ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 919/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 919/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 919/2017

Asupra recursului

civil de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data

de 05 mai 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

sub nr. x/3/2011 reclamanții A. București, B. și C., prin

mandatar B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiului

București prin primarul general, Primăria Municipiului București

prin primarul general ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

dispună obligarea pârâților la plata sumei de 477.720 euro

(echivalentul în lei la cursul Băncii Naționale a României de la data

plații) reprezentând lipsa de folosință în perioada 01 mai 2008

- 01 mai 2011 pentru terenul proprietatea reclamanților situat în

București, sectorul 1, precum și obligarea pârâților la plata

unei chirii viitoare în cuantum de 13.270 euro/lună (1 euro/mp/luna).

Reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor

de judecată.

În drept, au

fost invocate dispozițiile art. 1075-1077 C. civ., art. 998-999 C. civ., art.

480 C. civ., art. 44 alin. (2) și (3) din Constituția României.

Prin

sentința civilă nr. 1352 din 19 iunie 2013 Tribunalul București,

secția IV-a civilă, a admis în parte cererea, a obligat pârâtul

Municipiul București prin primar general la plata către

reclamanți a sumei de 2.662.980 euro, în echivalentul în lei la data

plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință

aferentă perioadei 1 mai 2008 -19 iunie 2013 și la plata

cheltuielilor de judecata în valoare de 5000 lei reprezentând onorariu de

expert.

În

pronunțarea acestei soluții, prima instanță a reținut

că reclamantei A. București și numiților D. și E. li

s-a restituit dreptul de proprietate asupra terenului lot 30 situat în

intravilanul Municipiului București, sectorul 1, în suprafață de

13.270 mp în baza titlului de proprietate eliberat de Prefectura Municipiului

București la data de 15 aprilie 2002 în baza Ordinului prefectului nr. 244

din data de 15 aprilie 2002, în conformitate cu prevederile art. 41 din Legea nr.

18/1991 privind fondul funciar și art. 34 din Legea nr. 1/2000 și a

procesului verbal eliberat la data de 21 mai 2002 de Primăria sectorului 1

București.

Prin

contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 141 la data de 01

februarie 2005 de către B.N.P., F., D. i-a vândut reclamantei B. cota

indiviză de 3/8 din imobilul descris mai sus, respectiv 4 976,25 mp. E. a

decedat și a fost moștenită de către reclamantul C.

așa cum rezultă din certificatul de moștenitor din 14 aprilie 2003

și din certificatul de moștenitor suplimentar, ambele eliberate de B.N.P.,

F.

Potrivit

adresei din 17 octombrie 2008, Planul urbanistic general aprobat prin Hotărârea

Consiliului General al Municipiului București nr. 269/2000 încadrează

suprafața de teren de 13.270 mp situat în sector 1, în zona spațiilor

verzi amenajate - subzona V1A - parcuri, grădini, scuaruri și

fâșii plantate publice, zonă în cadrul căreia sunt admise numai

funcțiunile de spațiu plantat public.

Pentru a

putea deroga de la prevederile Planului Urbanistic General, prin schimbarea

folosinței și destinației terenului, în vederea edificării

unui imobil, reclamanții au întocmit prin intermediul G., Planul

urbanistic zonal „sector 1, București” potrivit căruia suprafața

actuală a spațiilor verzi, de 13.270 mp, va fi diminuată la 4.000

mp, restul terenului urmând a fi ocupat de construcții (5.300 mp) și

alei, terase și parcaje (3.970 mp). În vederea aprobării ulterioare a

Planului Urbanistic Zonal de mai sus, reclamanții au obținut avizul

favorabil de urbanism din 14 mai 2003 a cărui valabilitate a fost

stabilită de emitent la 5 ani, până la data de 14 mai 2008,

fără însă ca între timp planul să fie aprobat de Consiliul

General al Municipiului București. Ulterior, prin sentința

civilă nr. 3385 din 3 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul

București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal,

definitiva și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 539 din 26

februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a VIII-a, pârâta Primăria Municipiului București a fost obligată

să emită un nou aviz de urbanism favorabil pentru Planul Urbanistic

Zonal „sector 1”. Prin Decizia civilă nr. 2489 din 30 noiembrie 2009

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, s-au admis recursurile declarate de

reclamanții din prezenta cauză împotriva sentinței civile nr. 1435

din 10 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, a fost

modificată în tot sentința, fiind obligată pârâta Autoritatea

Regională pentru Protecția Mediului București să emită

avizul de mediu pentru Planul Urbanistic Zonal - Birouri, locuințe cu

privire la imobilul situat în sector 1, București.

Reclamanții

au solicitat Primăriei Municipiului București - Direcția de

Urbanism și Amenajarea Teritoriului și Direcției

Asistență Tehnică și Juridică a Consiliului General al

Municipiului București emiterea hotărârii de aprobare a Planului

Urbanistic Zonal pentru imobilul litigios însă proiectul de hotărâre

nu a fost adoptat pe motiv ca terenul în discuție, în conformitate cu Planul

Urbanistic General capitalei, este încadrat în zona V1-a zona spațiilor

verzi publice cu acces nelimitat.

Ca atare,

Tribunalul a reținut că, în pofida demersurilor întreprinse de

către reclamanți aceștia nu și-au putut exercita atributele

dreptului de proprietate, fiind limitată de Planul Urbanistic General

actual la a utiliza terenul potrivit funcțiunilor de spațiu plantat

public. Astfel, prin interzicerea construirii sau amplasării de obiecte

sau materiale pe teren, care atrag după sine și pierderea

posibilității de a vinde imobilul în condiții normale de

piață, se poate reține existența unei ingerințe în

dreptul exclusiv de proprietate al reclamanților, care datorită

restrângerii excesive a posibilității de exercitare (în

condițiile în care pe respectivul teren nu s-a identificat practic nicio

modalitate de valorificare), echivalează cu o privare de proprietate,

expropriere în fapt a reclamanților fără a exista o justă

și prealabilă despăgubire.

