ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4492/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 543 din 10 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca prescris, capătul 1 de cerere (pretenții) pentru perioada 1950-20 august 2005 și a respins, ca neîntemeiată, restul acțiunii formulate de reclamanta M.M.N.A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general.

Pentru a hotărî în acest sens, s-a reținut, de către prima instanță, că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor cu titlu de beneficiu nerealizat rezultând din lipsa de folosință a imobilului din București, strada P.R., sector 2, pe perioada 1950-2007, evaluând provizoriu cuantumul despăgubirilor la suma de 300.000 euro, echivalentul a 1.000.000 lei; obligarea pârâtului la executarea lucrărilor de consolidare a imobilului, având în vedere starea de degradare avansată a construcției la data restituirii, în termen de cel mult 1 an de la data la care îi va pune la dispoziție autorizația de construire pentru aceste lucrări, iar în subsidiar instanța să o împuternicească pe reclamantă pentru executarea acestor lucrări, pe cheltuiala pârâtului.

La 12 decembrie 2008, Tribunalul a invocat din oficiu și a admis excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei pentru perioada 1950-20 august 2005, dreptul la plata contravalorii lipsei de folosință fiind unul de creanță și supus prescripției extinctive în termenul general de prescripție de 3 ani, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Cât privește solicitarea de acordare de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului în perioada 20 august 2005-16 iulie 2007, când bunul i-a fost predat efectiv reclamantei, s-a arătat că Legea nr. 10/2001 nu recunoaște în favoarea foștilor proprietari un drept la despăgubiri pentru lipsa de folosință pentru perioada de timp în care imobilele au fost în administrarea statului, aspect ce nu contravine art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că astfel de despăgubiri nu pot fi acordate deoarece au un caracter speculativ. În privința celui de-al doilea capăt al cererii s-a apreciat, de asemenea, că pretențiile reclamantei au un caracter incert și speculativ, aceasta nefacând dovada diferenței dintre starea fizică a imobilului la momentul preluării și la momentul predării, între starea prezentă și aceea în care s-ar fi putut găsi dacă imobilul ar fi rămas în proprietatea sa.

De asemenea, factori precum uzura inerentă a imobilului dată de trecerea unei lungi perioade de timp, execuția imobilului în anul 1920, fără a corespunde din punct de vedere tehnic normelor de siguranță a imobilelor, suportarea tuturor seismelor ce au avut loc pe parcursul a 87 de ani, depășirea vârstei de viață a materialelor, dar și conținutul Legii nr. 10/2001 care stabilește că imobilele se predau foștilor proprietari în starea în care se află la data restituirii, au constituit argumente în respingerea acestui al doilea capăt al cererii. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta M.M.N.A., formulând următoarele critici: I. În mod greșit greșit a fost respins, ca prescris, capătul I de cerere pentru perioada 1950-20 august 2005, facându-se o greșită aplicare a Decretului nr. 167/1958.

Fapta ilicită a constat în preluarea de către stat a imobilului în temeiul unui act normativ contrar Constituțiilor din 1948 și 1952, după cum se stabilește prin art. 6 din Legea nr. 213/1998. Urmare a acestei fapte ilicite a avut loc lipsirea de folosința imobilului, cauzându-se reclamantei un prejudiciu. Dovada existenței prejudiciului constând în lipsa de folosință a imobilului era condiționată de dovedire/confirmarea calității reclamantei de proprietar al imobilului, astfel că, dreptul la acțiunea de față nu se putea naște mai înainte de confirmarea judecătorească a acestei calități, deci nici termenul de prescripție a unei asemenea acțiuni nu putea începe să curgă în sensul art. 7 din Decretul nr. 167/1958.

Nu se poate reține că data nașterii dreptului la acțiune pentru plata contravalorii lipsei de folosință ar fi anterioară date de 16 iulie 2007, întrucât uzurparea posesiei a continuat până când pârâtul a predat efectiv imobilul reclamantei (16 iulie 2007). În cauză sunt incidente prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât data la care reclamanta putea determina întinderea prejudiciului a fost cea la care a încetat ultimul act de uzurpare a posesiei (16 iulie 2007), determinarea prejudiciului depinzând de momentul la care părțile obligate la restituirea imobilului înțelegeau să execute obligația. II.

În mod greșit au fost respinse, ca neîntemeiate, pretențiile formulate prin cel dintâi capăt de cerere, respectiv, lipsa de folosință pentru perioada 20 august 2005-16 iulie 2007. Reclamanta a mai susținur că sunt lipsite de relevanță aprecierile instanței în sensul că Legea nr. 10/2001 nu recunoaște în favoarea foștilor proprietari un drept la despăgubiri pentru lipsa de folosință, în condițiile în care temeiul juridic al acestei pretenții a fost indicat ca fiind art. 998-999 C. civ., nu există o identitate a domeniului de reglementare al celor două dispoziții normative, iar Legea nr. 10/2001, nereglementând raporturi juridice deduse judecății, nu poate avea incidență în cauză.

La data promovării acțiunii în revendicare, reclamanta avea calitatea de titulară a dreptului de proprietate, calitate ce i-a fost reconfirmată cu efect retroactiv prin sentința civilă nr. 4276 din 29 aprilie 2002 prin care s-a stabilit că imobilul a fost preluat fără titlu legal și că dreptul de proprietate nu a ieșit nici un moment din patrimoniul autoarei sale. Refuzul Municipiului București de a-i restitui imobilul la data introducerii cererii constituie o faptă ilicită ce a împiedicat-o în exercitarea prerogativelor decurgând din dreptul său de proprietate, astfel că a fost lipsită de un beneficiu, fructele civile, pe care le-ar fi obținut din închirierea imobilului.

