actul normativ de referință nu pot constitui o piedică în calea persoanei îndreptățite de a-și valorifica drepturile recunoscute de lege și nici un temei de a pune această persoană într-o situație de inferioritate față de persoanele care primesc răspuns în termenul prevăzut de lege, în condițiile în care nu are nicio culpă.
A considera că depășirea termenului de 60 de zile ar putea fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri, ar reprezenta o dovadă a unui formalism nejustificat, prin care s-ar nesocoti însuși caracterul reparatoriu al legii menționate, prin împiedicarea persoanelor îndreptățite în redobândirea drepturilor recunoscute de lege, impunându-li-se să aștepte în mod nelimitat un răspuns și să fie la discreția persoanei juridice sesizate. În raport de obiectul acțiunii astfel cum a fost precizat și restrâns și potrivit dispozițiilor art. 1 coroborat cu art. 22 alin. (1) coroborat și cu art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, raporturi juridice sunt numai între reclamanți, în calitate de persoane îndreptățite la restituire, care au formulat notificarea și unitatea deținătoare, reprezentând statul, care a primit spre soluționare această notificare.
Împotriva acestei sentințe au formulat, apel, pârâții D.C., P.M., I.C.E., I.I., Ș.Z.A., V.E., P.I. precum și pârâtul Municipiul București, iar prin Decizia civilă nr. 594 din 27 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-au respins apelurile reținându-se următoarele considerente: În ceea ce privește primul motiv de apel formulat de apelanții-pârâți D.C., P.M., I.C.E., I.I., Ș.Z.A., V.E., P.I., Curtea constată că: La data de 19 septembrie 2008 acești apelanții-pârâți au invocat prin cerere scrisă depusă la dosar excepția lipsei de interes a primului capăt de cerere din acțiunea introductivă de instanță. La acest termen instanța nu s-a pronunțat asupra excepției, acordând termen pentru ca reclamanții-intimații să ia cunoștință de conținutul cererii.
De asemenea, nici la termenul din data de 31 octombrie 2008 nu a fost luată în discuție excepția, fiind lipsă de procedură cu pârâta P.R. La termenul din 20 martie 2009, când s-a soluționat cauza, pârâții au invocat și excepția lipsei calității procesual pasive, excepție susținută prioritar de către apărătorul acestora. Prin urmare, susținerea apelanților că excepția lipsei de interes a fost prima invocată și că instanța trebuia să se pronunțe asupra ei mai întâi este neîntemeiată. Potrivit dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. "Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și a celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii". Atât excepția lipsei calității procesule pasive, cât și excepția lipsei de interes, sunt excepții de fond, absolute și peremptorii.
Ca atare, revine instanței de judecată rolul de a stabili ordinea în care se dă cuvântul pe excepțiile invocate. În speța de față, instanța de apel a apreciat că în mod corect a fost analizată mai întâi excepția lipsei calității procesuale active, deoarece instanța are obligația de a stabili cadrul procesual și numai după aceea în contradictoriu cu persoanele care au această calitate să soluționeze alte excepții, cum ar fi aceea a lipsei de interes, mai ales că prin hotărârea instanței s-a constatat că numai o parte dintre pârâți nu au calitate procesual pasivă. Prin aceasta nu s-a adus atingere dreptului la apărare și accesului la justiție, prevăzute art. 6 din Convenția europeană a Drepturilor Omului, celelalte probleme soluționate, respectiv constatarea nevalabilității titlului statului, fiind opozabile numai pârâtei-apelante Primăria Municipiului București.
Excepția lipsei de interes a fost respinsă prin încheiere, instanța menționând care au fost considerentele pentru care aceasta nu a mai fost analizată, astfel încât nu se poate reține că soluția nu a fost motivată. Având în vedere că primul capăt de cerere a fost soluționat numai în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București motivul de apel privind nemotivarea hotărârii pe capătul "a" de cerere, va fi analizat în modul formulat de Municipiul București. Neîntemeiat a fost considerat și apelul formulat de Municipiul București prin Primar General. Astfel termenul de 60 zile este un termen de recomandare.
