ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 692/2019

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2011, la data de 5 mai 2011, reclamanții Facultatea de Drept București, A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General, Primăria Municipiului București, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților: la plata sumei de 477.720 euro (echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății), reprezentând lipsa de folosință în perioada 1 mai 2008 - 1 mai 2011 pentru terenul proprietatea reclamanților situat în București, str. x, sectorul 1; la plata unei chirii viitoare în cuantum de 13.270 euro/lună (1 euro/mp/lună) și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanții au arătat că sunt proprietarii imobilului menționat, că potrivit PUG-ului capitalei acesta a fost încadrat în zona a VI-a - zona spațiilor verzi publice cu acces nelimitat - și cu toate demersurile pe care le-au făcut pentru aprobarea unui alt plan zonal, solicitările nu le-au fost aprobate, astfel încât sunt în imposibilitate de a exercita dreptul de proprietate în deplinătatea lui, limitările aduse exercițiului acestuia fiind de natură a aduce atingere înseși substanței dreptului, imposibilitatea folosirii terenului echivalând cu scoaterea lui din circuitul civil și cu o veritabilă expropriere de fapt.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 C. civ., art. 44 alin. (2) și (3) din Constituția României, art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, art. 1075 - 1077 C. civ., art. 998 - 999 C. civ.

Ulterior, valoarea obiectului cererii a fost precizată de către reclamanți, la suma de 5.993.478 euro, solicitându-se și pentru viitor, o chirie de 12 euro/mp/lună.

Prin Sentința nr. 1352 din 19 iunie 2013, Tribunalul București, secția IV-a civilă a admis în parte cererea, a obligat pârâtul Municipiul București prin Primar General, la plata către reclamanți, a sumei de 2.662.980 euro, în echivalentul în RON la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință aferente perioadei 1 mai 2008 -19 iunie 2013 și la plata cheltuielilor de judecata în valoare de 5.000 RON reprezentând onorariu de expert.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că reclamantei Facultatea de Drept București și numiților C. și D., li s-a restituit dreptul de proprietate asupra terenului lot x situat în intravilanul Municipiului București, str. x, în suprafață de 13.270 mp, în baza titlului de proprietate nr. x eliberat de Prefectura Municipiului București la data de 15 aprilie 2002 în temeiul Ordinului Prefectului nr. 244 din 15 aprilie 2002, în conformitate cu prevederile art. 41 din Legea nr. 18/1991 republicată, privind fondul funciar, art. 34 din Legea nr. 1/2000 și a procesului-verbal nr. x/21260 eliberat la data de 21 mai 2002 de Primăria Sectorului 1 București.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 141 la data de 1 februarie 2005, de către BNP E., C. i-a vândut reclamantei A., cota indiviza de 3/8 din imobilul descris mai sus, respectiv 4.976,25 mp.

D. a decedat și a fost moștenită de către reclamantul B., conform certificatelor de moștenitor depuse la dosar.

Potrivit Adresei nr. x din 17 octombrie 2008, Planul urbanistic general aprobat prin H.C.G.MB nr. 269/2000 suprafața de teren de 13.270 mp, situată în str. x, a fost încadrată în zona spațiilor verzi amenajate - subzona V1A - parcuri, grădini, scuaruri și fâșii plantate publice.

Pentru a putea deroga de la prevederile Planului urbanistic general, prin schimbarea folosinței și destinației terenului, în vederea edificării unui imobil, reclamanții au întocmit un plan urbanistic zonal "str. x, București", conform căruia suprafața actuală a spațiilor verzi, de 13.270 mp, va fi diminuată la 4.000 mp, restul terenului urmând a fi ocupat de construcții (5.300 mp) și alei, terase și parcaje (3.970 mp). În vederea aprobării ulterioare a PUZ-ului menționat, reclamanții au obținut avizul favorabil de urbanism nr. 3CA25/2/14 mai 2003, a cărui valabilitate a fost stabilită de emitent la 5 ani, până la data de 14 mai 2008, fără însă ca între timp planul să fie aprobat de Consiliul General al Municipiului București.

Ulterior, prin Sentința civilă nr. 3385 din 3 decembrie 2008 a Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal (irevocabilă prin Decizia civilă nr. 539 din 26 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a), pârâta Primăria Municipiului București a fost obligată să emită un nou aviz de urbanism favorabil pentru P.U.Z. "str. x - Poligrafiei, sector 1".

Prin Decizia civilă nr. 2489 din 30 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au fost admise recursurile reclamanților din prezenta cauză împotriva Sentinței civile nr. 1435 din 10 aprilie 2009 a Tribunalului București, a fost modificată în tot sentința, fiind obligată pârâta Autoritatea Regională pentru Protecția Mediului București să emită avizul de mediu pentru PUZ - Birouri, locuințe, cu privire la imobilul situat în str. x, București.

Prin Cererile nr. x din 13 mai 2010 și nr. y din 13 mai 2010, reclamanții au solicitat Primăriei Municipiului București - Direcția de Urbanism și Amenajarea Teritoriului și Direcției Asistență Tehnică și Juridică a CGMB, emiterea hotărârii de aprobare a Planului Urbanistic Zonal pentru imobilul proprietatea reclamanților situat în municipiul București, str. x, solicitare respinsă pe motiv că terenul în discuție este încadrat în zona V1-a zona spațiilor verzi publice cu acces nelimitat

În plus, Tribunalul a reținut că reclamanta Facultatea de Drept București a ridicat, în cadrul dosarului nr. x/2008 al Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 71 alin. (1) și alin. (2) al O.U.G. nr. 114/2007 care modifică și completează O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, potrivit cărora schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, reducerea suprafețelor acestora ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora. Prin Decizia nr. 1416 din 17 decembrie 2008, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate, reținând:

"împrejurarea că în practică, așa cum arată autorul excepției, pot apărea abuzuri cu consecințe prejudiciabile pentru proprietarii terenurilor ce fac obiectul reglementării criticate constituie exclusiv o problemă de fapt, asupra căreia urmează a se pronunța instanțele judecătorești ordinare, Curtea Constituțională nefiind competentă a decide cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale criticate. Că, pentru lipsa de folosință a terenurilor proprietate privată amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, proprietarii terenurilor sunt îndreptățiți să beneficieze de despăgubiri. Astfel, nimic nu împiedica persoana care a suferit un prejudiciu cauzat de interdicția instituită prin lege, să solicite autorităților administrației publice locale repararea pagubei produse, potrivit dispozițiilor dreptului comun".