Principiul reparării integrale a prejudiciului obligă pe autorul faptei ilicite la acoperirea prejudiciului efectiv, dar și a beneficiului nerealizat - lucrum cessans, ce a fost determinat ca întindere prin concluziile raportului de expertiză, astfel că pretențiile apelantei nu pot fi considerate ca fiind speculative. III. În mod greșit a fost respins, ca nefondat, cel de-al doilea capăt al cererii. Astfel, expertiza administrată a relevat că imobilul prezintă numeroase degradări din cauza lipsei de întreținere a acestuia, respectiv, de neefectuarea lucrărilor de reparație și consolidare. Cât privește „dovada diferenței (...) între starea prezentă a bunului imobil și aceea în care s-ar fi putut găsi dacă s-ar fi aflat în proprietatea reclamantei neîntrerupt", instanța face doar speculații fără a se baza pe argumente juridice.

C. civ. instituie prezumția că orice proprietar se comportă ca un bun proprietar cu bunurile proprii, iar această prezumție nu a fost răsturnată, în speță Primăria Municipiului București își asumase obligația de întreținere a imobilului prin contractele de închiriere încheiate în anii 1950, în considerarea prevederilor cuprinse în C. civ. - privind această prezumție. Instanța a emis doar judecăți speculative atunci când a apreciat că materialele construcției au depășit vârsta de viață, potrivit normativelor în vigoare, fără a invoca normativele care ar fundamenta aceste susțineri.

În faza judecății de apel, instanța a încuviințat reclamantei efectuarea unui supliment la raportul de expertiză întocmit în primă instanță cu obiectivele arătate în înscrisul de la dosar și a ordonat din oficiu emiterea unor adrese către SC A. SA și Primăria Municipiului București, pentru comunicarea copiilor contractelor de vânzare-cumpărare prin care spații din imobilul din strada P.R., sector 2 au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995. Suplimentul la raportul de expertiză a fost depus la dosar, iar copia contractelor de vânzare-cumpărare. Au fost depuse la dosar și copiile contractului de închiriere a unor spații din același imobil, încheiate de Primăria Municipiului București și procesele-verbale de punere în posesia reclamantei a acestor spații.

Prin decizia civilă nr. 219A din 1 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis în parte cererea, obligându-l pe pârât să plătească reclamantei suma de 10.610,56 euro, în echivalent în lei la data plății, cu titlu de prejudiciu produs acesteia pe perioada 21 martie 2006-16 iulie 2007; a menținut restul dispozițiilor sentinței. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că în mod corect prima instanță a apreciat că dreptul pretins de reclamantă este un drept personal patrimonial și, prin urmare, supus prescripției extinctive reglementată prin Decretul nr. 167/1958 pentru perioada 1950-20 august 2005, în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) din acest act normativ.

Au fost apreciate ca nefondate susținerile reclamantei în sensul că s-a aflat în imposibilitate de a promova prezenta acțiune în repararea prejudiciului, întrucât acest fapt era în mod necesar condiționat de preexistenta unei hotărâri de constatare a nelegalității actului de preluare a imobilului și de reconfirmare a dreptului său de proprietate, astfel încât ar fi putut formula o astfel de cerere după obținerea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, întrucât acestea, deși reale, nu sunt de natură să schimbe concluzia la care a ajuns prima instanță sub aspectul intervenirii prescripției. Instanța de apel a mai reținut că ulterior anului 1990 nu a mai existat pentru reclamantă niciun impediment de ordin juridic ori faptic de natură să îi îngrădească accesul la instanță pentru recuperarea bunului său și, implicit, pentru a cere repararea prejudiciului invocat prin cererea de față.

Prin urmare, nu se poate reține în privința sa și a dreptului reclamat, incidența niciunei cauze legale de suspendare ori întrerupere a cursului prescripției. Totodată, Curtea de Apel a apreciat că dacă reclamanta a prefigurat exact elementele probatorii de care avea nevoie pentru a-și deschide calea unei acțiuni în daune cu șanse reale, aceasta ar fi trebuit să introducă acțiunea în revendicarea imobilului - de a cărei dezlegare depindea acțiunea în daune - cu mult anterior anului 2000, când a facut-o efectiv.

Susținerile apelantei privind incidența dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, în sensul că data la care putea să determine întinderea prejudiciului este cea în care a încetat ultimul act de uzurpare a posesiei, respectiv, data procesului-verbal de punere în posesie (16 iulie 2007), astfel că până atunci prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu putea să curgă, nu pot fi primite, întrucât condiția textului legal menționat se referă la faptul cunoașterii „pagubei" în accepțiunea de daună, prejudiciu, și „pe acela care răspunde de ea", ambele aceste elemente fiindu-i deopotrivă cunoscute reclamantei.

Condiția impusă prin textul art. 8 din Decretul nr. 167/1958 nu vizează cunoașterea întinderii finale a prejudiciului și, deci, nu s-ar putea considera că în cazul reclamantei prescripția dreptului său la acțiunea în daune a început să curgă abia la 16 iulie 2007, când a fost pusă în posesia imobilului din strada P.R., întrucât, astfel s-ar ajunge să fie considerate imprescriptibile pe toată durata vieții victimei, acțiunile în repararea prejudiciilor decurgând din fapte ilicite în caz de vătămare a sănătății și care au produs consecințe de durată, pe argumentul că, eventual, întinderea finală a prejudiciului nu ar putea fi determinată cu exactitate decât la momentul arătat. În realitate, cunoscând paguba și pe acela care răspunde de ea, reclamanta putea promova oricând acțiunea de față și anterior punerii sale în posesia imobilului, întinderea prejudiciului având a se determina în raport de momentul introducerii acțiunii sau al pronunțării hotărârii.

