ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6089/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6089/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 4253/2003 din 11

noiembrie 2003, reclamanții M.E., și K.A. au chemat în judecata pe pârâții

Primăria Municipiului București prin Primarul General, Ministerul Finanțelor

Publice, SC H.N. S.A., T.F., P.G., P.M., I.E.E., P.I., V.E., D.C., I.I., Ș.Z.A.

solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate deținerea de

către pârâta Primăria Municipiului București a imobilului din București, str.

G., sector 1 fără titlu; să se dispună obligarea pârâtei să emită dispoziție de

restituire în natură a imobilului situat în București, str. G., sector 1,

compus din 1.317 mp, teren și construcții având 27 de spații, astfel cum sunt

enumerate în declarația de impunere pe anul 1950; să se constate nulitatea

absoluta a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1547/1996, 2023/1996,

5213/1997, 1109/1997, 465/1997, prin care pârâții au dobândit cu încălcarea

Legii nr. 112/1995, prin cumpărare, dreptul de proprietate asupra spațiilor

ocupate în calitate de chiriași; să oblige pârâții ale căror contracte de

cumpărare vor fi anulate a le lăsa reclamanților în deplină proprietate și

liberă folosință imobilul; ca o alternativă să se oblige pârâta PMB să emită o

dispoziție de restituire, în echivalent, sub forma de titluri de valoare

nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, a imobilului și la plata

unor daune cominatorii de 3.000.000 RON/zi de întârziere în emiterea

dispoziției solicitate de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Prin Sentința civilă

nr. 418 din 20 martie 2009 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

acțiunea astfel cum a fost precizată și restrânsă, formulată de reclamanții

M.I.E. și K.I.A., în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București

prin Primar General, Ministerul Finanțelor Publice, SC H.N. SA, M.D., P.M.,

P.I., V.E., D.C., I.E.E., I.I., Ș.Z.A., P.R.; a constatat că imobilul situat în

București, str. G., sector 1, a trecut în proprietatea statului fără titlu

valabil și a obligat pârâta să emită dispoziție/decizie motivată de răspuns la

notificarea din 14 august 2001 formulată de reclamanți și emisă prin BEJ

"S.M.", privind imobilul situat în București str. G., sector 1,

compus din teren în suprafață de 1.317 mp și construcție.

Prin aceeași sentință

în temeiul art. 246 C. proc. civ. a luat act de renunțarea reclamanților la

judecată împotriva pârâtei P.R.; a respins cererile formulate în contradictoriu

cu ceilalți pârâți ca fiind formulate în contradictoriu cu persoane care nu au

calitate procesuală pasivă și a luat act că nu se solicită cheltuieli de

judecată.

Tribunalul a reținut

că reclamanții, potrivit principiului disponibilității părților, și-au precizat

cererea de chemare în judecată la termenul din 20 martie 2009, în sensul că

solicită pe capătul 1 de cerere să se constate că imobilul a fost preluat de

stat fără titlu, iar pe capătul 2 de cerere obiectul este obligația de a face.

Imobilul situat în

București, str. G., a fost dobândit în proprietate de către M.I. și M.O. în

baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2134 din 18

ianuarie 1950.

De pe urma defunctei

M.O. au rămas ca moștenitori K.A. și M.E., astfel cum rezultă din certificatul

de moștenitor din 04 mai 1998 emis de BNP "Ș.I.", iar de pe urma

defunctului M.I., zis și I.M., au rămas ca moștenitori K.A. și M.E., astfel cum

rezultă din certificatul de moștenitor din 01 iunie 1998, emis de BNP

"S.C."

Din adresa din 02

decembrie 1998 emisă de SC H.N. SA rezultă că imobilul a trecut în proprietatea

statului de la fostul proprietar M.I., în baza Decretului nr. 92/1950, la

poziția 4641.

