ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2541/2018

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/09.04.2014, reclamantul A., a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin primar general și Consiliul General al Municipiului București, solicitând obligarea pârâților la plata următoarelor sume: 90.850 euro (echivalentul a 408.825 RON RON), reprezentând diferența de valoare pentru exproprierea imobilului proprietatea sa situată în București; 10.000 EURO (echivalentul a 45.000 RON RON), reprezentând lipsa de folosință pentru imobil, aferentă perioadei 1 aprilie 2011 - 18 octombrie 2013 și plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile înscrise în Legea nr. 255/2010, Legea nr. 33/1994, art. 562 alin. (3) C. civ., art. 998 C. civ., art. 999 C. civ., art. 1349 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1320/15.11.2016 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a fost respinsă cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul A.

Prin decizia civilă nr. 1042A din 04.12.2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis, apelul reclamantului. A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că:

A obligat pârâtul Municipiul București să plătească reclamantului suma de 27.160 RON reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului în perioada 1 aprilie 2011-18 octombrie 2013.

A obligat pârâtul Municipiul București la plata către reclamant a sumei de 3000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente fondului.

A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței civile.

A obligat intimatul Municipiul București la plata către apelant a sumei de 977,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente apelului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiului București, fiind încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pârâtul susține, în esență, că instanța de apel, prin considerentele deciziei recurate a vizat împrejurări nereținute de instanța de fond, în raport de care a procedat la schimbarea, în parte, a hotărârii primei instanțe.

Tribunalul București, în primă instanță, nu a reținut că despăgubirile reprezentând contravaloarea lipsei de folosință determinată de ocuparea efectivă a imobilului, anterior emiterii deciziei de expropriere sunt cuprinse/asimilate despăgubirilor reprezentând valoarea imobilului de la momentul operării transferului de proprietate.

Mai mult, deși din probatoriile administrate în cauză rezultă că transferul dreptului de proprietate, în cadrul procedurii de expropriere a operat la data de 19.08.2013, data emiterii Dispoziției de expropriere nr. x, acțiunea fiind promovată la data de 27.03.2014, instanța de apel, reține ca fiind întrunite în cauză condițiile răspunderii pentru fapta proprie reglementate de prevederile art. 1357 C. civ. - prejudiciul cauzat proprietarului - reclamantul apelant fiind reprezentat de lipsirea lui de folosința bunului imobil.

În dezvoltarea motivului casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul susține că, în cauză, contrar celor reținute prin considerentele deciziei recurate, instanța de fond nu s-a pronunțat în sensul că despăgubirile reprezentând contravaloarea lipsei de folosință determinată de ocuparea efectivă a imobilului anterior emiterii deciziei de expropriere sunt cuprinse/asimilate despăgubirilor reprezentând valoarea imobilului de la momentul operării transferului de proprietate în cadrul procedurii de expropriere.

Dimpotrivă, prima instanță a avut în vedere cadrul legal reglementat pentru despăgubirile ce pot fi acordate în caz de expropriere pentru lucrări de utilitate publică, lipsa de folosință pentru perioada anterioară emiterii deciziei de expropriere nefiind susceptibilă a fi asimilată despăgubirilor solicitate pe temeiul legii speciale, Legea nr. 255/2010.

Din această perspectivă și având în vedere că la data de 19.08.2013 a fost emisă Dispoziția de expropriere nr. x, operând transferul dreptului de proprietate, cu luarea în considerare a acordului proprietarului asupra valorii despăgubirilor propuse de expropriator, instanța de fond, în mod temeinic și legal, a respins acțiunea, cu privire la capătul de cerere privind acordarea contravalorii lipsei de folosință.

Instanța de apel nu a avut în vedere faptul că, la data promovării acțiunii, 27.03.2014, reclamantul A. nu avea calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat, respectiv nu mai putea afirma un drept ori pretinde ocazionarea unui prejudiciu, chiar și pentru o perioadă anterioară operării transferului dreptului de proprietate prin exproprierii.

Nu în ultimul rând, obiect al cauzei nu îl constituie o acțiune în revendicare, cu plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, de către posesorul neproprietar, în beneficiul proprietarului neposesor.

În conformitate cu prevederile art. 563 C. civ. ce reglementează acțiunea în revendicare proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept el are, de asemenea, dreptul la despăgubiri dacă este cazul.

Or, prin Dispoziția nr. x din 19.08.2013 a Primarului General al Municipiului București privind decizia de expropriere a imobilelor afectate de lucrarea de utilitate publică de interes local "Artera de circulație între B-dul x și B-dul y", la art. 1 din dispoziție se prevede că "De la data emiterii prezentei Dispoziții operează de drept transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor.. din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice precizate în Anexa nr. 1, în proprietatea publică a Municipiului București."

Prin urmare, titular al dreptului de proprietate asupra imobilului pentru care este solicitată contravaloarea lipsei de folosință, la data promovării acțiunii, 27.03.2014, nu este reclamantul A., ci Municipiul București.

