Decizia nr. 1801/2019 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V a civilă la data de 02.04.2014, reclamanții A., B., C. și D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin primar general și Consiliul General al Municipiului București, obligarea acestora, în solidar, la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenurilor deținute de reclamanți, pentru perioada 01.01.2013 - 31.03.2014 și în continuare până la data la care terenurile nu mai sunt încadrate ca și terenuri cu destinația zonă verde, și a cheltuielilor de judecată, astfel: 67.242 euro către reclamantul A. pentru terenul în suprafață de 6.404 mp situat în București, str. x (P151/9), sector 5; 46.662 euro către reclamanta B. pentru terenul în suprafață de 4.444 mp situat în București, str. x (P151/9), sector 5; 67.242 euro către reclamantele C. și D. pentru terenul în suprafață de 6.404 mp situat în București, str. x (P151/9). În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 555, art. 1357 C. civ., Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Constituția României.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă Prin Sentința nr. 1429/07.12.2016 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă Prin Decizia nr. 1372/06.11.2018 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondate, apelurile.

Calea de atac exercitată a) Împotriva acestei decizii au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. reclamantele E. (moștenitoare a lui A.), B., D., C., arătând că în mod greșit instanța de apel a apreciat că reclamantele nu au făcut dovada intenției de a închiria terenul în litigiu pentru a putea beneficia de prejudiciul solicitat, cuantificat prin raportare la contravaloarea unei chirii lunare pe o perioadă de 3 ani și în continuare, până la momentul când fapta ilicită va înceta. În dezvoltarea criticii lor, reclamantele au reamintit că proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege (art. 555 C. civ.) iar, conform art. 1357 C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, răspunderea funcționând chiar pentru culpa ce mai ușoară. Textele legale incidente în cauză (art. 1386 alin. (3) C. civ.) statuează că dacă prejudiciul are caracter de continuitate, despăgubirea se acordă sub formă de prestații periodice, iar proprietarul unui bun lipsit în mod nelegitim de folosința acestuia, are posibilitatea de a-și proteja dreptul pe calea acțiunii în despăgubiri pentru lipsa de folosință. Prin soluția adoptată, instanța de apel impune reclamantelor obligativitatea probării intenției de a închiria bunul, deși aceeași instanță arată că un proprietar nu poate fi obligat să folosească bunul într-un anume fel, pentru a înlătura fapta ilicită a unui terț. Prin dovedirea imposibilității vânzării bunului, recurentele apreciază că au dovedit, implicit, și imposibilitatea de închiriere a acestuia, relevanță având destinația terenului prin raportare la reglementările urbanistice, iar nu activitatea sau lipsa de activitate cu privire la acesta, la un anumit moment. Practica judiciară în materie este în sensul acordării prejudiciului rezultat din lipsa de folosință a bunului, prin raportarea la contravaloarea unei chirii lunare, al cărui cuantum se stabilește potrivit caracteristicilor bunului în litigiu. În susținerea motivelor de recurs, reclamantele au făcut referiri la practica Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, respectiv Cauza Radu contra României, Cauza Weissman contra României și Cauza Pressor Compania Naviera S.A. contra Belgiei. b) La data de 25.02.2019, intimatul-pârât Municipiul București, prin Primar General, a formulat recurs incident, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a arătat că în mod greșit instanța de apel a respins apelul său. Potrivit memoriului de recurs, acesta este îndreptat atât împotriva soluției din decizia atacată, respectiv a celei de respingere a apelului formulat de Municipiul București împotriva Sentinței nr. 1372A/2018, cât și a considerentelor, solicitându-se înlăturarea acelora prin care s-a reținut că în speță există o restrângere a dreptului de proprietate al reclamanților ce constituie faptă ilicită cauzatoare de prejudicii și că este îndeplinită condiția legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. În susținerea recursului, recurentul-pârât a invocat următoarele critici de nelegalitate împotriva hotărârii atacate: - Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit actele normative invocate de către pârât în susținerea apelului incident, respectiv: dispozițiile Secțiunii I din capitolul V - Zona spații verzi din Regulamentul local de urbanism aferent PUG; dispozițiile art. 43,44 și 46, 50 alin. (1), (54) alin. (1) - (3) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul; dispozițiile art. 7, 8 alin. (2) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din intravilanul localităților; dispozițiile