Ca atare, Tribunalul a constatat că, în ciuda tuturor demersurilor întreprinse de către reclamanți până la acest moment, aceștia nu și-au putut exercita atributele dreptului de proprietate, fiind limitați de PUG-ul actual, la a utiliza terenul potrivit funcțiunilor de spațiu plantat public.

În drept, a fost reținută incidența dispozițiilor art. 44 alin. (2) și (3) din Constituția României, art. 480 C. civ., stabilindu-se că prin interzicerea construirii sau amplasării de obiecte sau materiale pe teren, care atrag după sine și pierderea posibilității de a vinde imobilul în condiții normale de piață, se poate reține existența unei ingerințe în dreptul exclusiv de proprietate al reclamanților, care din cauza restrângerii excesive a posibilității de exercitare (în condițiile în care pe respectivul teren nu s-a identificat practic nicio modalitate de valorificare), echivalează cu o privare de proprietate, expropriere în fapt a reclamanților, fără a exista o justă și prealabilă despăgubire.

Tribunalul a reținut că reclamanții dețin un bun în sensul art. 1 Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că interdicția schimbării destinației terenului ce face obiectul prezentului dosar, care, deși neamenajat ca spațiu verde, este prevăzut ca atare în Planul Urbanistic General al Municipiului București, reprezintă o privare a reclamanților de bunul lor, în sensul celei de-a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică în specialitatea evaluarea proprietății imobiliare efectuat în cauză, Tribunalul a reținut că prin obligarea pârâtei la plata sumei de 2.662.980 euro, în echivalentul în RON la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință aferentă perioadei 1 mai 2008 - 19 iunie 2013, criteriul proporționalității ar fi respectat, motiv pentru care a admis în parte acțiunea în acest sens.

Au fost respinse, ca neîntemeiate, pretențiile reclamanților privind contravaloarea lipsei de folosință pentru viitor, considerându-se că prejudiciul invocat nu este unul actual, fiind doar unul eventual în condițiile în care pot interveni schimbări în situația juridică a terenului.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții Facultatea de Drept București, A. și B. și pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

Reclamanții au criticat hotărârea instanței de fond atât sub aspectul cuantumului prejudiciului privind lipsa de folosință, cât și sub aspectul respingerii solicitării lor de stabilire a unei chirii viitoare.

Pârâtul Municipiul București a susținut că pronunțarea hotărârii a avut loc cu încălcarea dispozițiilor legale care reglementează dreptul de proprietate și limitele exercitării acestuia, fiind permisă ingerința statului, pentru protejarea unui interes superior, în prerogativele dreptului de proprietate ale unei persoane, iar art. 480 C. civ. corespunde exigențelor art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează, în substanță, dreptul de proprietate. Instanța de fond a făcut aplicabilitatea dispozițiilor art. 998 - 999 din C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, fără a verifica dacă sunt întrunite cerințele care justifică atragerea răspunderii civile delictuale în sarcina Municipiului București, având în vedere că prin emiterea PUG-ului, Municipiul București nu a săvârșit o faptă ilicită, ci a emis un act în acord cu dispozițiile legii pentru asigurarea unui mediu de viață sănătos.

Prin Decizia civilă nr. 305 A/11 mai 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a respins ca nefondat, apelul formulat de apelantul Municipiul București. A admis apelul formulat de reclamanți și în consecință, a schimbat în parte sentința, în sensul obligării pârâtului la plata către reclamanți și a unei despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 13.270 mp, situat în București, str. x, calculată la nivelul a 2,67 euro/mp/lună, începând cu 20 iunie 2013, cât timp se menține regimul juridic actual al imobilului. A menținut restul dispozițiilor sentinței și a obligat pe apelantul-pârât la plata către apelanții-reclamanți A. și B., a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primar General, solicitând modificarea în tot a soluției și respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 919 din 25 mai 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul, a casat decizia și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Pentru a decide astfel, instanța supremă a reținut că reclamanții, potrivit cererii formulate, au solicitat obligarea pârâților la plata unor sume de bani reprezentând lipsa de folosință a imobilului proprietatea reclamanților situat în intravilanul Municipiului București, str. x, în suprafață de 13.270 mp, aferentă perioadei 1 mai 2008 - 1 mai 2011, precum și la plata unei chirii viitoare, fundamentându-și pretențiile pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., art. 1075 - 1077 C. civ., art. 480 C. civ., art. 44 alin. (2) și (3) din Constituția României.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Sentința civilă nr. 1352 din 19 iunie 2013, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul Municipiul București, prin Primarul General la plata către reclamanți a sumei de 2.662.980 euro, în echivalentul în RON la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință aferente perioadei 1 mai 2008 - 19 iunie 2013 și la plata cheltuielilor de judecată.