Este considerentul pentru care instanța de fond constatând că a intervenit transferul dreptului de proprietate prin efectul exproprierii, luând act că reclamantul și-a exprimat acordul cu privire la valoarea despăgubirii propuse de expropriator și având în vedere dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, a respins acțiunea, pe capătul de cerere privind acordarea contravalorii lipsei de folosință, ca neîntemeiată.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și trimiterea spre rejudecare primei instanțe, fiind aplicabilă ipoteza art. 480 alin. (3) C. proc. civ., apreciind că pentru o bună administrare a justiției se impune trimiterea la o altă instanță de același grad.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a procedat la comunicarea cererii de recurs.

Intimatul-reclamant A. a depus, în termen legal, întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, motivat de faptul că nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului.

Recurentul-pârât a depus, în termen legal, răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului și admiterea acestuia.

La data de 26 martie 2018, a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a constatat că recursul a fost declarat în termenul legal, fiind motivat și scutit de plata taxei judiciare de timbru, dar, în cauză, nu este deschisă calea de atac a recursului, iar, prin întâmpinare, intimatul-reclamant a invocat excepția nulității recursului, întrucât criticile nu se încadrează în prevederile art. 488 C. proc. civ.

Completul de filtru C7, la data de 26 martie 2018, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea lui părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

La dosar a depus punct de vedere la raport Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin care a solicitat admiterea excepției inadmisibilității recursului, reținută prin raport.

Constatându-se încheiată procedura de filtrare, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. s-a fixat termen pentru soluționarea căii de atac la data de 15 iunie 2018, fără citarea părților.

Examinând recursul, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepția de inadmisibilitate, reținută prin raportul întocmit în cauză, a cărei analiză este prioritară excepției nulității recursului, Înalta Curte urmează a-l respinge, ca inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Prin dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a stabilit că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

Prin urmare, revine persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesual civile, aceeași pentru subiectele de drept aflate în situații identice.

Totodată, principiul legalității căilor de atac exclude examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte situații și în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern prin legea procesuală.

Din dispozițiile C. proc. civ. rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, este și cea privind existența unei hotărâri determinate ca atare de lege ca susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale.

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, nedevolutivă și, ca regulă, nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia, în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul judiciar privind conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept.

Potrivit dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial nr. 89 din 12 februarie 2013, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2015 și O.U.G. nr. 95/2016 "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2018 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (…) materie de expropriere (…). De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."

Totodată, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive, cele date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs".

În speță, obiectul cauzei îl constituie pretențiile reclamantului reprezentând diferența de valoare pentru exproprierea imobilului, precum și lipsa de folosință pentru imobil, cererea de chemare în judecată fiind întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 255/2010, Legii nr. 33/1994, art. 998-999 vechiul C. civ. și art. 1349 C. civ., instanțele de fond analizând acțiunea reclamantului din perspectiva respectării cerințelor legale prevăzute pentru expropriere, în raport de prevederile Legii nr. 255/2010 și Legii nr. 33/1994, astfel că obiectul cauzei pendinte este circumscris unui litigiu de expropriere.

Din interpretarea dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, rezultă că decizia pronunțată în soluționarea unui litigiu de expropriere, în apel, nu este supusă căii de atac a recursului, decizia pronunțată de instanța de apel fiind definitivă în sensul dispozițiilor art. 634 din C. proc. civ.

De asemenea, se reține că potrivit art. 123 alin. (1) C. proc. civ.:

"Cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute la art. 120."

În consecință, chiar dacă partea a invocat și dispozițiile art. 998-999 și art. 1349 C. civ. în legătură cu capătul de cerere privind contravaloarea dreptului de folosință, în cauză sunt incidente prevederile art. 123 alin. (1) din C. proc. civ., soluționarea cererilor accesorii și incidentale fiind de competența instanței care are îndreptățirea a judeca cererea principală.

Totodată, în temeiul art. 460 alin. (2) C. proc. civ. potrivit căruia "Dacă prin aceeași hotărâre au fost soluționate și cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală", capetele de cerere accesorii sunt supuse acelorași căi de atac ca și capătul de cerere formulat în cererea principală.

Faptul că în cuprinsul deciziei atacate instanța de apel a menționat, eronat, că aceasta este supusă recursului, în 30 de zile de la comunicare, nu are relevanță juridică, întrucât, în speță, calea de atac este reglementată de lege, respectiv de dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Astfel, în temeiul principiul legalității căilor de atac reglementat de art. 7 și art. 457 din C. proc. civ., o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac reglementate expres de lege. În afară de căile de atac pe care legea le prevede, nu pot fi folosite alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

În consecință, în raport de principiul legalității și de dispozițiile legale sus-citate, decizia nr. 1042A din 4 decembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care a fost soluționat apelul într-un litigiu în materia exproprierii, nu este supusă căii de atac a recursului, pe niciuna din părțile hotărârii prevăzute de dispozițiile art. 461 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 1042A din 4 decembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15.06.2018.