art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului. Aplicarea greșită a acestor dispoziții legale a condus la concluzia eronată că prelungirea, de către CGMB, a PUG, prin care terenurile reclamantelor au fost incluse în categoria spațiilor verzi, constituie o ingerință nepermisă de lege în dreptul lor de proprietate; - În cauză, nu există fapta ilicită a pârâților, aceștia acționând în temeiul legii, iar prelungirea valabilității PUG prin HCGMB nr. 232/2012, cu consecința menținerii destinației terenurilor ca spații verzi, nu poate fi imputată pârâților, aceasta fiind impusă de dispozițiile legale imperative ale art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2005, care interzicea schimbarea categoriei de spații verzi a terenurilor prevăzute ca atare (spații verzi) în documentațiile de urbanism. Mai mult, potrivit art. 43, 46 alin. (5), art. 50 alin. (1) - (2), 54 alin. (1) - (3) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismului, reclamantele aveau dreptul, anterior intrării în vigoare a dispozițiilor art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2005, dacă erau interesate, să promoveze un Plan Urbanistic Zonal prin care să urmărească modificarea reglementărilor din PUG al Municipiului București, dacă le considerau vătămătoare. - Includerea terenurilor în categoria spațiilor verzi nu atrage privarea reclamantelor de dreptul de a construi, acesta nefiind vreodată dobândit în patrimoniul reclamantelor în legătură cu imobilul teren, întrucât anterior aprobării PUG, terenul avea categoria de folosință teren arabil situat în extravilan. Ulterior, prin PUG menționat, imobilul a fost introdus în intravilan, în subzona a VI-a - Parcuri, grădini, scuaruri și fâșii plantate publice. Prin actul de dezmembrare și contractul de partaj voluntar nr. 392/24.04.2012, cei 4 coproprietari au împărțit imobilul devenit teren intravilan arabil în 3 loturi a câte 6.404 mp și 2 loturi cu destinația drum de acces. Mai mult, potrivit extraselor de carte funciară din x/2014 atașate cererii de chemare în judecată, imobilul are categoria de folosință arabil, intravilan. Astfel, sunt eronate argumentele instanței de apel privind pretinsa restrângere a dreptului de proprietate al reclamantelor, întrucât aceste argumente nu au legătură cu pretinsa situație juridică a imobilului. Raționamentul instanței de apel este fundamentat pe o falsă premisă potrivit căreia, includerea terenului în categoria spațiilor verzi a atras schimbarea regimului juridic aferent categoriei de folosință de care a beneficiat imobilul anterior adoptării PUG, în sensul limitării atributelor dreptului de proprietate al reclamantelor. Evocând dispozițiile secțiunii I din capitolul V - Zona spații verzi din Regulamentul local de urbanism aferent PUG, recurentul a susținut că este permisă proprietarilor de terenuri private situate în subzona a VI-a-Parcuri, grădini, scuaruri și fâșii plantate publice o serie de utilizări ale terenurilor, inclusiv prin edificarea anumitor construcții, astfel că, potrivit acestuia, încadrarea imobilului în categoria spații verzi nu este de natură să împiedice exploatarea terenului nici chiar prin edificarea de construcții, iar față de categoria de folosință înscrisă în cartea funciară a imobilului, nu se poate invoca o limitare a atributelor dreptului de proprietate, nepermisă de lege. - Între încadrarea urbanistică și categoria de folosință a imobilului nu există identitate, acestea constituind concepte diferite. Categoria urbanistică de spațiu verde nu exclude categoria de folosință de teren arabil, precum este cea atribuită terenului din speță; - Dispozițiile Legii nr. 24/2007 au fost invocate în susținerea faptului că încadrarea urbanistică a imobilului în categoria spații verzi este compatibilă cu exercitarea dreptului de proprietate privată și, precum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 18 alin. (9), aceasta nu constituie in abstracto expropriere de fapt. - Contrar raționamentului instanței de apel, includerea terenului în subzona parcuri, spații verzi, nu este generatoare de prejudicii, întrucât la data adoptării PUG, imobilul reclamantelor nu beneficia de o categorie de folosință superioară, care să fi fost restrânsă, terenul lor fiind situat în extravilan și având categoria de folosință arabil până la momentul includerii sale în PUG. Prin includerea în subzona parcuri, reclamantelor nu li s-a interzis edificarea de construcții (terenurile din zona spațiilor verzi fiind construibile în regim privat, potrivit Regulamentului local de urbanism aferent PUG, cu condiția respectării documentațiilor de urbanism aprobate. Valoarea economică a imobilului nu s-a diminuat comparativ cu utilizările sale anterioare adoptării/prelungirii PUG, dreptul de proprietate nu a fost afectat în substanța sa, astfel încât reclamantele nu sunt îndreptățite să obțină contravaloarea lipsei de folosință.