La pronunțarea soluției, instanța de fond a reținut în esență, faptul că exercitarea atributelor dreptului de proprietate de către reclamanți a fost limitată de PUG-ul actual la utilizarea terenului potrivit funcțiunilor de spațiu public plantat, astfel încât prin interzicerea construirii sau amplasării de obiecte sau materiale pe teren, care atrag după sine și pierderea posibilității de a vinde imobilul în condiții normale de piață, s-a constatat existența unei ingerințe în dreptul de proprietate al reclamanților care, datorită restrângerii excesive a posibilității de exercitare, echivalează cu o privare de proprietate, respectiv o expropriere în fapt fără a exista o justă și prealabilă despăgubire.

Instanța de fond a reținut că reclamanții dețin un bun în sensul art. 1 Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că interdicția schimbării destinației terenului care, deși neamenajat ca spațiu verde, este prevăzut ca atare în Planul Urbanistic General al Municipiului București, reprezintă o privare a reclamanților de bunul lor, în sensul celei de-a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. Examinând criteriul de proporționalitate pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar și în special, dacă nu obligă reclamanții să suporte o sarcină disproporționată, s-au avut în vedere modalitățile de compensare a prejudiciului, sens în care Tribunalul a reținut că prin obligarea pârâtului la plata sumei de 2.662.980 euro, în echivalentul în RON la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință aferentă perioadei 1 mai 2008-19 iunie 2013, criteriul proporționalității fiind astfel respectat.

Promovând calea de atac a apelului, pârâtul Municipiul București a invocat, printre altele, nelegalitatea hotărârii atacate întrucât au fost nesocotite dispozițiile legale care reglementează dreptul de proprietate și limitele exercitării acestuia și, contestând întrunirea condițiilor antrenării răspunderii civile delictuale, a invocat lipsa temeiului de drept al obligării sale la plata de despăgubiri.

Sub aspectul examinării îndeplinirii cerințelor angajării răspunderii pârâtului, câtă vreme regimul juridic restrictiv al terenului în litigiu, impus potrivit Planului Urbanistic General aprobat prin HCGMB nr. 269/2000 și măsurile subsecvente acestuia, inclusiv respingerea solicitării de aprobare a planului urbanistic zonal conceput de reclamanți, respectă prevederile O.U.G. nr. 195/2005, instanța de apel a reținut că, într-adevăr, nu sunt întrunite în cauză elementele cumulative ale răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998 - 999 C. civ., făcând referire la inexistența unei fapte ilicite și a vinovăției pârâtului. Cu toate acestea, înlăturând apărările formulate în cauză, instanța de apel a constatat că hotărârea primei instanțe nu a fost fundamentată pe principiile răspunderii civile delictuale decurgând din prevederile art. 998 - 999 C. civ., însă instanța de fond - deși nu a făcut referire expresă la dispozițiile constituționale - a făcut aplicarea prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituția României referitoare la aplicarea prioritară a pactelor și tratatelor internaționale în caz de conflict între acestea și legile interne.

În condițiile în care reclamanții pretindeau existența unei atingeri aduse dreptului lor de proprietate protejat nu numai de legislația internă (art. 44 din Constituția României, art. 480 din C. civ.), dar și de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de apel a constatat necesar a examina cauza doar din perspectiva blocului reprezentat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența instanței europene.

Procedeul judiciar a fost contestat în cuprinsul cererii de recurs, pârâtul invocând nelegalitatea soluției pronunțate de instanța de apel întrucât din analiza deciziei recurate s-a constatat că lipsește temeiul de drept în baza căruia s-a dispus obligarea sa la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință, atât timp cât instanțele de fond au reținut neîndeplinirea condițiilor cumulative și imperative ale răspunderii civile delictuale.

Înalta Curte a analizat cu prioritate critica referitoare la greșita obligare a recurentului la plata de despăgubiri pentru lipsa unui temei legal, constatând că verificarea pretențiilor reclamanților de către instanța de apel a fost realizată atât din perspectiva aplicării dispozițiilor legale consacrate de dreptul intern (art. 998 C. civ.) ale căror condiții s-a reținut a nu fi îndeplinite, cât și a normelor europene consacrate în art. 1 din primul Protocol, ale căror cerințe s-a apreciat a fi întrunite, în baza cărora pârâtul a fost obligat la plata despăgubirilor solicitate.

Din această perspectivă, reclamanții au solicitat verificarea pretenției deduse judecății doar din perspectiva cadrului legal intern reprezentat de dispozițiile art. 998 C. civ., temei juridic care a fost invocat de aceștia în cuprinsul acțiunii cu care au învestit instanța de fond având ca obiect obligarea pârâtului la plata unor sume de bani. Cauza juridică a acțiunii reclamanților - înțeleasă ca scop către care se îndreaptă voința celui care reclamă în justiție - constă în intenția obținerii de către aceștia de despăgubiri bănești ca urmare a faptei, negative, imputabile pârâtului, de a nu modifica Planul Urbanistic General, faptă care îi împiedică să își exercite atributele dreptului de proprietate asupra imobilului teren.

Prin urmare, sumele de bani solicitate de reclamanți își au izvorul într-o faptă civilă delictuală prevăzută de art. 998 C. civ. potrivit căruia "orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara".

Cu toate acestea, prin decizia recurată, deși se reține că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, se constată corect procedeul judiciar realizat de instanța de fond sub aspectul aplicării directe a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional, fără însă ca raționamentul juridic îmbrățișat atât de instanța de fond, cât și de cea de apel să fi fost justificat sub aspectul înlăturării normei interne și al aplicării directe, pe baza priorității, a Convenției europene și a jurisprudenței Curții de la Strasbourg, în baza art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României.

