ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 330/2020

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

A. Primul ciclu procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2011, la data de 05.05.2011, reclamanții H. București, A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General și Primăria Municipiului București prin Primarul General, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților: la plata sumei de 477.720 euro (echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății), reprezentând lipsa de folosință în perioada 01 mai 2008 - 01 mai 2011 pentru terenul proprietatea reclamanților situat în București, str. x, sectorul 1; la plata unei chirii viitoare în cuantum de 13.270 euro/lună (1 euro/mp/lună) și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanții au arătat că sunt proprietarii imobilului menționat, că potrivit PUG-ului capitalei acesta a fost încadrat în zona a VI-a - zona spațiilor verzi publice cu acces nelimitat - și cu toate demersurile pe care le-au făcut pentru aprobarea unui alt plan zonal, solicitările nu le-au fost aprobate, astfel încât sunt în imposibilitate de a exercita dreptul de proprietate în deplinătatea lui, limitările aduse exercițiului acestuia fiind de natură a aduce atingere înseși substanței dreptului, imposibilitatea folosirii terenului echivalând cu scoaterea lui din circuitul civil și cu o veritabilă expropriere de fapt.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 C. civ., art. 44 alin. (2) și (3) din Constituția României, art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, art. 1075 - 1077 C. civ., art. 998 - 999 C. civ.

Ulterior, valoarea obiectului cererii a fost precizată de către reclamanți, la suma de 5.993.478 euro, solicitându-se și pentru viitor o chirie de 12 euro/mp/lună.

Prin Sentința civilă nr. 1352 din 19 iunie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții; a obligat pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, la plata către reclamanți a sumei de 2.662.980 euro, în echivalentul în RON la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință aferentă perioadei 1.05.2008 -19.06.2013; a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 5.000 RON reprezentând onorariu de expert.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că reclamantei H. București și numiților C. și D., li s-a restituit dreptul de proprietate asupra terenului lot x situat în intravilanul Municipiului București, str. x, în suprafață de 13.270 mp, în baza titlului de proprietate nr. x eliberat de Prefectura Municipiului București la data de 15.04.2002 în temeiul Ordinului Prefectului nr. 244/15.04.2002, în conformitate cu prevederile art. 41 din Legea nr. 18/1991 republicată, privind fondul funciar, art. 34 din Legea nr. 1/2000 și a procesului-verbal nr. x/21260 eliberat la data de 21.05.2002 de Primăria Sectorului 1 București.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x la data de 01.02.2005, de către BNP E., C. i-a vândut reclamantei A., cota indiviza de 3/8 din imobilul descris mai sus, respectiv 4.976,25 mp.

D. a decedat și a fost moștenită de către reclamantul B., conform certificatelor de moștenitor depuse la dosar.

Potrivit adresei nr. x/17.10.2008, Planul urbanistic general aprobat prin H.C.G.M.B nr. 269/2000 suprafața de teren de 13.270 mp, situată în str. x, a fost încadrată în zona spațiilor verzi amenajate - subzona V1A - parcuri, grădini, scuaruri și fâșii plantate publice.

Pentru a putea deroga de la prevederile Planului urbanistic general, prin schimbarea folosinței și destinației terenului, în vederea edificării unui imobil, reclamanții au întocmit un plan urbanistic zonal "str. x, București", conform căruia suprafața actuală a spațiilor verzi, de 13.270 mp, va fi diminuată la 4000 mp, restul terenului urmând a fi ocupat de construcții (5300 mp) și alei, terase și parcaje (3970 mp). În vederea aprobării ulterioare a PUZ-ului menționat, reclamanții au obținut avizul favorabil de urbanism nr. x/14.05.2003, a cărui valabilitate a fost stabilită de emitent la 5 ani, până la data de 14.05.2008, fără însă ca între timp planul să fie aprobat de Consiliul General al Municipiului București.

Ulterior, prin Sentința civilă nr. 3385/3.12.2008 a Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal (irevocabilă prin Decizia civilă nr. 539/26.02.2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a), pârâta Primăria Municipiului București a fost obligată să emită un nou aviz de urbanism favorabil pentru P.U.Z. "str. x".

Prin Decizia civilă nr. 2489/30.11.2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au fost admise recursurile reclamanților din prezenta cauză împotriva Sentinței civile nr. 1435/10.04.2009 a Tribunalului București, a fost modificată în tot sentința, fiind obligată pârâta Autoritatea Regională pentru Protecția Mediului București să emită avizul de mediu pentru PUZ - Birouri, locuințe, cu privire la imobilul situat în str. x, București.

Prin cererile nr. x/13.05.2010 și nr. y/13.05.2010, reclamanții au solicitat Primăriei Municipiului București - Direcția de Urbanism și Amenajarea Teritoriului și Direcției Asistență Tehnică și Juridică a CGMB, emiterea hotărârii de aprobare a Planului Urbanistic Zonal pentru imobilul proprietatea reclamanților situat în municipiul București, str. x, solicitare respinsă pe motiv că terenul în discuție este încadrat în zona V1-a zona spațiilor verzi publice cu acces nelimitat.