Tribunalul a reținut

cu prioritate că acțiunea a fost formulată la data de 13 februarie 2002, deci

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca lege specială de restituire

privind imobilele trecute în proprietatea statului în perioada 06 martie 1945 -

22 decembrie 1989, iar imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor

preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, potrivit art. 1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fiind așadar supus reglementărilor acestei

legi cât și dispozițiilor prevăzute de Legea nr. 247/2005 de completare și

modificare a Legii nr. 10/2001, de imediată aplicare, care stabilesc natura

juridică de bunuri - preluate abuziv pentru toate imobilele preluate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, inclusiv pentru cele preluate în

baza Decretului nr. 92/1950.

În ceea ce privește

obligarea Primăriei Municipiului București la soluționarea notificării,

tribunalul a reținut:

Prin notificarea nr.

1080 din 14 august 2001, comunicată Primăriei Municipiului București prin BEJ

"S.M.", reclamanții au solicitat restituirea imobilului situat în

București str. A., sectorul 1, adresă actuală str. G., însă notificarea nu a

fost soluționată până la data înregistrării cererii de chemare în judecată.

Potrivit

dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, în termenul

de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data

depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este

obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată,

asupra cererii de restituire în natură.

Normele metodologice

corespunzătoare, instituite prin H.G. nr. 250/2007, stabilesc că termenul

pentru îndeplinirea acestei obligații se poate proroga cu acordul expres sau

tacit al persoanei îndreptățite dacă unitatea deținătoare, în urma analizei

actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60

de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea

deciziei de restituire. Pentru a avea beneficiul acestei prorogări, este

necesar însă ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei

îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt

condiționate de depunerea probelor solicitate.

Depunerea actelor

solicitate sau comunicarea faptului că persoana îndreptățită nu posedă actele

respective are semnificația acceptării prorogării termenului respectiv, ipoteză

în care termenul de 60 de zile curge de la depunerea actelor solicitate sau, după

caz, de la data comunicării răspunsului.

Conform art. 26 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 republicată, dacă restituirea în natură nu este

posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită cu

soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde

persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv,

în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este

acceptată de persoana îndreptățită.

Din ambele texte

legale evocate rezultă că, indiferent dacă persoanei îndreptățite i se

restituie în natură imobilul, ori i se oferă restituirea prin echivalent, sau

chiar i se refuză un atare drept, unitatea deținătoare este obligată ca asupra

solicitării adresată pe cale de notificare să se pronunțe printr-o decizie sau

dispoziție motivată.

În situația în care

lipsește răspunsul persoanei juridice notificate, lipsă datorată conduitei

culpabile a acesteia, nu pot fi afectate interesele persoanelor îndreptățite,

care nici nu pot fi lipsite în fapt de posibilitatea a-și apăra drepturile

recunoscute de lege.

Ca urmare, deși

legiuitorul nu a reglementat expres situația în care persoana juridică

deținătoare nu respectă dispozițiile art. 25 alin. (1) din lege, totuși, cei

îndreptățiți se pot adresa instanței judecătorești competente pentru ca

persoana juridică deținătoare să fie obligată să emită o decizie sau dispoziție

motivată, întrucât o atare obligație decurge din lege și face parte dintr-o

procedură administrativ-jurisdicțională prealabilă, instituită în mod imperativ.

Inconsecvența legiuitorului și necorelarea dispozițiilor legale cuprinse în

actul normativ de referință nu pot constitui o piedică în calea persoanei

îndreptățite de a-și valorifica drepturile recunoscute de lege și nici un temei

de a pune această persoană într-o situație de inferioritate față de persoanele

care primesc răspuns în termenul prevăzut de lege, în condițiile în care nu are

nicio culpă.

A considera că

depășirea termenului de 60 de zile ar putea fi sancționată cel mult cu

obligarea la despăgubiri, ar reprezenta o dovadă a unui formalism nejustificat,

prin care s-ar nesocoti însuși caracterul reparatoriu al legii menționate, prin

împiedicarea persoanelor îndreptățite în redobândirea drepturilor recunoscute

de lege, impunându-li-se să aștepte în mod nelimitat un răspuns și să fie la

discreția persoanei juridice sesizate.

În raport de obiectul

acțiunii astfel cum a fost precizat și restrâns și potrivit dispozițiilor art.