Instanța

de fond a reținut că deși dispozițiile vizând interzicerea

schimbării destinației terenurilor amenajate ca spații verzi

și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism,

reducerii suprafețelor acestora ori strămutării lor, indiferent

de regimul juridic al acestora este impusă de un interes general pentru

apărarea căruia statul are competența de a reglementa

folosința unor bunuri proprietate privată, totuși se impune

păstrarea unui just echilibru între protejarea intereselor implicate în

cauză.

Apărarea

pârâtei în sensul că nu există o privare de proprietate pentru

că dreptul de proprietate al reclamanților nu este în prezent

contestat a fost înlăturată ca neîntemeiată, întrucât privare de

proprietate nu presupune contestarea dreptului, ci și imposibilitatea

exercitării atributelor dreptului de proprietate. Practic,

reclamanții, deși au redobândit proprietatea unui bun imobil, acest

lucru nu a produs niciun efect întrucât acest teren nu poate fi folosit nici de

aceștia în mod direct, și nici nu le poate aduce venituri prin

transmiterea folosinței către alte persoane datorită

interdicției construirii sau amplasării de obiecte sau materiale pe

teren, care atrag după sine și pierderea posibilității de a

vinde imobilul în condiții normale de piață.

Prin

interdicțiile indicate, bunul pe care îl dețin reclamanții

devine gol de conținut putând fi folosit numai pentru asigurarea

funcțiunilor de spațiu plantat public, afirmațiile pârâtei în

sensul că proprietarul poate dispune liber de bunul său în sensul

utilizării, ipotecării, donării, vânzării, cedării sau

transmiterii pe cale succesorală nefiind valide atâta vreme cât oricare

dintre operațiunile indicate ar privi un drept precar de proprietate,

care, dacă ar putea fi transmis, transmiterea s-ar face la un preț

inferior prețului unuia similar neafectat de interdicții. Astfel,

interdicția de construire, pierderea posibilității de a vinde

imobilele în condiții normale de piață, deși lasă

intact, din punct de vedere juridic, dreptul celor interesați de a dispune

de bunurile lor și de a le folosi, sunt totuși în măsură

să reducă semnificativ posibilitatea practică a acestora de a-l

exercita.

Având în

vedere argumentele expuse, instanța de fond a reținut că

reclamanții dețin un bun în sensul art. 1 Protocolul 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, că interdicția schimbării

destinației terenului ce face obiectul prezentului dosar, care, deși

neamenajat ca spațiu verde este prevăzut ca atare în Planul

Urbanistic General al Municipiului București, reprezintă o privare a

reclamanților de bunul lor, în sensul celei de-a doua teze din primul

alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.

Sub acest

aspect, Tribunalul a reținut ca valide argumentele folosite de către

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, în cadrul Deciziei civile nr. 2489 din 30 noiembrie 2009,

irevocabilă. Astfel, bunul proprietatea reclamanților este inclus în

zona spațiilor publice cu acces nelimitat, iar cele două

situații nu pot coexista. Folosință publică a bunului,

accesul nelimitat al publicului la bunul respectiv face imposibilă

exercitarea atributelor dreptului de proprietate.

O privare de

proprietate aparținând celei de-a doua norme nu poate fi justificată

decât dacă se demonstrează, în special, că a intervenit pentru o

cauză de utilitate publică, pe care Tribunalul a reținut-o prin

raportare la faptul că interdicțiile tind la ocrotirea și

garantarea dreptului la un mediu sănătos, prevăzut de art. 35

din Constituție. În plus, orice ingerință în folosirea

proprietății trebuie să răspundă criteriului

proporționalității. O măsură care reprezintă o

ingerință în dreptul de proprietate trebuie să asigure un just

echilibru între cerințele de interes general ale comunității

și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului (între

altele, cauza Sporrong și Lonnroth, paragraful 69). Preocuparea de a

asigura un atare echilibru se reflectă în structura art. 1 din Protocolul nr.

1 în totalitate, fiind necesar să existe un raport rezonabil de proporționalitate

între mijloacele folosite și scopul vizat de orice măsură care

privează o persoană.

Pentru a

determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru

necesar și, în special, dacă nu obligă reclamanții să

suporte o sarcină disproporționată, trebuie să se ia în

considerare modalitățile de compensare a prejudiciului.

Având în

vedere concluziile raportului de expertiză tehnică în specialitatea

evaluarea proprietății imobiliare efectuat în cauză, Tribunalul

reține că prin obligarea pârâtei la plata sumei de 2.662.980 euro, în

echivalentul în lei la data plății, reprezentând contravaloarea

lipsei de folosință aferentă perioadei 1 mai 2008 -19 iunie 2013,

criteriul proporționalității ar fi respectat, motiv pentru care

urmează a admite în parte acțiunea în acest sens.

În acest

sens, instanța de fond a avut în vedere varianta 1 reținută de

expertul desemnat în cauză, față de care părțile nu au

înțeles să formuleze obiecțiuni, prin care s-a evaluat

contravaloarea lipsei de folosință prin simpla închiriere a terenului

needificat, dar cu potențial edificabil conform parametrilor urbanistici

specifici zonei.

Tribunalul a

înlăturat variantele 2 și 3 ale raportului de expertiză ce

presupun edificarea și vânzarea terenului și edificiului sau

edificarea și exploatarea terenului și edificiului prin închiriere

întrucât prejudiciul acoperit nu trebuie să fie unul eventual, iar în

speță nu s-au făcut probe sub aspectul deținerii

disponibilităților bănești în vederea efectuării

investițiilor ce constituie ipoteza variantelor 2 și 3 avute în

vedere de expert și nici a celorlalte variabile implicate de edificarea

terenului, vânzarea sau închirierea edificiului.

Instanța

de fond a respins, ca neîntemeiate, pretențiile reclamanților de

obligare a pârâtei la plata contravalorii de folosință și pe

viitor, în condițiile în care prejudiciul invocat nu este unul actual,

fiind doar unul eventual în condițiile în care pot interveni

schimbări în situația juridică a terenului.

În temeiul art.

274 C. proc. civ. pârâții au fost obligați la plata către

reclamanți a sumei de 5.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată,

reprezentând onorariu expert.