În plus, Tribunalul a reținut că reclamanta H. București a ridicat, în cadrul dosarului nr. x/2008 al Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 71 alin. (1) și alin. (2) al O.U.G. nr. 114/2007 care modifică și completează O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, potrivit cărora schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, reducerea suprafețelor acestora ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora. Prin Decizia nr. 1416/17.12.2008, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate, reținând: "împrejurarea că în practică, așa cum arată autorul excepției, pot apărea abuzuri cu consecințe prejudiciabile pentru proprietarii terenurilor ce fac obiectul reglementării criticate constituie exclusiv o problemă de fapt, asupra căreia urmează a se pronunța instanțele judecătorești ordinare, Curtea Constituțională nefiind competentă a decide cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale criticate. Că, pentru lipsa de folosință a terenurilor proprietate privată amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, proprietarii terenurilor sunt îndreptățiți să beneficieze de despăgubiri. Astfel, nimic nu împiedica persoana care a suferit un prejudiciu cauzat de interdicția instituită prin lege, să solicite autorităților administrației publice locale repararea pagubei produse, potrivit dispozițiilor dreptului comun".

Ca atare, Tribunalul a constatat că, în ciuda tuturor demersurilor întreprinse de către reclamanți până la acest moment, aceștia nu și-au putut exercita atributele dreptului de proprietate, fiind limitați de PUG-ul actual, la a utiliza terenul potrivit funcțiunilor de spațiu plantat public.

În drept, a fost reținută incidența dispozițiilor art. 44 alin. (2) și (3) din Constituția României, art. 480 C. civ., stabilindu-se că prin interzicerea construirii sau amplasării de obiecte sau materiale pe teren, care atrag după sine și pierderea posibilității de a vinde imobilul în condiții normale de piață, se poate reține existența unei ingerințe în dreptul exclusiv de proprietate al reclamanților, care din cauza restrângerii excesive a posibilității de exercitare (în condițiile în care pe respectivul teren nu s-a identificat practic nicio modalitate de valorificare), echivalează cu o privare de proprietate, expropriere în fapt a reclamanților, fără a exista o justă și prealabilă despăgubire.

Tribunalul a reținut că reclamanții dețin un bun în sensul art. 1 Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că interdicția schimbării destinației terenului ce face obiectul prezentului dosar, care, deși neamenajat ca spațiu verde, este prevăzut ca atare în Planul Urbanistic General al Municipiului București, reprezintă o privare a reclamanților de bunul lor, în sensul celei de-a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică în specialitatea evaluarea proprietății imobiliare efectuat în cauză, Tribunalul a reținut că prin obligarea pârâtei la plata sumei de 2.662.980 euro, în echivalentul în RON la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință aferentă perioadei 1.05.2008 - 19.06.2013, criteriul proporționalității ar fi respectat, motiv pentru care a admis în parte acțiunea în acest sens.

Au fost respinse, ca neîntemeiate, pretențiile reclamanților privind contravaloarea lipsei de folosință pentru viitor, considerându-se că prejudiciul invocat nu este unul actual, fiind doar unul eventual în condițiile în care pot interveni schimbări în situația juridică a terenului.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții H. București, A. și B. și pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

Reclamanții au criticat hotărârea instanței de fond atât sub aspectul cuantumului prejudiciului privind lipsa de folosință, cât și sub aspectul respingerii solicitării lor de stabilire a unei chirii viitoare.

Pârâtul Municipiul București a susținut că pronunțarea hotărârii a avut loc cu încălcarea dispozițiilor legale care reglementează dreptul de proprietate și limitele exercitării acestuia, fiind permisă ingerința statului, pentru protejarea unui interes superior, în prerogativele dreptului de proprietate ale unei persoane, iar art. 480 C. civ. corespunde exigențelor art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează, în substanță, dreptul de proprietate. Instanța de fond a făcut aplicabilitatea dispozițiilor art. 998 - 999 din C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, fără a verifica dacă sunt întrunite cerințele care justifică atragerea răspunderii civile delictuale în sarcina Municipiului București, având în vedere că prin emiterea PUG-ului, Municipiul București nu a săvârșit o faptă ilicită, ci a emis un act în acord cu dispozițiile legii pentru asigurarea unui mediu de viață sănătos. Împotriva sentinței primei instanțe au formulat apel reclamanții H. București, A. și B., prin mandatar A., și pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.

Prin Decizia civilă nr. 305 A din 11 mai 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul Municipiul București; a admis apelul formulat de reclamanți și în consecință a schimbat în parte sentința apelată, în sensul obligării pârâtului la plata către reclamanți a unei despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 13.270 mp, situat în București, str. x, calculată la nivelul a 2,67 euro/mp/lună, începând cu 20.06.2013, cât timp se menține regimul juridic actual al imobilului; a menținut restul dispozițiilor sentinței și a obligat pe apelantul-pârât la plata către apelanții-reclamanți A. și B. a sumei de 2.503 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primar General, solicitând modificarea în tot a soluției și respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 919/25.05.2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul, a casat decizia și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Pentru a decide astfel, instanța supremă, analizând cu prioritate critica referitoare la greșita obligare a recurentului la plata de despăgubiri pentru lipsa unui temei legal, a constatat că verificarea pretențiilor reclamanților de către instanța de apel a fost realizată atât din perspectiva aplicării dispozițiilor legale consacrate de dreptul intern (art. 998 C. civ.) ale căror condiții s-a reținut a nu fi îndeplinite, cât și a normelor europene consacrate în art. 1 din primul Protocol, ale căror cerințe s-a apreciat a fi întrunite, în baza cărora pârâtul a fost obligat la plata despăgubirilor solicitate.