S-a reținut de către instanța de recurs, că aplicarea contradictorie în cauză, atât a normei legale din dreptul intern, în examinarea pretenției privind acordarea de despăgubiri pentru sumele de bani constând în lipsa de folosință având ca premisă răspunderea extracontractuală, cât și a normei convenționale înscrise în art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană, denotă împrejurarea că instanțele de fond nu au identificat neechivoc temeiul de drept al acțiunii în raport cu care trebuia verificată temeinicia pretențiilor formulate de reclamanți.

Fiind învestite cu soluționarea unei cereri în pretenții ce implică incidența dispozițiilor art. 998 C. civ., instanțele de fond aveau obligația de a realiza o analiză nemijlocită, directă, de compatibilitate a dispozițiilor din legea națională cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și cu jurisprudența contenciosului european.

În contextul în care sunt invocate de către părți încălcări ale drepturilor lor fundamentale, prevăzute și garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, examinarea sub aspectul menționat se impunea tocmai pentru a se verifica în concret păstrarea justului echilibru între interesele statului și cele ale reclamanților.

Or, numai în ipoteza identificării existenței unor neconcordanțe ori incompatibilități dintre norma legală din dreptul intern (evocată de reclamanți în cuprinsul cererii de chemare în judecată) cu dispozițiile Convenției europene, instanțele de judecată sunt îndreptățite a da eficiență priorității blocului de convenționalitate, în sensul inaplicabilității normei interne și al aplicării directe a normei convenționale, apreciată mai favorabilă

Prin urmare, s-a reținut că, față de aceste contradicții semnalate, se impune ca instanța de trimitere să identifice temeiul juridic al cererii cu care a fost învestită și să procedeze la soluționarea cauzei în raport cu norma juridică pe care o va reține ca aplicabilă cauzei.

Reluând judecata, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a pronunțat, în majoritate, urmare a constituirii completului de divergență, Decizia civilă nr. 511 A din 22 mai 2018, prin care a admis apelul formulat de pârât împotriva Sentinței civile nr. 1352 din 19 iunie 2013 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pe care a schimbat-o integral, în sensul că a respins în întregime cererea de chemare în judecată, ca nefondată. A respins, ca nefondat, apelul reclamanților împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat, în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, a fost decelat "în mod irevocabil, imuabil", de către instanța supremă, prin decizia de casare pronunțată, ca fiind reprezentat exclusiv de dispozițiile art. 998 C. civ. și că sumele de bani solicitate de reclamanți își au izvorul într-o faptă civilă delictuală prevăzută de textul menționat.

Totodată, s-a reținut că, potrivit deciziei instanței de recurs, aplicarea contradictorie în cauză, atât a normei legale din dreptul intern, în examinarea pretenției privind acordarea de despăgubiri pentru sumele de bani constând în lipsa de folosință având ca premisă răspunderea extracontractuală, cât și a normei convenționale înscrise în art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană, denotă împrejurarea că instanțele de fond nu au identificat neechivoc temeiul de drept al acțiunii în raport cu care trebuia verificată temeinicia pretențiilor formulate de reclamanți.

Instanța de apel a considerat că, pornind de la considerentele deciziei de casare, prevederile art. 998 - art. 999 C. civ., ca drept comun în materie de răspundere, înglobează și domeniul de aplicare a art. 480 C. civ. care - vizând de asemenea, în aprecierea reclamanților, delicte civile - ar reprezenta deci, doar o subspecie juridică a art. 998 C. civ. și nu un temei juridic special, derogator față de art. 998 C. civ.

De asemenea, Curtea de apel a apreciat că îndrumarea instanței supreme din cuprinsul deciziei de casare de identificare a temeiului juridic al cererii cu care a fost învestită, pentru a putea proceda la soluționarea cauzei în raport cu norma juridică pe care o va reține ca aplicabilă cauzei, nu poate fi înțeleasă în mod corect decât prin raportare la considerentele referitoare la aplicarea contradictorie în cauză, atât a normei legale din dreptul intern, cât și a normei convenționale înscrise în art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană, ceea ce denotă împrejurarea că instanțele de fond nu au identificat neechivoc temeiul de drept al acțiunii în raport cu care trebuia verificată temeinicia pretențiilor formulate de reclamanți".

S-a apreciat, raportat la considerentele obligatorii ale deciziei de casare, că în mod necesar trebuie identificat temeiul juridic aplicabil cauzei, de către instanța de rejudecare, doar prin prisma soluționării concursului juridic existent între art. 998 C. civ., reținut în mod expres de către instanța supremă, ca fiind temeiul intern exclusiv pe care reclamanții și-au întemeiat cererea de pretenții și art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană privind Drepturile și Libertățile Fundamentale ale Omului, concurs rezolvabil prin prisma dispozițiilor art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României.

S-a considerat că operațiunea juridică impusă instanței de rejudecare, este aceea de identificare a normei juridice prevalente dintre cele două: norma internă reprezentată de art. 998 C. civ. sau, în caz de apreciere a caracterului său neconvențional, art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană.

În acest context, instanța de rejudecare a procedat, conform îndrumării considerate obligatorii din decizia de casare, la verificarea compatibilității cu normele europene, a art. 998 C. civ., temeiul juridic intern care a fundamentat exclusiv cererea reclamanților, pentru a putea identifica astfel, norma juridică aplicabilă cauzei.

S-a considerat că art. 998 C. civ. nu contravine dreptului convențional european evocat

Astfel, Curtea a constatat pe de o parte, existența instituției juridice reglementate de art. 998 și urm. C. civ., care vizează afectările ilicite ale dreptului de proprietate, iar pe de altă parte, a dispozițiilor art. 480 C. civ. care, nedistingând sub aspectul caracterului licit sau ilicit al faptei de afectare a dreptului, înglobează și răspunde tuturor situațiilor de alterare a atributelor dreptului de proprietate, fie ele nelegitime sau legitime, ca în speță.

