ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4492/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4492/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 543 din 10

aprilie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca prescris,

capătul 1 de cerere (pretenții) pentru perioada 1950-20 august 2005 și a respins,

ca neîntemeiată, restul acțiunii formulate de reclamanta M.M.N.A., în contradictoriu

cu pârâtul Municipiul București, prin primar general.

Pentru a hotărî

în acest sens, s-a reținut, de către prima instanță, că prin cererea de chemare

în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor

cu titlu de beneficiu nerealizat rezultând din lipsa de folosință a imobilului din

București, strada P.R., sector 2, pe perioada 1950-2007, evaluând provizoriu cuantumul

despăgubirilor la suma de 300.000 euro, echivalentul a 1.000.000 lei; obligarea

pârâtului la executarea lucrărilor de consolidare a imobilului, având în vedere

starea de degradare avansată a construcției la data restituirii, în termen de cel

mult 1 an de la data la care îi va pune la dispoziție autorizația de construire

pentru aceste lucrări, iar în subsidiar instanța să o împuternicească pe reclamantă

pentru executarea acestor lucrări, pe cheltuiala pârâtului.

La 12

decembrie 2008, Tribunalul a invocat din oficiu și a admis excepția prescripției

dreptului la acțiune al reclamantei pentru perioada 1950-20 august 2005, dreptul

la plata contravalorii lipsei de folosință fiind unul de creanță și supus prescripției

extinctive în termenul general de prescripție de 3 ani, potrivit art. 3 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958.

Cât privește solicitarea

de acordare de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului în perioada 20

august 2005-16 iulie 2007, când bunul i-a fost predat efectiv reclamantei, s-a arătat

că Legea nr. 10/2001 nu recunoaște în favoarea foștilor proprietari un drept la

despăgubiri pentru lipsa de folosință pentru perioada de timp în care imobilele

au fost în administrarea statului, aspect ce nu contravine art. 1 din primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului statuând că astfel de despăgubiri nu pot fi acordate deoarece au un caracter

speculativ.

În privința celui

de-al doilea capăt al cererii s-a apreciat, de asemenea, că pretențiile reclamantei

au un caracter incert și speculativ, aceasta nefacând dovada diferenței dintre starea

fizică a imobilului la momentul preluării și la momentul predării, între starea

prezentă și aceea în care s-ar fi putut găsi dacă imobilul ar fi rămas în proprietatea

sa.

De asemenea, factori

precum uzura inerentă a imobilului dată de trecerea unei lungi perioade de timp,

execuția imobilului în anul 1920, fără a corespunde din punct de vedere tehnic normelor

de siguranță a imobilelor, suportarea tuturor seismelor ce au avut loc pe parcursul

a 87 de ani, depășirea vârstei de viață a materialelor, dar și conținutul Legii

nr. 10/2001 care stabilește că imobilele se predau foștilor proprietari în starea

în care se află la data restituirii, au constituit argumente în respingerea acestui

al doilea capăt al cererii.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta M.M.N.A., formulând următoarele critici:

I. În mod greșit

greșit a fost respins, ca prescris, capătul I de cerere pentru perioada 1950-20

august 2005, facându-se o greșită aplicare a Decretului nr. 167/1958.

Fapta ilicită

a constat în preluarea de către stat a imobilului în temeiul unui act normativ contrar

Constituțiilor din 1948 și 1952, după cum se stabilește prin art. 6 din Legea

nr. 213/1998. Urmare a acestei fapte ilicite a avut loc lipsirea de folosința imobilului,

cauzându-se reclamantei un prejudiciu.

Dovada existenței

prejudiciului constând în lipsa de folosință a imobilului era condiționată de dovedire/confirmarea

calității reclamantei de proprietar al imobilului, astfel că, dreptul la acțiunea

de față nu se putea naște mai înainte de confirmarea judecătorească a acestei calități,

deci nici termenul de prescripție a unei asemenea acțiuni nu putea începe să curgă

în sensul art. 7 din Decretul nr. 167/1958.

Nu se poate reține

că data nașterii dreptului la acțiune pentru plata contravalorii lipsei de folosință

ar fi anterioară date de 16 iulie 2007, întrucât uzurparea posesiei a continuat

până când pârâtul a predat efectiv imobilul reclamantei (16 iulie 2007).

În cauză sunt

incidente prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât data la care reclamanta

putea determina întinderea prejudiciului a fost cea la care a încetat ultimul act

de uzurpare a posesiei (16 iulie 2007), determinarea prejudiciului depinzând de

momentul la care părțile obligate la restituirea imobilului înțelegeau să execute

obligația.

II. În mod greșit

au fost respinse, ca neîntemeiate, pretențiile formulate prin cel dintâi capăt de

cerere, respectiv, lipsa de folosință pentru perioada 20 august 2005-16 iulie 2007.

Reclamanta a mai

susținur că sunt lipsite de relevanță aprecierile instanței în sensul că Legea

nr. 10/2001 nu recunoaște în favoarea foștilor proprietari un drept la despăgubiri

pentru lipsa de folosință, în condițiile în care temeiul juridic al acestei pretenții

a fost indicat ca fiind art. 998-999 C. civ., nu există o identitate a domeniului

de reglementare al celor două dispoziții normative, iar Legea nr. 10/2001, nereglementând

raporturi juridice deduse judecății, nu poate avea incidență în cauză.

La data promovării

acțiunii în revendicare, reclamanta avea calitatea de titulară a dreptului de proprietate,

calitate ce i-a fost reconfirmată cu efect retroactiv prin sentința civilă nr.

4276 din 29 aprilie 2002 prin care s-a stabilit că imobilul a fost preluat fără

titlu legal și că dreptul de proprietate nu a ieșit nici un moment din patrimoniul

autoarei sale. Refuzul Municipiului București de a-i restitui imobilul la data introducerii

cererii constituie o faptă ilicită ce a împiedicat-o în exercitarea prerogativelor

decurgând din dreptul său de proprietate, astfel că a fost lipsită de un beneficiu,

fructele civile, pe care le-ar fi obținut din închirierea imobilului.