Din această perspectivă, a reținut că reclamanții au solicitat verificarea pretenției deduse judecății doar din perspectiva cadrului legal intern reprezentat de dispozițiile art. 998 C. civ., temei juridic care a fost invocat de aceștia în cuprinsul acțiunii cu care au învestit instanța de fond având ca obiect obligarea pârâtului la plata unor sume de bani. Cauza juridică a acțiunii reclamanților - înțeleasă ca scop către care se îndreaptă voința celui care reclamă în justiție - constă în intenția obținerii de către aceștia de despăgubiri bănești ca urmare a faptei, negative, imputabile pârâtului, de a nu modifica Planul Urbanistic General, faptă care îi împiedică să își exercite atributele dreptului de proprietate asupra imobilului teren.

Prin urmare, sumele de bani solicitate de reclamanți își au izvorul într-o faptă civilă delictuală prevăzută de art. 998 C. civ. potrivit căruia "orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara".

Cu toate acestea, prin decizia recurată, deși se reține că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, se constată corect procedeul judiciar realizat de instanța de fond sub aspectul aplicării directe a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional, fără însă ca raționamentul juridic îmbrățișat atât de instanța de fond, cât și de cea de apel să fi fost justificat sub aspectul înlăturării normei interne și al aplicării directe, pe baza priorității, a Convenției europene și a jurisprudenței Curții de la Strasbourg, în baza art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României.

S-a reținut de către instanța de recurs, că aplicarea contradictorie în cauză, atât a normei legale din dreptul intern, în examinarea pretenției privind acordarea de despăgubiri pentru sumele de bani constând în lipsa de folosință având ca premisă răspunderea extracontractuală, cât și a normei convenționale înscrise în art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană, denotă împrejurarea că instanțele de fond nu au identificat neechivoc temeiul de drept al acțiunii în raport cu care trebuia verificată temeinicia pretențiilor formulate de reclamanți.

Fiind învestite cu soluționarea unei cereri în pretenții ce implică incidența dispozițiilor art. 998 C. civ., instanțele de fond aveau obligația de a realiza o analiză nemijlocită, directă, de compatibilitate a dispozițiilor din legea națională cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și cu jurisprudența contenciosului european.

În contextul în care sunt invocate de către părți încălcări ale drepturilor lor fundamentale, prevăzute și garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, examinarea sub aspectul menționat se impunea tocmai pentru a se verifica în concret păstrarea justului echilibru între interesele statului și cele ale reclamanților.

Or, numai în ipoteza identificării existenței unor neconcordanțe ori incompatibilități dintre norma legală din dreptul intern (evocată de reclamanți în cuprinsul cererii de chemare în judecată) cu dispozițiile Convenției europene, instanțele de judecată sunt îndreptățite a da eficiență priorității blocului de convenționalitate, în sensul inaplicabilității normei interne și al aplicării directe a normei convenționale, apreciată mai favorabilă.

Prin urmare, s-a reținut că, față de aceste contradicții semnalate, se impune ca instanța de trimitere să identifice temeiul juridic al cererii cu care a fost învestită și să procedeze la soluționarea cauzei în raport cu norma juridică pe care o va reține ca aplicabilă cauzei.

B. Al doilea ciclu procesual

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 20 iunie 2017, sub nr. x/2011*.

Prin Decizia civilă nr. 511 A din 22 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în majoritate, urmare a constituirii completului de divergență, a fost admis apelul formulat de pârât împotriva Sentinței civile nr. 1352 din 19.06.2013 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pe care a schimbat-o integral, în sensul că a respins în întregime cererea de chemare în judecată, ca nefondată; a fost respins, ca nefondat, apelul reclamanților împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva Deciziei civile nr. 511 A din 22 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs reclamanții, care au solicitat modificarea deciziei atacate, cu consecința admiterii apelului, schimbării în parte a sentinței Tribunalului București în sensul obligării pârâtului Municipiul București la plata sumei de 5.993,478 euro, conform variantei 3 din raportul de expertiză efectuat în cauză, precum și a sumei de 12 euro/mp/lunar începând cu data de 20.06.2013, cât timp se menține regimul juridic actual al imobilului, iar în subsidiar la plata sumei de 2.662.980 euro, precum și la plata sumei de 2,67 euro/mp/lunar începând cu data de 20.06.2013, cât timp se menține regimul juridic actual al imobilului; respingerea apelului formulat de Municipiul București, prin Primarul General.

Prin Decizia civilă nr. 692 din 03 aprilie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamanții H. București, A., B. împotriva Deciziei nr. 511 A din 22 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Pentru a decide astfel, instanța supremă a reținut că este întemeiată susținerea conform căreia, în soluționarea cauzei la rejudecare, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la obligativitatea problemelor de drept dezlegate, atunci când a considerat că decizia de casare ar fi tranșat asupra temeiului de drept al cererii de chemare în judecată, că acesta ar fi dat în mod exclusiv de dispozițiile art. 998 C. civ. și că instanța de trimitere ar fi trebuit să realizeze doar o verificare a concordanței acestui text cu normele convenționale, pentru a aprecia asupra priorității aplicării lor.

În realitate, instanța de recurs a reținut o aplicare contradictorie în cauză "a normei legale interne și a celei convenționale", ceea ce în opinia acesteia "denotă împrejurarea că instanțele de fond nu au identificat neechivoc temeiul de drept al acțiunii în raport cu care trebuia verificată temeinicia pretențiilor formulate de reclamanți".

Chiar atunci când de o manieră confuză face referire la dispozițiile art. 998 C. civ. ca "reprezentând temei juridic indicat de reclamanți în cuprinsul acțiunii", decizia de casare nu dă dezlegare temeiului de drept al pretențiilor reclamanților în sensul dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., adică fixând în acest fel limitele rejudecării în apel.