1 coroborat cu art. 22 alin. (1) coroborat și cu art. 25 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, raporturi juridice sunt numai între reclamanți, în calitate de

persoane îndreptățite la restituire, care au formulat notificarea și unitatea

deținătoare, reprezentând statul, care a primit spre soluționare această

notificare.

Împotriva acestei

sentințe au formulat, apel, pârâții D.C., P.M., I.C.E., I.I., Ș.Z.A., V.E.,

P.I. precum și pârâtul Municipiul București, iar prin Decizia civilă nr. 594

din 27 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, s-au respins apelurile reținându-se

următoarele considerente:

În ceea ce privește

primul motiv de apel formulat de apelanții-pârâți D.C., P.M., I.C.E., I.I.,

Ș.Z.A., V.E., P.I., Curtea constată că:

La data de 19

septembrie 2008 acești apelanții-pârâți au invocat prin cerere scrisă depusă la

dosar excepția lipsei de interes a primului capăt de cerere din acțiunea

introductivă de instanță. La acest termen instanța nu s-a pronunțat asupra

excepției, acordând termen pentru ca reclamanții-intimații să ia cunoștință de

conținutul cererii.

De asemenea, nici la

termenul din data de 31 octombrie 2008 nu a fost luată în discuție excepția,

fiind lipsă de procedură cu pârâta P.R.

La termenul din 20

martie 2009, când s-a soluționat cauza, pârâții au invocat și excepția lipsei

calității procesual pasive, excepție susținută prioritar de către apărătorul

acestora.

Prin urmare,

susținerea apelanților că excepția lipsei de interes a fost prima invocată și

că instanța trebuia să se pronunțe asupra ei mai întâi este neîntemeiată.

Potrivit

dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. "Instanța se va pronunța mai întâi

asupra excepțiilor de procedură, precum și a celor de fond care fac de prisos,

în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii".

Atât excepția lipsei

calității procesule pasive, cât și excepția lipsei de interes, sunt excepții de

fond, absolute și peremptorii.

Ca atare, revine

instanței de judecată rolul de a stabili ordinea în care se dă cuvântul pe

excepțiile invocate.

În speța de față,

instanța de apel a apreciat că în mod corect a fost analizată mai întâi

excepția lipsei calității procesuale active, deoarece instanța are obligația de

a stabili cadrul procesual și numai după aceea în contradictoriu cu persoanele

care au această calitate să soluționeze alte excepții, cum ar fi aceea a lipsei

de interes, mai ales că prin hotărârea instanței s-a constatat că numai o parte

dintre pârâți nu au calitate procesual pasivă.

Prin aceasta nu s-a

adus atingere dreptului la apărare și accesului la justiție, prevăzute art. 6

din Convenția europeană a Drepturilor Omului, celelalte probleme soluționate,

respectiv constatarea nevalabilității titlului statului, fiind opozabile numai

pârâtei-apelante Primăria Municipiului București.

Excepția lipsei de

interes a fost respinsă prin încheiere, instanța menționând care au fost

considerentele pentru care aceasta nu a mai fost analizată, astfel încât nu se

poate reține că soluția nu a fost motivată.

Având în vedere că

primul capăt de cerere a fost soluționat numai în contradictoriu cu pârâta

Primăria Municipiului București motivul de apel privind nemotivarea hotărârii

pe capătul "a" de cerere, va fi analizat în modul formulat de

Municipiul București.

Neîntemeiat a fost

considerat și apelul formulat de Municipiul București prin Primar General.

Astfel termenul de 60 zile este un termen de recomandare. Art. 23 din Legea nr.

10/2001 prevede ca ultimă dată de la care curge termenul de 60 de zile în care

unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin dispoziție, data

depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22.

Or, potrivit art. 22

din Legea în vigoare la data formulării notificării, actele doveditoare puteau

fi depuse într-un termen de 21 de luni de la intrarea în vigoare a legii,

termen care s-a împlinit cu mult înainte de data formulării prezentei acțiuni.