Împotriva

acestei sentințe, în termen legal, la data de 12 noiembrie 2013 au

declarat apel reclamanții A. București, B. și C., iar la 13 noiembrie

2013 pârâtul Municipiul București prin primarul general.

Prin Decizia nr.

305/A din 11 mai 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat,

apelul formulat de apelantul Municipiul București, reprezentat prin primarul

general împotriva sentinței civile nr. 1352 din 19 iunie 2013

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

și a admis apelul formulat de apelanții A. din cadrul

Universității București, B. și C., a schimbat în parte

sentința apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul la plata

către reclamanți a unei despăgubiri reprezentând contravaloarea

lipsei de folosință a terenului în suprafață de 13.270 mp,

situat în București, sector 1, calculată la nivelul a 2,67

euro/mp/lună, începând cu 20 iunie 2013, cât timp se menține regimul

juridic actual al imobilului, fiind menținute restul dispozițiilor

sentinței. Apelantul-pârât a fost obligat la plata sumei de 2503 lei,

reprezentând cheltuieli de judecată către apelanții-reclamanți

B. și C.

Instanța

de apel a avut în vedere că apelantul-pârât a contestat însăși

întrunirea în cauză a condițiilor antrenării răspunderii

sale, aspecte care au fost analizate cu prioritate față de cele care

vizează numai întinderea răspunderii.

Relativ la

criticile privind îndeplinirea cerințelor angajării răspunderii

pârâtului, Curtea de Apel a constatat că prima instanță a

făcut o amplă și corectă expunere a situației de fapt,

semnalând cu titlu suplimentar împrejurarea că, la data preluării de

către stat a imobilului în litigiu, acesta nu avea afectațiunea

specială (spațiu verde) existentă în prezent.

Totodată,

s-a reținut că tribunalul a făcut o corectă aplicare a

dispozițiilor legale incidente în cauză.

Curtea a constatat

fondate susținerile apelantului-pârât referitoare la neîntrunirea în

cauză a unora dintre elementele răspunderii civile delictuale

reglementate de art. 998-999 C. civ., cu referire la inexistența unei

fapte ilicite și, implicit, a vinovăției pârâtului, câtă

vreme regimul juridic restrictiv al terenului în litigiu, impus potrivit

planului urbanistic general aprobat prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului

București nr. 269/2000 și măsurile subsecvente acestuia,

inclusiv respingerea solicitării de aprobare a planului urbanistic zonal

conceput de reclamanți, respectă prevederile O.U.G. nr. 195/2005.

Ceea ce nu a

observat apelantul-pârât este faptul că hotărârea primei

instanțe nu a fost fundamentată pe principiile răspunderii

civile delictuale decurgând din prevederile art. 998-999 C. civ. Potrivit

dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituția României, „Dacă

există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile

interne, au prioritate reglementările internaționale, cu

excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin

dispoziții mai favorabile”.

Fără

a face trimitere expresă la aceste prevederi constituționale,

tribunalul a făcut aplicarea lor. Astfel, în condițiile în care reclamanții

pretindeau existența unei atingeri aduse dreptului lor de proprietate

protejat nu numai de legislația internă (art. 44 din Constituția

României, art. 480 C. civ.), dar și de art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar

obținerea unei reparații nu era posibilă în baza legii interne,

instanța de apel a examinat cauza din perspectiva blocului reprezentat de

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența instanței

europene.

Instanța

de apel a reținut calitatea reclamanților de titulari ai unui „bun”

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului în privința terenului litigios, imobil

care, potrivit planului urbanistic general aprobat prin Hotărârea Consiliului

General al Municipiului București nr. 269/2000 a fost încadrat în zona

spațiilor verzi amenajate - subzona V1A - parcuri, grădini, scuaruri

și fâșii plantate publice care permite numai funcțiunile de

spațiu plantat public.

Aprecierea

tribunalului, în sensul existenței unei ingerințe în dreptul de

proprietate al reclamanților, rezultată din impunerea unui regim

juridic impus de art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 ce îngrădește

opțiunea firească a proprietarilor de a construi pe terenul lor s-a

reținut a fi corectă.

Contrar

susținerilor apelantului, Curtea de Apel a apreciat că nu se

află în prezența unei simple limitări a folosinței bunului,

câtă vreme regimul juridic al acestuia îngrădește

exercițiul tuturor atributelor dreptului de proprietate. Astfel, reclamanții

sunt împiedicați să folosească bunul potrivit propriilor

interese și să îi culeagă fructele, atât prin destinația

acestuia de spațiu cu acces public nelimitat, cât și prin

funcțiunea restrânsă permisă de lege. În aceste condiții,

exercițiul atributului dispoziției devine iluzoriu întrucât,

deși nu a fost scos în mod formal din circuitul civil, bunul nu mai poate

participa în mod efectiv și eficient la acest circuit, în condiții

normale de piață, aspect corect sesizat de prima instanță.

În

condițiile arătate, este legitimă concluzia tribunalului

referitoare la existența unei privări de proprietate ce poate fi

calificată drept expropriere de fapt, circumstanțele cauzei fiind

similare celor constatate și sancționate de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului prin hotărârile în cauzele Vergu c. României, Sporrong și

Lonnroth c. Suediei, James și alții c. Regatului Unit, Burghelea c.

României, Belvedere Alberghiera SRL c. Italiei.

În

cauză, deși pârâtul nu a transformat terenul proprietatea

reclamanților în parc public, i-a impus un regim juridic similar acestor

parcuri, lăsând reclamanților numai posibilitatea teoretică de

exercitate a atributelor dreptului lor de proprietate.

Constatând

existența unei adevărate privări de proprietate a

reclamanților, tribunalul a verificat, corespunzător cerințelor

tezei a doua a primului alineat al art. 1 din Protocolul 1, dacă

această „ingerință” a statului este prevăzută de legea

internă, este justificată de o cauză de utilitate publică

și dacă există un just echilibru între cerințele

protejării unui interes general al comunității și

imperativul protejării dreptului fundamental al individului.

