ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1333/2017

Decizia

nr. 1333/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2013, la data de 19.02.2013, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primar General, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei să desființeze construcția aflată pe terenul proprietatea sa, situat în București, sector 2, iar, în cazul în care nu procedează de bunăvoie la respectarea obligației de desființare, abilitarea sa de a o demola pe cheltuiala acesteia; obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului menționat mai sus, evaluând provizoriu această contravaloare la 504.000 lei; obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată prilejuite de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 459 din 15.04.2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și în consecință a respins capătul doi de cerere pentru perioada 05.12.1997-17.02.2013 ca fiind prescris.

A admis în parte acțiunea reclamantului A. și a obligat pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, să desființeze construcția edificată pe terenul proprietatea reclamantului, situat în București, sector 2, iar în cazul în care nu procedează de bunăvoie a autorizat reclamantul să desființeze construcția pe cheltuiala pârâtului.

A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 172.800 lei, lipsa de folosință, cu cheltuieli de judecată în sumă de 9.167 lei.

Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că, acest capăt de cerere a fost întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, în temeiul art. 998 și urm. C. civ., ceea ce atrage un termen de prescripție de 3 ani reglementat de art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958, coroborat cu art. 8 alin. (1) din același act normativ.

Tribunalul în soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului a avut în vedere că prin sentința civilă nr. 1692/2006 a Judecătoriei sector 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1719/2006 a Tribunalului București și, respectiv decizia civilă nr. 1211/2007 a Curții de Apel București, a fost obligată pârâta SC B. SA să desființeze construcția metalică ce face și obiectul prezentului proces.

Potrivit acestei sentințe, s-a stabilit irevocabil doar calitatea de posesor a SC B. SA.

Prin decizia civilă nr. 124 din 26 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în contestație la executare a fost respins recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 3875/2008 pronunțată de Judecătoria sector 2 București, prin care s-a anulat executarea pornită în baza titlului executoriu mai sus menționat.

Prin această decizie, s-a constatat că Municipiul București a făcut dovada calității sale de proprietar asupra construcției și că prin adresa nr. 8493/3017 din data de 03.03.2004 reclamantului din prezenta acțiune i-a fost comunicată situația juridică a imobilului, indicându-i-se categoria de folosință curți construcții, proprietate de stat, cu posesor de parcelă SC B. SA. A reținut instanța de recurs că nu se poate afirma de către apelantul din acel proces, reclamantul de astăzi, neinformarea asupra calității de administrator a SC B. SA.

Tribunalul a apreciat că momentul de la care păgubitul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, este cel reținut în decizia nr. 124/2012 pronunțată în contestație la executare, respectiv data de la care i s-a comunicat reclamantului adresa nr. 8493/3017 din data de 03.03.2004, în care se menționa că terenul este proprietate de stat, cu posesor SC B. SA, administrator al Municipiului București, ca unitate administrativă cu personalitate juridică.

Față de data introducerii acțiunii reclamantului la data de 14.02.2013, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins capătul doi de cerere pentru perioada 05.12.1997-17.02.2010, ca fiind prescris.

În ceea ce privește fondul acțiunii, tribunalul a constatat că Municipiul București deține dreptul de proprietate asupra construcției ridicate pe terenul reclamantului, astfel că sunt incidente în speță dispozițiile art. 494 C. civ.

În ceea ce privește buna credință a pârâtului, tribunalul a apreciat că autoarea reclamantului a dobândit dreptul de proprietate prin Ordinul Prefectului nr. 357/1997 în baza art. 35 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, ulterior anulat, pentru ca în anul 2000 imobilul să îi fie din nou retrocedat, prin Dispoziția nr. 881/2000, întrucât acesta a fost preluat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950, împrejurare reținută în decizia nr. 124/2012 a Curții de Apel București.

În atare condiții, tribunalul a apreciat că preluarea abuzivă nu poate fi asociată ideii de bună credință la care face referire art. 494 C. civ.

În consecință, tribunalul a obligat pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, să desființeze construcția edificată pe terenul proprietatea reclamantului, situat în București, sector 2, iar, în cazul în care nu procedează de bună voie, a autorizat reclamantul să desființeze construcția pe cheltuiala pârâtului.

Referitor la cuantumul despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului, tribunalul a avut în vedere raportul de expertiză întocmit de expert C., potrivit căruia valoarea acestora pe ultimii trei ani a fost stabilită la suma de 172.800 lei.

Tribunalul a constatat că, în cauză, fapta pârâtului întrunește condițiile răspunderii civile delictuale prevăzută de art. 998 C. civ., situație în raport cu care a obligat pârâtul să plătească reclamantului contravaloarea lipsei de folosință stabilită prin menționatul raport de expertiză.

În baza art. 274 C. proc. civ. tribunalul a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 9.167 lei, cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru proporțional cu valoarea admisă și onorariu de avocat.

Prin încheierea din 8.01.2015, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis sesizarea din oficiu a îndreptării erorii materiale strecurată în dispozitivul sentinței civile nr. 459 din 15 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosar nr. x/3/2013; a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 459 din 15 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013, în sensul că perioada pentru care a fost admisă excepția prescripției este 05.12.1997-17.02.2010 în loc de 05.12.1997-17.02.2013, cum din eroare s-a menționat.