Cu referire la pretențiile reclamantei privind plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului cauzată prin fapta ilicită a Statului comunist ce i-a preluat abuziv și nelegitim bunul ce a aparținut autoarei sale și separat inacțiunea reclamantei ce a întârziat introducerea acțiunii în revendicarea bunului său timp de 20 de ani, ulterior înlăturării regimului comunist, instanța de apel a constatat că niciuna din legile adoptate ulterior anului 1990, în materia proprietății având caracter reparator - Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 112/1995 ori Legea nr. 10/2001 - nu a prevăzut o răspundere a statului și, corelativ, o obligație a acestuia de despăgubire pentru prejudiciile cauzate prin lipsa îndelungată a folosinței bunurilor preluate de la foștii proprietari.

În acest sens, instanța de apel a reținut că această problemă face parte din categoria tipurilor speciale de răspundere ale Statului pe care se dovedește - prin absența oricărei reglementări speciale care să o prevadă - că acesta nu a dorit să și-o asume în reglementarea problemei restituirii proprietăților și a raporturilor sale juridice cu foștii proprietari, fiind vorba despre o alegere politică. Drept urmare, pentru antrenarea răspunderii statului pentru astfel de fapte în vederea acoperirii unor prejudicii similare cu cele reclamate de apelantă este nevoie de o lege specială care să o prevadă.

În jurisprudența sa cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a arătat în mod constant că, așa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu impune statelor contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate, autorităților naționale recunoscându-li-se o largă marjă de apreciere în alegerea măsurilor care să reglementeze raporturile de proprietate (Cauza Atanasiu ș.a. împotriva României).

Aceeași Curte a mai remarcat că, punând în aplicare o legislație specială de restituire și de despăgubire, Statul Român a optat - spre deosebire de alte state care au suferit o schimbare similară de regim politic în 1989 - pentru principiul despăgubirii integrale pentru privările de proprietate care au avut loc în perioada regimului comunist, fie prin restituirea în natură a bunului preluat, fie prin acordarea unei despăgubiri într-un cuantum egal cu valoarea de piață pe care bunul naționalizat ar avea-o astăzi (Cauza Atanasiu), notând, totodată, și că această legislație specială reparatorie nu ia în calcul prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire (Cauza Faimblat c.României); tot astfel, instanța de apel a reținut că statul nu a prevăzut nici posibilitatea dezdăunării foștilor proprietari pentru prejudiciul suferit prin lipsa folosinței bunurilor pe durata deținerii lor abuzive de către acesta.

S-a reținut în același timp că reclamanta nu a pretins prin cererea sa obligarea pârâtului la a-i restitui fructele civile încasate pe seama închirierii bunului revendicat de ea, aceasta neîntemeindu-și cererea pe prevederile art. 485-487 C. civ. și indicând în mod constant temeiul juridic al cererii sale ca fiind art. 998-999 C. civ., astfel că a reclamat repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin lipsirea nelegitimă de folosința bunului propriu, iar nu doar restituirea chiriilor încasate de Municipiului București ca posesor de rea-credință. Cele două temeiuri juridice nu pot fi combinate ori substituite, întrucât au fundamente juridice diferite, rațiuni și condiții diferite. Instanța de apel a mai reținut din istoricul faptelor prezentate de reclamantă că în urma acțiunii în revendicare pe care a promovat-o în anul 1998, s-a dispus restituirea în favoarea acesteia a imobilului din București, strada P.R., sector 2 (compus din teren 295 m.p.

și construcție S+P+1E), fiind obligați să-i asigure lăsarea în deplină proprietate și posesie a bunului atât Municipiul București, cât și ceilalți deținători de spații din imobil, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995. În acest sens, s-a pronunțat sentința civilă nr. 4276 din 29 aprilie 2002 a Judecătoriei sectorului 2, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 685/A din 21 martie 2006 a Tribunalului București și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1775 din 29 octombrie 2007 a Curții de Apel București, hotărâri judecătorești a căror punere în executare din partea intimatului pârât s-a realizat prin dispoziția nr. 821 din 15 iunie 2007 și prin procesul-verbal din 16 iulie 2007. În conformitate cu principiul general ce guvernează materia executării, acela al executării benevole și cu bună-credință a obligațiilor stabilite prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu [principiu înscris în cuprinsul art. 371 alin. (1) C. proc.

civ.] și dat fiind caracterul executoriu al hotărârilor date în apel, instanța de apel a apreciat că intimatul pârât era ținut să aducă la îndeplinire de îndată, ca parte obligată direct prin hotărârea instanței, dispozițiile cuprinse în sentința civilă nr. 4276 din 29 aprilie 2002 începând cu data de 21 martie 2006, data rămânerii definitive a acesteia. Întârziind să procedeze în acest sens până la 16 iulie 2007, data punerii efective în posesie a reclamantei, pârâtul se face vinovat de producerea unui prejudiciu adus acesteia constând în lipsirea de folosința imobilului, și anume a acelor părți din imobil care, la data pronunțării hotărârii din revendicare se mai aflau încă în posesia Municipiului București.

Astfel, hotărârile judecătorești prin care a fost soluționată acțiunea în revendicare promovată de apelanta reclamantă, copiile contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 de Primăria Municipiului București cu chiriașii cumpărători ca și copiile contractului de închiriere încheiate de aceeași Primărie cu chiriașii Ș.E. și L.P. pentru două unități locative din imobil fac dovada împrejurării că la data de 21 martie 2006 intimatul pârât era ținut să îi restituie apelantei reclamante doar suprafețele de 68,6 m.p. și 82,12 m.p., ambele aflate la parterul imobilului din strada P.R., singurele pe care acesta le mai deținea din bun, împreună cu restul de teren ce nu a fost înstrăinat celorlalți 3 chiriași cumpărători.

În consecință și în acord cu concluziile expertizei contabile administrate în fața primei instanțe, ce a determinat valoarea lunară a lipsei de folosință a imobilului la 4,4 euro/m.p., instanța de apel a apreciat că pentru lipsa de folosință a suprafeței de 150,72 m.p. din imobilul în discuție, pe durata a 16 luni cât a întârziat punerea în executare a sentinței civile nr. 4276 din 29 aprilie 2002 (de la 21 martie 2006 până la 16 iulie 2007) intimatul pârât datorează apelantei reclamante suma de 10.610,56 euro la plata căreia va fi obligat, în echivalent în lei la data plății efective, în temeiul art. 998-999 C. civ. și, în aceste limite, hotărârea primei instanțe urmează a fi schimbată.

Cât privește criticile apelantei aduse modului de soluționare a celui de-al doilea capăt al cererii sale, instanța de apel le-a apreciat ca nefondate, reținând prima instanță în mod corect a evidențiat caracterul incert și speculativ al pretențiilor reclamantei dar și al posibilităților concrete de evaluare a acestora în condițiile în care se reclamă starea de degradare la data restituirii a unei construcții despre care doar expertul afirmă la modul aproximativ că ar fi fost construită „în jurul anilor 1920", fără a exista ori a fi prezentate autorizația de construire a imobilului, planuri, schițe și orice alte dovezi privitoare la data exactă a edificării sale, a condițiilor edificării ori a stării în care bunul se găsea la data naționalizării sau la date anterioare sau ulterioare apropiate acestui moment.

Instanța de apel a mai constatat că prin cererea sa, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la executarea nu a lucrărilor de întreținere a imobilului, ci a celor de consolidare. Cu privire la acest capăt de cerere, s-au reținut cele arătate de expert în conținutul raportului de expertiză, în sensul că la data ridicării construcției nu existau norme de calcul seismic (pe care, deci, nici construcția în litigiu nu le respectă), iar normele de siguranță în exploatare, izolare termică de la data proiectării nu mai corespund cerințelor actuale și nici realității condițiilor urbane, că există crăpături în pereții de rezistență, crăpături înclinate la 45° deasupra ușilor și ferestrelor, fisuri în tavane, igrasie, pereții de zidărie fiind afectați de umezeală în lipsa unei hidroizolații subterane, sunt elemente ce au avut o pondere considerabilă în argumentul de respingere a pretențiilor formulate.

Tot astfel, situația de notorietate pe care o evocă prima instanță, aceea a supunerii construcției în litigiu - executată, cum s-a arătat, fără luarea în calcul a riscului seismic - degradărilor cauzate de seismele puternice care s-au produs de la data edificării sale, a inerentei degradări atrasă de perioada mare de viață a construcției (de aproape 90 ani) și a materialelor sale, au fost reținute ca argumente pentru respingerea acestei cereri a reclamantei. Dar simpla prezumție pe care apelanta reclamantă o deduce din dispozițiile C. civ., în sensul că proprietarul se îngrijește de bunul său, este insuficientă în a se analiza pretențiile sale pornind de la ipoteza unei construcții bine executate, cu materiale de calitate și care se afla la data naționalizării într-o bună stare de întreținere pentru ca, ajungându-se la starea actuală a construcției, să fie angajată răspunderea intimatului în sensul solicitat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâtul. Recurenta-reclamantă M.M.N.A. a formulat următoarele critici: I. Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Astfel, Curtea de Apel București a apreciat că „cerința impusă prin textul art. 8 din Decretul nr. 167/1958 nu vizează cunoașterea întinderii finale a prejudiciului și, deci, nu s-ar putea considera că în cazul reclamantei prescripția dreptului său la acțiunea în daune a început să curgă abia la 16 iulie 2007, când a fost pusă în posesia imobilului". Recurenta arată că, în mod evident, putea introduce și în 1990, și în 1991, și în 1992 ș.a.m.d. acțiune pentru obligarea pârâtului la despăgubiri, dar numai pentru prejudiciul cuantificabil la acel moment.

Conform opiniei instanței de apel însă, ar însemna că pentru repararea parțială a prejudiciului reclamanta ar fi putut introduce acțiune încă din 1951. Însă, niciun demers intermediar injustiție pentru plata acestor despăgubiri, demers realizat efectiv sau potențial de realizat, nu poate împiedica partea să promoveze o acțiune finală și unică de reparare a prejudiciului, întrucât orice demers intermediar presupunea repararea parțială a pagubei, dar termenul de prescripție nu se poate aprecia decât prin raportare la termenul final de reparare a pagubei - în speță, data punerii în posesie asupra imobilului. Pe de altă parte, actul de uzurpare a posesiei unui imobil va trebui întotdeauna corelat cu termenul de prescripție achizitivă, astfel încât va exista întotdeauna un moment final - cel al împlinirii termenului de uzucapiune.

Uzurparea posesiei și rămânerea adevăratului proprietar în pasivitate vor conduce întotdeauna la pierderea proprietății în favoarea uzurpatorului la împlinirea termenului de prescripție achizitivă, iar pierderea dreptului de proprietate va determina și pierderea dreptului la orice accesoriu al acestuia - în speță dreptul de a valorifica folosința bunului.

Totodată, susținerea anterioară trebuie corelată și cu opinia instanței care a recunoscut că „este adevărat că acțiunea de fată este condiționată, în analiza elementelor sale, de existența unei statuări judecătorești asupra nelegalității actului de preluare a imobilului și asupra calității reclamantei de proprietar al bunului în legătură cu care s-au conturat pretențiile sale". Recurenta arată că hotărârea judecătorească prin care s-a stabilit că proprietatea sa a fost uzurpată este sentința civilă nr. 4276 din 29 aprilie 2002, rămasă definitivă la data de 21 martie 2006, hotărâre pronunțată în baza cererii de chemare în judecată introduse pe rolul instanțelor la data de 18 noiembrie 1998. Prin urmare, pentru repararea pagubei produse de uzurpatorul posesiei, proprietarul imobilului se poate adresa oricând instanței de judecată, dar nu poate fi sancționat că nu a acționat mai devreme decât mai târziu, în condițiile stabilirii unor termene lungi pentru acțiune.

Proprietarul nu poate fi sancționat, precum a procedat instanța de apel prin decizia recurată, pentru faptul că nu a acționat în prima zi a termenului de prescripție (în speță, la data de 17 iulie 2007, respectiv, a doua zi după punerea în posesie), iar nu în ultima zi a termenului de prescripție (în speță, la data de 16 iulie 2010). În același timp, proprietarul nu poate fi sancționat pentru că nu a acționat la data de 01 ianuarie 1990 („ulterior anului 1990 nu a mai existat pentru reclamantă nici un impediment de ordin juridic ori faptic de natură să îi îngrădească accesul la instanță pentru recuperarea bunului său și, implicit, pentru a cere repararea prejudiciului invocat prin cererea de față"), deși termenul de promovare a acțiunii în revendicare în situația de față era 01 ianuarie 2000, respectiv, în limita termenului de 30 de ani de prescripție achizitivă stabilit pentru posesorul de rea-credintă.

Beneficiul oricărui termen de prescripție (achizitivă ori extinctivă) îl constituie faptul că partea va putea acționa oricând în interiorul termenului, fără a i se putea imputa vreo culpă pentru momentul ales, contrar celor statuate prin decizia recurată. Recurenta conchide asupra acestui motiv de recurs că instanța de apel a denaturat scopul textului art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și l-a aplicat greșit la speța de față atunci când a apreciat că norma juridică invocată se raportează la „cunoașterea pagubei în accepțiunea de daună, prejudiciu" și nu la cunoașterea cuantumului pagubei.

De altfel, art. 8 alin. (1) din Decret stabilește fără niciun dubiu că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de Ia data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea - legiuitorul nu a stabilit că prescripția începe să curgă le la data când păgubitul a cunoscut „existența" pagubei. II. Instanța de apel a aplicat greșit art. 7 din Decretul nr. 167/1958.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta învederează că dacă există o condiționare a promovării acțiunii de recunoașterea printr-o hotărâre judecătorească este evident că dreptul său material pentru promovarea cererii de față nu se putea naște înainte de emiterea hotărârilor judecătorești; or, hotărârile pronunțate în revendicare au fost definitive și executorii la data de 21 martie 2006, astfel că, a promovat acțiunea în interiorul termenului de prescripție extinctivă (acțiunea de față este formulată în anul 2008). Potrivit art. 7 alin. (1) din Decret, „prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul de acțiune sau dreptul de a cere executarea silită", or, așa cum deja s-a arătat anterior, dreptul la acțiune s-a născut la data de 21 martie 2006. Aplicând corect dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decret, concluzia care se desprinde este aceea că la data de 16 iulie 2007 s-a născut dreptul material la acțiune al reclamantei de a pretinde pârâtului plata contravalorii lipsei de folosință pentru perioada 1950-2007 (16 iulie 2007 reprezintă data cunoașterii pagubei sau când ar fi trebuit să cunoască paguba).

III. Instanța de apel a ignorat prevederile art. 486-487 C. civ. Curtea de Apel București a invocat că temeiul de drept al cererii de chemare în judecată este art. 998-999 C. civ., iar nu art. 485-487 C. civ., iar în opinia instanței de apel cele două temeiuri juridice nu pot fi combinate ori substituite, întrucât au fundamente juridice diferite, rațiuni și condiții diferite. În acest sens, instanța de apel a decis că intimatul-pârât urmează a răspunde pentru propriile fapte, respectiv, numai pentru întârzierea în executarea deciziei pronunțate în calea de atac a apelului în cadrul acțiunii în revendicare. Totuși, textele menționate contrazic susținerile instanței de apel, fiind înlăturate în mod greșit de la aplicare, în soluționarea cauzei.

Astfel, potrivit art. 486 C. civ. „posesorul este de bună-credință când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui viciuri nu îi sunt cunoscute", iar potrivit art. 487 C. civ. „el încetează de a fi cu bună-credință din momentul când aceste viciuri îi sunt cunoscute". Aplicarea corectă a acestor două norme, prin prisma considerațiilor instanței de apel în sensul că intimatul nu este vinovat pentru faptele regimului anterior, nu poate conduce decât la concluzia că intimatul-pârât Municipiul București a devenit de rea-redință la data de 18 noiembrie 1998, data promovării acțiunii în revendicare. Revendicarea a fost admisă irevocabil statuându-se că a intervenit o uzurpare a dreptului de proprietate al reclamantei.

IV. Instanța de apel a încălcat art. 3 C. civ. și art. 20 alin. (2) din Constituție. Potrivit art. 3 C. civ., judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate.

Astfel, instanța de apel reține că „nici una din legile adoptate ulterior anului 1990, în materia proprietății având caracter reparator - Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000 ori Legea nr. 10/2001 nu a prevăzut o răspundere a statului și, corelativ, o obligație a acestuia de despăgubire pentru prejudiciile cauzate prin lipsa îndelungată a folosinței bunurilor preluate de la foștii proprietari" și că „dreptul comun este insuficient recunoașterii pretențiilor sale care au ca temei nu doar o simplă răspundere civilă delictuală a statului dar, în același timp, și o răspundere politică a acestuia". Recurenta opinează că nu are relevanță în niciun fel „voința politică" și „răspunderea politică" a Statului, întrucât justiția este independentă de puterea politică, iar în al doilea rând, imobilul nu a fost restituit în baza vreunei legi speciale de reparație, astfel cum invcă instanța de apel.

Astfel, emiterea de către Primarul General a dispoziției de restituire, precum și a procesului-verbal de punere în posesie au avut loc în executarea hotărârilor judecătorești de drept comun, iar nu în aplicarea legilor speciale de reparație. În condițiile în care restituirea imobilului nu a avut loc în baza unei legi speciale de reparație, nici prezenta acțiune nu putea avea ca temei vreun text de lege din cuprinsul acestora. Pe de altă parte, în contextul „denegării de dreptate" creat de instanța de apel, că aceasta a încălcat prevederile art. 998-999 C. civ. și ale art. 20 alin. (2) din Constituție. Astfel, dispozițiile art. 998-999 C. civ. creează tocmai cadrul răspunderii Statului pentru fapta ilicită prejudiciatoare pe care a săvârșit-o la adresa patrimoniului apelantei-reclamante.