Procedura filtru Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 18.04.2019, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate. La data de 12.06.2019 recursurile au fost admise în principiu, fiind stabilit termen pentru soluționarea acestora, cu citare părți, la data de 02.10.2019, când pronunțarea a fost amânată pentru 09.10.2019, apoi pentru 16.10.2019.

Apărările formulate în cauză La data de 25.02.2019 (data poștei) intimatul-pârât Municipiul București, prin primar general, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția de inadmisibilitate a recursului în raport de cuantumul pretențiilor deduse judecății (181.146 euro) și de Decizia în interesul legii nr. 52/2018 a Înaltei Curți, precum și excepția de nulitate a căii extraordinare de atac, pentru neîncadrarea în cazurile reglementate de art. 488 C. proc. civ., întrucât sunt deduse judecății aspecte de fapt ce nu pot fi supuse reexaminării instanței de recurs. Pe fondul recursului, intimatul-pârât a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. Instanța de apel nu a impus reclamantelor o anumită conduită față de bunul imobil, ci a reținut în sarcina acestora obligația procesuală a dovedirii pretențiilor cu a căror soluționare au învestit instanța de judecată. Includerea imobilului în PUG, subzona parcuri, spații verzi, nu este de drept generatoare de prejudicii pentru reclamante, respectiv nu are ca efect împiedicarea participării la circuitul civil, edificarea de construcții și exercitarea dreptului de folosință. Reclamantele nu au dovedit existența unui prejudiciu, ci au propus instanței obligarea Municipiului București la repararea unui prejudiciu ipotetic, constând în chirii pe care reclamantele pretind că le-ar fi putut obține din închirierea imobilului. Întâmpinarea a fost comunicată la data de 05.03.2019, iar termenul pentru formularea răspunsului la întâmpinare a expirat la data de 15.03.2019. La data de 14.03.2019, în termen legal, reclamantele E. (moștenitoare a lui A.), B., D., C. au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apărărilor din actul procedural și admiterea recursului astfel cum a fost formulat. La data de 14.03.2019 (data poștei), în termen legal, recurentele au formulat întâmpinare la recursul incident al pârâtului, prin care au învederat următoarele: - excepția de nulitate a recursului incident pentru neîncadrarea în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. a criticilor formulate, despre care recurentele au arătat că reprezintă o preluare a celor formulate în cadrul apelului incident; - respingerea recursului incident întrucât instanța de apel a interpretat în mod corect dispozițiile legale invocate prin memoriul de recurs. Instanța de apel a constatat în mod just că terenurile în litigiu au fost încadrate în categoria spații verzi cu încălcarea legii și a reținut în mod corect în sarcina recurentului-pârât fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, în sensul limitării exercitării dreptului de proprietate; - Urmare a încadrării terenului în categoria spațiu verde, acesta a înregistrat o scădere a valorii economice, întrucât atributele dreptului de proprietate nu pot fi exercitate în mod plenar, respectiv dreptul de folosință nu mai există, culegerea fructelor este imposibilă (terenul în starea actuală de spațiu verde public nu este susceptibil de a fi exploatat pentru a obține foloase patrimoniale), iar înstrăinarea nu se poate materializa; - Prejudiciul este cert și este echivalent cu contravaloarea lipsei de folosință rezultată din simpla închiriere, conform parametrilor zonei. Întâmpinarea la recursul incident a fost comunicată la data de 22.03.2019, iar termenul pentru formularea răspunsului la întâmpinare a expirat la data de 12.04.2019 (nu s-a formulat). II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursurile formulate în cauză, în ordinea impusă de problematica supusă atenției prin fiecare dintre acestea, Înalta Curte reține următoarele: a) Cu referire la recursul incident declarat de pârâtul Municipiul București, se rețin următoarele: Reclamanții, proprietari ai mai multor suprafețe de teren situate în București, str. x, sector 5 - în suprafață inițială, la data reconstituirii în baza TP nr. 8544/10.06.1994, de 23.500 mp - s-au adresat instanțelor cu o acțiune în angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților Municipiul București și CGMB pentru