Aceasta întrucât, pe de o parte, trimiterea la dispozițiile art. 998 C. civ. este realizată în contextul în care instanța de recurs anterioară analizează "din această perspectivă" judecata efectuată de instanța de apel în primul ciclu procesual.

Pe de altă parte, ceea ce intră în autoritatea de lucru judecat în cazul tuturor hotărârilor judecătorești - deci, inclusiv în situația deciziilor de casare - sunt acele considerente care au caracter decisiv, explicând și justificând soluția adoptată.

Or, soluția de casare cu trimitere a fost determinată, conform considerentelor deciziei, de necesitatea ca "instanța de trimitere să identifice temeiul juridic al cererii cu care a fost învestită și să procedeze la soluționarea cauzei în raport cu norma juridică pe care o va reține ca aplicabilă cauzei".

În acest context, a reține că temeiul juridic a fost tranșat prin decizia de casare, că el este dat de dispozițiile art. 998 C. civ. și că doar în legătură cu incidența sau nu, a acestui text la speță, trebuie verificate pretențiile reclamanților, reprezintă o denaturare a dezlegărilor în drept cu caracter obligatoriu cărora trebuia să le facă aplicarea instanța de apel la rejudecare.

În ipoteza în care acest aspect ar fi fost tranșat, astfel cum în mod greșit reține instanța de apel, soluția de casare determinată de necesitatea lămuririi temeiului juridic al pretențiilor nu își mai avea nicio justificare. Ca atare, nu este vorba de o statuare "imuabilă" asupra acestui aspect, în sensul în care instanța de recurs ar fi stabilit temeiul juridic al pretențiilor și ar fi trimis cauza spre rejudecare doar pentru a se face verificări asupra încadrării situației de fapt în textul de lege indicat.

La fel, aprecierea că instanța de trimitere ar fi trebuit să facă doar analiza raportului dintre norma internă reprezentată de art. 998 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 pornește de la premisa greșită a identificării și clarificării temeiului juridic al pretențiilor reclamanților de către instanța de recurs, premisă bazată pe aceeași lipsă de distincție între considerentele cu caracter obligatoriu (decisiv și înzestrat cu autoritate de lucru judecat) al deciziei din recurs și considerentele nenecesare (supraabundente) care, nereflectându-se în soluția adoptată, nu sunt înzestrate cu autoritate de lucru judecat și deci, nu se pot impune ca atare la reluarea judecății.

Astfel cum s-a arătat anterior, nefiind vorba de o tranșare a temeiului juridic al pretențiilor reclamanților prin soluția de casare (ca fiind reprezentat de art. 998 C. civ.), ci de necesitatea ca instanța de trimitere să realizeze o astfel de analiză (prin raportare, evident, la elementele cererii de chemare în judecată), este eronat raționamentul instanței de apel conform căruia singura analiză pe care o mai putea face era cea a "concursului juridic dintre art. 998 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1".

S-a reținut că este fondată, de asemenea, critica recurenților-reclamanți referitoare la modalitatea în care instanța de apel a făcut aplicarea art. 294 C. proc. civ., atunci când a considerat că aceștia tind la o modificare a cauzei juridice în apel, prin indicarea unei exproprieri de fapt, ca reprezentând actul de ingerință în dreptul lor de proprietate, fără plata nici unei despăgubiri, impunându-se imobilului un regim urbanistic incompatibil cu dreptul de proprietate privată.

Pentru a ajunge la această concluzie instanța de apel pornește de la aceeași premisă eronată, a "decelării" temeiului juridic prin decizia de casare, considerând că adăugarea, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, alături de prevederile art. 998 - 999 C. civ. și a dispozițiilor art. 480 C. civ. ("chiar prioritar topografic celorlalte texte") art. 44 alin. (2) și (3) din Constituție, nu "schimbă datele problemei și nu reclamă aprecierea învestirii instanței și cu un alt temei juridic decât cel al art. 998 C. civ..".

Or, dispunându-se casarea pentru identificarea temeiului juridic al pretențiilor, instanța de apel nu se putea raporta decât la elementele cererii de chemare în judecată, nefiind în puterea de apreciere a acesteia să înlăture texte legale care fundamentaseră pretențiile reclamanților (considerând că astfel "nu sunt schimbate datele problemei").

Tot astfel, cauza acțiunii (adică izvorul pretențiilor reclamanților, dat de situația de fapt cu încadrarea juridică a acesteia) nu putea fi determinată decât pe baza motivelor acesteia.

Pe acest aspect, reclamanții au arătat, conform cererii care a învestit prima instanță, că pârâtul nu a modificat P.U.G.-ul în sensul solicitat, terenul fiind încadrat în zona a VI-a - zona spațiilor verzi publice cu acces nelimitat -, dar nici nu a procedat la expropriere ori la plata unei indemnizații pentru atingerea adusă dreptului de proprietate, ceea ce echivalează cu o afectare a înseși substanței dreptului și cu o veritabilă "expropriere de fapt".

În acest context, al inexistenței unei reglementări interne a instituției exproprierii de fapt, trebuie văzută și referirea făcută la art. 1 din Protocolul nr. 1 în cuprinsul cererii de chemare în judecată și ulterior, la jurisprudența dezvoltată de instanța europeană în legătură cu protejarea dreptului de proprietate (în asemenea situații în care, fără a se dispune lipsirea efectivă de drept a titularului, prin acte ale autorității statale, i se aduc astfel de atingeri care îi afectează substanța, unită cu lipsa oricărei indemnizări).