Principiul reparării

integrale a prejudiciului obligă pe autorul faptei ilicite la acoperirea prejudiciului

efectiv, dar și a beneficiului nerealizat - lucrum cessans, ce a fost determinat

ca întindere prin concluziile raportului de expertiză, astfel că pretențiile apelantei

nu pot fi considerate ca fiind speculative.

III. În mod greșit

a fost respins, ca nefondat, cel de-al doilea capăt al cererii.

Astfel, expertiza

administrată a relevat că imobilul prezintă numeroase degradări din cauza lipsei

de întreținere a acestuia, respectiv, de neefectuarea lucrărilor de reparație și

consolidare.

Cât privește „dovada

diferenței (...) între starea prezentă a bunului imobil și aceea în care s-ar fi

putut găsi dacă s-ar fi aflat în proprietatea reclamantei neîntrerupt", instanța

face doar speculații fără a se baza pe argumente juridice.

C. civ. instituie

prezumția că orice proprietar se comportă ca un bun proprietar cu bunurile proprii,

iar această prezumție nu a fost răsturnată, în speță Primăria Municipiului București

își asumase obligația de întreținere a imobilului prin contractele de închiriere

încheiate în anii 1950, în considerarea prevederilor cuprinse în C. civ. - privind

această prezumție.

Instanța a emis

doar judecăți speculative atunci când a apreciat că materialele construcției au

depășit vârsta de viață, potrivit normativelor în vigoare, fără a invoca normativele

care ar fundamenta aceste susțineri.

În faza judecății

de apel, instanța a încuviințat reclamantei efectuarea unui supliment la raportul

de expertiză întocmit în primă instanță cu obiectivele arătate în înscrisul de la

dosar și a ordonat din oficiu emiterea unor adrese către SC A. SA și Primăria Municipiului

București, pentru comunicarea copiilor contractelor de vânzare-cumpărare prin care

spații din imobilul din strada P.R., sector 2 au fost înstrăinate în temeiul Legii

nr. 112/1995.

Suplimentul la

raportul de expertiză a fost depus la dosar, iar copia contractelor de vânzare-cumpărare.

Au fost depuse

la dosar și copiile contractului de închiriere a unor spații din același imobil,

încheiate de Primăria Municipiului București și procesele-verbale de punere în posesia

reclamantei a acestor spații.

Prin decizia civilă

nr. 219A din 1 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a schimbat în parte sentința, în

sensul că a admis în parte cererea, obligându-l pe pârât să plătească reclamantei

suma de 10.610,56 euro, în echivalent în lei la data plății, cu titlu de prejudiciu

produs acesteia pe perioada 21 martie 2006-16 iulie 2007; a menținut restul dispozițiilor

sentinței.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că în mod corect prima instanță a apreciat că

dreptul pretins de reclamantă este un drept personal patrimonial și, prin urmare,

supus prescripției extinctive reglementată prin Decretul nr. 167/1958 pentru perioada

1950-20 august 2005, în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) din acest

act normativ.

Au fost apreciate

ca nefondate susținerile reclamantei în sensul că s-a aflat în imposibilitate de

a promova prezenta acțiune în repararea prejudiciului, întrucât acest fapt era în

mod necesar condiționat de preexistenta unei hotărâri de constatare a nelegalității

actului de preluare a imobilului și de reconfirmare a dreptului său de proprietate,

astfel încât ar fi putut formula o astfel de cerere după obținerea unei hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, întrucât acestea, deși reale, nu sunt de

natură să schimbe concluzia la care a ajuns prima instanță sub aspectul intervenirii

prescripției.

Instanța de apel

a mai reținut că ulterior anului 1990 nu a mai existat pentru reclamantă niciun

impediment de ordin juridic ori faptic de natură să îi îngrădească accesul la instanță

pentru recuperarea bunului său și, implicit, pentru a cere repararea prejudiciului

invocat prin cererea de față. Prin urmare, nu se poate reține în privința sa și

a dreptului reclamat, incidența niciunei cauze legale de suspendare ori întrerupere

a cursului prescripției.

Totodată, Curtea

de Apel a apreciat că dacă reclamanta a prefigurat exact elementele probatorii de

care avea nevoie pentru a-și deschide calea unei acțiuni în daune cu șanse reale,

aceasta ar fi trebuit să introducă acțiunea în revendicarea imobilului - de a cărei

dezlegare depindea acțiunea în daune - cu mult anterior anului 2000, când a facut-o

efectiv.

Susținerile apelantei

privind incidența dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, în sensul că data

la care putea să determine întinderea prejudiciului este cea în care a încetat ultimul

act de uzurpare a posesiei, respectiv, data procesului-verbal de punere în posesie

(16 iulie 2007), astfel că până atunci prescripția dreptului la acțiune în repararea

pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu putea să curgă, nu pot fi primite, întrucât

condiția textului legal menționat se referă la faptul cunoașterii „pagubei"

în accepțiunea de daună, prejudiciu, și „pe acela care răspunde de ea", ambele

aceste elemente fiindu-i deopotrivă cunoscute reclamantei. Condiția impusă prin

textul art. 8 din Decretul nr. 167/1958 nu vizează cunoașterea întinderii finale

a prejudiciului și, deci, nu s-ar putea considera că în cazul reclamantei prescripția

dreptului său la acțiunea în daune a început să curgă abia la 16 iulie 2007, când

a fost pusă în posesia imobilului din strada P.R., întrucât, astfel s-ar ajunge

să fie considerate imprescriptibile pe toată durata vieții victimei, acțiunile în

repararea prejudiciilor decurgând din fapte ilicite în caz de vătămare a sănătății

și care au produs consecințe de durată, pe argumentul că, eventual, întinderea finală

a prejudiciului nu ar putea fi determinată cu exactitate decât la momentul arătat.

În realitate,

cunoscând paguba și pe acela care răspunde de ea, reclamanta putea promova oricând

acțiunea de față și anterior punerii sale în posesia imobilului, întinderea prejudiciului

având a se determina în raport de momentul introducerii acțiunii sau al pronunțării

hotărârii.