încălcări aduse dreptului lor de proprietate prin lipsa de folosință, aceștia invocând, în esență, imposibilitatea de a construi și de a vinde/închiria în vederea construirii, dată fiind încadrarea urbanistică a terenului atribuită prin P.U.G. aprobat prin HCGMB nr. 269/21.12.2000 și prelungit prin mai multe astfel de hotărâri până în anul 2015, în categoria "zone verzi". Întemeiată, în dreptul intern pe dispozițiile art. 555 și 1357 C. civ., dar și pe art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acțiunea reclamanților a invocat în acești termeni un caz de expropriere în fapt, decurgând din încadrarea urbanistică dată de municipalitate terenurilor (supuse ulterior lotizării) proprietatea lor. Soluționând acțiunea, prima instanță a reținut existența unui caz de restrângere a dreptului de proprietate, sub aspectul prerogativei folosinței dată fiind limitarea dreptului de a construi, ce a fost rezumat doar la un anume tip de construcții permis prin regulamentul local de urbanism aferent P.U.G. Capitolul V, zona spațiilor verzi. S-a apreciat însă că ingerința este una legală și subsumată unui scop legitim, cu trimitere la dispozițiile O.U.G. nr. 195/2005, fiind vorba despre limitări aduse folosinței bunului prin impunerea de sarcini proprietarului acestuia care privesc protecția mediului. Justul echilibru între respectarea dreptului de proprietate și interesul general a fost respectat, în viziunea primei instanțe, față de împrejurarea constatată că sunt permise anumite utilizări (chiar în scopuri economice) ale terenului. Învestită cu cercetarea criticilor, din apelul la considerente al Municipiului București, care combăteau teza limitărilor aduse folosinței bunurilor aparținând reclamanților, și al celor din apelul reclamanților, care contestau utilizările terenurilor reținute ca posibile de către tribunal și care reafirmau teza exproprierii de fapt, dată fiind încadrarea urbanistică în categoria "spații verzi" în absența unei exproprieri formale și asigurării unei compensații rezonabile, instanța de apel a realizat o cercetare judecătorească la finalul căreia a concluzionat, în dezacord cu prima instanță, că ingerința în exercitarea dreptului lor de proprietate nu este prevăzută de lege, pârâții săvârșind o faptă ilicită cu vinovăție, de natură să atragă răspunderea civilă delictuală a acestora. Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiată cea dintâi critică a recursului declarat de pârât, relativă la greșita interpretare și aplicare de către instanța de apel a actelor normative incidente cauzei, consecința fiind nu doar aceea a realizării unei greșite aplicări a legii la cazul dedus judecății, ci a deturnării complete a cercetării judecătorești prin modificarea cauzei juridice a acțiunii și a obiectului acesteia, astfel cum a fost el conturat prin cererea de chemare în judecată, dar, deopotrivă, și prin apărările formulate în proces de pârâți (prin întâmpinarea, concluziile scrise și probele administrate), apărări transpuse ulterior în memoriul de apel al acestora. Se constată, în primul rând că, pentru ajunge la concluzia că ingerința în exercițiul dreptului de proprietate al reclamanților nu este prevăzută de lege, instanța de apel s-a raportat la dispoziții legale neinvocate de pârâți ca temei al acțiunilor acestora, respectiv dispozițiile Legii nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din intravilanul localităților. Prin urmare, în analiza sa, instanța de apel s-a raportat la o cu totul altă bază legală decât cea indicată de pârâți în justificarea demersului lor de realizare a unei încadrări urbanistice a terenurilor, prin elaborarea și aprobarea PUG în baza HCGMB nr. 269/2000, în categoria "Zone verzi, subzona a VI-a - Parcuri, grădini, scuaruri și fâșii plantate publice", respectiv Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale și, în mod specific, Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul. Sub acest aspect, se reține că, în mod constant pe parcursul soluționării procesului, Municipiul București a arătat că elaborarea și aprobarea unui PUG al municipiului constituie, în baza acestor acte normative, atribuția și, în același timp, obligația sa legală și că în circumstanțele elaborării și aprobării P.U.G. prin HCGMB nr. 269/21.12.2000 a avut loc schimbarea categorie de folosință a terenurilor ce aparțin reclamanților din extravilan arabil, așa cum erau la data