Împotriva sentinței civile nr. 459 din 15 aprilie 2014, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, au formulat apel reclamantul A. și pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.

Apelantul-reclamant a solicitat desființarea în parte a hotărârii apelate, în sensul respingerii excepției dreptului material la acțiune, în ceea ce privește capătul de cerere nr. 2 pentru perioada 05.12.1997-17.02.2010 și admiterii integrale a acestui capăt de cerere, în sensul obligării pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință în cuantum de 762.700 lei.

Prin apelul declarat, pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, a solicitat schimbarea sentinței civile apelate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Reclamantul a depus întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității apelului pârâtului, iar, pe fondul cauzei, a expus pe larg considerentele de respingere a apelului declarat de pârât.

În calea de atac a apelului nu s-au administrat probe noi.

Instanța de apel a pus în discuția părților excepția tardivității apelului declarat de pârât, invocată de reclamant, după care a respins-o, raportat la dovada de comunicare a sentinței tribunalului.

Prin decizia civilă nr. 212/A din 29 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamant și pârât și au fost respinse cererile de acordare a cheltuielilor de judecată.

Preliminar, în ceea ce privește normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, instanța de apel a reținut că în raport de data introducerii acțiunii - 14.03.2013 - aceasta este supusă normelor înscrise în C. proc. civ. de la 1865, conform dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., iar referitor la normele de drept material aplicabile în prezenta cauză, s-a apreciat incidența art. 3 din Legea nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și cu aplicarea în cauză a deciziei nr. 1/2014 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, potrivit căreia prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

În speță, în privința momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru acțiunea întemeiată de reclamant pe dispozițiile vechiului C. civ. ale art. 998-999 C. civ., care vizează capătul doi de cerere privind acordarea contravalorii lipsei de folosință, instanța de apel a considerat incident Decretul nr. 167/1958, care reprezintă dreptul comun în materia prescripției.

În considerentele deciziei, după enunțarea art. 7 alin. (1), art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, instanța a avut în vedere considerentele deciziei civile nr. 497/R/25.11.2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, pronunțată în Dosarul nr. x/300/2007, respectiv faptul că „prin sentința civilă nr. 1968 din 17 februarie 2000 pronunțată de Judecătoria sector 2 București a fost admisă acțiunea prin care autoarea reclamantului, D., de la care acesta a cumpărat terenul în litigiu, a revendicat de la Primăria Municipiului București, imobilul, iar Dispoziția nr. 881/2000 a Primarului General (prin care „se restituie în proprietate doamnei D.” imobilul) constituie actul de punere în executare a menționatei hotărâri judecătorești”.

Cum însăși autoarea reclamantului de la care reclamantul a cumpărat imobilul s-a adresat Municipiului București cu acțiune în revendicare a imobilului în litigiu, obținând în cele din urmă dispoziția de restituire în proprietate a acestui teren emisă de Primarul General, ce constituie actul de punere în executare a menționatei hotărâri judecătorești, reclamantul nu poate susține faptul că nu a cunoscut decât la momentul soluționării irevocabile a litigiului ce a făcut obiectul dosarului soluționat prin decizia civilă nr. 124 din 26 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, împrejurarea că Municipiul București este proprietar al construcției a cărei demolare a solicitat a se dispune.

Aceasta deoarece toate drepturile și obligațiile în legătură cu imobilul în litigiu aparținând vânzătoarei D. s-au transmis în patrimoniul cumpărătorului, respectiv al reclamantului din prezenta cauză, inclusiv dreptul de a acționa în instanță astfel cum a procedat prin prezenta acțiune, fiind de prezumat că acesta încă de la momentul cumpărării a procedat la verificarea dreptului dobândit prin raportare la titlul înfățișat de vânzătoarea sa.

Instanța a apreciat incidența în cauză a dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cu care termenul de prescripție este de 3 ani.

Instanța de apel a avut în vedere că acțiunea a fost formulată de reclamant la 14.02.2013 și prin raportare la dispozițiile legale incidente și situația de fapt expusă, a constatat că, pretențiile reclamantului privind contravaloarea lipsei de folosință a terenului în litigiu sunt fundamentate doar pentru o perioadă de trei ani anteriori introducerii acțiunii, pentru perioada anterioară pretențiile deduse judecății fiind prescrise.

Față de considerentele expuse, care le vor înlocui pe cele ale instanței de fond în rezolvarea acestei excepții procesuale, instanța de apel a constatat că mod corect s-a reținut ca fiind întemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 05.12.1997-17.02.2010.

Ca urmare a admiterii acestei excepții, instanța de apel nu a mai analizat susținerile apelantului reclamant vizând adresa nr. 8493/3017 din 03 martie 2004 emisă de Primăria Municipiului București.