Cu referire la

pretențiile reclamantei privind plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a

imobilului cauzată prin fapta ilicită a Statului comunist ce i-a preluat abuziv

și nelegitim bunul ce a aparținut autoarei sale și separat inacțiunea reclamantei

ce a întârziat introducerea acțiunii în revendicarea bunului său timp de 20 de ani,

ulterior înlăturării regimului comunist, instanța de apel a constatat că niciuna

din legile adoptate ulterior anului 1990, în materia proprietății având caracter

reparator - Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 112/1995

ori Legea nr. 10/2001 - nu a prevăzut o răspundere a statului și, corelativ, o obligație

a acestuia de despăgubire pentru prejudiciile cauzate prin lipsa îndelungată a folosinței

bunurilor preluate de la foștii proprietari.

În acest sens,

instanța de apel a reținut că această problemă face parte din categoria tipurilor

speciale de răspundere ale Statului pe care se dovedește - prin absența oricărei

reglementări speciale care să o prevadă - că acesta nu a dorit să și-o asume în

reglementarea problemei restituirii proprietăților și a raporturilor sale juridice

cu foștii proprietari, fiind vorba despre o alegere politică. Drept urmare, pentru

antrenarea răspunderii statului pentru astfel de fapte în vederea acoperirii unor

prejudicii similare cu cele reclamate de apelantă este nevoie de o lege specială

care să o prevadă.

În jurisprudența

sa cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, Curtea Europeană a arătat în mod constant că, așa cum art. 1

din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu impune statelor

contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul

de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor

și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate

persoanelor deposedate, autorităților naționale recunoscându-li-se o largă marjă

de apreciere în alegerea măsurilor care să reglementeze raporturile de proprietate

(Cauza Atanasiu ș.a. împotriva României).

Aceeași Curte

a mai remarcat că, punând în aplicare o legislație specială de restituire și de

despăgubire, Statul Român a optat - spre deosebire de alte state care au suferit

o schimbare similară de regim politic în 1989 - pentru principiul despăgubirii integrale

pentru privările de proprietate care au avut loc în perioada regimului comunist,

fie prin restituirea în natură a bunului preluat, fie prin acordarea unei despăgubiri

într-un cuantum egal cu valoarea de piață pe care bunul naționalizat ar avea-o astăzi

(Cauza Atanasiu), notând, totodată, și că această legislație specială reparatorie

nu ia în calcul prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire

(Cauza Faimblat c.României); tot astfel, instanța de apel a reținut că statul nu

a prevăzut nici posibilitatea dezdăunării foștilor proprietari pentru prejudiciul

suferit prin lipsa folosinței bunurilor pe durata deținerii lor abuzive de către

acesta.

S-a reținut în

același timp că reclamanta nu a pretins prin cererea sa obligarea pârâtului la a-i

restitui fructele civile încasate pe seama închirierii bunului revendicat de ea,

aceasta neîntemeindu-și cererea pe prevederile art. 485-487 C. civ. și indicând

în mod constant temeiul juridic al cererii sale ca fiind art. 998-999 C. civ., astfel

că a reclamat repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin lipsirea nelegitimă

de folosința bunului propriu, iar nu doar restituirea chiriilor încasate de Municipiului

București ca posesor de rea-credință. Cele două temeiuri juridice nu pot fi combinate

ori substituite, întrucât au fundamente juridice diferite, rațiuni și condiții diferite.

Instanța de apel

a mai reținut din istoricul faptelor prezentate de reclamantă că în urma acțiunii

în revendicare pe care a promovat-o în anul 1998, s-a dispus restituirea în favoarea

acesteia a imobilului din București, strada P.R., sector 2 (compus din teren 295

m.p. și construcție S+P+1E), fiind obligați să-i asigure lăsarea în deplină proprietate

și posesie a bunului atât Municipiul București, cât și ceilalți deținători de spații

din imobil, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995. În acest sens, s-a pronunțat

sentința civilă nr. 4276 din 29 aprilie 2002 a Judecătoriei sectorului 2, rămasă

definitivă prin decizia civilă nr. 685/A din 21 martie 2006 a Tribunalului București

și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1775 din 29 octombrie 2007 a Curții de Apel

București, hotărâri judecătorești a căror punere în executare din partea intimatului

pârât s-a realizat prin dispoziția nr. 821 din 15 iunie 2007 și prin procesul-verbal

din 16 iulie 2007.

În conformitate

cu principiul general ce guvernează materia executării, acela al executării benevole

și cu bună-credință a obligațiilor stabilite prin hotărârea unei instanțe sau printr-un

alt titlu [principiu înscris în cuprinsul art. 371 alin. (1) C. proc. civ.] și dat

fiind caracterul executoriu al hotărârilor date în apel, instanța de apel a apreciat

că intimatul pârât era ținut să aducă la îndeplinire de îndată, ca parte obligată

direct prin hotărârea instanței, dispozițiile cuprinse în sentința civilă nr.

4276 din 29 aprilie 2002 începând cu data de 21 martie 2006, data rămânerii definitive

a acesteia.

Întârziind să

procedeze în acest sens până la 16 iulie 2007, data punerii efective în posesie

a reclamantei, pârâtul se face vinovat de producerea unui prejudiciu adus acesteia

constând în lipsirea de folosința imobilului, și anume a acelor părți din imobil

care, la data pronunțării hotărârii din revendicare se mai aflau încă în posesia

Municipiului București.

Astfel, hotărârile

judecătorești prin care a fost soluționată acțiunea în revendicare promovată de

apelanta reclamantă, copiile contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul

Legii nr. 112/1995 de Primăria Municipiului București cu chiriașii cumpărători ca

și copiile contractului de închiriere încheiate de aceeași Primărie cu chiriașii

Ș.E. și L.P. pentru două unități locative din imobil  fac dovada împrejurării că

la data de 21 martie 2006 intimatul pârât era ținut să îi restituie apelantei reclamante

doar suprafețele de 68,6 m.p. și 82,12 m.p., ambele aflate la parterul imobilului

din strada P.R., singurele pe care acesta le mai deținea din bun, împreună cu restul

de teren ce nu a fost înstrăinat celorlalți 3 chiriași cumpărători.