În cadrul

acestui raționament, tribunalul a constatat în mod corect existența

unei reglementări legale vizând interzicerea schimbării

destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau

prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, reducerii

suprafețelor acestora ori strămutării lor, indiferent de regimul

juridic al acestora, precum și cauza de utilitate publică a acestei reglementări,

întrucât interdicțiile tind la ocrotirea și garantarea dreptului la

un mediu sănătos, prevăzut de art. 35 din Constituție. Tribunalul

a sancționat însă, prin hotărârea pronunțată, lipsa

echilibrului just între exigențele interesului general al

comunității și imperativele apărării dreptului

fundamental al reclamanților, apreciind în mod corect că sarcina

disproporționată suportată de reclamanți se impune a fi

compensată printr-o reparație rezonabilă.

Cu referire

la criticile apelantului legate de nesocotirea principiului puterii lucrului

judecat, Curtea a reținut că susținerile nu sunt întemeiate. Obiectul

litigiului în care a fost pronunțată Decizia civilă nr. 2489 din

30 noiembrie 2009 nu l-a constituit acordarea de daune, ci obligarea Autorității

Regionale pentru Protecția Mediului București să emită

avizul pentru Planul Urbanistic Zonal cu privire la imobilul situat în, sector

1 București. Pe de altă parte considerentele invocate de apelantul

pârât ale deciziei nu demonstrează faptul că instanța care a

pronunțat-o a tranșat chestiunea acordării despăgubirilor

„în situația în care limitele impuse reduc semnificativ posibilitatea

practică de exercitare a dreptului reclamanților”, ci doar că

s-a limitat a aprecia că „în lipsa unei exproprieri formale posibilitatea

reclamanților de a obține despăgubiri în instanță este

mai mult decât incertă, neexistând dispoziții legale exprese în acest

sens și nici o practica judiciara care sa susțină o astfel de

opinie".

Contrar

susținerilor apelantului-pârât, în cauză este lipsită de

relevanță împrejurarea că regimul juridic restrictiv al

imobilului în litigiu exista la data emiterii titlului de proprietate din 15

aprilie 2002 eliberat de Prefectura Municipiului București și putea

fi cunoscut de reclamanți/autorii lor la acel moment, ca urmare a

publicării în M. Of. al României a Hotărârea Consiliului General al

Municipiului București nr. 269/2000. Astfel cum corect au arătat

apelanții reclamanți, titlul lor de proprietate a fost emis în

temeiul dispozițiilor Legii nr. 18/1991, în cadrul procedurii de

reconstituire a dreptului de proprietate. La acel moment (ca de altfel și

în prezent, conform Legii nr. 165/2013), regula în cadrul acestei proceduri o

reprezenta restituirea în natură a terenurilor, excepțiile nefiind

lăsate la aprecierea solicitanților. Așadar, beneficiarii

titlului de proprietate din 15 aprilie 2002 nu au avut un drept de opțiune

între terenul în litigiu și un teren neafectat de restricții

urbanistice.

În acord cu

prima instanță, Curtea de apel a apreciat că reclamanții

pot obține numai repararea unui prejudiciu cert, sigur. Categoric,

imobilul ar fi fost unul cu potențial construibil în lipsa regimului

juridic instituit de pârât. Însă ipoteza construirii efective pe acest

teren a edificiilor afirmate de reclamanți și a închirierii acestora

este dependentă de numeroase variabile care exclud certitudinea.

Astfel,

întocmirea unui plan urbanistic zonal și solicitarea aprobării

acestuia de către Consiliul General al Municipiului București nu sunt

elemente suficiente pentru ca, în lipsa restricțiilor urbanistice ce

afectează imobilul, construcțiile să se fi realizat. Existența

unor disponibilități bănești în contul bancar al

Universității București afectat „moștenirii E.” nu conduce

automat la concluzia utilizării acestora pentru investiții imobiliare

pe terenul în litigiu. Reclamanta A. nu are în prezent personalitate

juridică, având din partea Universității București numai un

mandat de administrare (astfel cum rezultă și din adresa din 27 mai 2014

emisă de facultate) în privința activelor rezultate din

„moștenirea E.” Or, realizarea unei investiții imobiliare atât de

ample și care comportă riscuri considerabile, nu poate reprezenta un

act de administrare, astfel că decizia demarării unei astfel de investiții

și toate deciziile necesare pe parcursul implementării sale

aparține Consiliului de Administrație al Universității

București.

Nici în

privința reclamantului C. nu s-a făcut dovada existenței

resurselor financiare care să poată fi afectate unui astfel de

proiect de dezvoltare imobiliară, iar asocierea cu alte persoane sau

obținerea de credite, invocate de apelanții-reclamanți sunt soluții

lipsite de certitudine.

Curtea a mai

notat că Universitatea București era obligată să respecte

prevederile Legii nr. 34/2006 privind achizițiile publice (abrogată

în prezent art. 238 din Legea nr. 98/2016) în toate fazele legate de întocmirea

documentației tehnice pentru emiterea autorizației de construire,

încheierea contractelor de antrepriză, de execuție, de aprovizionare

cu materiale, împrejurare ce sporește dificultatea implementării unui

asemenea proiect. În același sens, se pot reține fluctuația

pieței imobiliare și riscul concret (diferit de cel mediu) de

neocupare a imobilelor oferite spre închiriere.

În plus,

deși înscrisurile depuse la dosar demonstrează că, în

considerarea „moștenirii E.”, au fost redobândite în proprietate numeroase

terenuri, reclamanții nu au dovedit că ar fi finalizat pe cel

puțin unul dintre acestea un proiect imobiliar, cu atât mai puțin unul

de anvergura celui afirmat în prezenta cauză. Chiar în adresa din 27 mai 2014

a A. se menționează doar faptul că unele imobile redobândite au

fost vândute, fără nicio referire la derularea unor proiecte de

dezvoltare imobiliară. Această situație conduce la concluzia

că susținerile reclamanților sunt pur conjuncturale, făcute

exclusiv în scopul maximizării cuantumului despăgubirilor.