În ce privește apelul declarat de apelantul pârât, instanța de apel a avut în vedere faptul necontestat de părți, în sensul că autoarei reclamantului i-a fost retrocedat imobilul teren în anul 2000, după ce anterior dreptul de proprietate îi fusese recunoscut prin Ordinul Prefectului nr. 357/1997 în baza Legii nr. 18/1991, ordin care ulterior a fost anulat. Instanța de fond a reținut că prin decizia nr. 124/2012 pronunțată de Curtea de Apel București s-a constatat că terenul autoarei reclamantului a fost preluat abuziv în condițiile Decretului nr. 92/1950.

Mai mult, apelantul pârât deși a arătat că respectiva construcție a fost edificată încă înainte de a cumpăra reclamantul, când Municipiul București era și proprietarul terenului, susținând în acest fel buna sa credință, Curtea a înlăturat această apărare în considerarea caracterului abuziv al trecerii în proprietatea statului a imobilelor preluate în baza Decretului nr. 92/1950. A considerat elocvente în acest sens dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, instanța nu a mai reținut calitatea de constructor de bună credință a Municipiului București în ce privește construcția ce s-a solicitat a fi desființată, considerând că, în mod corect, în aplicarea art. 494 C. civ., reclamantul, proprietarul terenului, a ales una dintre cele două soluții prevăzute de acest text de lege, respectiv aceea de obligare a constructorului de rea credință în persoana pârâtului să ridice construcția, pe cheltuiala sa, cu obligarea acestuia să-i plătească despăgubiri pentru lipsa de folosință.

Astfel, sub acest aspect, s-a reținut că autoarei reclamantului i-a fost restituit terenul în litigiu încă din anul 2000, aceasta deținând o hotărâre judecătorească dar și o dispoziție administrativă de restituire emisă de Primăria Municipiului București, situație în raport cu care reclamantul, în baza contractului de vânzare cumpărare exhibat, a solicitat contravaloarea lipsei de folosință, fiind lipsit de o prerogativă a dreptului său de proprietate și anume posesia asupra întregului teren ce i-a fost vândut.

S-a constatat, în esență, în raport de susținerile pârâtului cu privire la teren și înscrisurile doveditoare - pe care le enumeră expres în considerentele deciziei - depuse la dosarul cauzei, că gradul de ocupare a terenului a fost de 100%, reclamantul fiind lipsit de folosința întregului său teren, iar în cauză nu s-au produs dovezi în sensul că pârâtul a predat reclamantului ulterior expirării acestui contract de închiriere parte din terenul închiriat, în acest sens fiind incidente dispozițiile art. 1191 C. civ.

Instanța de apel a avut în vedere că, expertul s-a raportat la întregul teren și nu numai cel pe care se află edificată construcția, în raport de obiectivele propuse, pârâtul nu a făcut obiecțiuni la acest raport în fața instanței de fond, aspect consemnat în încheierea de ședință din data de 04.03.2014.

S-a confirmat soluția primei instanțe privind îndeplinirea cerințelor art. 998-999 C. civ., în sensul că, în mod legal, instanța de fond a obligat pârâtul la contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada pentru care nu a constatat prescrisă acțiunea.

Cât privește criticile vizând cheltuielile de judecată, instanța de apel le-a constatat nefondate, având în vedere că pârâtul a căzut în pretenții prin admiterea în parte a acțiunii și că acesta nu a adus critici în legătură cu cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat în fața instanței de fond, indicând doar un articol de drept din noul C. civ., care oricum nu este incident cauzei de față.

Împotriva deciziei pronunțate în apel, reclamantul a declarat recurs, prin care a invocat, în esență, motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținând că decizia este nemotivată, și a criticat, totodată, modul în care s-a stabilit momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, arătând că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1199 din C. civ. de la 1865 și art. 6 din C.E.D.O.

Prin decizia civilă nr. 2439 din 25 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursul, a casat în parte decizia atacată și sentința civilă nr. 459 din 15 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, și a trimis cauza pentru rejudecarea capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosință la Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Instanța de recurs a reținut că reclamantul a criticat soluția dată de ambele instanțe cu privire la capătul 2 din cererea de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului proprietatea reclamantului, situat în București, sectorul 2, pentru perioada pentru care a fost admisă excepția prescripției, respectiv, de la data de 05.12.1997-17.02.2010 și respingerea obligării pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință aferentă acestei perioade, în sensul că atât instanța de fond cât și instanța de apel au stabilit greșit momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 8 din Decretul nr. 167/1958, Înalta Curte a constatat că este întemeiat, întrucât temeiul pretențiilor solicitate de reclamant îl constituie dispozițiile art. 998-1000 C. civ., ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958; potrivit acestui text de lege, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzată prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut, sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive se caracterizează prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă și anume: pe de o parte momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea, iar pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.

Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deși în mod obiectiv dreptul la acțiune trebuie considerat că a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la reparațiune, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și implicit al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea ei și stabilind, astfel, că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Soluția începerii cursului prescripției dreptului la acțiunea în reparație a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de la data când cel păgubit a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripției un timp mai îndelungat. Acesta este motivul pentru care legiuitorul s-a simțit nevoit să stabilească și un alt moment, obiectiv, de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru recuperarea prejudiciului creat printr-o faptă ilicită, respectiv data de la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Prin instituirea și a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția se asigură armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția se întemeiază și pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită să intenteze acțiunea în răspundere civilă delictuală.