În consecință

și în acord cu concluziile expertizei contabile administrate în fața primei instanțe,

ce a determinat valoarea lunară a lipsei de folosință a imobilului la 4,4 euro/m.p.,

instanța de apel a apreciat că pentru lipsa de folosință a suprafeței de 150,72

m.p. din imobilul în discuție, pe durata a 16 luni cât a întârziat punerea în executare

a sentinței civile nr. 4276 din 29 aprilie 2002 (de la 21 martie 2006 până la 16

iulie 2007) intimatul pârât datorează apelantei reclamante suma de 10.610,56 euro

la plata căreia va fi obligat, în echivalent în lei la data plății efective, în

temeiul art. 998-999 C. civ. și, în aceste limite, hotărârea primei instanțe urmează

a fi schimbată.

Cât privește criticile

apelantei aduse modului de soluționare a celui de-al doilea capăt al cererii sale,

instanța de apel le-a apreciat ca nefondate, reținând prima instanță în mod corect

a evidențiat caracterul incert și speculativ al pretențiilor reclamantei dar și

al posibilităților concrete de evaluare a acestora în condițiile în care se reclamă

starea de degradare la data restituirii a unei construcții despre care doar expertul

afirmă la modul aproximativ că ar fi fost construită „în jurul anilor 1920",

fără a exista ori a fi prezentate autorizația de construire a imobilului, planuri,

schițe și orice alte dovezi privitoare la data exactă a edificării sale, a condițiilor

edificării ori a stării în care bunul se găsea la data naționalizării sau la date

anterioare sau ulterioare apropiate acestui moment.

Instanța de apel

a mai constatat că prin cererea sa, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la

executarea nu a lucrărilor de întreținere a imobilului, ci a celor de consolidare.

Cu privire la

acest capăt de cerere, s-au reținut cele arătate de expert în conținutul raportului

de expertiză, în sensul că la data ridicării construcției nu existau norme de calcul

seismic (pe care, deci, nici construcția în litigiu nu le respectă), iar normele

de siguranță în exploatare, izolare termică de la data proiectării nu mai corespund

cerințelor actuale și nici realității condițiilor urbane, că există crăpături în

pereții de rezistență, crăpături înclinate la 45° deasupra ușilor și ferestrelor,

fisuri în tavane, igrasie, pereții de zidărie fiind afectați de umezeală în lipsa

unei hidroizolații subterane, sunt elemente ce au avut o pondere considerabilă în

argumentul de respingere a pretențiilor formulate.

Tot astfel, situația

de notorietate pe care o evocă prima instanță, aceea a supunerii construcției în

litigiu - executată, cum s-a arătat, fără luarea în calcul a riscului seismic -

degradărilor cauzate de seismele puternice care s-au produs de la data edificării

sale, a inerentei degradări atrasă de perioada mare de viață a construcției (de

aproape 90 ani) și a materialelor sale, au fost reținute ca argumente pentru respingerea

acestei cereri a reclamantei.

Dar simpla prezumție

pe care apelanta reclamantă o deduce din dispozițiile C. civ., în sensul că proprietarul

se îngrijește de bunul său, este insuficientă în a se analiza pretențiile sale pornind

de la ipoteza unei construcții bine executate, cu materiale de calitate și care

se afla la data naționalizării într-o bună stare de întreținere pentru ca, ajungându-se

la starea actuală a construcției, să fie angajată răspunderea intimatului în sensul

solicitat.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâtul.

Recurenta-reclamantă

M.M.N.A. a formulat următoarele critici:

I. Instanța de

apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, Curtea

de Apel București a apreciat că „cerința impusă prin textul art. 8 din Decretul

nr. 167/1958 nu vizează cunoașterea întinderii finale a prejudiciului și, deci,

nu s-ar putea considera că în cazul reclamantei prescripția dreptului său la acțiunea

în daune a început să curgă abia la 16 iulie 2007, când a fost pusă în posesia imobilului".

Recurenta arată

că, în mod evident, putea introduce și în 1990, și în 1991, și în 1992 ș.a.m.d.

acțiune pentru obligarea pârâtului la despăgubiri, dar numai pentru prejudiciul

cuantificabil la acel moment. Conform opiniei instanței de apel însă, ar însemna

că pentru repararea parțială a prejudiciului reclamanta ar fi putut introduce acțiune

încă din 1951.

Însă, niciun demers

intermediar injustiție pentru plata acestor despăgubiri, demers realizat efectiv

sau potențial de realizat, nu poate împiedica partea să promoveze o acțiune finală

și unică de reparare a prejudiciului, întrucât orice demers intermediar presupunea

repararea parțială a pagubei, dar termenul de prescripție nu se poate aprecia decât

prin raportare la termenul final de reparare a pagubei - în speță, data punerii

în posesie asupra imobilului.

Pe de altă parte,

actul de uzurpare a posesiei unui imobil va trebui întotdeauna corelat cu termenul

de prescripție achizitivă, astfel încât va exista întotdeauna un moment final -

cel al împlinirii termenului de uzucapiune.

Uzurparea posesiei

și rămânerea adevăratului proprietar în pasivitate vor conduce întotdeauna la pierderea

proprietății în favoarea uzurpatorului la împlinirea termenului de prescripție achizitivă,

iar pierderea dreptului de proprietate va determina și pierderea dreptului la orice

accesoriu al acestuia - în speță dreptul de a valorifica folosința bunului.

Totodată, susținerea

anterioară trebuie corelată și cu opinia instanței care a recunoscut că „este adevărat

că acțiunea de fată este condiționată, în analiza elementelor sale, de existența

unei statuări judecătorești asupra nelegalității actului de preluare a imobilului

și asupra calității reclamantei de proprietar al bunului în legătură cu care s-au

conturat pretențiile sale".

Recurenta arată

că hotărârea judecătorească prin care s-a stabilit că proprietatea sa a fost uzurpată

este sentința civilă nr. 4276 din 29 aprilie 2002, rămasă definitivă la data de

21 martie 2006, hotărâre pronunțată în baza cererii de chemare în judecată introduse

pe rolul instanțelor la data de 18 noiembrie 1998.

Prin urmare, pentru

repararea pagubei produse de uzurpatorul posesiei, proprietarul imobilului se poate

adresa oricând instanței de judecată, dar nu poate fi sancționat că nu a acționat

mai devreme decât mai târziu, în condițiile stabilirii unor termene lungi pentru

acțiune. Proprietarul nu poate fi sancționat, precum a procedat instanța de apel

prin decizia recurată, pentru faptul că nu a acționat în prima zi a termenului de

prescripție (în speță, la data de 17 iulie 2007, respectiv, a doua zi după punerea

în posesie), iar nu în ultima zi a termenului de prescripție (în speță, la data

de 16 iulie 2010).

În același timp,

proprietarul nu poate fi sancționat pentru că nu a acționat la data de 01

ianuarie 1990 („ulterior anului 1990 nu a mai existat pentru reclamantă nici un

impediment de ordin juridic ori faptic de natură să îi îngrădească accesul la instanță

pentru recuperarea bunului său și, implicit, pentru a cere repararea prejudiciului

invocat prin cererea de față"), deși termenul de promovare a acțiunii în revendicare

în situația de față era 01 ianuarie 2000, respectiv, în limita termenului de 30

de ani de prescripție achizitivă stabilit pentru posesorul de rea-credintă.

Beneficiul oricărui

termen de prescripție (achizitivă ori extinctivă) îl constituie faptul că partea

va putea acționa oricând în interiorul termenului, fără a i se putea imputa vreo

culpă pentru momentul ales, contrar celor statuate prin decizia recurată.

Recurenta conchide

asupra acestui motiv de recurs că instanța de apel a denaturat scopul textului

art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și l-a aplicat greșit la speța de față atunci când

a apreciat că norma juridică invocată se raportează la „cunoașterea pagubei în accepțiunea

de daună, prejudiciu" și nu la cunoașterea cuantumului pagubei.

De altfel,

art. 8 alin. (1) din Decret stabilește fără niciun dubiu că prescripția dreptului

la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de

Ia data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe

cel care răspunde de ea - legiuitorul nu a stabilit că prescripția începe să curgă

le la data când păgubitul a cunoscut „existența" pagubei.

II. Instanța de

apel a aplicat greșit art. 7 din Decretul nr. 167/1958.

În dezvoltarea

acestei critici, recurenta învederează că dacă există o condiționare a promovării

acțiunii de recunoașterea printr-o hotărâre judecătorească este evident că dreptul

său material pentru promovarea cererii de față nu se putea naște înainte de emiterea

hotărârilor judecătorești; or, hotărârile pronunțate în revendicare au fost definitive

și executorii la data de 21 martie 2006, astfel că, a promovat acțiunea în interiorul

termenului de prescripție extinctivă (acțiunea de față este formulată în anul 2008).

Potrivit art.

7 alin. (1) din Decret, „prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul

de acțiune sau dreptul de a cere executarea silită", or, așa cum deja s-a arătat

anterior, dreptul la acțiune s-a născut la data de 21 martie 2006.

Aplicând corect

dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decret, concluzia care se desprinde este aceea

că la data de 16 iulie 2007 s-a născut dreptul material la acțiune al reclamantei

de a pretinde pârâtului plata contravalorii lipsei de folosință pentru perioada

1950-2007 (16 iulie 2007 reprezintă data cunoașterii pagubei sau când ar fi trebuit

să cunoască paguba).

III. Instanța

de apel a ignorat prevederile art. 486-487 C. civ.

Curtea de Apel

București a invocat că temeiul de drept al cererii de chemare în judecată este

art. 998-999 C. civ., iar nu art. 485-487 C. civ., iar în opinia instanței de apel

cele două temeiuri juridice nu pot fi combinate ori substituite, întrucât au fundamente

juridice diferite, rațiuni și condiții diferite.

În acest sens,

instanța de apel a decis că intimatul-pârât urmează a răspunde pentru propriile

fapte, respectiv, numai pentru întârzierea în executarea deciziei pronunțate în

calea de atac a apelului în cadrul acțiunii în revendicare.

Totuși, textele

menționate contrazic susținerile instanței de apel, fiind înlăturate în mod greșit

de la aplicare, în soluționarea cauzei.

Astfel, potrivit

art. 486 C. civ. „posesorul este de bună-credință când posedă ca proprietar în puterea

unui titlu translativ de proprietate, ale cărui viciuri nu îi sunt cunoscute",

iar potrivit art. 487 C. civ. „el încetează de a fi cu bună-credință din momentul

când aceste viciuri îi sunt cunoscute".

Aplicarea corectă

a acestor două norme, prin prisma considerațiilor instanței de apel în sensul că

intimatul nu este vinovat pentru faptele regimului anterior, nu poate conduce decât

la concluzia că intimatul-pârât Municipiul București a devenit de rea-redință la

data de 18 noiembrie 1998, data promovării acțiunii în revendicare. Revendicarea

a fost admisă irevocabil statuându-se că a intervenit o uzurpare a dreptului de

proprietate al reclamantei.

IV. Instanța de

apel a încălcat art. 3 C. civ. și art. 20 alin. (2) din Constituție.

Potrivit art.

3 C. civ., judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede,

sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de

denegare de dreptate.

Astfel, instanța

de apel reține că „nici una din legile adoptate ulterior anului 1990, în materia

proprietății având caracter reparator - Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea

nr. 1/2000 ori Legea nr. 10/2001 nu a prevăzut o răspundere a statului și, corelativ,

o obligație a acestuia de despăgubire pentru prejudiciile cauzate prin lipsa îndelungată

a folosinței bunurilor preluate de la foștii proprietari" și că „dreptul comun

este insuficient recunoașterii pretențiilor sale care au ca temei nu doar o simplă

răspundere civilă delictuală a statului dar, în același timp, și o răspundere politică

a acestuia".

Recurenta opinează

că nu are relevanță în niciun fel „voința politică" și „răspunderea politică"

a Statului, întrucât justiția este independentă de puterea politică, iar în al doilea

rând, imobilul nu a fost restituit în baza vreunei legi speciale de reparație, astfel

cum invcă instanța de apel. Astfel, emiterea de către Primarul General a dispoziției

de restituire, precum și a procesului-verbal de punere în posesie au avut loc în

executarea hotărârilor judecătorești de drept comun, iar nu în aplicarea legilor

speciale de reparație. În condițiile în care restituirea imobilului nu a avut loc

în baza unei legi speciale de reparație, nici prezenta acțiune nu putea avea ca

temei vreun text de lege din cuprinsul acestora.

Pe de altă parte,

în contextul „denegării de dreptate" creat de instanța de apel, că aceasta

a încălcat prevederile art. 998-999 C. civ. și ale art. 20 alin. (2) din Constituție.