Or, fără să se raporteze la elementele acțiunii și ignorând atât temeiurile de drept invocate, cât și cauza indicată a pretențiilor, instanța de apel a reținut că această cauză juridică ar fi reprezentată de "fapta negativă, imputabilă pârâtului, de a nu modifica P.U.G., faptă care îi împiedică pe reclamanți să își exercite atributele dreptului de proprietate asupra imobilului teren".

În acest sens, instanța de apel a reținut pe de o parte, că această cauză juridică ar fi fost identificată ca atare prin decizia de casare și pe de altă parte, că ea ar fi fost menționată și detaliată în acești termeni în cuprinsul cererii de chemare în judecată, în care se arată că "prin nemodificarea Planului Urbanistic General al capitalei prin adoptarea Planului de Urbanism Zonal pe care reclamanții l-au propus cu referire la imobil, au fost lipsiți de folosința bunului".

Considerentul instanței de apel este eronat și realizat în afara cadrului procesual întrucât decizia de casare, pentru argumentele arătate anterior în legătură cu caracterul obligatoriu, înzestrat cu autoritate de lucru judecat, al dezlegărilor în drept ale acesteia, nu tranșează nici chestiunea temeiului legal și nici a cauzei juridice (dimpotrivă, face referire la identificarea normei legale "evocate de reclamanți în cuprinsul cererii de chemare în judecată").

În același timp, considerentul este greșit întrucât în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanții nu fac referire la fapta ilicită ca fiind reprezentată de refuzul autorității de a modifica P.U.G. prin adoptarea P.U.Z. propus de reclamanți, ci la "imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate în deplinătatea sa" de așa manieră încât a fost lipsit de substanța sa, ceea ce echivalează cu o adevărată "expropriere de fapt", contravenind art. 44 alin. (2) și (3) din Constituție, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Referirea pe care o fac reclamanții la refuzul modificării P.U.G.-ului și demersurile anterioare în acest sens nu reprezintă decât parte din prezentarea de către aceștia a elementelor de fapt ale pricinii pentru a arăta modalitatea în care s-a ajuns, urmare a unei anumite conduite a autorităților și în pofida diligențelor depuse de titularii dreptului de proprietate de-a lungul anilor, la lipsirea acestora de atributul de a se "bucura", în sensul dispozițiilor art. 480 C. civ., de proprietatea bunului lor.

Identificând astfel în mod eronat cauza juridică a acțiunii reclamanților ca fiind reprezentată de refuzul autorităților de modificare a P.U.G. în sensul solicitat de către petenți, instanța de apel a reținut și a opus în mod greșit în acest litigiu și efectul pozitiv al lucrului judecat dedus din Decizia nr. 8544/2013 a Curții de Apel Alba Iulia, care a tranșat asupra faptului că "obligarea pârâtului să emită o hotărâre favorabilă de aprobare a P.U.Z.-ului în str. x - " este neîntemeiată.

Critica formulată pe acest aspect de către recurenți are, de asemenea, caracter fondat, în contextul în care, conform cererii de chemare în judecată aceștia n-au pretins impunerea unei asemenea obligații autorității locale, ci dimpotrivă, necontestând dreptul acesteia de a adopta reguli de urbanism sau de a expropria terenuri aflate în proprietate privată, doar au contestat modul ilegal de a proceda (în sensul că nemodificând P.U.Z-ul, nici nu au expropriat terenul și nici nu au acordat o compensație echitabilă).

De aceea, valorificarea efectului pozitiv dedus din hotărârea menționată anterior, pe motiv că "obiectul acelei acțiuni reprezintă cauza juridică a celei din prezentul proces" este lipsită de pertinență și de relevanța juridică pe care o acordă instanța de apel dezlegărilor jurisdicționale din procesul anterior în prezentul litigiu.

Pentru a se opune efectul pozitiv al lucrului judecat într-un proces ulterior este necesar să existe nu tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ., ci o identitate de chestiune litigioasă care să facă să funcționeze prezumția de lucru judecat în sensul art. 1200 pct. 4 C. civ. (adică, un aspect litigios în relația dintre părți, odată dezlegat jurisdicțional, nu poate fi contestat sau combătut într-un litigiu ulterior).

În speță însă, așa cum s-a arătat, reclamanții nu contestă dreptul autorității administrative de a adopta anumite reglementări de urbanism, ci pun în discuție situația creată, ca urmare a adoptării unor astfel de planuri de urbanism și a lipsei unei exproprieri legale în ce privește exercițiul dreptului de proprietate al acestora.

De aceea, opunerea efectului pozitiv al lucrului judecat anterior, neavând legătură cu aspectul litigios dedus judecății în prezenta cauză nu putea contribui, cum apreciază instanța de apel, la reținerea caracterului licit al faptei de îngrădire a exercițiului dreptului de proprietate al reclamanților, întrucât nu avea legătură cu cauza juridică a cererii de chemare în judecată (și ca atare, nu putea fi valorificat sub forma prezumției de lucru judecat, în sensul art. 1200 pct. 4 C. civ.).

Pentru toate aceste considerente, s-a constatat că soluționarea cauzei în apel s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 315 și art. 294 C. proc. civ., denaturându-se dezlegările obligatorii ale deciziei de casare și cauza juridică a acțiunii de primă instanță, ceea ce a atras o judecată în afara limitelor procesuale stabilite pe de o parte, prin caracterul obligatoriu al considerentelor necesare, înzestrate cu autoritate de lucru judecat ale deciziei de casare și pe de altă parte, prin cererea de chemare în judecată care a fixat, prin elementele ei, limitele desfășurării procesului.