Din această perspectivă, s-a apreciat că o afectare legitimă a dreptului de proprietate va putea constitui, în baza dispozițiilor art. 480 C. civ., temei al unei indemnizări corespunzătoare, însă nu și în baza prevederilor art. 998 C. civ., întrucât în materia dreptului de proprietate, raportul juridic dintre art. 998 C. civ. și art. 480 C. civ. presupune că art. 480 reprezintă dreptul comun în materie, iar art. 998 C. civ. reprezintă o subspecie care include doar o parte din sfera de aplicabilitate a primului, respectiv afectările fundamentate pe fapte ilicite.

S-a apreciat că "această determinare a accentului juridic consolidează inclusiv dezlegarea obligatorie a instanței supreme, asupra problemei de drept a decelării temeiului juridic intern exclusiv al cererii de chemare în judecată". Aceasta pentru că "indicarea de către reclamanți, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, lângă și chiar prioritar topografic, a art. 480 C. civ., a art. 998 - art. 999 C. civ., denotă intenția de a se grefa în circumstanțierea cauzei juridice, pe instituția juridică a răspunderii civile delictuale, prin invocarea concretă a unei fapte apreciate ilicite".

De aceea, s-a considerat că "menționarea de către reclamanți, în cadrul întemeierii în drept a cererii de chemare în judecată, și a prevederilor art. 480 C. civ., a art. 44 alin. (2) și (3) din Constituția României, nu schimbă așadar, datele problemei și nu reclamă aprecierea învestirii instanței și cu un alt temei juridic decât cel al art. 998 C. civ., articol de lege reținut și de instanța supremă, ca temei juridic exclusiv".

În continuare, s-a constatat, în temeiul dispozițiilor art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României, că întrucât statul național și-a prevăzut, în cadrul sistemului său juridic, instrumente eficace pentru protejarea dreptului de proprietate indiferent de situație (afectare licită sau ilicită), atunci nu se poate invoca în condiții de succes, caracterul neconvențional al art. 998 C. civ., cu efectul suprimării sale în favoarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană.

S-a reținut că antrenarea răspunderii civile delictuale presupune existența unei fapte ilicite și că, potrivit deciziei de casare, aceasta ar fi reprezentată de fapta negativă imputabilă pârâtului, de a nu modifica Planul Urbanistic General, faptă care îi împiedică pe reclamanți să își exercite atributele dreptului de proprietate asupra imobilului, teren.

Ca atare, aceasta este cauza juridică a cererii de chemare în judecată, ea fiind astfel menționată și detaliată în cuprinsul cererii de chemare în judecată, în care se arată că prin nemodificarea Planului de Urbanism General al Capitalei prin adoptarea Planului de Urbanism Zonal pe care reclamanții l-au propus cu referire la imobil, au fost lipsiți de folosința bunului.

Din perspectiva acestor elemente, instanța de apel a considerat că este nefondată susținerea reclamanților din faza rejudecării, în sensul că de fapt, actul de ingerință în dreptul de proprietate și care a afectat "substanța dreptului" acestora este reprezentat de fapta municipalității care nu a procedat la expropriere formală, deși a impus prin PUG, un regim urbanistic incompatibil cu proprietatea privată.

S-a arătat că este evident că din punct de vedere obiectiv, material, fapta omisivă de a nu fi procedat la expropriere formală, este distinctă de "faptul comisiv negativ al nemodificării Planului de Urbanism General al capitalei", prin neadoptarea Planului de Urbanism Zonal propus de intimații reclamanți și că însușirea punctului de vedere al acestora ar determina în mod evident, o modificare direct în faza apelului, a cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, fapt procesual prohibit de prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Cu referire la caracterul ilicit al faptei invocate drept cauză juridică a cererii de chemare în judecată, așa cum a fost reținut de către instanța de apel, s-a făcut trimitere și la faptul că litigiul anterior, obiect al Dosarului nr. x/2011, declanșat de aceiași reclamanți, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București, a vizat "ca obiect juridic, exact problema de drept care constituie în prezent, cauza cererii de chemare în judecată".

Astfel, în cadrul litigiului anterior, Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 145 din 12 ianuarie 2012 (rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 8544 din 18 septembrie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia) au apreciat în mod tranșant, asupra faptului că respectiva cerere de chemare în judecată care avea ca obiect obligarea pârâților să emită o hotărâre favorabilă de aprobare a PUZ-ului str. x, este neîntemeiată.

Ambele instanțe de judecată de contencios administrativ au apreciat, în mod expres, asupra faptului că refuzul pârâtului Consiliul General al Municipiului București de a aproba PUZ-ul solicitat și de a modifica astfel, PUG - ul existent, nu a fost unul ilicit, ci dimpotrivă, a fost justificat prin incidența dispozițiilor art. I alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 114/2007.

Așadar, s-a concluzionat că fapta reclamată de intimații reclamanți ca fiind generatoare a prejudiciului invocat a fi fost suferit, a fost constatată judiciar, în mod definitiv, în cadrul litigiului anterior, ca fiind legitimă, ceea ce determină neîntrunirea în prezenta cauză, a cerinței angajării răspunderii civile delictuale, reprezentate de existența unei fapte ilicite.

S-a considerat că au caracter neîntemeiat apărările reclamanților referitoare la inexistența puterii de lucru judecat în raport cu hotărârile judecătorești pronunțate în contencios administrativ.

Aceasta întrucât întreg raționamentul juridic dezvoltat de către reclamanți în faza rejudecării apelului, s-a grefat pe ipoteza identificării cauzei juridice a prezentei cereri de chemare în judecată, în faptul omisiv al apelantului pârât prezent, de a dispune exproprierea formală a imobilului litigios, în condițiile impunerii prin PUG, a unui regim urbanistic afirmat incompatibil cu proprietatea privată. Or, astfel cum s-a arătat, nu aceasta este cauza juridică a prezentei cereri de chemare în judecată.