Acest temei de drept a fost invocat prin cererea de chemare în judecată, astfel că decizia curții de apel este nelegală sub acest aspect, atâta vreme cât aplică dispozițiile art. 998-999 C. civ. pentru a obliga intimatul la plata sumei de 10.610,56 euro, dar nu le mai aplică și în contextul obligării Statului la plata despăgubirilor pentru perioada 1950-2006 (respectiv, 1998-2006).

În ceea ce privește prevederea constituțională [art. 20 alin. (2)], aceasta stabilește că „dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile". Astfel, Curtea de Apel București a invocat Cauza Atanasiu potrivit căreia Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar fi statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 „nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu impune statelor contractante nici o restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate, autorităților naționale recunoscându-li-se o largă marjă de apreciere în alegerea măsurilor care să reglementeze raporturile de proprietate". Dar nu trebuie să limităm aplicarea normelor legale de reparație doar la nivelul legilor speciale de reparație.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu stabilește o asemenea limitare și nici instanțele interne nu ar trebui să o facă. Recurentul-pârât Municipiul București, prin primar general, a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, instanța de apel reținând în mod greșit faptul că, în conformitate cu principiul general ce guvernează materia executării, acela al executării benevole și cu buna-credință a obligațiilor stabilite prin hotărârea unei instanțe sau prin alt titlu, dat fiind și caracterul executoriu al hotărârilor în apel, pârâtul ar fi ținut să aducă la îndeplinire de îndată, ca parte obligată prin hotărârea instanței, dispozițiile impuse în sentința civilă nr. 4276 din 29 aprilie 2002 începând cu data rămânerii definitive a acesteia, iar Municipiul București, întârziind să procedeze în acest sens, s-ar face vinovat de producerea unui prejudiciu produs reclamantei constând în lipsirea de folosință a imobilului.

Instanța de apel a avut în vedere hotărârile judecătorești prin care a fost soluționată acțiunea în revendicare promovată de către reclamantă, copiile contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 de către pârât cu chiriași cumpărători, precum și copiile contractului de închiriere încheiat cu Ș.E. și L.P. care ar face dovada împrejurării că la data de 21 martie 2006 Municipiul București era ținut să-i restituie reclamantei doar suprafețele de 68,6 m.p. și 82,12 m.p. ambele aflate la parterul imobilului din strada P.R., sector 2, singurele pe care pârâtul le mai deținea în patrimoniu, împreună cu restul de teren ce nu a fost înstrăinat celorlalți 3 chiriași cumpărători.

Pe cale de consecință, instanța de apel, în acord cu concluziile expertizei contabile administrate în fata instanței de fond, care a determinat valoarea lunară a lipsei de folosință a imobilului litigios la 4,4 euro/m.p., a apreciat că pentru lipsa de folosință a suprafeței de 150,72 m.p. din imobilul în discuție, pe durata a 16 luni cât a durat punerea în executare a sentinței nr. 4276 din 29 aprilie 2002 (de la 21 martie 2006 până la 16 iulie 2007), Municipiul București ar datora reclamantei suma de 10.610.56 euro, la care urmează să fie obligat, în echivalent in lei la data plății efective. Recurentul pârât susține că în speță nu sunt întrunite condițiile cumulative pentru angajarea răspunderii sale civile delictuale în temeiul art. 998 C. civ., respectiv, fapta ilicita, prejudiciul cauzat precum și o legătură de cauzalitate între fapta ilicita și prejudiciul suferit.

Astfel, chiar dacă sentința civilă nr. 4276 din 29 aprilie 2002 a rămas definitivă și executorie la data de 21 martie 2006 (data soluționării pricinii în apel) aceasta nu înseamnă că s-ar fi cauzat părții adverse un prejudiciu printr-o presupusă faptă ilicită a Municipiului București, care ar fi refuzat sau ar fi omis să execute hotărârea judecătoreasca respectivă, ori ar fi întârziat executarea acesteia. Pentru a se pune în executare hotărârea judecătorească rămasă definitivă, creditorul obligației din titlul respectiv, în speță, reclamanta, trebuia să se adreseze cu o cerere scrisă debitorului acestei obligații (Municipiul București, persoana juridică de drept public, reprezentată în justiție de către Primarul General) cerere prin care să solicite executarea de bunăvoie a acelei hotărâri (titlul executoriu trebuind să fie depus în copie xerox, alături de un exemplar legalizat al hotărârii).

Recurentul mai arată că în speță, nu a refuzat, nu a omis și nici nu a întârziat executarea hotărârii judecătorești respective, ba chiar a procedat cu bună credință la punerea acesteia în executare, predarea efectivă a posesiei imobilului litigios, realizându-se înainte de rămânerea irevocabilă a litigiului. În aceste condiții, nu se poate reține fapta ilicită prin care s-ar fi cauzat un prejudiciu reclamantei, anume, nepredarea posesiei imobilului la data de 21 martie 2006, a fiind evident că, raportat la circumstanțele cauzei, nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a acestei recurentului pârât față de dispozițiile art. 998 C. civ., întrucât executarea benevolă și cu bună credință a obligației stabilite prin hotărârea judecătorească invocată este indiscutabilă și neechivocă.

În recurs, nu s-au administrat alte probe, recurenta reclamantă depunând la dosar practică judiciară în materia acordării în favoarea proprietarilor a lipsei de folosință pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada anterioară anului 1989, precum și concluzii scrise. Ambele părți au făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, astfel cum li s-a pus în vedere, în raport cu criticile susținute de fiecare dintre acestea prin motivele de recurs. Recursul formulat de pârâtul Municipiul București este nefondat, în timp ce recursul promovat de reclamantă va fi admis, potrivit celor ce urmează și în limitele ce se vor arăta.