Aceste neregularități procedurale atrag incidența motivului recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în temeiul căruia decizia a fost casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, nefiind posibilă, față de judecata cauzei în afara cadrului procesual, o soluționare a fondului acesteia direct în calea extraordinară de atac a recursului.

S-a stabilit ca, la reluarea judecății, instanța de apel să aibă în vedere, cu respectarea dispozițiilor art. 294 C. proc. civ., temeiul legal al pretențiilor și respectiv, cauza juridică a acestora, astfel cum sunt descrise în cererea de chemare în judecată, care face referire la o expropriere de fapt, decurgând din pretinsa afectare a dreptului de proprietate al reclamanților în chiar substanța lui, prin impunerea asupra imobilului acestora a unui plan urbanistic incompatibil cu proprietatea privată, fără dispunerea unei exproprieri legale și fără plata unei indemnizații corespunzătoare. Astfel, să fie avute în vedere dispozițiile legale invocate în cererea de chemare în judecată ca reprezentând temei juridic al pretențiilor, respectiv, art. 480 C. civ., art. 44 alin. (2) și (3) din Constituție, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, art. 998 - 999 C. civ., precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată prin motivele de recurs, alături de celelalte critici de fond care pentru motivele arătate, ce au impus casarea cu trimitere, nu au putut face obiect de analiză în această fază procesuală.

C. Al treilea ciclu procesual

În a doua rejudecare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 12 aprilie 2019, sub nr. x/2011**.

Prin Decizia nr. 985 A din 1 iulie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, împotriva Sentinței civile nr. 1352 din 19.06.2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă; a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți H. din cadrul Universității București, A. și B. împotriva aceleași sentințe; a schimbat în parte sentința apelată în sensul obligării pârâtului la plata către reclamanți a unei despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 13.270 mp, situat în București, str. x, calculată la nivelul a 2,67 euro/mp/lună, începând cu 20.06.2013, cât timp se menține regimul juridic actual al imobilului; a menținut restul dispozițiilor sentinței; a obligat apelantul-pârât la plata către apelanta-reclamantă H. din cadrul Universității București a sumei de 393.614,15 RON, reprezentând taxe judiciare de timbru, iar către apelanții-reclamanți A. și B. a sumei de 697.654,12 RON, reprezentând taxe judiciare de timbru, onorarii de expert și onorarii de avocat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele considerente de fapt și de drept:

Decizia pronunțată de instanța supremă a trasat limitele de rejudecare a cauzei din perspectiva cercetării "temeiului legal al pretențiilor și a cauzei juridice a acestora, astfel cum sunt descrise în cererea de chemare în judecată, care face referire la o expropriere de fapt, decurgând din pretinsa afectare a dreptului de proprietate al reclamanților în chiar substanța lui, prin impunerea asupra imobilului acestora a unui plan urbanistic incompatibil cu proprietatea privată, fără dispunerea unei exproprieri legale și fără plata unei indemnizații corespunzătoare".

Totodată, instanța de casare a stabilit că "se vor avea în vedere dispozițiile legale invocate în cererea de chemare în judecată ca reprezentând temei juridic al pretențiilor, respectiv, art. 480 C. civ., art. 44 alin. (2) și (3) din Constituție, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, art. 998 - 999 din C. civ., precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată prin motivele de recurs".

În aceste condiții de limită procesuală, analiza juridică trebuie să se conformeze întru totul dezlegărilor obligatorii ale instanței de recurs, fără a putea ignora cadrul procesual în care s-a dispus rejudecarea pricinii, respectiv analiza criticilor formulate de către apelanții-reclamanți cu privire la respingerea solicitării de stabilire a unei chirii viitoare (nu s-a mai insistat asupra primului motiv de apel ce viza cuantumul prejudiciului în varianta 3 a raportului de expertiză, părțile înțelegând să nu îl mai susțină la termenul de judecată din 24.06.2019), motivele de apel formulate de către apelantul Municipiul București care privesc fondul litigiului, respectiv încălcarea dispozițiilor legale care reglementează dreptul de proprietate și limitele exercitării acestuia, greșita apreciere a instanței cu privire la existența unei adevărate exproprieri, reținerea eronată a situației de fapt și neverificarea întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, nu în ultimul rând cuantumul și modalitatea de calcul a despăgubirilor.

În ceea ce privește apelul declarat de intimatul-pârât Municipiul București prin Primarul General, acesta a fost analizat cu prioritate în raport de apelul declarat de reclamanți, deoarece a vizat stabilirea dreptului la acordarea despăgubirilor, cu relevanță în soluționarea căii de atac exercitată de partea adversă, care s-a referit la greșeala instanței de fond cu privire la întinderea și acordarea prejudiciului pentru viitor cât timp se menține regimul juridic actual al terenului. Or, chestiunea supusă analizei de către reclamanți este incidentală modalității de rezolvare a fondului pretențiilor deduse judecății în primă instanță.

În aceste condiții procedurale, instanța de apel a reanalizat cauza, prin prisma susținerilor părților și a probelor administrate, în limitele fixate prin cererile de apel.

Expunând pe larg situația de fapt dedusă judecății, a reținut că reclamanții au solicitat repararea prejudiciului decurgând din lipsa de folosință și stabilirea unei chirii viitoare pe calea unei răspunderi civile delictuale a unității administrativ-teritoriale, prin raportare la imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate în deplinătatea sa, limitele impuse prin O.U.G. nr. 195/2005 fiind de natură a aduce atingere substanței acestuia, chestiune care echivalează cu o adevărată expropriere de fapt, contrară prevederilor art. 44 alin. (2) și (3) din Constituție, art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 480 din C. civ.