În același timp, reclamanții au fost părți în litigiul anterior, ceea ce înseamnă că aceste hotărâri judecătorești de contencios administrativ pronunțate în defavoarea lor, hotărâri ce au "privit obiectul juridic ce reprezintă în prezent, cauza juridică a cererii de chemare în judecată pendinte", le sunt opozabile și obligatorii acestora.

De asemenea, în esență, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea pronunțată este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res iudicata pro veritate habetur).

Or, în cauza anterioară, instanțele din respectivul litigiu de contencios administrativ au statuat în mod expres, chiar în cadrul dispozitivelor hotărârilor pe care le-au pronunțat, și au argumentat expres, prin cel puțin considerentele decisive subliniate de Curte, faptul că refuzul de modificare a PUG-ului, reclamat de intimații reclamanți, a fost unul legitim.

În ce privește apărarea reclamanților referitoare la incidența în cauză, a puterii de lucru judecat a unora dintre considerentele hotărârilor de contencios administrativ pronunțate în cadrul Dosarului nr. x/2008 al Tribunalului București, secția a IX - a contencios administrativ, s-a considerat că aceasta nu infirmă considerentele anterioare cu privire la efectul lucrului judecat dedus din Decizia nr. 8544/2013 a Curții de Apel Alba Iulia, câtă vreme aceasta a făcut referire și la respectivele hotărâri (prin care s-a instituit obligația de emitere a unui nou aviz de urbanism favorabil PUZ-ului, reținându-se ca terenul constituie proprietate privată și nu poate fi apreciat ca fiind spațiu verde), considerându-se că obiectul și cauza celor două litigii sunt diferite și de aceea nu se pot impune statuările anterioare, așa încă s-a considerat că în prezenta cauză nu se poate proceda la o reevaluare a celor statuate jurisdicțional irevocabil pentru a se ajunge la o concluzie contrară asupra determinării caracterului (licit sau ilicit) al faptei reclamate de către reclamanți.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, care au susținut caracterul nelegal al soluției sub următoarele aspecte:

- Greșita aplicare a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel a reținut în mod categoric că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată a fost decelat "în mod irevocabil, imuabil" de către instanța supremă prin decizia de casare ca fiind reprezentat exclusiv de art. 988 C. civ.", concluzie ce nu corespunde realității.

Astfel, Înalta Curte a reținut în considerentele deciziei că a avut loc o aplicare contradictorie în cauză atât a normei interne cât și a normei convenționale prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce denotă că instanțele de fond n-au identificat neechivoc temeiul de drept al acțiunii și că instanța de trimitere trebuie "să identifice temeiul juridic al cererii cu care a fost învestită și să procedeze la soluționarea cauzei în raport cu norma juridică pe care o va reține ca aplicabilă cauzei".

În acest context, instanța de apel a pornit de la premisă greșită, în sensul că temeiul juridic al pretențiilor ar fi dat exclusiv de dispozițiile art. 998 C. civ., deși instanța de recurs dăduse îndrumări să fie identificat temeiul juridic al cererii. Or, dacă ar fi reținut incidența art. 988 C. civ., instanța de recurs nu ar mai fi dat îndrumări pentru identificarea temeiului juridic al pretențiilor.

În plus, instanța de apel a ignorat fundamentarea în drept a cererii de chemare în judecată, din care rezultă în mod evident că temeiul juridic al acțiunii a fost reprezentat de dispozițiile art. 480 C. civ., art. 44 alin. (2) și (3) din Constituția României, Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 998 - 999 C. civ..

- Instanța de apel a reținut în mod greșit că decizia de casare ar fi impus identificarea normei juridice prevalente dintre norma internă reprezentată de art. 998 C. civ. și cea din art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

În realitate, instanța de recurs a dispus ca, în contextul în care sunt invocate de către părți încălcări ale drepturilor lor fundamentale, să se procedeze la o examinare, din perspectiva păstrării justului echilibru între interesele statului și cele ale reclamanților, pentru a se putea decide, luând în considerare temeiul de drept complex al cererii de chemare în judecată, modalitatea în care pârâtul asigură un just echilibru între interesele statului și cele ale reclamanților.

Instanța de apel a ajuns la concluzia că art. 998 C. civ. nu contravine dreptului convențional european evocat, contrar susținerilor reclamanților.

În realitate, reclamanții n-au avut o astfel de susținere, având în vedere că nu aceasta era problema căreia trebuia să-i dea dezlegare instanța, ci trebuia să stabilească modalitatea în care dreptul de proprietate al reclamanților este protejat și dacă restrângerile acestuia contravin dreptului convențional european, situație în care, înlăturându-se justul echilibru, pârâtul Municipiul București datorează despăgubiri.

- Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., atunci când a considerat că are loc o schimbare a cauzei juridice în apel prin indicarea de către reclamanți a actului de ingerință în dreptul lor de proprietate, de natură să afecteze substanța acestuia, ca fiind reprezentat de fapta municipalității care nu a procedat la exproprierea formală deși a impus prin P.U.G. un regim urbanistic incompatibil cu proprietatea privată.

În realitate, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au arătat pe larg că pârâtul nu a modificat P.U.Z. în sensul solicitat, dar nici nu a procedat la expropriere ori la plata unei compensații pentru atingerea adusă dreptului de proprietate, fiind în situația unei veritabile "exproprieri de fapt", ceea ce este contrar nu numai art. 44 alin. (2) și (3) din Constituție, ci și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Aplicând greșit dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și art. 294 C. proc. civ., instanța de apel a plecat de la premise false, pronunțând o soluție nelegală, în ale cărei considerente se reține greșit că temeiul de drept exclusiv este dat de art. 998 C. civ., iar pretinsa faptă ilicită este reprezentată de "faptul comis negativ al nemodificării P.U.Z. conform cerințelor reclamanților" .