În schimb, instanța

de apel a apreciat a fi fondate criticile apelanților reclamanți

îndreptate împotriva soluției de respingere a cererii de obligare a

pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință pentru viitor.

Astfel,

potrivit dispozițiilor art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2005,

schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi

și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism,

reducerea suprafețelor acestora ori strămutarea lor este

interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora, iar terenul

proprietatea reclamanților a fost încadrat în zona VI-A prin planul

urbanistic general aprobat prin Hotărârea Consiliului General al

Municipiului București nr. 269/2000.

Astfel, până

la o eventuală modificare a art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 sau până

la înlocuirea exproprierii de fapt constatate cu o expropriere care să

respecte formele impuse de lege, va persista ingerința publică asupra

dreptului de proprietate al reclamanților, pentru compensarea căreia

s-a apreciat anterior că se impune acordarea de despăgubiri. Or,

perspectivele îndoielnice ale unei astfel de modificări legislative precum

și lipsa oricărui demers al pârâtului în vederea aplicării Legii

nr. 255/2010 conferă prejudiciului viitor invocat de reclamanți

caracter cert. Pe de altă parte, în cazul confirmării oricăreia

dintre cele două ipoteze anterior expuse, pârâtul ar fi

îndreptățit să solicite sistarea obligației de plată a

despăgubirilor.

Făcând

aplicarea dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., Curtea de apel a respins,

ca nefondat, apelul formulat de apelantul Municipiul București,

reprezentat prin primarul general și a admis apelul formulat de

apelanții A. din cadrul Universității București, B. și

C., cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate, în

sensul obligării pârâtului la plata către reclamanți a unei

despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a

terenului în suprafață de 13.270 mp, situat în București, sector

1, calculată la nivelul a 2,67 euro/mp/lună, începând cu 20 iunie 2013,

cât timp se menține regimul juridic actual al imobilului. Vor fi

menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Reținând

culpa procesuală a apelantului-pârât, în baza dispozițiilor art. 274,

276 C. proc. civ. s-a dispus obligarea pârâtului la plata către

apelanții-reclamanți B. și C. a sumei de 2503 lei, reprezentând

cheltuieli de judecată. Această sumă înglobează 2/3 din

onorariul pentru expertiza tehnică imobiliară pus în sarcina tuturor

celor trei apelanți reclamanți și suma de 1.500 lei,

reprezentând parte a onorariului avocațial achitat de cei doi

apelanți corespunzătoare părții din criticile formulate în

apel, care au fost considerate fondate.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs Municipiul București prin primar general solicitând

modificarea în tot a deciziei recurate și respingerea cererii de chemare

în judecată, ca neîntemeiată.

În

dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ., pârâta a susținut nelegalitatea deciziei recurate, formulând

următoarele critici:

1.Instanța

de apel a pronunțat o deciziei cu încălcarea prevederilor legale care

reglementează dreptul de proprietate și limitele exercitării

acestuia.

Făcând

trimitere la cuprinsul art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, se susține că

instanțele de fond au omis aceste dispoziții legale care permit

ingerința statului în prerogativele dreptului de proprietate ale unei

persoane (fizice sau juridice) în scopul protejării unui interes general, context

în care în mod eronat s-a apreciat faptul că, prin actele sale, Municipiul

București a lipsit reclamanții de folosința terenului litigios.

Din

această perspectivă, se arată că instanțele nu au verificat

dacă limitarea dreptului de proprietate a fost determinată de o situație

specială, respectiv dacă a fost menținut un just echilibru între

exigențele de interes general ale comunității și

imperativele de salvgardare a dreptului fundamental al solicitantului, deoarece

interesul general (protejarea mediului) este unul major care

îndreptățește statul, prin autoritățile

administrației publice, să ia masuri necesare pentru protejarea

acestuia.

Includerea

terenului reclamanților în zona spațiilor verzi amenajate - subzona IVA

- parcuri, grădini, scuaruri și fâșii plantate public nu

reprezintă o privare de proprietate, ci o limitare a folosinței

bunurilor, în sensul tezei a III-a, consemnată în alineatul 2 al art. 1 al

Protocolului 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, limitare

ce are un scop legitim, respectiv acela de protejarea mediului, fiind respectată

și exigența de proporționalitate în materie de limitare a

dreptului de proprietate referitoare la justul echilibru ce trebuie să fie

menținut între exigențele interesului general al

comunității și imperativele de protejare a individului.

Recurentul

face referire la Decizia civilă nr. 2489 din 30 noiembrie 2009

pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/3/2008

în cuprinsul căreia instanța reține, reține cu putere de

lucru judecat faptul că: „nu se poate reține motivarea instanței

de fond care a considerat că în situația în care limitele impuse

reduc semnificativ posibilitatea practică de exercitare a dreptului

reclamanților au deschisă calea unei acțiuni în

despăgubiri. Plata unor astfel de despăgubiri este posibilă doar

în situația exproprierii pentru cauză de utilitate publică, ceea

ce presupune declanșarea acestei proceduri în mod explicit. În lipsa unei

exproprieri formale posibilitatea reclamanților de a obține

despăgubiri în instanță este mai mult decât incertă

neexistând dispoziții legale exprese în acest sens și nicio practică

judiciară care să susțină o astfel de opinie".

Solicită

a se observa că instanța de fond, cât și cea de apel,

depășind cadrul legal, au apreciat greșit ca fiind

întemeiată cererea reclamanților de solicitare a lipsei de

folosință, deși nu există nicio reglementare legală

care să permită acordarea de despăgubiri pentru lipsa de

folosință, în cazul în care în temeiul și în spiritul legii se

iau măsuri în acord cu legea, cu privire la modalitatea de exercitare a

folosinței unor terenuri proprietate privată în scopul

protejării unui interes general.

au apreciat eronat cu privire la faptul că, în speță, se

identifică ipoteza unei adevărate exproprieri.