Criticile formulate ambele părți vor fi analizate împreună, având în vedere că prin motivele susținute de pârât se tinde la respingerea acțiunii ca neîntemeiată, în timp ce reclamanta tinde la admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, prin înlăturarea prescripției dreptului său material la acțiune pentru perioada 1950-21 martie 2006 reținută de instanța de apel (sub aspectul lipsei de folosință), fiecare dintre părți criticând dezlegările date prin decizia recurată, cu privire la elementele ce antrenează răspunderea civilă delictuală și întinderea prejudiciului; cu privire la legalitatea respingerii celui de-al doilea capăt de cerere, reclamanta nu a formulat motive de recurs.

Obiectul pricinii de față privește angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Municipiul București (unitatea admnistrativ teritorială prin intermediul căreia statul a exercitat posesia), pe temeiul art. 998-999 C. civ., pentru privarea reclamantei (și prin intermediul autoarei sale) de folosința imobilului situat în București, strada P.R., sector 2, pentru în perioada 1950-16 iulie 2007 (data predării efective a posesiei către reclamantă). Imobilul în discuție a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, fără titlu valabil, astfel cum s-a stabilit prin hotărârea judecătorească pronunțată în revendicarea acestuia (inițiată de recurenta reclamantă la 18 noiembrie 1998), respectiv, prin sentința civilă nr. 4276 din 29 aprilie 2002 a Judecătoriei sector 2, definitivă prin decizia civilă nr. 685A din 21 martie 2006 a Tribunalului București și irevocabilă, potrivit deciziei civile nr. 1775 din 29 octombrie 2007 a Curții de Apel București.

În consecință, astfel cum instanțele de fond au reținut, recurenta reclamantă a redobândit posesia asupra imobilului pe calea dreptului comun, iar nu în temeiul legilor speciale de reparație.

Cu toate acestea, dat fiind temeiul juridic al cererii deduse judecății (art. 998-999 C. civ.) și obiectul asupra căruia poartă pretențiile formulate (imobil preluat de regimul anterior anului 1989), contrar celor susținute de reclamantă prin motivele sale de recurs, instanța de apel în mod corect, în verificarea priorității legii speciale stabilită prin principiul de generală aplicabilitate specialia generalibus derogant - a statuat prioritar asupra excluderii incidenței legilor speciale de reparație; dacă legislația specială ar conținut astfel de reglementări, aceasta era posibil a fi aplicată în completarea măsurilor reparatorii solicitate de reclamantă, în considerarea principiului reparării integrale a prejudiciului, restituirea în natură fiind deja obținută (damnum emergens), în timp ce despăgubirile, cu titlu de lucrum cessans, sunt solicitate prin cererea de față.

Având în vedere că în cadrul marjei sale de apreciere cu privire la condițiile în care statul român a acceptat să restituie proprietățile preluate abuziv de regimul anterior (recunoscută în mod constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului), prin legislația specială adoptată în materie (Legea nr. 10/2001) legiuitorul nu a optat și pentru repararea prejudiciului decurgând din lipsa de folosință cu privire la imobilele ce au fost preluate și deținute abuziv de stat.

Faptul că legea specială nu prevede repararea acestui tip de prejudiciu, nu se poate nega posibilitatea formulării pe calea dreptului comun a unor cereri de chemare în judecată circumscrise unei astfel de finalități, de vreme ce această conduită nu a fost interzisă expres în conținutul legii speciale; în plus, formularea unei astfel de acțiuni trebuie analizată potrivit temeiului juridic invocat de parte sau unei calificări juridice corecte realizate de instanță, pentru că, în caz contrar, instanței i s-ar putea imputa denegarea de dreptate, interzisă de art. 3 C. civ. Or, având în vedere că instanța de apel s-a raportat la temeiul juridic incident și a analizat cererea în baza art. 998-999 C. civ., nu poate conduce la reținerea criticilor formulate de reclamantă din perspectiva art 3 C. civ.

Respingerea pretenției pentru perioada anterioară rămânerii definitive a hotărârii judecătorești pronunțate în revendcare (așa cum a dispus instanța de apel, aspect asupra căruia se va reveni în cuprinsul prezentelor considerente) nu atrage incidența denegării de dreptate, ci privește efectul direct al instituției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, regulă ce este reglementată prin Decretul nr. 167/1958 prin norme clare, accesibile și previzibile. Pe de altă parte, această „ingerință" ținând de garanțiile de ordin substanțial antrenate de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este una legală întrucât prescripția este reglementată printr-un act normativ ce respectă un just raport de proporționalitate; de altfel, în jurisprudența instanței europene prescripția extinctivă a fost analizată și recunoscută ca unanim acceptată în legislațiile europene, cu respectarea preeminenței dreptului [de ex.

Cauza Reveliotis c. Greciei, „nimic din jurisprudența Curții nu lasă să se înțeleagă că stabilirea termenelor de prescripție ar fi, în sine, incompatibilă cu exigențele Convenției (a se consulta în acest sens, Stubbings și alții c. Regatului Unit, hotărârea din 22 octombrie 1996)]". Aceeași legislație specială adoptată de legiuitorul român de după 1989 cu privire la restituirea proprietăților preluate de regimul comunist constituie, totodată, o observație esențială ce permite statuarea în sensul unei răspunderi obiective a statului pentru repararea nedreptăților din trecut, pentru că, în caz contrar, nici elementele presupuse de art. 998-999 C. civ. nu ar fi fost întrunite. Așa fiind, în analiza condițiilor ce antrenează răspunderea civilă delictuală, instanțele de fond au reținut în mod corect îndeplinirea cerințelor răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și elementul subiectiv.

Fapta ilicită, contrar celor susținute de recurentul pârât, în mod indubitabil a fost determinată de deposedarea autoarei reclamantei de proprietatea sa prin Decretul nr. 92/1950, ceea ce este statuat cu putere de lucru judecat prin hotărârea pronunțată în revendicarea acestei proprietăți, instanța reținând o preluare fără titlu valabil și calificând în mod explicit posesia statului ca fiind una de rea credință.

Anterior promovării acțiunii de față, prejudiciul decurgând din suprimarea posesiei a fost reparat parțial, prin restituirea părții din proprietate care, la data executării benevole, se afla în posesia Municipiului București, sens în care a fost emisă dispoziția nr. 821 din 15 iunie 2007 de către primarul general restituirea acestei proprietăți în executarea hotărârii judecătorești definitive; ulterior, la data de 16 iulie 2007 a fost încheiat între părți proces-verbal de predare primire, astfel cum recurenta reclamantă a învederat chiar prin motivele cererii de chemare în judecată; în mod evident, și celelalte două condiții ale răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite: legătura de cauzalitate și vinovăția (un act normativ abuziv, neconstituțional - Decretul nr. 95/1950, adoptat de autoritățile comuniste).

Prin inițierea cererii din această cauză, recuerenta reclamantă tinde la repararea integrală a prejudiciului, solicitând despăgubiri (beneficiul nerealizat - lucrum cessans) ce constau în lipsa de folosință pentru toată perioada deposedării de proprietate 1950-16 iulie 2007. Întrucât cererea dedusă judecății are un obiect patrimonial, dreptul la acțiune se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege, sens în care dispune art. 1 din Decretul nr. 167/1958.

Dată fiind cauza raportului juridic analizat, reiese că prin cererea de chemare în judecată se reclamă producerea unui prejudiciu care a operat succesiv, întrucât lipsa de folosință are drept criteriu contravaloarea folosinței (chiria pe piața liberă, dat fiind temeiul delictual al cererii) de care proprietarul a fost lipsit pentru că nu a avut posesia proprietății sale; pentru actele cu executare succesivă (cum este și perceperea chiriei) curge o prescripție distinctă pentru fiecare prestație a actului bilateral cu executare succesivă, prestații eșalonate în timp, astfel cum dispune art. 12 din Decretul nr. 167/1958. Pe de altă parte, în cazul unei cereri întemeiate pe instituția răspunderii civile delictuale, nu este necesară punerea în întârziere a debitorului (proprie unei obligații contractuale de a da sau a face), acesta fiind de drept în întârziere în aces tip de cauze.

Recurenta reclamantă susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 7 și 8 din Decretul nr. 167/1958, ceea ce nu este decât în parte fondat. Față de cele deja arătate, reiese că prescripția dreptului la acțiune în repararea prejudiciului descris, începe să curgă la data nașterii dreptului la acțiune, potrivit regulii instituite prin art. 7 din Decret. Art. 8 alin. (1) dispune că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Or, fapta ilicită a fost aplicarea Decretului nr. 92/1950, dată la care reclamanta prin autoarea sa a cunoscut atât paguba (preluarea posesiei de către stat), cât și pe cel care i-a pricinuit-o, Statul Român (prin autoritățile anterioare succedate, în deținerea abuzivă a imobilului, de Muncipiul București).

Corect a reținut instanța de apel că până în anul 1990 nu era posibilă formularea acțiunii în revendicare existența regimului anterior de până în decembrie 1989, fiind asimilată unei cauze de forță majoră, susceptibilă de a menține acest motiv de suspendare a prescripției extinctive, în temeiul art. 13 lit. a) din același Decret, dar după această dată (22 decembrie 1989) recurenta reclamantă nu se mai poate prevala de această cauză forță majoră. După această dată, reclamanta a ales să formuleze acțiunea în revendicare la 18.11.1998, ceea ce, din perspectiva prescripției extinctive este irelevant, întrucât acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, conform dispozițiilor art. 21 din Decret.

Pe de altă parte, promovarea cererii în revendicare, sub condiția admiterii ei, determină momentul la care posesorul (pârâtul din cauză) devine de rea credință, astfel cum prevede art. 487 C. civ., corect indicat de recurentă, dată ce coincide și cu momentul de la care se putea solicita contravaloarea lipsei de folosință (18 noiembrie 1998). Cum aceasta însă nu a alăturat acțiunii în revendicare (prin care solicita repararea în natură - damnum emergens - a prejudiciului produs prin aceeași faptă ilicită, preluarea imobilului prin Decretul nr. 92/1950) și un capăt de cerere prin care să solicite acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință lucrum cessans - și a optat pentru promovarea acestei cereri accesorii pe cale separată prin acțiunea de față, recurenta reclamantă, la acest moment, se confruntă cu stingerea dreptului său la acțiune prin prescripția extinctivă pentru perioada anterioară formulării acțiunii în revendicare (1950-18 noiembrie 1998), dar și cea cuprinsă între 18 noiembrie 1998-20 august 2005 (trei ani în urma introducerii acțiunii din 20 august 2008, data poștei), în conformitate cu art. 3 alin. (1), rap.

la art. 12, art. 7 și art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Cererea de acordare a despăgubirilor este legată în mod necesar de data la care debitorul devine de rea credință (legea civilă nepermițând solicitarea de restituire a fructelor civile - sau a contravalorii lor ca în speță - anterior acestui moment), iar această dată este cea a promovării acțiunii în revendicare, astfel cum reiese din prevederile art. 486, 487 C. civ.; alăturarea cererii accesorii pentru lipsa de folosință acțiunii în revendicare avea semnificația întreruperii prescripțiilor distincte pentru fiecare prestație succesivă privind contravaloarea lipsei de folosință, în condițiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decret, dacă cererea principală era admisă, sens în care dispune