Tot astfel, neluând în considerare temeiul complex al cererii reclamanților, instanța de apel a conferit caracter hotărâtor considerentelor Deciziei nr. 8544 din 18 septembrie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, deși acestea n-au legătură cu obiectul pretențiilor dedus judecății în prezenta cauză, în care nu s-a contestat dreptul statului sau al autorităților locale de a impune reguli de urbanism.

- Soluția pronunțată a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 480 C. civ., art. 44 alin. (2) și (3) din Constituție, art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, art. 998 - 999 C. civ., precum și a dispozițiilor art. 1200 pct. 4 C. civ. referitoare la prezumția lucrului judecat și a art. 147 alin. (4) din Constituție.

Astfel, apelul reclamanților trebuia admis, având în vedere că faptele pârâtului sunt ilicite, afectând dreptul de proprietate al reclamanților în substanța lui printr-o veritabilă "expropriere de fapt", aspect reținut și în considerentele Deciziei nr. 2489 din 30 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal.

Nu s-a dat relevanță nici Deciziei nr. 1416 din 17 decembrie 2008 a Curții Constituționale, care a statuat că "pentru lipsa de folosință a terenurilor proprietate privată, amenajate ca spații verzi, proprietarii terenurilor sunt îndreptățiți să beneficieze de despăgubiri". Or, Municipiul București nu a plătit nicio despăgubire, încercând să rezolve o problemă de interes public prin folosirea bunului proprietate privată.

Nu a fost avută în vedere nici bogata jurisprudență internă și internațională în materia exproprierii de fapt, referirile la cauzele CEDO făcute în cursul procesului, din care rezultă că asemenea exproprieri de fapt aduc atingere înseși substanței dreptului, situație asimilabilă privării de un bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 (cauzele Sporrong și Lönnroth c. Suediei; Scordino c. Italiei; James și alții c. Regatului Unit; Brumărescu c. României; Burghelea c. României).

Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare.

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora potrivit următoarelor considerente:

- Este întemeiată susținerea conform căreia, în soluționarea cauzei la rejudecare, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la obligativitatea problemelor de drept dezlegate, atunci când a considerat că decizia de casare ar fi tranșat asupra temeiului de drept al cererii de chemare în judecată, că acesta ar fi dat în mod exclusiv de dispozițiile art. 998 C. civ. și că instanța de trimitere ar fi trebuit să realizeze doar o verificare a concordanței acestui text cu normele convenționale, pentru a aprecia asupra priorității aplicării lor.

În realitate, instanța de recurs reține o aplicare contradictorie în cauză "a normei legale interne și a celei convenționale", ceea ce în opinia acesteia "denotă împrejurarea că instanțele de fond nu au identificat neechivoc temeiul de drept al acțiunii în raport cu care trebuia verificată temeinicia pretențiilor formulate de reclamanți".

Chiar atunci când de o manieră confuză face referire la dispozițiile art. 998 C. civ. ca "reprezentând temei juridic indicat de reclamanți în cuprinsul acțiunii", decizia de casare nu dă dezlegare temeiului de drept al pretențiilor reclamanților în sensul dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., adică fixând în acest fel limitele rejudecării în apel.

Aceasta întrucât, pe de o parte, trimiterea la dispozițiile art. 998 C. civ. este realizată în contextul în care instanța de recurs anterioară analizează "din această perspectivă" judecata efectuată de instanța de apel în primul ciclu procesual.

Pe de altă parte, ceea ce intră în autoritatea de lucru judecat în cazul tuturor hotărârilor judecătorești - deci, inclusiv în situația deciziilor de casare - sunt acele considerente care au caracter decisiv, explicând și justificând soluția adoptată.

Or, soluția de casare cu trimitere a fost determinată, conform considerentelor deciziei, de necesitatea ca "instanța de trimitere să identifice temeiul juridic al cererii cu care a fost învestită și să procedeze la soluționarea cauzei în raport cu norma juridică pe care o va reține ca aplicabilă cauzei".

În acest context, a reține că temeiul juridic a fost tranșat prin decizia de casare, că el este dat de dispozițiile art. 998 C. civ. și că doar în legătură cu incidența sau nu, a acestui text la speță, trebuie verificate pretențiile reclamanților, reprezintă o denaturare a dezlegărilor în drept cu caracter obligatoriu cărora trebuia să le facă aplicarea instanța de apel la rejudecare.

În ipoteza în care acest aspect ar fi fost tranșat, astfel cum în mod greșit reține instanța de apel, soluția de casare determinată de necesitatea lămuririi temeiului juridic al pretențiilor nu își mai avea nicio justificare. Ca atare, nu este vorba de o statuare "imuabilă" asupra acestui aspect, în sensul în care instanța de recurs ar fi stabilit temeiul juridic al pretențiilor și ar fi trimis cauza spre rejudecare doar pentru a se face verificări asupra încadrării situației de fapt în textul de lege indicat.

La fel, aprecierea că instanța de trimitere ar fi trebuit să facă doar analiza raportului dintre norma internă reprezentată de art. 998 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1, pornește de la premisa greșită a identificării și clarificării temeiului juridic al pretențiilor reclamanților de către instanța de recurs, premisă bazată pe aceeași lipsă de distincție între considerentele cu caracter obligatoriu (decisiv și înzestrat cu autoritate de lucru judecat) al deciziei din recurs și considerentele nenecesare (supraabundente) care, nereflectându-se în soluția adoptată, nu sunt înzestrate cu autoritate de lucru judecat și deci, nu se pot impune ca atare la reluarea judecății.