reconstituirii dreptului, în intravilan arabil, cu regim urbanistic "zone verzi", cuprins în subzona a VI-a - Parcuri, grădini, scuaruri și fâșii plantate publice". Or, se constată că această bază legală a rămas total neexaminată, deși analiza acesteia constituia premisa necesară unei soluționări corecte a cauzei. În schimb, deși nu a fost invocat ca atare, acțiunile pârâților au fost cercetate în raport de conținutul dispozițiilor Legii nr. 24/2007, act normativ asupra căruia instanța de apel a întreprins o amplă analiză, stabilind ea însăși că includerea terenului reclamanților în subzona a VI-a din PUG nu poate fi întemeiată pe aceste dispoziții legale - ceea ce însă nici nu s-a invocat niciodată de către de pârâți - și că dispozițiile sale devin incidente doar pentru a reglementa regimul juridic aplicabil spațiilor verzi, subsecvent afectării bunurilor unei destinații determinate, dintre cele vizate de lege - concluzie care, în sine, este corectă, dar străină de problematica speței. Așadar, statuând asupra unei baze legale reținută și luată în analiză în mod eronat de instanța de apel cu referire la pretinsele fapte ilicite imputate pârâților, aceasta conchide tot eronat că acțiunea pârâților, de atribuire a unui anumit regim urbanistic terenului reclamanților, fie nu este prevăzută legal (concluzie dedusă, însă, cu referire la conținutul normativ al Legii nr. 24/2007), fie este ilicită și, deci, contrară normelor legale care reglementează dreptul de proprietate. Aceasta, în condițiile în care, în toate apărările sale formulate în proces, Municipiul București a arătat că încadrarea urbanistică a terenului reclamanților s-a realizat pe calea adoptării PUG prin HCGMB nr. 269/2000, act administrativ cu valoare normativă neatacat niciodată de către reclamanți și care se bucură de prezumția de legalitate. De asemenea, acesta a făcut trimitere la dispozițiile Legii nr. 350/2001, care dă atribuții primarului, prin structura responsabilă cu urbanismul condusă de arhitectul-șef, de a elabora proiecte de strategii de dezvoltare urbană și teritorială și de a le supune spre aprobare consiliului general, de a elabora planuri urbanistice și de a supune aprobării CGMB documentațiile de urbanism aprobate, ca și de a acționa pentru respectarea și punerea în practică a prevederilor documentațiilor de urbanism aprobate (art. 27 1 ). Înalta Curte apreciază că nu este exclus ca Legea nr. 24/2007 să fie un act normativ util soluționării cauzei, însă în mod cert acesta nu constituie baza legală a acțiunilor imputate pârâților prin cererea de chemare în judecată ca fiind vătămătoare pentru reclamanți, însuși recurentul Municipiul București recunoscând că s-a prevalat de dispoziții din acest act normativ, însă nu ca bază legală a acțiunilor sale, ci ca argument în susținerea faptului că încadrarea urbanistică a unui imobil în categoria spații verzi este/poate fi compatibilă cu exercitarea dreptului de proprietate privată. Se constată, de asemenea, că, pentru a doua oară cercetarea judecătorească a fost deturnată de la obiectul cauzei atunci când, pentru a justifica raportarea la baza legală dată de Legea nr. 24/2007 și sesizând că actul normativ este ulterior totuși HCGMB nr. 269/2000, instanța de apel a arătat că va avea în vedere acțiunile pârâților de prelungire a PUG, respectiv pe ultima dintre acestea materializată în HCGMB nr. 232/19.12.2012, deși, în mod evident, nu aceasta a constituit nici cauza juridică a cererii și nici obiectul său, despre care instanța însăși reține la momentul prezentării datelor litigiului că vizează repararea prejudiciului cauzat reclamanților prin fapta pretins ilicită a pârâților de includere a terenului în zona menționată "subzona a VI-a - subzona parcuri, grădini și scuaruri publice orășenești și fâșii plantate public, teren zonă verde, destinația zonă verde" sau că "În discuție în cauză este fapta pârâtului Municipiul București, săvârșită prin organul său deliberativ CGMB, de includere a terenului proprietatea reclamantelor menționate în subzona a VI-a, ceea ce a fost de natură să atragă limitări ale dreptului de proprietate al reclamantelor". Cauza juridică a acțiunii reclamanților nu a fost aceea a atribuirii forțate, în afara voinței proprietarului, a unei anume destinații terenurilor acestora și a afectării lor unor anumite activități specifice, determinate - dintre cele enunțate de prevederile art. 3 și 4 din Legea nr. 24/2007 pe care le evocă instanța de apel în considerentele hotărârii sale - ci aceea a limitărilor aduse folosinței bunurilor, prin lipsa prerogativei de a construi, determinată de încadrarea urbanistică a terenurilor (date fiind reglementările secțiunii I din capitolul V - Zona spații verzi al Regulamentului local de urbanism aferent PUG), cu implicații inclusiv asupra dreptului de dispoziție asupra bunurilor. Această cauză juridică a rămas necercetată, instanța de apel concluzionând la finalul analizei sale, în afara problematicii proprii litigiului, că "odată ce terenul proprietatea reclamantelor menționate nu era afectat unei destinații din cele avute în vedere de textele legale în discuție (art. 3 și 4 din Legea nr. 24/2007), aceste texte legale nu îi sunt aplicabile" sau că "O asemenea limitare, în sensul obligativității acordării unei anumite destinații unui teren, nu poate fi reglementată decât prin lege". Realizarea cercetării judecătorești în afara coordonatelor obiectului cauzei, astfel cum s-a conturat acesta prin pretențiile deduse judecății și prin apărările formulate în proces de pârâți a produs și consecința neexaminării aproape totale a apărărilor acestora din urmă, apărări prin care s-a relevat că regimul urbanistic atribuit terenului reclamanților a fost realizat în baza PUG aprobat prin HCGMB nr. 269/2000, act administrativ ce nu a fost contestat sau anulat, că nu fapta de elaborare a unui plan de urbanism general și de încadrare a terenurilor ce aparțin reclamanților în categoria urbanistică "zone verzi" este cauza limitărilor aduse dreptului de proprietate al acestora, ci dispozițiile art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 modificat prin O.U.G. nr. 114/17.10.2007, de respectarea cărora ei înșiși au fost ținuți, cu consecința menținerii destinației terenurilor prevăzute ca spații verzi. În argumentarea acestui punct de vedere, pârâtul Municipiul București a invocat faptul că sub aceeași reglementare urbanistică a PUG aprobat prin HCGMB nr. 269/2000, a fost posibilă (în temeiul dispozițiilor art. 43, 46 (5), 50 (1) și 65 din Legea nr. 350/2001), până la momentul modificării aduse art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, inițierea, finanțarea și supunerea spre aprobarea CGMB, de către persoanele interesate, de Planuri Urbanistice Zonale de modificare a PUG, prin schimbarea categoriei urbanistice a terenurilor chiar încadrate ca "zone verzi" în subzona L1C - locuințe individuale și colective mici cu maxim P+2, acesta dovedind prin înscrisurile atașate întâmpinării aprobarea unor astfel de PUZ-uri chiar pentru imobile din zonă, situate pe strada x . În același fel a explicat și emiterea C.U. nr. 984T/18.11.2011, de care s-au prevalat în proces reclamanții, în care regimul economic al terenului acestora este de teren intravilan aflat în subzona L1C - subzona locuințe individuale și colective mici cu max. P+2 niveluri, act administrativ emis tocmai ca urmare a aprobării prin HCGM nr. 162/6.07.2006 a unui PUZ - str. x, sector 5 inițiat și finanțat de un terț (F.), în care dreptul de ridicare de construcții noi era unul condiționat de obținerea avizului prealabil de oportunitate eliberat de PMB în vederea întocmirii și aprobării conform legislației în vigoare a unui PUZ. Potrivit recurentului-pârât, acest înscris dovedește, deopotrivă, că dreptul de a construi nu a fost niciodată dobândit în privința terenului proprietatea reclamanților - după cum eronat se înțelege că a fost considerat în evaluarea instanței de apel - a cărui categorie de folosință a fost inițial aceea de extravilan arabil, și, prin aprobarea PUG, de intravilan arabil, dar și că, sub aceeași reglementare urbanistică dată de PUG aprobat prin HCGMB nr. 269/2000 exista posibilitatea dobândirii și recunoașterii dreptului de a construi pentru terenuri cu încadrarea urbanistică "zone verzi" pe baza unui PUZ de modificare a PUG, la inițiativa și cu finanțarea din partea persoanelor interesate (în demonstrarea tezei sale în sensul că elaborarea și aprobarea PUG și încadrarea terenurilor în categoria spații verzi nu a suprimat reclamantelor prerogativa de a construi). Potrivit pârâtului, această posibilitate legală - valorificată ca atare de alte persoane ce dețin terenuri în aceeași zonă și care le-a permis edificarea de construcții (la existența cărora s-au referit și reclamantele, ca