ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6779/2012

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub numărul 5116/300/2009, la data de 14 aprilie 2009, reclamanții M.T. și M.V. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin primar general, Primăria municipiului București - Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 și Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, Prefectura municipiului București - Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991, B.P. J.L. și M.V., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, reclamanții să fie puși în posesia imobilului din București, str. I. asupra căruia au un drept de proprietate întemeiat pe disp. Legii nr. 112/1995 și ale Legii nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 8987 din 24 noiembrie 2009, Judecătoria Sectorului 2 București a declinat soluționarea cauzei, apreciind că în cauză, față de valoarea precizată de reclamanți, sunt incidente dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. 6 din C. proc.

civ., la Tribunal, unde cauza a fost înregistrată sub nr. 648/3/2010 la, secția a IlI-a civilă. La 18 februarie 2010 prin Registratură s-a depus de către reclamanți o cerere prin care arătau că formulează acțiune în constatare în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General, Primăria Municipiului București, Primăria Sectorului 2 București, Prefectura Municipiului București, B.P. J.L. și M.V., în sensul de a se constata că actul de vânzare-cumpărare nr. V1. din 20 aprilie 2000 a fost încheiat valabil cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Analizând acțiunea modificată formulată de reclamanți, Tribunalul București, secția a III-a civilă a apreciat că este neîntemeiată, prin sentința civilă nr. 1819 din 25 noiembrie 2010. În acest sens, a reținut că reclamanții solicită prin aceasta să se constate că actul de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care au dobândit de la stat imobilul în litigiu, este valabil și în concordanță cu dispozițiile Legii nr. 112/1995. Tribunalul a reținut că încă din anul 2000 s-a promovat acțiune în revendicare în contra reclamanților, care au dobândit imobilul de la stat, iar prin decizia irevocabilă nr. 707 din 25 februarie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, au fost obligați aceștia să lase reclamantei B.P.

J.L. în deplină proprietate și posesie, imobilul din str. I., sector 2, reținându-se totodată reaua credință la încheierea actului, eveniment ce s-a produs chiar în timpul desfășurării proceselor dintre părți. De asemenea, s-a avut in vedere ca prin decizia nr. 643/207 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a menținut irevocabil soluția de radiere a dreptului de proprietate al reclamanților M., din CF, asupra apartamentului din litigiu. în aceste condiții, cum cu putere de lucru judecat reclamanții M. au fost găsiți de rea credință la încheierea actului de vânzare-cumpărare, contract încheiat în timpul proceselor purtate între părți, tribunalul a apreciat ca pretenția acestora de a se „constata" valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare în discuție este neîntemeiată, astfel că acțiunea promovată de reclamanți a fost respinsă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, solicitând schimbarea sentinței instanței de fond și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Prin decizia civilă nr. lOSA din 29 martie 2011, Curtea de Apei București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul formulat de reclamanții M.T. și M.V. împotriva sentinței civile nr. 1819 din 25 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă. În motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut că situația de fapt a fost corect stabilită de prima instanță, nefrind de altfel contestată de reclamanți. Totodată, instanțele naționale au soluționat anterior cererile cu care au fost învestite asupra originii proprietății - în mod obiectiv și irevocabil, atât în ce-i privește pe reclamanți, cât și în ce-i privește pe actualii proprietari ai apartamentului în litigiu.

Valabilitatea titlului de proprietate al chiriașilor cumpărători, pe care instanțele in diferitele etape procesuale au luat-o în discuție, a fost și aceasta cercetată pe calea acțiunii în revendicare, care a fost intentată separat și soldată cu o hotărâre definitivă și irevocabilă. Curtea de Apel a statuat că, pe baza acestei hotărâri judecătorești s-a constatat ca reclamanții, care au dobândit imobilul de la stat, au fost obligați să lase intimatei B.P. J.L. în deplină proprietate și posesie, imobilul din str. I., sector 2, reținându-se totodată reaua credință la încheierea actului. Instanța de apel a constatat că nemulțumirile apelanților se referă în mod direct la soluția dată în acțiunea în revendicare, critici care exced obiectului prezentului proces.

Sub acest aspect, s-a reținut că instanța de fond în mod judicios a constatat că în cauza operează puterea de lucru judecat cât privește reaua-credință a reclamanților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, găsind neîntemeiată pretenția acestora de constatare a valabilității titlului de proprietate invocat de apelanți, ale cărui efecte au fost înlăturate prin admiterea revendicării. Astfel că, s-a constatat că prima instanță nu a făcut nicio confuzie cât privește protecția pe care Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului o acordă dreptului de proprietate.

În finalul considerentelor, Curtea de Apel a statuat că prima instanță a respectat atât normele de drept intern, cât și normele prevăzute de Convențiile internaționale la care România este parte, fără să se pună problema excluderii normei de drept internațional, cum s-a susținut nefondat de către apelanți, o atare excludere nefiind cu putință, prin regula impusă de art. 21 din Constituție. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții M.T. și M.V., tară a-l încadra în drept. Susținerile recurenților se rezumă la expunerea situației de fapt și a parcursului judiciar al cererii ce a constituit obiect al acțiunii în revendicare soluționată irevocabil prin decizia nr. 707 din 25 februarie 2003 a Curții Supreme de Justiție.