A apreciat ca fiind pertinente susținerile apelantului Municipiul București, în sensul că instanța de fond, deși a admis parțial acțiunea, nu a analizat întrunirea cumulativă a prevederilor art. 998-999 din C. civ., constituind unul din principalele considerente care a fundamentat decizia de casare.

Fiind invocată răspunderea civilă delictuală, supusă reglementării vechiul C. civ., în vigoare la data pretinselor fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu, respectiv art. 998-999, instanța de apel a reținut că se impun a fi avute în vedere condițiile cumulative: fapta ilicită și personală a pârâtului; prejudiciul cauzat patrimoniului reclamantului; raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; vinovăția; lipsa oricăreia dintre condițiile enumerate înlătură răspunderea civilă delictuală.

Dispozițiile art. 1349 alin. (1) din Noul C. civ., aplicabile situației de fapt începând cu 01 octombrie 2011, reiterează principiul că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere prin acțiunile sau inacțiunile sale, drepturilor sau libertăților altor persoane.

Cât privește fapta ilicită, condiția premisă esențială a angajării răspunderii civile delictuale, apelanții-reclamanții au arătat că odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 114/2007, au fost împiedicați în exercitarea atributelor dreptului de proprietate, fiind lipsiți de folosința bunului lor, invocând ingerința autorității administrative în dreptul lor de proprietate raportat la încadrarea urbanistică a terenului, corelativ cu lipsa oricărui demers în vederea exproprierii.

Necontestat este faptul că terenul în suprafață de 13.270 mp, situat în București, str. x, proprietatea reclamanților este înscris prin Planul Urbanistic General al Municipiului București, începând cu anul 2000 ca fiind un teren cu destinația de spațiu verde public cu acces nelimitat, destinație ce nu poate fi modificată conform prevederilor legale.

Așadar, menținerea caracterului de utilitate publică locală pentru un teren proprietate privată a unor persoane fizice, fără a fi declanșată procedura de expropriere din partea autorității publice locale coroborat cu absența unei juste și echitabile indemnizații constituie fapta ilicită a apelantului Municipiului București.

Curtea de apel a reținut că un teren încadrat la categoria spațiu verde public cu acces nelimitat, devine, în fapt, un teren de uz public, dobândind o reală afectațiune publică. În acest sens, art. 4 alin. (4) din Legea nr. 18/1991, privind fondul funciar, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dispune că terenurile din domeniul public sunt cele afectate unei utilități publice, iar art. 5 alin. (1) din aceeași lege enumeră terenurile care aparțin domeniului public: terenurile pe care sunt amplasate construcții de interes public, piețe, căi de comunicații, rețele stradale și parcuri publice, porturi și aeroporturi, terenurile cu destinație forestieră, albiile râurilor și fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare și al mării teritoriale, țărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervații naturale și parcuri naționale, monumentele, ansamblurile și siturile arheologice și istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosințe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau interes public.

Mai mult, prin alin. (3) al art. 3 din Legea nr. 18/1991 se prevede că terenurile pe care sunt amplasate rețele stradale și parcuri publice, nu pot fi dezafectate din domeniul public decât în cazuri de excepție pentru lucrări de interes național.

Legea nr. 213/2008 privind bunurile proprietate publică, modificată, conține anexa în care sunt menționate exemplificativ bunurile ce alcătuiesc domeniul public al statului și al unităților administrativ teritoriale, la punctul III al acesteia fiind menționat că domeniul public local al comunelor, orașelor și municipiilor este alcătuit din (...) "2. piețele publice, comerciale, târgurile, oboarele și parcurile publice, precum și zonele de agrement".

Curtea de apel a constatat că un spațiu verde, la care publicul are acces nelimitat, îndeplinește criteriul de bun de uz public, acesta fiind afectat folosinței publice directe, precum și criteriul de bun de interes public, afectat unei justificări sociale.

După cum rezultă din art. 136 alin. (2) din Constituția României, precum și, din art. 858 din C. civ., doar statul și unitățile administrativ-teritoriale pot fi titulari ai dreptului de proprietate publică. Bunurile din domeniul public de interes public județean sau local sunt în proprietatea publică a unităților administrativ teritoriale-județul, municipiul, orașul sau comuna.

Cu toate acestea, bunul în cauză constituie un bun proprietate privată, cu un regim juridic stabilit prin acțiunea unilaterală a autorității publice, ce determină restrângeri incompatibile cu exercițiul dreptului de proprietate privată, fără ca unitatea administrativ-teritorială să îi schimbe încadrarea urbanistică sau să declanșeze procedura de expropriere în conformitate cu Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local.

În justificarea existenței faptei ilicite, curtea de apel a reținut corect raționamentul instanței de fond care face trimitere la prevederile art. 44 din Constituție prin care se consacră garantarea dreptul de proprietate și protecția juridică de care acesta se bucură, exproprierea unei persoane urmând a se face doar pentru cauză de utilitate publică, cu despăgubirea prealabilă a proprietarului.

Totodată, art. 480 și art. 481 din C. civ. prevăd că proprietarul nu poate fi lipsit de prerogativele dreptului său asupra unui bun decât pentru o cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire. Așadar, limitarea exercițiului dreptului de proprietate prin folosirea de către o autoritate publică a unei proprietăți trebuie să fie justificată de un interes general și trebuie însoțită, obligatoriu, de acordarea unei indemnizații pentru prejudiciul produs proprietarului, calculată proporțional cu paguba produsă.