Or, potrivit dispozițiilor art. 1 din Decretul-lege nr. 167/1958 astfel de drepturi, având un obiect patrimonial, se sting prin prescripție înăuntrul termenului general de prescripție de 3 ani, conform art. 3 alin. (1) din același act normativ.

În cauză, în mod greșit și cu încălcarea dispozițiilor legale prevăzute de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 s-a reținut că, promovându-se o acțiune în repararea prejudiciului cauzat prin săvârșirea unei fapte ilicite, termenul de prescripție începe să curgă de la data de 3 martie 2004, când i s-a comunicat reclamantului adresa nr. 8493/3017 și potrivit căreia i se aducea la cunoștință că, terenul este proprietate de stat, cu posesor SC B. SA, în calitate de administrator al Municipiului București ca unitate administrativă cu personalitate juridică, ca dată când a fost cunoscută paguba și pe cel care răspunde de ea, așa cum reglementează și dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958.

În mod greșit, instanțele anterioare au luat în considerare momentul de la care curge termenul de prescripție data comunicării evocatei adrese, deoarece prin aceasta i se aduce la cunoștință, la cererea reclamantului, numai situația juridică a construcției situate pe terenul proprietatea sa, cu indicarea categoriei de folosință, ceea ce nu poate fi asimilat cu data când a fost cunoscută paguba și pe cel care răspunde de ea, așa cum reglementează și dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958.

De adăugat, că între părți au fost mai multe litigii pe rolul instanțelor judecătorești, însă prin decizia civilă nr. 124 din 26.01.2012 a Curții de Apel București s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că Municipiul București a făcut dovada calității sale de proprietar a construcției amplasată pe terenul proprietatea reclamantului din prezenta cauză.

Astfel, că data când această hotărâre a rămas irevocabilă, 26.01.2012, este data când a fost cunoscut cel care răspunde de repararea pagubei, așa cum reglementează și dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958, întrucât potrivit acestei decizii, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că Municipiul București este proprietarul construcției amplasată pe terenul proprietatea reclamantului din prezenta cauză.

Prin urmare, momentul de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune al reclamantului privind capătul 2 din cererea de chemare în judecată a reclamantului privind perioada 05.12.1997-17.02.2010 și este data de 26 ianuarie 2012, data când s-a cunoscut cel vinovat de producerea pagubei, în considerarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958.

Acest capăt de cerere nu a fost analizat de cele două instanțe anterioare, dat fiind că s-au pronunțat numai pe excepția prescripției, așa cum rezultă din considerentele celor două hotărâri.

Față de soluția de admitere a recursului, așa cum s-a arătat la alineatul anterior, Înalta Curte nu a mai analizat motivul de recurs invocat de reclamant în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 04.04.2016.

Prin sentința civilă nr. 509 din 19 aprilie 2016 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primar General, și, pe cale de consecință, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 768.700 lei, lipsă de folosință și la plata sumei de 15.679 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a apreciat că s-a reținut obligatoriu în condițiile art. 315 C. proc. civ. că acțiunea reclamantului nu este prescrisă. A mai constatat tribunalul că reținerea întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, prin prisma faptei săvârșite, a existenței prejudiciului și a legăturii de cauzalitate a rămas irevocabilă, rămânând în discuție doar cuantificarea prejudiciului pentru perioada reținută anterior ca prescrisă.

Ca urmare, tribunalul a constatat că prin raportul de expertiză efectuat în primul ciclu procesual de expert C. s-a reținut că valoarea totală a lipsei de folosință pentru perioada 05.12.1997-18.02.2013 este de 762.700 lei, iar în al doilea ciclu procesual nu s-a solicitat refacerea raportului de expertiză. A mai constatat tribunalul că pârâtul nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză întocmit de expert Dincă nici în primul ciclu procesual și nu a solicitat o nouă probă în prezentul ciclu procesual.

Față de cele de mai sus, reținând că toate celelalte aspecte litigioase au intrat în puterea lucrului judecat astfel că nu au mai fost reanalizate, a admis acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 768.700 lei, în baza art. 998 și urm. C. civ.

În baza art. 274 C. proc. civ. a obligat pârâtul la plata sumei de 15.679 lei, cheltuieli de judecată.

Tribunalul a constatat că obligarea pârâtului prin sentința civilă nr. 459/2014 a Tribunalului București la plata sumei de 9.167 lei nu a fost înlăturată de instanța de recurs ca efect al casării în tot, fiind ca atare menținută prin casarea în parte a sentinței civile, astfel că în ceea ce privește primul ciclu procesual, prin prezenta a fost obligat pârâtul doar la sumele datorate cu acest titlu, suplimentare, aferente capătului de cerere inițial respins. Astfel, tribunalul a constatat că din totalul cheltuielilor de judecată efectuate în fond (16.838 lei - 4.000 onorariu av. + 9.159 taxa timbru + 1.100 onorariu expert + 2.579 lei taxă timbru) pârâtul a fost obligat deja la 9.167 lei, astfel că acesta a fost obligat pentru acest ciclu procesual la 7.671 lei. Pentru apel a fost obligat la 4.000 lei onorariu avocat și 4 lei taxă timbru, iar pentru recurs la 4.000 lei onorariu avocat și 4 lei taxă timbru.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, care a fost înregistrat, la Curtea de Apel București, sub nr. x/2/2016.