Astfel, dispozițiile

art. 998-999 C. civ. creează tocmai cadrul răspunderii Statului pentru fapta ilicită

prejudiciatoare pe care a săvârșit-o la adresa patrimoniului apelantei-reclamante.

Acest temei de

drept a fost invocat prin cererea de chemare în judecată, astfel că decizia curții

de apel este nelegală sub acest aspect, atâta vreme cât aplică dispozițiile

art. 998-999 C. civ. pentru a obliga intimatul la plata sumei de 10.610,56 euro,

dar nu le mai aplică și în contextul obligării Statului la plata despăgubirilor

pentru perioada 1950-2006 (respectiv, 1998-2006).

În ceea ce privește

prevederea constituțională [art. 20 alin. (2)], aceasta stabilește că „dacă există

neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale

omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin

dispoziții mai favorabile".

Astfel, Curtea

de Apel București a invocat Cauza Atanasiu potrivit căreia Curtea Europeană a Drepturilor

Omului ar fi statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 „nu garantează un drept de a

dobândi bunuri, el nu impune statelor contractante nici o restricție cu privire

la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta

în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să

restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate, autorităților naționale

recunoscându-li-se o largă marjă de apreciere în alegerea măsurilor care să reglementeze

raporturile de proprietate".

Dar nu trebuie

să limităm aplicarea normelor legale de reparație doar la nivelul legilor speciale

de reparație. Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu stabilește o asemenea

limitare și nici instanțele interne nu ar trebui să o facă.

Recurentul-pârât

Municipiul București, prin primar general, a arătat că hotărârea recurată a fost

dată cu aplicarea greșită a legii, instanța de apel reținând în mod greșit faptul

că, în conformitate cu principiul general ce guvernează materia executării, acela

al executării benevole și cu buna-credință a obligațiilor stabilite prin hotărârea

unei instanțe sau prin alt titlu, dat fiind și caracterul executoriu al hotărârilor

în apel, pârâtul ar fi ținut să aducă la îndeplinire de îndată, ca parte obligată

prin hotărârea instanței, dispozițiile impuse în sentința civilă nr. 4276 din

29 aprilie 2002 începând cu data rămânerii definitive a acesteia, iar Municipiul

București, întârziind să procedeze în acest sens, s-ar face vinovat de producerea

unui prejudiciu produs reclamantei constând în lipsirea de folosință a imobilului.

Instanța de apel

a avut în vedere hotărârile judecătorești prin care a fost soluționată acțiunea

în revendicare promovată de către reclamantă, copiile contractelor de vânzare cumpărare

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 de către pârât cu chiriași cumpărători,

precum și copiile contractului de închiriere încheiat cu Ș.E. și L.P. care ar face

dovada împrejurării că la data de 21 martie 2006 Municipiul București era ținut

să-i restituie reclamantei doar suprafețele de 68,6 m.p. și 82,12 m.p. ambele aflate

la parterul imobilului din strada P.R., sector 2, singurele pe care pârâtul le mai

deținea în patrimoniu, împreună cu restul de teren ce nu a fost înstrăinat celorlalți

3 chiriași cumpărători.

Pe cale de consecință,

instanța de apel, în acord cu concluziile expertizei contabile administrate în fata

instanței de fond, care a determinat valoarea lunară a lipsei de folosință a imobilului

litigios la 4,4 euro/m.p., a apreciat că pentru lipsa de folosință a suprafeței

de 150,72 m.p. din imobilul în discuție, pe durata a 16 luni cât a durat punerea

în executare a sentinței nr. 4276 din 29 aprilie 2002 (de la 21 martie 2006 până

la 16 iulie 2007), Municipiul București ar datora reclamantei suma de 10.610.56

euro, la care urmează să fie obligat, în echivalent in lei la data plății efective.

Recurentul pârât

susține că în speță nu sunt întrunite condițiile cumulative pentru angajarea răspunderii

sale civile delictuale în temeiul art. 998 C. civ., respectiv, fapta ilicita, prejudiciul

cauzat precum și o legătură de cauzalitate între fapta ilicita și prejudiciul suferit.

Astfel, chiar

dacă sentința civilă nr. 4276 din 29 aprilie 2002 a rămas definitivă și executorie

la data de 21 martie 2006 (data soluționării pricinii în apel) aceasta nu înseamnă

că s-ar fi cauzat părții adverse un prejudiciu printr-o presupusă faptă ilicită

a Municipiului București, care ar fi refuzat sau ar fi omis să execute hotărârea

judecătoreasca respectivă, ori ar fi întârziat executarea acesteia.

Pentru a se pune

în executare hotărârea judecătorească rămasă definitivă, creditorul obligației din

titlul respectiv, în speță, reclamanta, trebuia să se adreseze cu o cerere scrisă

debitorului acestei obligații (Municipiul București, persoana juridică de drept

public, reprezentată în justiție de către Primarul General) cerere prin care să

solicite executarea de bunăvoie a acelei hotărâri (titlul executoriu trebuind să

fie depus în copie xerox, alături de un exemplar legalizat al hotărârii).

Recurentul mai

arată că în speță, nu a refuzat, nu a omis și nici nu a întârziat executarea hotărârii

judecătorești respective, ba chiar a procedat cu bună credință la punerea acesteia

în executare, predarea efectivă a posesiei imobilului litigios, realizându-se înainte

de rămânerea irevocabilă a litigiului.

În aceste condiții,

nu se poate reține fapta ilicită prin care s-ar fi cauzat un prejudiciu reclamantei,

anume, nepredarea posesiei imobilului la data de 21 martie 2006, a fiind evident

că, raportat la circumstanțele cauzei, nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală

a acestei recurentului pârât față de dispozițiile art. 998 C. civ., întrucât executarea

benevolă și cu bună credință a obligației stabilite prin hotărârea judecătorească

invocată este indiscutabilă și neechivocă.

În recurs, nu

s-au administrat alte probe, recurenta reclamantă depunând la dosar practică judiciară

în materia acordării în favoarea proprietarilor a lipsei de folosință pentru imobilele

preluate abuziv de stat în perioada anterioară anului 1989, precum și concluzii

scrise.

Ambele părți au

făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, astfel

cum li s-a pus în vedere, în raport cu criticile susținute de fiecare dintre acestea

prin motivele de recurs.

Recursul formulat

de pârâtul Municipiul București este nefondat, în timp ce recursul promovat de reclamantă

va fi admis, potrivit celor ce urmează și în limitele ce se vor arăta.

Criticile formulate

ambele părți vor fi analizate împreună, având în vedere că prin motivele susținute

de pârât se tinde la respingerea acțiunii ca neîntemeiată, în timp ce reclamanta

tinde la admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, prin înlăturarea prescripției

dreptului său material la acțiune pentru perioada 1950-21 martie 2006 reținută de

instanța de apel (sub aspectul lipsei de folosință), fiecare dintre părți criticând

dezlegările date prin decizia recurată, cu privire la elementele ce antrenează răspunderea

civilă delictuală și întinderea prejudiciului; cu privire la legalitatea respingerii

celui de-al doilea capăt de cerere, reclamanta nu a formulat motive de recurs.

Obiectul pricinii

de față privește angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Municipiul

București (unitatea admnistrativ teritorială prin intermediul căreia statul a exercitat

posesia), pe temeiul art. 998-999 C. civ., pentru privarea reclamantei (și prin

intermediul autoarei sale) de folosința imobilului situat în București, strada P.R.,

sector 2, pentru în perioada 1950-16 iulie 2007 (data predării efective a posesiei

către reclamantă).

Imobilul în discuție

a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, fără titlu valabil, astfel

cum s-a stabilit prin hotărârea judecătorească pronunțată în revendicarea acestuia

(inițiată de recurenta reclamantă la 18 noiembrie 1998), respectiv, prin sentința

civilă nr. 4276 din 29 aprilie 2002 a Judecătoriei sector 2, definitivă prin decizia

civilă nr. 685A din 21 martie 2006 a Tribunalului București și irevocabilă, potrivit

deciziei civile nr. 1775 din 29 octombrie 2007 a Curții de Apel București.

În consecință,

astfel cum instanțele de fond au reținut, recurenta reclamantă a redobândit posesia

asupra imobilului pe calea dreptului comun, iar nu în temeiul legilor speciale de

reparație.

Cu toate acestea,

dat fiind temeiul juridic al cererii deduse judecății (art. 998-999 C. civ.) și

obiectul asupra căruia poartă pretențiile formulate (imobil preluat de regimul anterior

anului 1989), contrar celor susținute de reclamantă prin motivele sale de recurs,

instanța de apel în mod corect, în verificarea priorității legii speciale stabilită

prin principiul de generală aplicabilitate specialia generalibus derogant - a statuat

prioritar asupra excluderii incidenței legilor speciale de reparație; dacă legislația

specială ar conținut astfel de reglementări, aceasta era posibil a fi aplicată în

completarea măsurilor reparatorii solicitate de reclamantă, în considerarea principiului

reparării integrale a prejudiciului, restituirea în natură fiind deja obținută (damnum

emergens), în timp ce despăgubirile, cu titlu de lucrum cessans, sunt solicitate

prin cererea de față.

Având în vedere

că în cadrul marjei sale de apreciere cu privire la condițiile în care statul român

a acceptat să restituie proprietățile preluate abuziv de regimul anterior (recunoscută

în mod constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului), prin legislația

specială adoptată în materie (Legea nr. 10/2001) legiuitorul nu a optat și pentru

repararea prejudiciului decurgând din lipsa de folosință cu privire la imobilele

ce au fost preluate și deținute abuziv de stat.

Faptul că legea

specială nu prevede repararea acestui tip de prejudiciu, nu se poate nega posibilitatea

formulării pe calea dreptului comun a unor cereri de chemare în judecată circumscrise

unei astfel de finalități, de vreme ce această conduită nu a fost interzisă expres

în conținutul legii speciale; în plus, formularea unei astfel de acțiuni trebuie

analizată potrivit temeiului juridic invocat de parte sau unei calificări juridice

corecte realizate de instanță, pentru că, în caz contrar, instanței i s-ar putea

imputa denegarea de dreptate, interzisă de art. 3 C. civ.

Or, având în vedere

că instanța de apel s-a raportat la temeiul juridic incident și a analizat cererea

în baza art. 998-999 C. civ., nu poate conduce la reținerea criticilor formulate

de reclamantă din perspectiva art 3 C. civ.

Respingerea pretenției

pentru perioada anterioară rămânerii definitive a hotărârii judecătorești pronunțate

în revendcare (așa cum a dispus instanța de apel, aspect asupra căruia se va reveni

în cuprinsul prezentelor considerente) nu atrage incidența denegării de dreptate,

ci privește efectul direct al instituției prescripției extinctive a dreptului material

la acțiune, regulă ce este reglementată prin Decretul nr. 167/1958 prin norme clare,

accesibile și previzibile.

Pe de altă parte,

această „ingerință" ținând de garanțiile de ordin substanțial antrenate de

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este una legală întrucât prescripția

este reglementată printr-un act normativ ce respectă un just raport de proporționalitate;

de altfel, în jurisprudența instanței europene prescripția extinctivă a fost analizată

și recunoscută ca unanim acceptată în legislațiile europene, cu respectarea preeminenței

dreptului [de ex. Cauza Reveliotis c. Greciei, „nimic din jurisprudența Curții nu

lasă să se înțeleagă că stabilirea termenelor de prescripție ar fi, în sine, incompatibilă

cu exigențele Convenției (a se consulta în acest sens, Stubbings și alții c. Regatului

Unit, hotărârea din 22 octombrie 1996)]".

Aceeași legislație

specială adoptată de legiuitorul român de după 1989 cu privire la restituirea proprietăților

preluate de regimul comunist constituie, totodată, o observație esențială ce permite

statuarea în sensul unei răspunderi obiective a statului pentru repararea nedreptăților

din trecut, pentru că, în caz contrar, nici elementele presupuse de art. 998-999

C. civ. nu ar fi fost întrunite.

Așa fiind, în

analiza condițiilor ce antrenează răspunderea civilă delictuală, instanțele de fond

au reținut în mod corect îndeplinirea cerințelor răspunderii civile delictuale:

fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și elementul subiectiv.