Prin art. 23 din

Legea nr. 10/2001 se reglementează o obligație de a face în sarcina pârâtei,

reclamanta având dreptul să solicite îndeplinirea acesteia conform art. 1073 C.

civ. și următoarele. Art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede obligația

unității deținătoare de a răspunde la notificare, obligație care a devenit

exigibilă la împlinirea termenului prevăzut de lege, moment din care creditorul

poate cere îndeplinirea ei.

Chiar dacă

reclamanta-intimată nu ar fi depus toate actele doveditoare, apelanta-pârâtă

era obligată să răspundă la notificare. Sancțiunea pentru nedepunerea actelor

doveditoare, constă în respingerea notificării.

Faptul că în art. 22

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005 se

prevede că "actele doveditoare ale dreptului de proprietate (...) pot fi

depuse până la data soluționării notificării" nu conduc la concluzia că

termenul în care unitatea deținătoare trebuia să răspundă s-a prelungit.

Dimpotrivă, aceste

dispoziții legale au fost edictate în sprijinul persoanelor îndreptățite la

restituire, ele modificând dispozițiile anterioare care dispuneau că actele

doveditoare vor fi depuse în termen de 24 de luni de la data intrării în

vigoare a legii.

De asemenea, în mod corect

instanța de fond a soluționat și pct. "a" din cererea de chemare în

judecată privind preluarea fără titlu a imobilului de către stat.

Art. 6 din Legea nr.

213/1998 dă în competența instanțelor de judecată verificarea valabilității

titlului statului.

Așa fiind, chiar dacă

Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005

califică ca fiind abuzive preluările de imobile efectuate de stat în temeiul

Decretului nr. 93/1950 în mod corect instanța de fond a analizat titlul

statului, mai ales că la data promovării acțiunii - 11 noiembrie 2003, Legea

nr. 247/2005 nu era în vigoare.

Art. 6 din Legea nr.

213/1998, la care face trimitere Legea nr. 10/2001, califică titlul valabil ca

fiind acela emis cu respectarea Constituției, a tratatelor la care România era

parte și a legilor în vigoare la data preluării bunurilor de către stat.

Constituția din 1948

- sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr. 92/1950 - prevedea în art. 11

că mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare, proprietate

particulară, pot deveni proprietate de stat, bun al întregului popor.

Or, art. 1 al

decretului prevedea că se naționalizează imobilele prevăzute în listele -

anexe, alcătuite după următoarele criterii: 1. Imobilele clădite care

aparțineau foștilor industriași, foștilor moșieri, foștilor bancheri, foștilor

mari comercianți și celorlalte elemente ale marii burghezii; 2. Imobilele

clădite care sunt deținute de exploatatori de locuințe; 3. Hotelurile cu întreg

inventarul lor; 4. Imobilele în construcție, clădite în scop de exploatare,

care au fost abandonate de proprietarii lor, precum și materialele de

construcție aferente, oriunde s-ar afla depozitate; 5. Imobilele avariate sau

distruse de pe urma cutremurului sau a războiului, clădite în scop de

exploatare și ai căror proprietari nu s-au îngrijit de repararea sau

reconstrucția lor.

Dintre imobilele

determinate potrivit acestor criterii, se poate lesne observa că numai cele de

la pct. 3 puteau fi, eventual, calificate ca fiind mijloace de producție,

pentru ca textul decretului să concorde cu norma constituțională. În celelalte

ipoteze (pct. 1, 2, 4 și 5), imobilele în discuție aveau calitatea de locuințe

și locuințele, chiar închiriate, nu sunt mijloace de producție.

De altfel, nicio

interpretare a textului art. 11 din constituția vremii nu permitea o altă

concluzie. Înaintea acestui text, art. 8 prevedea, cu titlu de principiu, că

proprietatea particulară este recunoscută și garantată prin lege; textele

ulterioare, inclusiv art. 11, erau prevederi de excepție care derogau de la

principiul garantării proprietății particulare, iar excepțiile sunt de strictă

interpretare, ceea ce - o dată mai mult - duce la concluzia că locuințele la

care s-a referit Decretul nr. 92/1950 nu puteau fi considerate mijloace de

producție și, deci, nu puteau fi naționalizate în regimul Constituției din

1948.