Recurentul

susține că instanța de judecată nu poate să echivaleze

situația din speță cu o expropriere și să dea

aplicabilitate, indirect, normelor legale care reglementează aceasta

procedură și care îndreptățește persoana al cărei

imobil este declarat de utilitate publică să poată solicita

despăgubiri. Niciun moment imobilul reclamanților nu a fost scos din

circuitul civil, nefiind atins dreptul lor de dispoziție și

administrare a imobilului, iar limitarea folosinței terenului nu este de

natură să conducă la lipsa efectivă a dreptului de

proprietate, drept care poate fi exercitat cu respectarea normelor legale în

vigoare.

3.Instanța

de apel a înlăturat eronat apărarea potrivit căreia regimul

juridic actual al imobilului din litigiu exista și la data emiterii

titlului de proprietate din 15 aprilie 2002 eliberat de Prefectura Municipiului

București și putea fi cunoscut de reclamanți/autorii lor la acel

moment, ca urmare a publicării în M. Of. al României a Hotărârii

Consiliului General al Municipiului București nr. 269/2000.

Se arată

că Planul Urbanistic General aprobat prin Hotărârea Consiliului

General al Municipiului București nr. 269/2000, încadrează

suprafața de teren din litigiu în zona spațiilor verzi amenajate, hotărâre

a fost publicată în M. Of. al României, astfel încât nu se poate invoca

necunoașterea de către reclamanți a acestui regim juridic, cu

atât mai mult cu cât solicitarea acestora de restituire a imobilului în baza

Legii fondului funciar a fost soluționată doar la nivelul anului 2002

prin emiterea titlului de proprietate din 15 aprilie 2002, pentru ca la nivelul

anului 2004 să formuleze o acțiune în revendicare care viza imobilul

din sector 1, acțiune soluționată prin sentința civilă

nr. 626 din 28 iunie 2004 pronunțată de Tribunalul București.

greșit instanța de apel a dispus obligarea sa la plata unui

prejudiciu viitor, respectiv la plata contravalorii de folosință a

terenului și pentru viitor, atât timp cât regimul juridic al terenului nu

este schimbat.

Consideră

eronată concluzia instanței de apel potrivit căreia până la

o eventuală modificare a art. 71 din O.U.G nr. 195/2005 sau până la

înlocuirea exproprierii de fapt constatate cu o expropriere care să

respecte formele impuse de lege, va persista ingerința publică asupra

dreptului de proprietate al reclamanților, pentru compensarea căreia

s-a apreciat că se impune acordarea de despăgubiri și, că, din

perspectivele îndoielnice ale unei astfel de modificări legislative,

precum și lipsa oricărui demers al pârâtului în vederea

aplicării Legii nr. 255/2010 prejudiciul viitor invocat de reclamanți

are caracter cert.

Recurenta

pretinde că raționamentul juridic prin care instanța de apel a

dispus obligarea la plata unui prejudiciu viitor este greșită.

Un prim

aspect semnalat de recurent vizează temeiul de drept al obligării sale

la plata oricărui tip de prejudiciu.

Conform C.

civ. român, o persoană fizică sau juridică, poate fi obligată

la plata unei despăgubiri în situația în care produce unei alte

persoane fizice sau juridice un prejudiciu, în baza răspunderii civile

contractuale sau în baza celei delictuale. Este evident faptul că, în

speță, nu poate fi vorba de o răspundere civilă contractuală,

iar pentru a putea discuta însă de o răspundere civilă delictuală,

trebuie îndeplinite condițiile imperative și cumulative referitoare

la prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unei

legături de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu

și existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul.

Or, în

cauză, nu ar fi întrunite condițiile răspunderii delictuale, iar

o despăgubire poate fi acordată numai în temeiul acestei

răspunderi. Or, instanța de apel nu a verificat întrunirea

condițiilor răspunderii delictuale, iar acordarea unor despăgubiri

pot fi acordate numai în temeiul acestei forme de răspundere.

Emiterea Planului

Urbanistic General Municipiul București nu constituie o faptă ilicită,

ci emiterea unui act în acord cu dispozițiile art. 71 din O.U.G. 195/2005

pentru asigurarea unui mediu de viața sănătos, deoarece crearea

cadrului necesar pentru punerea în aplicare a unui act normativ nu poate fi

apreciat ca o faptă ilicită.

Cu privire la

crearea unui prejudiciu, se arată că nu a fost creat vreun prejudiciu

real reclamanților, prerogativele dreptului lor de proprietate nu au fost

afectate în materialitatea lor, deoarece reclamanții dețin atât ius

utendi, ius fruendi, cât și ius abutendi. Faptul că folosința terenului

poate fi exercitată doar în anumite limite, nu echivalează cu

exproprierea sau scoaterea din circuitul civil al imobilului.

Arată

că instanțele trebuie să verifice în examinarea unei cereri de despăgubiri

pentru un prejudiciu cauzat de interdicția instituită de lege

dacă sunt întrunite cumulativ condițiile răspunderii civile

delictuale, care să justifice admiterea unei astfel de cereri, iar motivarea

în drept a unei asemenea cereri trebuie să fie în mod imperativ

făcuta pe prevederile art. 998-999 C. civ.

Subliniază

că din analiza întregii legislații, se desprinde ideea că nu

există temei juridic pentru acordarea de despăgubiri pentru lipsa de

folosință, exceptând situația răspunderii civile

delictuale, ale cărei condiții imperative și cumulative, nu sunt

îndeplinite în cauză. Din considerentele decizie apelate, rezultă

că instanța de apel a reținut că hotărârea primei

instanțe nu a fost fundamentată pe principiile răspunderii

civile delictuale decurgând din prevederile art. 998-999 C. civ., însă

deși nu s-a făcut trimitere expresă, tribunalul a avut în vedere

și a făcut aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din

Constituția României potrivit cărora dacă există neconcordanțe

între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale

omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate

reglementările internaționale, cu excepția cazului în care

Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Invocă

faptul că instanțele de judecată nu își pot

depăși rolul impus de lege, acela de aplicare și interpretare

corectă a acesteia, hotărârile judecătorești în mod

obligatoriu vor avea motivare în fapt și în drept, însă din analiza

deciziei recurate reiese faptul că lipsește temeiul de drept în baza

căruia s-a dispus obligarea pârâtului la plata despăgubirilor singura

acțiune prevăzută de lege pentru obligarea la plata unor

despăgubiri, fiind cea în răspundere civilă delictuală

reglementată de art. 998 C. civ., ale cărei condiții nu sunt

îndeplinite.

De asemenea,

recurentul a dezvoltat critici și din perspectiva modului greșit în

care instanța de apel a conferit caracter cert unui prejudiciu viitor.

Intimații-reclamanții

A. București, B. și C. au formulat întâmpinare la recursul declarat

de

Municipiului

București prin primarul general

solicitând respingerea acestuia ca nefondat

și menținerea, ca legală și temeinică a deciziei

atacată, întrucât s-a reținut corect faptul că limitele care au

fost impuse dreptului lor de proprietate prin O.U.G. nr. 195/2005 și Planul

urbanistic general, aprobat prin Hotărârea Consiliului General al

Municipiului București nr. 269/2000, ce încadrează terenul din

litigiu în zona spațiilor verzi amenajate - subzona IVA - sunt de natura

să aducă atingere însăși substanței acestuia, ceea ce

echivalează cu o adevărată expropriere de fapt, contrar nu numai

art. 44 alin. (2) și alin. (3) din Constituție, ci și art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, context în care se află în imposibilitatea folosirii terenului

ceea ce echivalează practic cu scoaterea acestuia din circuitul civil.

Verificând

legalitatea deciziei recurate în raport de dispozițiile legale incidente

în cauză, Înalta Curte va constata că recursul declarat de pârâtul Municipiul

București, prin primar general este fondat, urmând a fi admis având în

vedere următoarele considerente:

În

cauză, reclamanții A. București, B. și C. prin cererea de

chemare în judecată au solicitat obligarea pârâților Municipiului

București prin primarul general și Primăria Municipiului

București, prin primarul general la plata unor sume de bani reprezentând

lipsa de folosință a imobilului proprietatea reclamanților

situat în intravilanul Municipiului București, sectorul 1, în

suprafață de 13.270 mp aferentă perioadei 01 mai 2008 - 01 mai

2011, precum și obligarea pârâților la plata unei chirii viitoare.

Reclamanții

și-au fundamentat în drept acțiunea pe dispozițiile art. 998-999

C. civ., art. 1075-1077 C. civ., art. 480 C. civ., art. 44 alin. (2) și

(3) din Constituția României.

Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr.

1352 din 19 iunie 2013, a admis în parte acțiunea și a obligat

pârâtul Municipiul București, prin primarul general la plata către

reclamanți a sumei de 2.662.980 euro, în echivalentul în lei la data

plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință

aferentă perioadei 1 mai 2008 - 19 iunie 2013 și la plata

cheltuielilor de judecata în valoare de 5.000 lei reprezentând onorariu de

expert.

În

pronunțarea soluției instanța de fond a reținut, în

esență, faptul că exercitarea atributelor dreptului de

proprietate de către reclamantă a fost limitată de PUG-ul actual

la utilizarea terenului potrivit funcțiunilor de spațiu public

plantat, astfel încât prin interzicerea construirii sau amplasării de

obiecte sau materiale pe teren, care atrag după sine și pierderea

posibilității de a vinde imobilul în condiții normale de

piață, s-a constatat existența unei ingerințe în dreptul de

proprietate al reclamanților, care datorită restrângerii excesive a

posibilității de exercitare echivalează cu o privare de

proprietate, respectiv o expropriere în fapt fără a exista o

justă și prealabilă despăgubire a reclamanților.

Instanța

de fond a reținut că reclamanții dețin un bun în sensul art.

1 Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că

interdicția schimbării destinației terenului care, deși

neamenajat ca spațiu verde, este prevăzut ca atare în Planul

Urbanistic General al Municipiului București, reprezintă o privare a

reclamanților de bunul lor, în sensul celei de-a doua teze din primul

alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. Examinând criteriul de

proporționalitate pentru a determina dacă măsura litigioasă

respectă justul echilibru necesar și, în special, dacă nu

obligă reclamanții să suporte o sarcină

disproporționată, a avut în vedere modalitățile de

compensare a prejudiciului, sens în care Tribunalul a reținut că prin

obligarea pârâtei la plata sumei de 2.662.980 euro, în echivalentul în lei la

data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de

folosință aferentă perioadei 1 mai 2008 -19 iunie 2013,

criteriul proporționalității fiind astfel respectat.

Exercitând

calea de atac a apelului, pârâtul Municipiul București, prin Primarul

General, a invocat, printre altele, nelegalitatea hotărârii atacate întrucât

au fost nesocotite dispozițiile legale care reglementează dreptul de

proprietate și limitele exercitării acestuia și, contestând întrunirea

condițiilor antrenării răspunderii civile delictuale, a invocat lipsa

temeiului de drept a obligării sale la plata de despăgubiri.

Sub aspectul

examinării îndeplinirii cerințelor angajării răspunderii

pârâtului, câtă vreme regimul juridic restrictiv al terenului în litigiu,

impus potrivit planului urbanistic general aprobat prin Hotărârea

Consiliului General al Municipiului București nr. 269/2000 și

măsurile subsecvente acestuia, inclusiv respingerea solicitării de

aprobare a planului urbanistic zonal conceput de reclamanți, respectă

prevederile O.U.G. nr. 195/2005 instanța de apel a reținut că,

într-adevăr, nu sunt întrunirea în cauză elementele cumulative ale

răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998-999 C. civ.,

făcând referire la inexistența unei fapte ilicite și a

vinovăției pârâtului. Cu toate acestea, înlăturând

apărările formulate în cauză, instanța de apel a constatat

că hotărârea primei instanțe nu a fost fundamentată pe

principiile răspunderii civile delictuale decurgând din prevederile art. 998-999

C. civ., însă instanța de fond - deși nu a făcut referire expresă

la dispozițiile constituționale - a făcut aplicarea dispozițiilor

art. 20 alin. (2) din Constituția României potrivit cărora „Dacă

există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile

interne, au prioritate reglementările internaționale, cu

excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin

dispoziții mai favorabile”.