argument al nelegalității regimului de reglementare impus de pârâți, la momentul dezbaterii recursurilor) - a încetat odată cu modificările aduse O.U.G. nr. 195/2005 prin dispozițiile O.U.G. nr. 114/2007 (sub aspectul conținutului art. 71), respectiv la finele anului 2007, existența PUZ-urilor aprobate prin HCGM nr. 306/2010 și nr. 33/2012 fiind explicată de acesta ca urmare a elaborării și aprobării lor în termenele de valabilitate ale celor aprobate anterior prin HCGMB nr. 97/2006 și nr. 162/2006. În sfârșit, s-a invocat de către acest pârât că, în raport cu categoria de folosință inițială a terenului, extravilan arabil, prin schimbarea categoriei de folosință și a celei urbanistice adusă acestuia în urma aprobării PUG s-a realizat o apreciere a terenului reclamantelor și o diversificare a posibilității de exploatare a acestuia, inclusiv din punct de vedere economic. Asupra acestor apărări constante formulate în proces de pârâți, instanța de apel nu a realizat nicio evaluare, dovedind o abordare unilaterală în soluționarea cauzei, prin luarea în considerare exclusiv a acuzațiilor formulate de reclamanți. Acest aspect, unit cu cel relevat anterior, al unei cercetări judecătorești efectuate în coordonate în afara obiectului și cauzei juridice a cererii deduse judecății, justifică soluția admiterii acestui recurs și casării deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, nefiind posibilă o examinare corectă și completă a tuturor criticilor acestui recurent printr-o evaluare a apărărilor sale - ce implică și o necesară evaluare a elementelor situației de fapt litigioase - care să fie realizată în primă instanță de Înalta Curte, mai ales că o analiză de același nivel lipsește și hotărârii de primă instanță. Se impune, așadar, refacerea cercetării judecătorești în raport de pretențiile afirmate prin cererea de chemare în judecată, dar și de apărările dezvoltate în proces de pârâți, de natură să lămurească situația de fapt a cauzei, instanța urmând a se raporta la baza legală a acțiunilor imputate acestora și care a dat cadrul legal al măsurilor de ordin administrativ acuzate ca fiind prejudiciabile pentru terenurile proprietatea reclamantelor. În verificarea acuzațiilor de limitări aduse folosinței terenurilor, instanța de rejudecare are a se raporta, în mod necesar, la categoria de folosință inițială a terenurilor, la cea de dobândită în urma aprobării PUG prin HCGMB nr. 269/2000, la încadrarea urbanistică dată, la regimul de utilizare permis de Regulamentul local de urbanism aferent PUG și a celor posibile în baza Legii nr. 350/2001, iar, ulterior, a dispozițiilor O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 114/2007. În soluționarea cauzei, instanța de rejudecare are a răspunde nu doar acuzației reclamantelor, care - într-o notă specifică jurisprudenței instanței de contencios european - invocă limitări aduse folosinței terenurilor decurgând din încadrarea urbanistică atribuită acestora, dar, deopotrivă, și apărării Municipiului București care a susținut, dimpotrivă, că includerea terenurilor în PUG subzona parcuri - spații verzi nu este în sine generatoare de prejudicii pentru proprietari, folosința nefiind restrânsă, ci extinsă în raport cu categoria de folosință inițială, de teren extravilan arabil. b) Cât privește recursul reclamantelor, se reține că acesta privește concluzia instanței de apel asupra nedovedirii prejudiciului cauzat lor prin fapta calificată ca fiind ilicită/lipsită de bază legală a pârâților, concluzie care este subsecventă aceleia privitoare la întrunirea celorlalte elemente necesare antrenării răspunderii lor civile delictuale. În analiza recursului declarat de pârâtul Municipiul București s-a reținut ca fiind nelegală această primă concluzie la care a ajuns instanța de apel, prin raportare la o altă bază legală decât cea care a fundamentat acțiunile pârâților și fără o reală devoluare a fondului prin examinarea (și) a apărărilor formulate în proces de aceștia. Întrucât, pentru motivele arătate, se impune refacerea cercetării judecătorești, care nu exclude posibilitatea de a se ajunge (din nou) la concluzia prejudicierii drepturilor reclamantelor și, în vederea unei soluționări unitare a cauzei, Înalta Curte va admite și acest recurs, cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, sub toate aspectele. Astfel fiind, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.