Astfel se poate

afirma că Decretul nr. 92/1950 a fost, în parte, contrar constituției atunci în

vigoare, iar bunurile ce au intrat în domeniul său de aplicare potrivit art. 1

pct. 1, 2, 4 și 5 nu au fost preluate cu titlu valabil de către stat, deoarece

litera și spiritul art. 6 din Legea nr. 213/1998 cer ca titlul de preluare să

fi fost concordant în primul rând cu constituția epocii.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs pârâții I.C.E., I.I., Ș.Z.A. și de pârâții

Municipiul București prin Primarul General, Primăria Municipiului București

prin Primarul General.

Astfel criticile

aduse hotărârii instanței de apel de pârâții I.C.E., I.I., Ș.Z.A. vizează

nelegalitatea ei prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 4, 5, 7 și 9 C. proc.

civ.

Pârâții susțin astfel

că instanțele nu s-au pronunțat pe excepția lipsei de interes, invocată ca

mijloc de apărare esențial în cauză, și că în cauză față de Decizia civilă nr.

1010 din 20 septembrie 2004, urmau a fi examinate în cauză doar capetele de

cerere "a" și "b", celelalte fiind judecate irevocabil prin

hotărârea evocată.

O altă critică

vizează încălcarea dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., în ce privește

soluționarea excepțiilor lipsei de interes și respectiv a lipsei calității

procesuale pasive, ce implicit a determinat și o încălcare a dreptului la

apărare și la un proces echitabil, ce atrage sancțiunea nulității hotărârii.

O altă critică

vizează motivarea sumară a hotărârii, ce echivalează de fapt cu nemotivarea ei.

În aceeași idee se

susține că instanța de apel nu a motivat respingerea cererilor formulate, ceea

ce este apreciată a fi echivalentă tot cu nemotivarea hotărârii, fiind

incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel de pârâții Municipiul București prin Primarul

General, Primăria Municipiului București prin Primarul General vizează

următoarele aspecte de nelegalitate.

Astfel recurenții

susțin greșita interpretare și aplicare a legii, în condițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ., nefiind depuse dovezi privind notificarea, dreptul de

proprietate precum și calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii.

În acest sens se

susține încălcarea dispozițiilor art. 22 din Normele de aplicare a Legii nr.

10/2001 și respectiv art. 10.1 din Hotărârea nr. 250/2007 și art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998.

Se mai susține că

reclamanții aveau și obligația de a depune dovezi din care să rezulte că nu

s-au primit despăgubiri la momentul preluării terenului în proprietatea

Statului.

Cu privire la

Decretul nr. 92/1950 se susține că nu a fost declarat neconstituțional, și că

era un act normativ valabil producând efecte juridice în perioada cât a fost în

vigoare.

Examinând hotărârea

instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor

art. 304 pct. 4, 5, 7 și 9 C. proc. civ. Înalta Curte reține următoarele:

Art. 304 pct. 4 C.

proc. civ. vizează casarea unei hotărâri când instanța a depășit atribuțiile

puterii judecătorești.

Acest motiv de casare

are în vedere situația în care prin hotărârea recurată instanța a depășit

atributele autorității judecătorești intrând în cele ale autorității

legislative sau executive.

Or, raportând aceste

aspecte la hotărârea recurată, la obiectul dedus judecății, este de reținut că

dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., nu sunt incidente în cauză, cu atât

mai mult cu cât instanța de apel a examinat cauza atât în limitele învestirii

cât și în limitele respectării principiului disponibilității și respectiv cel

al devoluțiunii căii de atac a apelului.

Nefondată este și

critica legată de motivarea sumară și necorespunzătoare a hotărârii instanței

de apel, în condițiile în care instanța de apel a arătat atât motivele de fapt

și cât și cele de drept ce au format convingerea instanței în adoptarea

soluției.