Fapta ilicită,

contrar celor susținute de recurentul pârât, în mod indubitabil a fost determinată

de deposedarea autoarei reclamantei de proprietatea sa prin Decretul nr. 92/1950,

ceea ce este statuat cu putere de lucru judecat prin hotărârea pronunțată în revendicarea

acestei proprietăți, instanța reținând o preluare fără titlu valabil și calificând

în mod explicit posesia statului ca fiind una de rea credință.

Anterior promovării

acțiunii de față, prejudiciul decurgând din suprimarea posesiei a fost reparat parțial,

prin restituirea părții din proprietate care, la data executării benevole, se afla

în posesia Municipiului București, sens în care a fost emisă dispoziția nr. 821

din 15 iunie 2007 de către primarul general restituirea acestei proprietăți în executarea

hotărârii judecătorești definitive; ulterior, la data de 16 iulie 2007 a fost încheiat

între părți proces-verbal de predare primire, astfel cum recurenta reclamantă a

învederat chiar prin motivele cererii de chemare în judecată; în mod evident, și

celelalte două condiții ale răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite: legătura

de cauzalitate și vinovăția (un act normativ abuziv, neconstituțional - Decretul

nr. 95/1950, adoptat de autoritățile comuniste).

Prin inițierea

cererii din această cauză, recuerenta reclamantă tinde la repararea integrală a

prejudiciului, solicitând despăgubiri (beneficiul nerealizat - lucrum cessans) ce

constau în lipsa de folosință pentru toată perioada deposedării de proprietate 1950-16

iulie 2007.

Întrucât cererea

dedusă judecății are un obiect patrimonial, dreptul la acțiune se stinge prin prescripție,

dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege, sens în care dispune

art. 1 din Decretul nr. 167/1958.

Dată fiind cauza

raportului juridic analizat, reiese că prin cererea de chemare în judecată se reclamă

producerea unui prejudiciu care a operat succesiv, întrucât lipsa de folosință are

drept criteriu contravaloarea folosinței (chiria pe piața liberă, dat fiind temeiul

delictual al cererii) de care proprietarul a fost lipsit pentru că nu a avut posesia

proprietății sale; pentru actele cu executare succesivă (cum este și perceperea

chiriei) curge o prescripție distinctă pentru fiecare prestație a actului bilateral

cu executare succesivă, prestații eșalonate în timp, astfel cum dispune art. 12

din Decretul nr. 167/1958.

Pe de altă parte,

în cazul unei cereri întemeiate pe instituția răspunderii civile delictuale, nu

este necesară punerea în întârziere a debitorului (proprie unei obligații contractuale

de a da sau a face), acesta fiind de drept în întârziere în aces tip de cauze.

Recurenta reclamantă

susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 7 și

8 din Decretul nr. 167/1958, ceea ce nu este decât în parte fondat.

Față de cele deja

arătate, reiese că prescripția dreptului la acțiune în repararea prejudiciului descris,

începe să curgă la data nașterii dreptului la acțiune, potrivit regulii instituite

prin art. 7 din Decret.

Art. 8 alin.

(1) dispune că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite

prin fapta ilicită, începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau

trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Or, fapta ilicită

a fost aplicarea Decretului nr. 92/1950, dată la care reclamanta prin autoarea sa

a cunoscut atât paguba (preluarea posesiei de către stat), cât și pe cel care i-a

pricinuit-o, Statul Român (prin autoritățile anterioare succedate, în deținerea

abuzivă a imobilului, de Muncipiul București).

Corect a reținut

instanța de apel că până în anul 1990 nu era posibilă formularea acțiunii în revendicare

existența regimului anterior de până în decembrie 1989, fiind asimilată unei cauze

de forță majoră, susceptibilă de a menține acest motiv de suspendare a prescripției

extinctive, în temeiul art. 13 lit. a) din același Decret, dar după această dată

(22 decembrie 1989) recurenta reclamantă nu se mai poate prevala de această cauză

forță majoră.

După această dată,

reclamanta a ales să formuleze acțiunea în revendicare la 18.11.1998, ceea ce, din

perspectiva prescripției extinctive este irelevant, întrucât acțiunea în revendicare

este imprescriptibilă, conform dispozițiilor art. 21 din Decret.

Pe de altă parte,

promovarea cererii în revendicare, sub condiția admiterii ei, determină momentul

la care posesorul (pârâtul din cauză) devine de rea credință, astfel cum prevede

art. 487 C. civ., corect indicat de recurentă, dată ce coincide și cu momentul de

la care se putea solicita contravaloarea lipsei de folosință (18 noiembrie 1998).

Cum aceasta însă

nu a alăturat acțiunii în revendicare (prin care solicita repararea în natură -

damnum emergens - a prejudiciului produs prin aceeași faptă ilicită, preluarea imobilului

prin Decretul nr. 92/1950) și un capăt de cerere prin care să solicite acordarea

de despăgubiri pentru lipsa de folosință lucrum cessans - și a optat pentru promovarea

acestei cereri accesorii pe cale separată prin acțiunea de față, recurenta reclamantă,

la acest moment, se confruntă cu stingerea dreptului său la acțiune prin prescripția

extinctivă pentru perioada anterioară formulării acțiunii în revendicare (1950-18

noiembrie 1998), dar și cea cuprinsă între 18 noiembrie 1998-20 august 2005 (trei

ani în urma introducerii acțiunii din 20 august 2008, data poștei), în conformitate

cu art. 3 alin. (1), rap. la art. 12, art. 7 și art. 8 alin. (1) din Decretul nr.

167/1958.

Cererea de acordare

a despăgubirilor este legată în mod necesar de data la care debitorul devine de

rea credință (legea civilă nepermițând solicitarea de restituire a fructelor civile

- sau a contravalorii lor ca în speță - anterior acestui moment), iar această dată

este cea a promovării acțiunii în revendicare, astfel cum reiese din prevederile

art. 486, 487 C. civ.; alăturarea cererii accesorii pentru lipsa de folosință acțiunii

în revendicare avea semnificația întreruperii prescripțiilor distincte pentru fiecare

prestație succesivă privind contravaloarea lipsei de folosință, în condițiile

art. 16 alin. (1) lit. b) din Decret, dacă cererea principală era admisă, sens în

care dispune