Astfel cum s-a arătat anterior, nefiind vorba de o tranșare a temeiului juridic al pretențiilor reclamanților prin soluția de casare (ca fiind reprezentat de art. 998 C. civ.), ci de necesitatea ca instanța de trimitere să realizeze o astfel de analiză (prin raportare, evident, la elementele cererii de chemare în judecată), este eronat raționamentul instanței de apel conform căruia singura analiză pe care o mai putea face era cea a "concursului juridic dintre art. 998 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1".

- Este fondată, de asemenea, critica recurenților-reclamanți referitoare la modalitatea în care instanța de apel a făcut aplicarea art. 294 C. proc. civ., atunci când a considerat că aceștia tind la o modificare a cauzei juridice în apel, prin indicarea unei exproprieri de fapt, ca reprezentând actul de ingerință în dreptul lor de proprietate, fără plata nici unei despăgubiri, impunându-se imobilului un regim urbanistic incompatibil cu dreptul de proprietate privată.

Pentru a ajunge la această concluzie instanța de apel pornește de la aceeași premisă eronată, a "decelării" temeiului juridic prin decizia de casare, considerând că adăugarea, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, alături de prevederile art. 998 - 999 C. civ. și a dispozițiilor art. 480 C. civ., ("chiar prioritar topografic celorlalte texte") art. 44 alin. (2) și (3) din Constituție, nu "schimbă datele problemei și nu reclamă aprecierea învestirii instanței și cu un alt temei juridic decât cel al art. 998 C.civil".

Or, dispunându-se casarea pentru identificarea temeiului juridic al pretențiilor, instanța de apel nu se putea raporta decât la elementele cererii de chemare în judecată, nefiind în puterea de apreciere a acesteia să înlăture texte legale care fundamentaseră pretențiile reclamanților (considerând că astfel "nu sunt schimbate datele problemei").

Tot astfel, cauza acțiunii (adică izvorul pretențiilor reclamanților, dat de situația de fapt cu încadrarea juridică a acesteia) nu putea fi determinată decât pe baza motivelor acesteia.

Pe acest aspect, reclamanții au arătat, conform cererii care a învestit prima instanță, că pârâtul nu a modificat P.U.G.-ul în sensul solicitat, terenul fiind încadrat în zona a VI-a - zona spațiilor verzi publice cu acces nelimitat -, dar nici nu a procedat la expropriere ori la plata unei indemnizații pentru atingerea adusă dreptului de proprietate, ceea ce echivalează cu o afectare a înseși substanței dreptului și cu o veritabilă "expropriere de fapt".

În acest context, al inexistenței unei reglementări interne a instituției exproprierii de fapt, trebuie văzută și referirea făcută la art. 1 din Protocolul nr. 1 în cuprinsul cererii de chemare în judecată și ulterior, la jurisprudența dezvoltată de instanța europeană în legătură cu protejarea dreptului de proprietate (în asemenea situații în care, fără a se dispune lipsirea efectivă de drept a titularului, prin acte ale autorității statale, i se aduc astfel de atingeri care îi afectează substanța, unită cu lipsa oricărei indemnizări).

Or, fără să se raporteze la elementele acțiunii și ignorând atât temeiurile de drept invocate, cât și cauza indicată a pretențiilor, instanța de apel reține că această cauză juridică ar fi reprezentată de "fapta negativă, imputabilă pârâtului, de a nu modifica P.U.G., faptă care îi împiedică pe reclamanți să își exercite atributele dreptului de proprietate asupra imobilului teren".

În acest sens, instanța de apel reține pe de o parte, că această cauză juridică ar fi fost identificată ca atare prin decizia de casare și pe de altă parte, că ea ar fi fost menționată și detaliată în acești termeni în cuprinsul cererii de chemare în judecată, în care se arată că "prin nemodificarea Planului Urbanistic General al capitalei prin adoptarea Planului de Urbanism Zonal pe care reclamanții l-au propus cu referire la imobil, au fost lipsiți de folosința bunului".

Considerentul instanței de apel este eronat și realizat în afara cadrului procesual întrucât decizia de casare, pentru argumentele arătate anterior în legătură cu caracterul obligatoriu, înzestrat cu autoritate de lucru judecat, al dezlegărilor în drept ale acesteia, nu tranșează nici chestiunea temeiului legal și nici a cauzei juridice (dimpotrivă, face referire la identificarea normei legale "evocate de reclamanți în cuprinsul cererii de chemare în judecată").

În același timp, considerentul este greșit întrucât în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanții nu fac referire la fapta ilicită ca fiind reprezentată de refuzul autorității de a modifica P.U.G. prin adoptarea P.U.Z. propus de reclamanți, ci la "imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate în deplinătatea sa" de așa manieră încât a fost lipsit de substanța sa, ceea ce echivalează cu o adevărată "expropriere de fapt", contravenind art. 44 alin. (2) și (3) din Constituție, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Referirea pe care o fac reclamanții la refuzul modificării P.U.G.-ului și demersurile anterioare în acest sens nu reprezintă decât parte din prezentarea de către aceștia a elementelor de fapt ale pricinii pentru a arăta modalitatea în care s-a ajuns, urmare a unei anumite conduite a autorităților și în pofida diligențelor depuse de titularii dreptului de proprietate de-a lungul anilor, la lipsirea acestora de atributul de a se "bucura", în sensul dispozițiilor art. 480 C. civ., de proprietatea bunului lor.

- Identificând astfel în mod eronat cauza juridică a acțiunii reclamanților ca fiind reprezentată de refuzul autorităților de modificare a P.U.