Pentru a fi incident

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este necesar

ca hotărârea recurată să nu cuprindă motivele pe care se sprijină sau să cuprindă

motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Condițiile

procedurale privind motivarea hotărârii sunt însă îndeplinite chiar dacă nu s-a

răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din

întregul hotărârii să rezulte implicit argumente bazate pe raționamente

logico-juridice raportat la susținerile părților și obiectul dedus judecății,

și care justifică astfel soluția adoptată.

De altfel motivarea

unei hotărârii nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut și

înseamnă practic încadrarea unei situației de fapt la condițiile generale și

abstracte cuprinse în norma de drept.

Or, raportând aceste

aspecte la considerentele hotărârii instanței de apel, este de reținut că

acestea se circumscriu exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru

care nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Nici criticile legate

de încălcarea art. 137 C. proc. civ., în ce privește analizarea excepțiilor

lipsei de interes și a lipsei calității procesuale pasive, nu sunt fondate, în

condițiile în care instanța de apel a examinat excepțiile sus-evocate prin

raportare la încheierile de ședință de la termenele de judecată din 19

septembrie 2008, 31 octombrie 2008, 20 martie 2009.

Din perspectiva celor

expuse nu sunt incidente nici dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., ce

vizează încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de

art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Susținerile

recurenților legate de incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

nu sunt fondate, în condițiile în care instanțele au examinat cauza în raport

de obiectul dedus judecății, nesoluționarea notificării nr. 1080 din 14 august

2001 în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, instituie o normă de competență teritorială absolută ce

conferă instanței în a cărei circumscripție se află sediul unității

deținătoare, competența de soluționare a contestației formulate împotriva

dispoziției emise în procedura de soluționare a notificării, normă de

competență ce implică pentru identitate de rațiune și ipoteza în care se

solicită obligarea aceleiași entități să soluționeze notificarea prin emiterea

actului administrativ prevăzut de lege.

Atitudinea omisivă a

persoanei juridice învestite cu soluționarea notificării, încălcând forma

lipsei răspunsului concretizat în dispoziție/decizie în termenul prevăzut de

lege, atrage competența instanței care este în măsură să cenzureze chiar

dispoziția prin care se soluționează notificarea.

În aceste condiții,

acțiunea prin care se solicită sancționarea pasivității entității învestite cu

soluționarea notificării, reprezintă o veritabilă acțiune în realizarea

dreptului, a cărei cauză se află în prevederile Legii nr. 10/2001.

De altfel față de

pasivitatea și tergiversarea soluționării notificării, raportat și la

interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 sunt de

reținut și dispozițiile imperative și obligatorii ale Deciziei nr. XX/2007 dată

în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

În raport de obiectul

acțiunii astfel cum a fost precizat și restrâns și potrivit dispozițiilor art.

1 coroborat cu art. 22 alin. (1) coroborat și cu art. 25 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, raporturi juridice sunt numai între reclamanți, în calitate de

persoane îndreptățite la restituire, care au formulat notificarea și unitatea

deținătoare, reprezentând statul, care a primit spre soluționare această

notificare

Este adevărat că art.

23 din Legea nr. 10/2001 prevede că actele doveditoare ale dreptului de

proprietate pot fi depuse până la data soluționării notificării, însă sintagma

"până la soluționarea notificării" nu are în vedere numai etapa

administrativă a soluționării notificării.

Această sintagmă

trebuie înțeleasă ea referindu-se la soluționarea notificării în oricare din

cele două etape - administrativă sau judiciară, deoarece legiuitorul nu face

nicio distincție între cele două faze procesuale de soluționare a notificării.

De altfel nicio

prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa

judiciară, iar a considera altfel, ar însemna să se aducă atingere principiului

liberului acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție.

Astfel din perspectiva

celor expuse, niciuna din criticile recurenților nu se circumscriu

dispozițiilor art. 304 pct. 4, 5, 7 și 9 C. proc. civ., motiv pentru care

recursurile pârâților urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de pârâții I.C.E., I.I., Ș.Z.A. și de pârâții

Municipiul București prin Primarul General, Primăria Municipiului București

prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 594A din 27 octombrie 2010 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și

de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - NN