Art. 23 din Legea nr. 10/2001 prevede ca ultimă dată de la care curge termenul de 60 de zile în care unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin dispoziție, data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22. Or, potrivit art. 22 din Legea în vigoare la data formulării notificării, actele doveditoare puteau fi depuse într-un termen de 21 de luni de la intrarea în vigoare a legii, termen care s-a împlinit cu mult înainte de data formulării prezentei acțiuni. Prin art. 23 din Legea nr. 10/2001 se reglementează o obligație de a face în sarcina pârâtei, reclamanta având dreptul să solicite îndeplinirea acesteia conform art. 1073 C. civ. și următoarele. Art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede obligația unității deținătoare de a răspunde la notificare, obligație care a devenit exigibilă la împlinirea termenului prevăzut de lege, moment din care creditorul poate cere îndeplinirea ei.
Chiar dacă reclamanta-intimată nu ar fi depus toate actele doveditoare, apelanta-pârâtă era obligată să răspundă la notificare. Sancțiunea pentru nedepunerea actelor doveditoare, constă în respingerea notificării. Faptul că în art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005 se prevede că "actele doveditoare ale dreptului de proprietate (...) pot fi depuse până la data soluționării notificării" nu conduc la concluzia că termenul în care unitatea deținătoare trebuia să răspundă s-a prelungit. Dimpotrivă, aceste dispoziții legale au fost edictate în sprijinul persoanelor îndreptățite la restituire, ele modificând dispozițiile anterioare care dispuneau că actele doveditoare vor fi depuse în termen de 24 de luni de la data intrării în vigoare a legii.
De asemenea, în mod corect instanța de fond a soluționat și pct. "a" din cererea de chemare în judecată privind preluarea fără titlu a imobilului de către stat. Art. 6 din Legea nr. 213/1998 dă în competența instanțelor de judecată verificarea valabilității titlului statului. Așa fiind, chiar dacă Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 califică ca fiind abuzive preluările de imobile efectuate de stat în temeiul Decretului nr. 93/1950 în mod corect instanța de fond a analizat titlul statului, mai ales că la data promovării acțiunii - 11 noiembrie 2003, Legea nr. 247/2005 nu era în vigoare. Art. 6 din Legea nr. 213/1998, la care face trimitere Legea nr. 10/2001, califică titlul valabil ca fiind acela emis cu respectarea Constituției, a tratatelor la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării bunurilor de către stat.
Constituția din 1948 - sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr. 92/1950 - prevedea în art. 11 că mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare, proprietate particulară, pot deveni proprietate de stat, bun al întregului popor. Or, art. 1 al decretului prevedea că se naționalizează imobilele prevăzute în listele - anexe, alcătuite după următoarele criterii:
Imobilele clădite care aparțineau foștilor industriași, foștilor moșieri, foștilor bancheri, foștilor mari comercianți și celorlalte elemente ale marii burghezii;
Imobilele clădite care sunt deținute de exploatatori de locuințe;
Hotelurile cu întreg inventarul lor;
Imobilele în construcție, clădite în scop de exploatare, care au fost abandonate de proprietarii lor, precum și materialele de construcție aferente, oriunde s-ar afla depozitate;
Imobilele avariate sau distruse de pe urma cutremurului sau a războiului, clădite în scop de exploatare și ai căror proprietari nu s-au îngrijit de repararea sau reconstrucția lor. Dintre imobilele determinate potrivit acestor criterii, se poate lesne observa că numai cele de la pct. 3 puteau fi, eventual, calificate ca fiind mijloace de producție, pentru ca textul decretului să concorde cu norma constituțională. În celelalte ipoteze (pct. 1, 2, 4 și 5), imobilele în discuție aveau calitatea de locuințe și locuințele, chiar închiriate, nu sunt mijloace de producție. De altfel, nicio interpretare a textului art. 11 din constituția vremii nu permitea o altă concluzie. Înaintea acestui text, art. 8 prevedea, cu titlu de principiu, că proprietatea particulară este recunoscută și garantată prin lege; textele ulterioare, inclusiv art. 11, erau prevederi de excepție care derogau de la principiul garantării proprietății particulare, iar excepțiile sunt de strictă interpretare, ceea ce - o dată mai mult - duce la concluzia că locuințele la care s-a referit Decretul nr. 92/1950 nu puteau fi considerate mijloace de producție și, deci, nu puteau fi naționalizate în regimul Constituției din 1948. Astfel se poate afirma că Decretul nr. 92/1950 a fost, în parte, contrar constituției atunci în vigoare, iar bunurile ce au intrat în domeniul său de aplicare potrivit art. 1 pct. 1, 2, 4 și 5 nu au fost preluate cu titlu valabil de către stat, deoarece litera și spiritul art. 6 din Legea nr. 213/1998 cer ca titlul de preluare să fi fost concordant în primul rând cu constituția epocii. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții I.C.E., I.I., Ș.Z.A. și de pârâții Municipiul București prin Primarul General, Primăria Municipiului București prin Primarul General. Astfel criticile aduse hotărârii instanței de apel de pârâții I.C.E., I.I., Ș.Z.A. vizează nelegalitatea ei prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 4, 5, 7 și 9 C. proc. civ. Pârâții susțin astfel că instanțele nu s-au pronunțat pe excepția lipsei de interes, invocată ca mijloc de apărare esențial în cauză, și că în cauză față de Decizia civilă nr. 1010 din 20 septembrie 2004, urmau a fi examinate în cauză doar capetele de cerere "a" și "b", celelalte fiind judecate irevocabil prin hotărârea evocată. O altă critică vizează încălcarea dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., în ce privește soluționarea excepțiilor lipsei de interes și respectiv a lipsei calității procesuale pasive, ce implicit a determinat și o încălcare a dreptului la apărare și la un proces echitabil, ce atrage sancțiunea nulității hotărârii. O altă critică vizează motivarea sumară a hotărârii, ce echivalează de fapt cu nemotivarea ei. În aceeași idee se susține că instanța de apel nu a motivat respingerea cererilor formulate, ceea ce este apreciată a fi echivalentă tot cu nemotivarea hotărârii, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Criticile aduse hotărârii instanței de apel de pârâții Municipiul București prin Primarul General, Primăria Municipiului București prin Primarul General vizează următoarele aspecte de nelegalitate. Astfel recurenții susțin greșita interpretare și aplicare a legii, în condițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nefiind depuse dovezi privind notificarea, dreptul de proprietate precum și calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii. În acest sens se susține încălcarea dispozițiilor art. 22 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 și respectiv art. 10.1 din Hotărârea nr. 250/2007 și art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Se mai susține că reclamanții aveau și obligația de a depune dovezi din care să rezulte că nu s-au primit despăgubiri la momentul preluării terenului în proprietatea Statului. Cu privire la Decretul nr. 92/1950 se susține că nu a fost declarat neconstituțional, și că era un act normativ valabil producând efecte juridice în perioada cât a fost în vigoare. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 4, 5, 7 și 9 C. proc. civ. Înalta Curte reține următoarele: Art. 304 pct. 4 C. proc. civ. vizează casarea unei hotărâri când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești. Acest motiv de casare are în vedere situația în care prin hotărârea recurată instanța a depășit atributele autorității judecătorești intrând în cele ale autorității legislative sau executive. Or, raportând aceste aspecte la hotărârea recurată, la obiectul dedus judecății, este de reținut că dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., nu sunt incidente în cauză, cu atât mai mult cu cât instanța de apel a examinat cauza atât în limitele învestirii cât și în limitele respectării principiului disponibilității și respectiv cel al devoluțiunii căii de atac a apelului. Nefondată este și critica legată de motivarea sumară și necorespunzătoare a hotărârii instanței de apel, în condițiile în care instanța de apel a arătat atât motivele de fapt și cât și cele de drept ce au format convingerea instanței în adoptarea soluției. Pentru a fi incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să nu cuprindă motivele pe care se sprijină sau să cuprindă motive contradictorii sau străine de natura pricinii. Condițiile procedurale privind motivarea hotărârii sunt însă îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte implicit argumente bazate pe raționamente logico-juridice raportat la susținerile părților și obiectul dedus judecății, și care justifică astfel soluția adoptată. De altfel motivarea unei hotărârii nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut și înseamnă practic încadrarea unei situației de fapt la condițiile generale și abstracte cuprinse în norma de drept. Or, raportând aceste aspecte la considerentele hotărârii instanței de apel, este de reținut că acestea se circumscriu exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Nici criticile legate de încălcarea art. 137 C. proc. civ., în ce privește analizarea excepțiilor lipsei de interes și a lipsei calității procesuale pasive, nu sunt fondate, în condițiile în care instanța de apel a examinat excepțiile sus-evocate prin raportare la încheierile de ședință de la termenele de judecată din 19 septembrie 2008, 31 octombrie 2008, 20 martie 2009. Din perspectiva celor expuse nu sunt incidente nici dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., ce vizează încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Susținerile recurenților legate de incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu sunt fondate, în condițiile în care instanțele au examinat cauza în raport de obiectul dedus judecății, nesoluționarea notificării nr. 1080 din 14 august 2001 în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instituie o normă de competență teritorială absolută ce conferă instanței în a cărei circumscripție se află sediul unității deținătoare, competența de soluționare a contestației formulate împotriva dispoziției emise în procedura de soluționare a notificării, normă de competență ce implică pentru identitate de rațiune și ipoteza în care se solicită obligarea aceleiași entități să soluționeze notificarea prin emiterea actului administrativ prevăzut de lege. Atitudinea omisivă a persoanei juridice învestite cu soluționarea notificării, încălcând forma lipsei răspunsului concretizat în dispoziție/decizie în termenul prevăzut de lege, atrage competența instanței care este în măsură să cenzureze chiar dispoziția prin care se soluționează notificarea. În aceste condiții, acțiunea prin care se solicită sancționarea pasivității entității învestite cu soluționarea notificării, reprezintă o veritabilă acțiune în realizarea dreptului, a cărei cauză se află în prevederile Legii nr. 10/2001. De altfel față de pasivitatea și tergiversarea soluționării notificării, raportat și la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 sunt de reținut și dispozițiile imperative și obligatorii ale Deciziei nr. XX/2007 dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. În raport de obiectul acțiunii astfel cum a fost precizat și restrâns și potrivit dispozițiilor art. 1 coroborat cu art. 22 alin. (1) coroborat și cu art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, raporturi juridice sunt numai între reclamanți, în calitate de persoane îndreptățite la restituire, care au formulat notificarea și unitatea deținătoare, reprezentând statul, care a primit spre soluționare această notificare Este adevărat că art. 23 din Legea nr. 10/2001 prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la data soluționării notificării, însă sintagma "până la soluționarea notificării" nu are în vedere numai etapa administrativă a soluționării notificării. Această sintagmă trebuie înțeleasă ea referindu-se la soluționarea notificării în oricare din cele două etape - administrativă sau judiciară, deoarece legiuitorul nu face nicio distincție între cele două faze procesuale de soluționare a notificării. De altfel nicio prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel, ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție. Astfel din perspectiva celor expuse, niciuna din criticile recurenților nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 4, 5, 7 și 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursurile pârâților urmează a fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții I.C.E., I.I., Ș.Z.A. și de pârâții Municipiul București prin Primarul General, Primăria Municipiului București prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 594A din 27 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2012. Procesat de GGC - NN
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.