În

condițiile în care reclamanții pretindeau existența unei

atingeri aduse dreptului lor de proprietate protejat nu numai de

legislația internă (art. 44 din Constituția României, art. 480 C.

civ.), dar și de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de apel a

constatat necesar a examina cauza doar din perspectiva blocului reprezentat de

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența

instanței europene.

Procedeul

judiciar a fost contestat în cuprinsul cererii de recurs, pârâtul invocând

nelegalitatea soluției pronunțată de instanța de apel

întrucât din analiza deciziei recurate se constată că lipsește

temeiul de drept în baza căruia s-a dispus obligarea sa la plata de

despăgubiri pentru lipsa de folosință atât timp cât

instanțele de fond au reținut neîndeplinirea condițiilor

cumulative și imperative ale răspunderii civile delictuale.

Examinând

legalitatea deciziei recurate, Înalta Curte va analiza cu prioritate critica

referitoare la greșita obligare a recurentului la plata de despăgubiri

pentru lipsa unui temei legal, urmând a constata că susținerile

pârâtului sunt fondate.

Analiza temeiniciei

și legalității pretențiilor reclamanților

efectuată de instanța de apel a fost realizată atât din

perspectiva verificării și aplicării dispozițiilor legale

consacrate de dreptul intern, respectiv art. 998 C. civ. - a căror

condiții s-a reținut a nu fi îndeplinite, cât și a normelor

europene consacrate în art. 1 din primul Protocol, a căror cerințe

s-a apreciat a fi întrunite, în baza cărora pârâtul a fost obligat la

plata despăgubirilor solicitate.

Din

această perspectivă este de observat că reclamanții au

solicitat verificarea pretenției dedusă judecății doar din

perspectiva cadrul legal intern reprezentat de dispozițiile art. 998 C.

civ., temei juridic care a fost invocat de aceștia în cuprinsul

acțiunii cu care au învestit instanța de fond având ca obiect

obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primarul General la plata

unor sume de bani. Cauza juridică a acțiunii reclamanților -

înțeleasă ca scop către care se îndreaptă voința celui

care reclamă în justiție - constă în intenția

obținerii de către aceștia de despăgubiri bănești

ca urmare a faptei, negative, imputabilă pârâtului de a nu modifica Planul

Urbanistic General, faptă care îi împiedică să își exercite

atributele dreptului de proprietate asupra imobilului, teren.

Prin urmare,

sumele de bani solicitate de reclamanți își au izvorul într-o

faptă civilă delictuală prevăzută de art. 998 C. civ.

potrivit căruia „orice faptă a omului care cauzează altuia un

prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a

ocazionat, a-l repara”.

Cu toate

acestea, prin decizia recurată, instanța de apel deși reține

că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, constată

corect procedeul judiciar realizat de instanța de fond sub aspectul aplicării

directe a dispozițiilor art. 1 din primul Protocol

adițional

fără însă ca

raționamentul juridic îmbrățișat

atât de instanța de fond, cât și cea de apel să fi fost

justificat sub aspectul înlăturării normei interne și al

aplicării directe, pe baza priorității, a Convenției

europene a drepturilor omului si a jurisprudenței Curții de la

Strasbourg, în baza art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din

Constituția României.

Aplicarea

contradictorie în cauză atât a normei legale din dreptul intern în

examinarea pretenției privind acordarea de despăgubiri pentru sumele

de bani constând în lipsa de folosință având ca premisă

răspunderea extracontractuală, cât și a normei

convenționale înscrisă în art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția europeană denotă împrejurarea că instanțele

de fond nu au fost identificat neechivoc temeiul de drept al acțiunii în

raport cu care trebuia verificată temeinicia pretențiilor formulate

de reclamanți.

Fiind

investite cu soluționarea unei cereri în pretenții ce implică

incidența dispozițiilor art. 998 C. civ., instanțele de fond

aveau obligația de a realiza o analiză nemijlocită,

directă, de compatibilitate a dispozițiilor din legea națională

cu prevederile Convenției europene a drepturilor omului și cu

jurisprudența contenciosului european.

Fiind

exclusiv o chestiune de aplicare a legii, exercițiul atributului

instanțelor de apreciere și evaluare reclamă, în raport cu

circumstanțele concrete ale cauzei, o analiză a efectelor concrete

ale normei juridice interne asupra părților între care se

derulează prezentul raportul juridic obligațional. Or, în contextul

în care sunt invocate de către părți încălcări ale

drepturilor lor fundamentale, prevăzute și garantate de

Convenția europeană a drepturilor omului, această examinare se

impunea tocmai pentru a verifica in concreto păstrarea justului echilibru

între interesele statului și cele ale reclamanților.

Or, numai în

ipoteza identificării existenței unor neconcordanțe ori incompatibilități

dintre norma legală din dreptul intern (evocată de reclamanți în

cuprinsul cererii de chemare în judecată) cu dispozițiile Convenției

europene, instanțele de judecată sunt îndreptățite a da eficiență

priorității blocului de convenționalitate (Convenția,

unită cu jurisprudența Curții de la Strasbourg) în sensul

inaplicabilității normei interne și al aplicării directe a

normei convenționale, apreciată mai favorabilă în conformitate

cu art. 20 alin. (2) din Constituția României pentru raportul juridic,

concret, dedus judecății.

Prin urmare,

în raport de contradicțiile semnalate, se impune ca instanța de

trimitere să identifice temeiul juridic al cererii cu care a fost

învestită și să procedeze la soluționarea cauzei în raport

de norma juridică pe care o va reține ca aplicabilă cauzei.

Având în

vedere considerentele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art.

312 alin. (1) și (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar

și văzând dispozițiile art. 314 C. proc. civ., precum și

pentru a nu priva părțile de un grad de jurisdicție, va admite

recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general

și va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei la aceeași

instanță de apel pentru rejudecarea apelului acestuia, urmând ca

după clarificarea aspectelor semnalate, în scopul soluționării

raportului juridic litigios, să fie verificate și celelalte critici

formulate prin cererile de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general împotriva Deciziei

nr. 305/A din 11 mai 2016 a C