Schimbarea destinației terenului, proprietate privată, a împiedicat reclamanții de a exercita, în mod efectiv, atributele specifice dreptului lor, mai exact posesia și folosința, limitările impuse fiind asimilate unei exproprieri de fapt, ce echivalează cu o ingerință în dreptul apelanților reclamanți la respectarea bunurilor lor.

Deși s-a afirmat caracterul legal al ingerinței O.U.G. nr. 195/2005, dar și existența unui scop legitim legat de protecția mediului, apreciindu-se respectat raportul de proporționalitate între interesul general și cel particular, nu trebuie exclusă despăgubirea care se va acorda proprietarului pentru pagubele pe care este obligat să le suporte prin restrângerea exercițiului dreptului de proprietate. Chiar dacă interesul public subsumează asigurarea unui mediu sănătos, gratuitatea dreptului nu trebuie privită ca o cauză exoneratoare de orice obligație pecuniară în favoarea proprietarului afectat.

Aceasta înseamnă că pentru menținerea unui just echilibru între interesul general și cel particular și în virtutea principiului echității și al dreptului proprietarului la respectarea bunurilor sale, este obligatorie acordarea unei despăgubiri care să acopere prejudiciile suportate de proprietar, prin restrângerea prerogativelor recunoscute de art. 480 din C. civ.. Pe de altă parte, chiar dacă obligația despăgubirii proprietarului nu ar fi fost reglementată la nivelul dreptului comun, aceasta era impusă atât de prevederile constituționale, de jurisprudența Curții Constituționale în astfel de materii, cât și de cele ale Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Prin prisma dispozițiilor art. 1 Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, posibilitatea proprietarului de a cere și obține despăgubiri este cu atât mai justificată. Conform dispozițiilor Convenției, orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional, fiind relevantă în acest sens jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Sporrong et Lonnroth c/Suediei, cauza Mellacher și alții c/Austria sau cauza James și alții c/Marea Britanie).

O atingere adusă dreptului de proprietate, respectiv o ingerință în exercitarea acestuia, ar putea să intervină doar în cazul în care aceasta este prevăzută de lege și doar pentru o cauză de utilitate publică, stabilită în condițiile legii și ale principiilor de drept internațional, fiind necesar însă a se asigura un just echilibru între interesele particularilor și cele generale, astfel încât persoana privată de dreptul de proprietate să nu ajungă să suporte o sarcină disproporționată. În acest context, limitarea folosinței bunurilor proprietate privată este conformă cu jurisprudența europeană și națională câtă vreme implică o despăgubire a proprietarului. Doar în aceste condiții este respectat principiul proporționalității și baza rezonabilă în temeiul căreia se pot institui restrângeri ale dreptului de proprietate.

În cauză, instanța de apel a reținut că inacțiunea apelantului Municipiului București, în calitate de autoritate publică locală învestită cu atribuții în domeniul urbanismului dar și în materie de expropriere, dat fiind că destinația imobilului îl include, permanent, în categoria bunurilor afectate de utilități publice locale conform O.U.G. nr. 114/2007, configurează un fapt juridic ilicit care privează apelanții-reclamanți de dreptul lor, ingerința în dreptul de proprietate, deși legală și cu un scop legitim, nefiind proporțională, în absența totală a despăgubirilor.

Apelantul-intimat Municipiul București a susținut că pot fi acordate despăgubiri pentru lipsa de folosință numai în situația demarării procedurii exproprierii, fiind invocate considerentele Deciziei civile nr. 2489/30.11.2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2008, însă paragraful redat de apelant în cadrul motivelor de apel a fost scos din context și nu a reflectat întregul raționament juridic avut de instanța de recurs, care a retractat soluția pronunțată de instanța de fond, obligând Autoritatea Regională pentru Protecția Mediului București să emită avizul de mediu pentru PUZ - Birouri, locuințe cu privire la imobilul situat în str. x, București.

Situația de fapt invocată și dovedită de către apelanții-reclamanți echivalează, contrar celor afirmate de către apelantul-intimat, cu o expropriere în fapt, chiar dacă aceștia dețin atributul dispoziției.

Îngrădirea dreptului de proprietate prin pierderea posesiei bunului, interdicții de construire sau modificare a construcției echivalează cu o expropriere de fapt.

Impunerea declanșării unei proceduri de expropriere în sarcina apelanților-reclamanți, în situația în care intimatul, recunoscut ca unic inițiator legal al acesteia, nu a procedat la un asemenea demers, cu atât mai mult cu cât practica judiciară e imprevizibilă în asigurarea unei soluții favorabile proprietarului prejudiciat, echivalează cu o sarcină disproporționată, dar denotă și reaua-credință din partea autorității publice în încercarea de exonerare de răspundere.

Din acest punct de vedere, în angajarea răspunderii civile delictuale nu are nici un efect starea de pasivitate raportat la data la care apelanții-reclamanți au cunoscut regimul juridic al imobilului, respectiv în anul 2000, cu singura posibilitate de a contesta titlul de proprietate emise de Prefectura Municipiului București.

Legislația în materia protecției mediului reglementată începând cu anul 1995, prin Legea nr. 137, era permisivă în privința schimbării destinației terenurilor amenajate ca spații verzi prevăzute în planurile urbanistice și se putea realiza, potrivit legii. Prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 195/2005, această procedură a fost interzisă de art. 71, pentru a fi exceptată pri