Prin decizia civilă nr. 309/A din 30 martie 2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 509 din 19 aprilie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., ca nefondat.

A admis în parte cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimat și a obligat apelantul la plata către intimat a sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

În prealabil, instanța de apel a reamintit că, în raport de data formulării cererii de chemare în judecată, prezentul litigiu este supus normelor înscrise în C. proc. civ. de la 1865, în conformitate cu dispozițiile art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Instanța de apel a constatat că nu poate fi primită critica prin care apelantul a pus în discuție încălcarea principiul rolului activ al instanței de fond în stabilirea adevărului prin neadministrarea din oficiu a altor probe pentru stabilirea unor împrejurări de fapt a căror dovedire partea o apreciază ca fiind relevantă în speță, față de apărările formulate, în raport de incidența în litigiul dedus judecății a dispozițiilor art. 129 alin. (5

1

) din C. proc. civ. de la 1865, introduse prin art. I pct. 14 din Legea nr. 202/2010.

De asemenea, instanța de apel a reținut că în primul ciclu procesual s-au administrat probele solicitate de reclamant, pârâtul neopunându-se și nesolicitând, la rândul său, probe în apărare, iar în rejudecarea pricinii pârâtul nu a solicitat administrarea altor probe.

Pe de altă parte, instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 295 C. proc. civ. permit părții interesate să propună probele neadministrate în primă instanță, acordând, totodată, și facultatea instanței de apel de a aprecia asupra încuviințării probelor noi, în funcție de necesitatea lor pentru soluționarea cauzei.

În acest context, s-a reținut că aspectul necesitații completării probatoriului a făcut și obiectul unor dezbateri contradictorii în prezentul apel formulat după rejudecarea cauzei în primă instanță, în ședința publică de la data de 16.03.2017, ocazie cu care instanța a respins motivat proba cu expertiză solicitată de apelanta-pârâtă, apreciindu-se în concret asupra utilității acestora prin raportare la teza probatorie invocată și criticile deduse judecății, avându-se în vedere în primul rând că o atare probă de specialitate fusese deja administrată în cauză, în condițiile, deja, prezentate.

De asemenea, trebuie remarcat, a arătat instanța de apel, că între statuările obligatorii în rejudecare, conform art. 315 C. proc. civ., ale instanței de casare nu se regăsește o îndrumare pentru instanța de trimitere în sensul de a administra alte probe.

Instanța de apel nu a primit nici apărările intimatei referitoare la existența unei puteri de lucru judecat față de acest motiv de apel privind neadministrarea unui probatoriu în ceea ce privește lipsa de folosință, întrucât, față de dispozițiile instanței de casare care au atras rejudecarea pricinii, nu se poate reține un atare impediment procesual pentru instanțele de fond reînvestite cu rejudecarea capătului de cerere respectiv.

Instanța de apel a constatat ca fiind neîntemeiat motivul de apel referitor la nemotivarea sentinței, reținând că în acord cu dispozițiile art. 261 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, motivarea sentinței răspunde acestor exigențe legale, fiind în concordanță cu probele administrate în cauză, tribunalul răspunzând în fapt și în drept la toate pretențiile formulate, în raport de limitele rejudecării dispuse de instanța de recurs.

Instanța de apel a reținut că tribunalul a avut în vedere statuările instanței de casare potrivit cărora greșit s-a admis în cauză excepția prescripției extinctive pentru perioada 05.12.1997-17.02.2010, cu consecința respingerii obligării pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință aferentă și acestei perioade, fată de faptul că momentul de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune privind capătul 2 din cererea de chemare în judecată este data de 26 ianuarie 2012, data când s-a cunoscut cel vinovat de producerea pagubei, în considerarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958.

S-a arătat că, într-o atare situație, în mod corect tribunalul a reținut că pârâtul trebuie obligat la valoarea totală a lipsei de folosință pentru întreaga perioadă solicitată în cauză, sumă stabilită prin concluziile raportului de expertiză la 762.700 lei.

Instanța de prim control judiciar a respins motivul de apel referitor la cheltuielile de judecată în aplicarea dispozițiilor art. 274 din C. proc. civ. de la 1865, reținând că dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului - reclamantul în speță -, astfel că tribunalul a aplicat corect textul legal incident, întrucât pârâtul a căzut în pretenții.

În ceea ce privește aplicarea art. 451 alin. (3) din noul C. proc. civ., solicitată de apelant, instanța de apel a constatat deja că acest act normativ nu este incident în litigiul de față, iar prevederile art. 274 alin. (3) din vechiul Cod nu permit instanței să reducă cheltuielile de judecată constând în onorariul experților desemnați în cauză (aceasta constituind ipoteza avută în vedere de noul text legal invocat de apelant).