Recurenții - reclamanți au susținut generic încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și a art. 24 din această lege, a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, a Constituției României, precum și altor norme legale interne, tăcând aprecieri referitoare la pretinsa soluționare greșită a respectivei cauze deduse judecății. În esență, s-au criticat considerentele reținute în decizia nr. 707 din 25 februarie 2003 a Curții Supreme de Justiție cu privire la reaua-credință a reclamanților la încheierea contractului de vânzare - cumpărare. Astfel, s-a arătat de către recurenți că în mod greșit s-a reținut că acest contract a fost încheiat în timpul proceselor purtate între părți, fără a se dovedi care sunt acele procese și s-a ajuns la situația în care o neproprietară a devenit prin ilicit imobiliar proprietară.

Totodată, recurenții reclamanți au făcut referire la o serie de mijloace de proba (Dispoziția nr. 446 din 29 martie 2000 emisă de Primarul general al municipiului București, adrese emise de Primăria municipiului București și Consiliul General al municipiului București, sentința nr. 316 din 13 ianuarie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 București prin care a fost confirmat titlul statului asupra imobilului) pretinzând că au fost ignorate din analiză. La data de 6 octombrie 2011, recurenții -reclamanți au depus o completare a motivelor de recurs, cu depășirea termenului procedural prevăzut de dispozițiile art. 301 C. proc. civ., prin care au reiterat susținerile formulate în cererea de recurs depusă în termen.

La termenul de judecată din data de 11 septembrie 2012, instanța a luat act de decesul intimatei - pârâte B.P. J.L. și a dispus introducerea în cauză a moștenitorilor B.P. L.M. și B.P. A.I. La termenul de judecată din data de 6 noiembrie 2012, Înalta Curte a invocat din oficiu excepția nulității recursului, ce se impune a fi analizată cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ. Conform art. 302 1 lit. c) din C. proc. civ., cererea de recurs trebuie sa cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Recursul se motivează, conform art. 303 alin. (1) din C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs.

Motivele de recurs sunt prevăzute limitativ în art. 304 pct. 1- 9 din C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în serlsul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței care a pronunțat hotărârea atacată, raportat la motivul de recurs invocat. Față de faptul ca nu constituie motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, instanța de recurs poate examina numai criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în art. 304 din C. proc.

civ. În speță, nu numai că recurenții M.T. și M.V. nu s-au conformat exigențelor art. 302 1 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., neindicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 din C. proc. civ., pe care și-au întemeiat recursul, dar nu au formulat nici critici care să poată fi încadrate, din oficiu, în vreunul dintre cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 din C. proc. civ. Fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și sa formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenții au nesocotit existența judecății anterioare. În recursul declarat, recurenții aduc critici soluției irevocabile dată în acțiunea în revendicare (decizia nr. 707 din 25 februarie 2003 a Curții Supreme de Justiție) prin care reclamanții, care au dobândit imobilul de la stat, au fost obligați să lase intimatei B.P.

J.L. în deplină proprietate și posesie, imobilul din str. I., sector 2, reținându-se totodată reaua-credință a acestora la încheierea actului. Aceste susțineri nu au legătură cu prezenta cauză deoarece aceasta nu are ca obiect o acțiune în revendicare, ci acțiunea modificată formulată de reclamanți având ca obiect constatarea că actul de vânzare-cumpărare nr. V1. din 20 aprilie 2000 a fost încheiat valabil cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Pe de altă parte, reaua - credință a reclamanților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. V1. din 20 aprilie 2000, nu poate fi pusă în discuție din perspectiva unor motive de nelegalitate, câtă vreme acesta a fost un element luat în considerare de către instanța de apel, care a fost motivat cu referire punctuală la faptul că instanța de fond în mod judicios a constatat că în cauza operează puterea de lucru judecat, iar reclamanții nu arată în ce ar consta neegalitatea acestei abordări.

Deși au invocat încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și a art. 24 din această lege, a dispozițiilor Legii nr. l0/2001, a Constituției României, precum și altor norme legale interne, recurenții nu au arătat motivele pentru care consideră că au fost încălcate aceste dispozițiile legale. În absența unor critici concrete, prezenta instanță nu poate verifica respectarea sau, dimpotrivă, încălcarea vreuneia dintre dispozițiile legale indicate. Criticile formulate de recurenți privind probele administrate, care, în opinia acestora, ar fi insuficiente în dovedirea dreptului de proprietate al pârâtei B.P. J.L. asupra imobilului în litigiu, exced obiectului prezentului proces.

De asemenea, nici criticile privind situația de fapt reținută de instanțele anterioare nu mai pot fi analizate, față de actuala structură a recursului, întrucât motivul de casare care permitea verificarea aspectelor de fapt ale litigiului în raport de probele administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. 1 pct. 1.12 din O.U.G. nr. 138/2000. În consecință aspectele învederate de către recurenții -reclamanți pe calea recursului formulat, întrucât nu vizează decizia atacată, nu permit cenzurarea legalității acestei decizii, în condițiile în care nu au fost constatate nici motive de ordine publică care să ducă la analizarea din oficiu a hotărârii criticate. Față de cele expuse mai sus, conform art. 306 alin. (1) din C. proc.

civ., se va constata nul recursul declarat de reclamanții M.T. și M.V.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanții M.T. și M.V. împotriva deciziei nr. 105A din data de 29 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 noiembrie 2012.