În raport de art. 298 în referire la art. 274 C. proc. civ., față de culpa procesuală reținută în sarcina apelantului, instanța de apel l-a obligat pe acesta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimat în această cale de atac, respectiv, onorariul avocațial achitat, în cuantum de 1.000 lei, dovedit prin chitanța depusă la dosar.

Instanța de apel nu a dat curs cererii intimatului formulată oral, prin apărător, în ședința publică din data de 16.03.2017, privitoare la acordarea prin prezenta decizie și a sumei de 1000 lei reprezentând onorariu avocațial pentru prima fază procesuală, achitat prin aceeași chitanță, având în vedere că aceste pretenții nu puteau fi formulate decât în fața primei instanțe care a fost învestită cu o asemenea cerere accesorie pretențiilor principale soluționate prin sentința apelată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, astfel cum a fost formulat. A solicitat, în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, întrucât sunt necesare probatorii în ceea ce privește capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosința, în special administrarea probei cu expertiza, iar, în secundar, modificarea celor doua hotărâri și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În argumentarea motivului de recurs, recurentul-pârât a susținut că, prin decizia de casare, instanța de recurs a arătat că în speță sunt incidente dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, ci de la data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, evidențiind că acest capăt de cerere nu a fost analizat de cele doua instanțe, pronunțându-se numai pe excepția prescripției.

Așadar, a menționat recurentul-pârât, cele doua instanțe aveau obligația ca, în virtutea deciziei de casare obligatorii, să examineze capătul de cerere privind obligarea paratei la plata contravalorii lipsei de folosința a terenului situat în București, sector 2, cu analizarea aplicabilității în cauză a art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Însă, instanța de fond în rejudecare, contrar celor dispuse prin hotărârea de casare, a constatat că prin raportul de expertiză efectuat în primul ciclu procesual de expert E. s-a reținut valoarea totală a lipsei de folosință pentru perioada 05.12.1997-18.02.2013 ca fiind de 762.700 lei și, fără a analiza acest capăt de cerere prin prisma aplicării dispozițiilor legale privind începutul prescripției extinctive, a admis acțiunea și a obligat paratul la plata către reclamant a sumei menționate.

Recurentul-pârât a mai arătat că instanța de prim control judiciar a respins apelul său fără a avea în vedere caracterul devolutiv al acestei căi de atac, precum și cu încălcarea dispozițiilor obligatorii prevăzute în hotărârea de casare.

Astfel, recurentul-pârât a susținut că, în mod greșit, a fost respins motivul de apel care viza împrejurarea că în rejudecarea pricinii tribunalul nu a administrat probe pe capătul de cerere privitor la contravaloarea lipsei de folosință, pe considerentul prevăzut de dispozițiile art. 129 alin. (5

1

) din C. proc. civ. de la 1865.

Recurentul-pârât a susținut că este total greșită abordarea instanței de apel în raport de cele reținute în hotărârea de casare, subliniind că aceasta avea obligația, ca instanță de control judiciar, să aibă în vedere recomandările instanței de casare și să dispună administrarea unor probe noi în soluționarea capătului de cerere privind contravaloarea lipsei de folosință.

S-a menționat că, ceea ce omite instanța de apel, este faptul că era o obligație a acestei instanțe (precum și a instanței de fond) completarea și administrarea altor probe, întrucât constituiau îndrumări ale instanței de casare, îndrumări ce sunt obligatorii pentru instanțele învestite cu rejudecarea cauzei.

Recurentul-pârât a apreciat că cele doua instanțe, și mai ales instanța de apel a analizat superficial considerentele hotărârii de casare și nu a ținut cont de îndrumările acesteia.

În continuare, recurentul-pârât a mai arătat că din decizia de casare reiese cu evidență că este vorba de rejudecarea capătului de cerere privind contravaloarea lipsei de folosință cu toate argumentele juridice, probele ce implicau tranșarea acestei cereri pe fond, din moment ce până la acest stadiu procesual instanțele s-au pronunțat doar pe excepție și că, în opinia sa, urmau a fi analizate atât condițiile răspunderii civile delictuale, cât și cuantumul pretențiilor.

Mai mult, s-a susținut, instanța de casare a făcut trimitere, prin raportare la data de la care începe să curgă prescripția, la art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958, stabilind acest moment ca fiind 26 ianuarie 2012, data când s-a cunoscut cel vinovat de producerea pagubei; cel puțin din această perspectivă instanța de apel avea obligația administrării unor noi probatorii, respectiv o noua expertiză ce urma a se circumscrie îndrumărilor instanței de recurs.

Recurentul-pârât a susținut că expertiza efectuată în primul ciclu procesual a stabilit o valoare a lipsei de folosință pentru perioada 05.12.1997-18.02.2013. Or, instanța de apel total greșit a reținut că în speță s-a efectuat deja o expertiză, atâta timp cât, în considerarea hotărârii de casare, perioada stabilirii pretinsei lipse de folosință are ca punct de plecare data de 26 ianuarie 2012.

Având în vedere termenul general de prescripție de 3 ani și recomandările instanței de recurs privind momentul de început al curgerii prescripției, instanța de apel avea obligația nu numai să admită proba cu expertiza pe care a solicitat-o, dar și să dispună o expertiză care să stabilească pretinsa pretenție pentru perioada 26 ianuarie 2009-26 ianuarie 2012.

S-a susținut că greșit a reținut instanța de apel faptul că pârâtul trebuie obligat la valoarea totală a lipsei de folosință, întrucât îndrumările instanței de recurs sunt clare, iar perioada pentru care s-ar putea pretinde eventuale pretenții a fost indicată anterior.

Cum în cauza instanțele s-au pronunțat anterior doar pe excepția prescripției până la momentul casării, prin decizia civilă nr. 2439/2015, recurentul-pârât a apreciat că se impune și analiza pe fond a capătului de cerere privind contravaloarea lipsei de folosință, prin verificarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, subliniind că nici fapta ilicită și nici vinovăția nu pot fi reținute in sarcina sa și că niciuna dintre cele două instanțe nu au analizat aceste aspecte.

A mai adăugat că, abia prin decizia civilă nr. 124/2012, s-a constatat că Municipiul București este proprietarul construcției, aceasta fiind edificată de către SC B. SA și că, prin acțiunea ce a format obiectul Dosarului nr. x/2003 (x/300/2003), reclamantul a solicitat obligarea SC B. SA să desființeze construcția edificată pe proprietatea sa și nu pe Municipiul București.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 17 august 2017, intimatul-reclamant a invocat excepția nulității recursului, în condițiile art. 306 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, întrucât recurenta nu a indicat în concret motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, criticile formulate vizând pretinse aspecte de netemeinicie sau omisiunea administrării unei probe cu expertiza; totodată, a invocat excepția netimbrării recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia.

Înalta Curte, în ședința din 28 septembrie 2017, a respins atât excepția de netimbrare a recursului, avându-se în vedere că recurentul-pârât a plătit taxa judiciară de timbru în cuantumul fixat de instanță, cât și excepția nulității recursului pentru nemotivare invocată de intimatul-reclamant, prin întâmpinare, reținând că pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de lege criticile formulate.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și va fi respins în considerarea următoarelor argumente:

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.

Din perspectiva motivului de recurs indicat, recurentul-pârât a invocat încălcarea dispozițiilor obligatorii prevăzute în decizia de casare, subliniind că instanțele aveau obligația să examineze capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință, cu analizarea aplicabilității în cauză a art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.. prevăd obligativitatea hotărârilor instanței de control judiciar cu privire la problemele de drept dezlegate și la necesitatea administrării unor probe.

Astfel, analiza criticilor recurentului-pârât subsumate motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. presupune verificarea limitelor și îndrumărilor stabilite de instanța de casare în ciclul procesual anterior pentru a se putea concluziona dacă acestea au fost respectate de instanța de rejudecare.

Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței. Astfel, instanța de apel a respectat, aplicat și interpretat corect normele legale incidente în cauză făcând o analiză judicioasă și corectă a pricinii în limitele statornicite de art. 315 C. proc. civ.

Se reține că, ceea ce s-a criticat în recursul finalizat prin decizia de casare a instanței supreme nr. 2439 din 25 noiembrie 2015, ale cărei dispoziții obligatorii se afirmă că au fost încălcate, reprezintă soluția dată de instanța de fond și instanța de prim control judiciar cu privire la capătul 2 din cererea de chemare în judecată, respectiv greșita admitere a excepției prescripției pentru perioada 05.12.1997-17.02.2010 și respingerea obligării pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință aferentă acestei perioade, în sensul că atât instanța de fond, cât și instanța de apel au stabilit greșit momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție.

Se constată că, prin decizia de casare s-a stabilit că momentul de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune al reclamantului privind capătul 2 din cererea de chemare în judecată vizând contravaloarea lipsei de folosință este data de 26 ianuarie 2012 - când decizia civilă nr. 124 din 26.01.2012 a Curții de Apel București (prin care s-a stabilit că proprietar al construcției este Municipiul București) a rămas irevocabilă, dată când s-a cunoscut cel vinovat de producerea pagubei, în considerarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958.

În alți termeni, trebuie reafirmat că din considerentele deciziei pronunțate de instanța de casare se desprinde ideea că acțiunea reclamantului nu este prescrisă pentru perioada 05.12.1997-17.02.2010 și, dat fiind că instanțele anterioare nu au dezlegat capătul 2 din cererea de chemare în judecată vizând contravaloarea lipsei de folosință aferentă acestui interval, întrucât s-au pronunțat numai pe excepția prescripției, instanța supremă a casat, în parte, sentința primei instanțe și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond raportat la această excepție.

Față de acest nex procesual, Înalta Curte reține că susținerea recurentului-pârât potrivit căreia, în mod greșit, instanța de apel a respins motivul de apel care viza împrejurarea că în rejudecarea pricinii tribunalul nu ar fi administrat alte probe pe capătul de cerere privitor la contravaloarea lipsei de folosință, pe considerentul prevăzut de dispozițiile art. 129 alin. (5

1

) C. proc. civ., este neîntemeiată și urmează a fi înlăturată.

Și aceasta întrucât, astfel cum reiese din actele dosarului, în rejudecarea pricinii la instanța de fond pârâtul nu a solicitat administrarea altor probe, iar dispozițiile art. 129 alin. (5

1

) C. proc. civ. stipulează clar în această privință că părțile nu pot să invoce în calea de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care acestea nu le-au propus și nu le-au administrat în condițiile legii.

Referitor la critica potrivit căreia, instanța de apel trebuia să aibă în vedere recomandările instanței de casare și să dispună administrarea unor probe noi în soluționarea capătului de cerere privind contravaloarea lipsei de folosință, și aceasta urmează a fi înlăturată.

În acest context, Înalta Curte, reamintind inexistența unei dispoziții în decizia de casare în sensul administrării unor probe noi, reține că instanța de prim control judiciar, în acord cu dispozițiile art. 295 C. proc. civ. care permit instanței de apel de a aprecia asupra încuviințării probelor noi, în funcție de necesitatea lor pentru soluționarea cauzei, a respins motivat proba cu expertiză solicitată de apelantul-pârât, explicând de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat.

Așadar, instanța de apel a trecut corect la soluționarea cauzei uzând de dreptul suveran de apreciere a probelor și văzând statuările obligatorii ale instanțe de casare.

Înalta Curte reține că, atât instanța de fond, cât și instanța de apel nu erau obligate să administreze o nouă probă cu expertiza, câtă vreme aceasta nu a fost recomandată prin decizia de casare, nu a fost solicitată de părți, în condițiile legii, și câtă vreme instanța s-a considerat lămurită în privința cuantumului pretențiilor solicitate de reclamant, cuantum care reiese din concluziile raportului de expertiză deja administrat în cauză.

Critica recurentului-pârât potrivit căreia expertiza efectuată în primul ciclu procesual a stabilit o valoare a lipsei de folosință pentru perioada 05.12.1997-18.02.2013, iar, instanța de apel greșit a reținut că în speță s-a efectuat deja o expertiză, atâta timp cât, în considerarea hotărârii de casare, perioada stabilirii pretinsei lipse de folosință are ca punct de plecare data de 26 ianuarie 2012, este neîntemeiată. După cum neîntemeiată este și critica ce vizează obligația instanței de apel de a admite expertiza pe care a solicitat-o, care să stabilească pretinsa pretenție pentru perioada 26.01.2009-26.01.2012, raportat la termenul general de prescripție de 3 ani, precum și aceea în raport cu care greșit a reținut instanța de apel faptul că pârâtul trebuie obligat la valoarea totală a lipsei de folosință.

Aceasta față de faptul că expertiza efectuată în primul ciclu procesual include și perioada 05.12.1997-17.02.2010, precum și ținând cont că prin decizia de casare nu au fost date îndrumări instanței de trimitere în sensul administrării altor probe.

În egală măsură se constată că, în mod legal, ambele instanțe au reținut că pârâtul trebuie obligat la valoarea totală a lipsei de folosință pentru întreaga perioadă solicitată în cauză, sumă stabilită prin concluziile raportului de expertiză. Și aceasta întrucât, prin decizia de casare s-a stabilit că momentul de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune al reclamantului privind capătul 2 din cererea de chemare în judecată vizând perioada 05.12.1997-17.02.2010 și contravaloarea lipsei de folosință aferentă acestei perioade, este data de 26 ianuarie 2012, dată când s-a cunoscut cel vinovat de producerea pagubei, în considerarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, instanțele de fond și de apel au făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 8 alin. (1) raportat la art. 3 din Decretul nr. 167/1958, verificând dacă, la data formulării cererii de chemare în judecată, în cauza de față se împlinise sau nu termenul general de prescripție de 3 ani, termen ce a început să curgă de la data de 26 ianuarie 2012. Practic, recurenta, invocând împrejurarea că reclamantului i s-ar cuveni, cu titlu de despăgubire, contravaloarea lipsei de folosință a terenului începând cu data de 26 ianuarie 2009, ignoră cu desăvârșire atât chestiunile de drept dezlegate de instanța de casare, cât și mecanismul curgerii termenului de prescripție. Concret, aceasta susține, în continuare, că momentul de la care curge termenul de prescripție este data când s-a produs paguba, nu momentul subiectiv al cunoașterii atât a prejudiciului, cât și a persoanei răspunzătoare și, mai mult, inversează sensul curgerii termenului de prescripție.

În ceea ce privește critica referitoare la neanalizarea condițiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte, așa cum s-a arătat anterior, constată că pricina a fost trimisă spre rejudecare la instanța de fond raportat la excepția prescripției și nu din perspectiva verificării întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului.

Astfel, față de acest cadru procesual, reținerea răspunderii civile delictuale prin prisma faptei săvârșite, a existenței prejudiciului și a legăturii de cauzalitate a rămas irevocabilă, rămânând în analiză doar cuantificarea prejudiciului pentru perioada reținută ca prescrisă.

Prin urmare, în raport de considerentele deciziei de casare, se va înlătura susținerea recurentului-pârât potrivit căreia, în opinia sa, se impuneau a fi analizate și condițiile răspunderii civile delictuale.

Înalta Curte, în raport de argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefo