ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5297/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5297/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 18 februarie 2011,

reclamanții S.H.I. și S.C. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul

București prin Primarul General, Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând

ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

pârâților la plata contravalorii imobilului situat în str. P. nr. 8, sector 5,

București, iar în subsidiar obligarea pârâților Statul Român și A.N.R.P. să le

acorde măsuri reparatorii în acțiuni la Fondul Proprietatea la valoarea de

piață a acestor acțiuni;

pârâților Municipiul București și A.N.R.P. la plata de daune interese, în

cuantum estimat provizoriu la suma de 160.000 RON, pentru prejudiciul cauzat prin

neexecutarea obligației prevăzute la art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, de a preda dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001 spre

soluționare către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Prin Sentința civilă

nr. 1931 din 14 noiembrie 2011, Tribunal București, secția a III-a civilă, a

admis în parte acțiunea, sens în care a obligat pe pârâtul Municipiul București

prin Primar General la plata de daune interese pentru perioada 01 noiembrie

2008 - 18 octombrie 2011, în cuantum de 216.725 RON, precum și la plata

cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1000 RON.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Prin Dispoziția nr.

3653 din 28 decembrie 2004 a fost respinsă cererea de restituire în natură și

au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent, stabilindu-se valoarea

imobilului compus în suprafață de 195 mp, situat în București, str. P., nr. 8,

sector 5, la suma de 1.635.000.000 ROL.

Această dispoziție a

fost contestată, iar prin Sentința civilă nr. 620 din 07 iunie 2005 pronunțată

de Tribunalul București, secția a III-a civilă, rămasă definitivă și

irevocabilă, s-a dispus obligarea Primarului General al Municipiului București

să emită o dispoziție completatoare a Dispoziției nr. 3681/2004, în sensul acordării

de măsuri reparatorii echivalent în favoarea ambilor contestatori, pentru

imobilul situat în București, str. P., nr. 8, sector 5, compus din apartamentul

nr. 3 cu suprafața de 116,66 mp, teren în suprafață totală de 480 mp și garaj

în suprafață de 34,4, în valoare totală de 11.983.016.000 ROL.

Având în vedere

această hotărâre judecătorească, Primăria Municipiului București a emis

Dispoziția nr. 10687 din 04 iunie 2008, prin care a modificat Dispoziția nr.

3651/2004, în sensul că a făcut propunerea acordării de măsuri reparatorii prin

echivalent constând în diferența dintre suma încasată indexată cu indicele de

inflație și valoarea de piață pentru imobilul ce face obiectul notificării.

Această ultimă

dispoziție nu a fost contestată de către reclamanții din prezenta cauză.

Referitor la

solicitarea reclamanților ca pârâții să fie obligați la plata valorii de piață

a imobilului, tribunalul a apreciat că această solicitare nu este întemeiată

având în vedere dispozițiile Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, potrivit cărora instanța nu are posibilitatea de a stabili și obliga

la plata despăgubirilor, având în vedere procedura specială prevăzută de Titlul

VII din Legea nr. 247/2005.

Or, atâta timp cât

Dispoziția nr. 10677 din 04 iunie 2008 nu a fost contestată, stabilirea de

către instanță a cuantumului despăgubirilor la valoarea de piață a imobilului

nu este posibilă față de cele anterior menționate.

În ceea ce privește

cererea subsidiară, față de procedura specială a Titlului VII din Legea nr.

247/2005, potrivit căreia A.N.R.P. are numai calitatea de coordonator și nu de

persoană implicată direct în stabilirea și acordarea măsurilor reparatorii prin

echivalent, tribunalul a apreciat că este nefondată și cu atât mai mult Statul

Român prin Ministerul Finanțelor, în baza dispozițiilor speciale ale Legii nr.

247/2005, nu este entitate răspunzătoare pentru respectarea dispozițiilor

legale. Numai în situația contestării dispoziției emise de către Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Statul Român prin Comisie este

chemat ca persoană responsabilă, situație ce nu se regăsește în speța dedusă

judecății.

Referitor la capătul

de cerere privind daunele interese, tribunalul, raportat la dispozițiile art.

1073 C. civ., l-a apreciat ca fiind fondat în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București prin Primar General, având în vedere culpa acestuia în

nerespectarea dispozițiilor art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr.

247/2005, constând în faptul că dispoziția împreună cu dosarul administrativ nu

au fost predate către Secretariatul Comisiei Centrale în vederea acordării

măsurilor reparatorii.

În această situație

s-a reținut reaua-credință a acestui pârât, fapt ce rezultă și din hotărârea

judecătorească prin care acesta a fost obligat la amendă civilă pentru

nerespectarea obligației legale.

Prin această

atitudine culpabilă, reclamanții au fost nevoiți să suporte o sarcină

exorbitantă, deși se bucurau de un "bun" în accepțiunea Convenției

Europene a Drepturilor Omului, bun ce a fost recunoscut printr-o hotărâre

judecătorească, respectiv acela la despăgubiri în cuantum de 1.198.302 RON.

Având în vedere

raportul de expertiză efectuat în cauză, tribunalul a obligat pârâtul

Municipiul București prin Primar General la plata sumei de 216.725 RON cu titlu

de daune interese, reprezentând dobânda legală datorată de la data emiterii

Dispoziției nr. 109687 (04 iunie 2008) și până la data introducerii acțiunii,

respectiv 18 februarie 2011, dobândă calculată la valoarea despăgubirilor

stabilite printr-o hotărâre judecătorească (Sentința civilă nr. 620/2005).

La data de 23

ianuarie 2012, pârâta A.N.R.P. a formulat cerere de completare a dispozitivului

Sentinței civile nr. 1931 din 14 noiembrie 2011, solicitând completarea

dispozitivului în sensul respingerii cererii subsidiare formulate de reclamanți

în contradictoriu cu A.N.R.P., ca neîntemeiată.

Prin Sentința civilă

nr. 606 din 26 martie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins cererea de completare dispozitiv, ca neîntemeiată.

În motivarea acestei

soluții, tribunalul a reținut că prin Sentința civilă nr. 1931 din 14 noiembrie

2011 s-a admis în parte cererea formulată de reclamanții S.H.I. și S.C. în

contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General, Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților și s-a dispus obligarea pârâtului Municipiul

București prin Primarul General la plata daunelor interese pentru perioada 01

noiembrie 2008 - 18 octombrie 2011, în cuantum de 216,725 RON și la plata

cheltuielilor de judecată.

Prin soluția

pronunțată, în sensul că acțiunea a fost admisă în parte, tribunalul a apreciat

că nu se impune completarea dispozitivului hotărârii potrivit art. 281

2

C. proc. civ., pretențiile fiind admise în parte.

Împotriva Sentinței

civile nr. 1931 din 14 noiembrie 2011 au declarat apel reclamanții și pârâtul

Municipiul București prin Primarul General, iar împotriva Sentinței civile nr.

606 din 26 martie 2012 a declarat apel pârâta A.N.R.P.

Prin Decizia civilă

nr. 338/A din 03 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, toate

apelurile, sens în care a reținut următoarele:

Prioritar se impune

analiza apelului declarat de pârâtul Municipiul București, întrucât criticile

aduse vizează stabilirea temeiului juridic al acțiunii introductive de instanță

și excepția prescripției dreptului la acțiune.

Apelantul Municipiul

București critică sentința apelată, susținând că instanța de fond nu a făcut

încadrarea în drept a capătului doi de acțiune. Nedând dovadă de rol activ,

instanța nu a calificat acest capăt de acțiune admis ca o acțiune civilă

delictuală, ca o lipsă de folosință a bunului sau fructe civile.

Critica este

nefondată. Instanța de fond a stabilit temeiul de drept al capătului doi de

acțiune (prin care se solicita de către reclamanți daune interese de la pârâți)

ca fiind art. 1073 C. civ., potrivit cu care creditorul are dreptul de a

dobândi îndeplinirea exactă a obligației și în caz contrar are dreptul la

dezdăunare.

Potrivit

dispozițiilor art. 1082 C. civ., debitorul este osândit la plata de daune

interese sau pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării.

Curtea a constatat că

pârâtul Municipiul București cu rea-credință nu și-a îndeplinit obligația

legală prevăzută de art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, de

înaintare a Dispoziției nr. 10687 din 04 iunie 2008 a Primăriei Municipiului

București, cu dosarul aferent, Comisiei Centrale.

Reaua-credință a

pârâtului Municipiul București a fost pe deplin dovedită de către reclamanți,

care pentru a obține Dispoziția nr. 10687/2008 s-au judecat cu Municipiul

București încă din anul 2005.

Din data emiterii

acestei dispoziții - 04 iunie 2008 - și până în prezent, pârâtul-apelant

Municipiul București prin Primarul General nu a înaintat documentația către

Comisia Centrală, fără a invoca că neexecutarea provine dintr-o cauză străină

care nu-i poate fi imputată, așa cum prevede ca excepție de neacordare a

daunelor interese art. 1082 C. civ.

Ca atare, instanța de

fond a încadrat corect în drept capătul de acțiune având ca obiect plata

daunelor interese.

În ceea ce privește

excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de apelant prin

motivele de apel, curtea a constatat că și această critică este invocată cu

rea-credință, fiind vădit neîntemeiată.

Apelantul-pârât

Municipiul București susține că reclamanții ar fi putut solicita daune interese

în termenul de prescripție de 3 ani care începe să curgă de la data de 07 iunie

2005, când a fost pronunțată Sentința civilă nr. 620/2005 de către Tribunalul

București, secția a III-a civilă.

Verificând actele

dosarului, curtea a constatat că prin sentința civilă irevocabilă nr. 620 din

07 iunie 2005 a Tribunalului București s-a admis contestația formulată de

contestatorii S. și a fost obligat Primarul General al Municipiului București

să emită o dispoziție completatoare a Dispoziției nr. 3651/2004, în sensul

acordării de măsuri reparatorii în echivalent în favoarea contestatorilor

pentru imobilul din București, str. P. nr. 8, sector 5.

Întrucât debitorul

obligației, Primarul General al Municipiului București, nu a înțeles să-și

execute obligația de bunăvoie, reclamanții au fost nevoiți să solicite instanțelor

aplicarea unor amenzi civile împotriva debitorului și obligarea acestuia la

plata unor daune interese până la executarea obligației prevăzute în Sentința

civilă nr. 620 din 07 iunie 2005.

Astfel, Judecătoria

Sectorului 5 București, prin încheierea din data de 22 iunie 2007, rămasă

irevocabilă, a obligat Municipiul București prin Primarul General la plata

amenzii civile de 50 RON/zi până la executarea Sentinței civile nr. 620/2005 și

la plata unor daune interese în cuantum de 78.129,263 RON, iar prin Sentința

civilă nr. 8859 din 27 noiembrie 2008, rămasă irevocabilă, a fost obligat

Municipiul București prin Primarul General la plata în favoarea statului a

sumei de 24.800 RON contravaloare amendă civilă, de la data de 22 iunie 2007

până la 01 noiembrie 2008 și la plata sumei de 159.505,89 RON, contravaloare

daune interese.

Abia după aplicarea

acestor sancțiuni, debitorul obligației de a face cuprinsă în Sentința civilă

nr. 620/2005 a emis Dispoziția nr. 10687 din 04 iunie 2008, pe care însă cu

rea-voință nu a înaintat-o cu documentația aferentă Comisiei Centrale, așa cum

prevăd dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2008.

Reclamanții-apelanți,

prin prezenta acțiune, solicită daune interese pentru neîndeplinirea obligației

legale de înaintare a Dispoziției nr. 10687/2008 către Comisia Centrală și nu

daune interese pentru neîndeplinirea vreunei obligații cuprinse în Sentința

civilă nr. 620/2005.

Ca atare, termenul de

prescripție pentru solicitarea acestor daune este de 3 ani și începe să curgă,

în lipsa unei prevederi legale contrare, de la data emiterii Dispoziției nr.

10687/2008, respectiv de la data de 04 iunie 2008.

Având în vedere că

prezenta acțiune a fost înregistrată la data de 18 februarie 2011, deci

înăuntrul termenului de prescripție de 3 ani, curtea a respins excepția

prescripției, invocată de apelantul-pârât Municipiul București prin Primarul

General.

Prin ultimul motiv de

apel, pârâtul Municipiul București a solicitat să se constate că nu sunt

îndeplinite în cauză dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.

Or, așa cum s-a

reținut mai sus, instanța de fond nu a făcut aplicabilitatea în cauză a

dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., neanalizând condițiile cerute de aceste

texte de lege și, ca atare, neexistând o judecată pe acest aspect, care să poată

fi cenzurată de instanța de apel, acest motiv de apel nu va fi analizat.

Curtea a găsit

nefondat apelul declarat de apelanții-reclamanți, care, deși sunt în mod

evident prejudiciați de pasivitatea și reaua-credință a pârâților, nu pot

solicita pe calea dreptului comun contravaloarea imobilului ce cade în sfera de

aplicare a Legii speciale de reparație nr. 10/2001, neexistând temei de drept

în acest sens.

Așa cum corect a

reținut și instanța de fond, potrivit Deciziei în interesul legii nr. XX/2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele nu pot obliga la plata

valorilor de piață ale imobilelor ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001.

Notificarea

reclamanților-apelanți formulată în baza Legii nr. 10/2001 a fost soluționată

de către pârâtul Municipiul București prin Primarul General, fiind emisă

Dispoziția nr. 10677 din 04 iunie 2008, decizie ce nu a fost contestată de

către reclamanți.

Ca atare, pentru

același imobil reclamanții nu pot solicita un al doilea titlu executoriu

reprezentat de hotărârea de obligare a aceluiași pârât la plata contravalorii

de piață a imobilului.

Nici practica Curții

Europene a Drepturilor Omului nu susține pretențiile apelanților, Decizia-pilot

pronunțată împotriva României impunând statului soluționarea pe cale legislativă

a problemelor generate de ineficiența procedurii speciale de reparație a Legii

nr. 10/2001.

În ceea ce privește

apelul declarat de pârâta A.N.R.P. împotriva Sentinței civile nr. 606/2012,

curtea a constatat că instanța de fond a respectat dispozițiile art. 281

2

C. proc. civ.

Astfel, acțiunea

reclamanților a fost admisă în parte, singurul pârât obligat prin dispozitivul

sentinței la plata daunelor interese în favoarea reclamanților fiind Municipiul

București.

În considerentele

sentinței, instanța a analizat acțiunea față de fiecare pârât în parte,

reținând în mod expres că acțiunea nu este admisibilă față de pârâta A.N.R.P.,

având în vedere procedura specială a Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Ca atare, instanța

s-a pronunțat și pe acțiunea introdusă împotriva pârâtei-apelante A.N.R.P., pe

care a găsit-o neîntemeiată, astfel încât a admis în parte acțiunea principală

a reclamanților.

Dispozițiile art. 281

2

C. proc. civ. sunt incidente atunci când instanța a omis să se pronunțe asupra

unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau

incidentale și nu atunci când acțiunea a fost admisă doar în parte, din

considerente rezultând analizarea tuturor capetelor de cerere.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamanții S.C. și

S.H.I., care au criticat-o în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru

următoarele motive:

Instanța de apel a

respins în mod greșit apelul reclamanților, considerând că aceștia nu pot

solicita pe calea dreptului comun obligarea pârâților la plata contravalorii

imobilului.

Deși instanța a

constatat că reclamanții sunt evident prejudiciați de atitudinea pârâților,

care refuză cu rea-credință trimiterea și soluționarea dosarului lor, totuși

lasă nesancționat acest abuz al autorităților statului, îndrumând reclamanții

să urmeze procedura specială reglementată de Legea 10/2001.

Or, reclamanții

încearcă să urmeze această procedură de 12 ani fără niciun rezultat, în

condițiile în care s-au adresat inclusiv instanțelor judecătorești pentru a

obliga pârâții să respecte procedura specială. A trebuit ca, pe lângă hotărârea

judecătorească prin care Municipiul București era obligat să emită dispoziția,

să mai facă o cerere de aplicare a amenzii civile și plata daunelor interese

pentru ca Municipiul să-și respecte obligația.

În aceste condiții,

în care pârâții nu respectă nici măcar hotărârile judecătorești, darămite

procedura specială, care nu are nici termene clare de soluționare a cererilor

și nici sancțiuni, aprecierea instanțelor că nu pot obliga pârâții la plata

contravalorii imobilului, fiindcă ar trebui urmată procedura specială, este

utopică.

Nu numai că este

foarte greu de crezut, dar cel puțin în cazul din speță, este și demonstrat că

procedura instituită de Legea nr. 10/2001 este nefuncțională, iar refuzul

instanțelor de fond și de apel de a obliga direct instituțiile statului la

plata contravalorii imobilului îi pune pe reclamanți în imposibilitate de a mai

obține într-un termen apropriat și previzibil despăgubirile.

Aprecierea instanței

că dacă s-ar pronunța direct pe cererea de acordare a despăgubirilor ar însemna

ca reclamanții să beneficieze de un al doilea titlu executoriu, reprezentat de

hotărârea judecătorească, este greșită. Reclamanții nu solicită să li se acorde

încă o dată despăgubirile pentru același imobil ce face obiectul dispoziției

emise în temeiul Legii 10/2001, ci de a soluționa direct cele dispuse prin

decizie, prin obligarea pârâților de a plăti contravaloarea imobilului, fără a

mai fi nevoiți să parcurgă etapele procedurii administrative, care în cazul lor

s-a dovedit nefuncțională.

Dacă s-ar accepta

ipoteza că nu pot solicita pe calea dreptului comun contravaloarea imobilului

raportat la existența procedurii speciale, ar însemna ca reclamanții să fie

blocați într-o procedură care în realitate nu funcționează, fără să mai aibă

posibilitatea de a se adresa instanțelor judecătorești pe dreptul comun, ci

numai în condițiile reglementate de Legea nr. 10/2001.

Or, până acum

reclamanții s-au judecat, din 2005, pentru a li se emite dispoziția

completatoare (emisă după 3 ani, în 2008), din 2008 așteaptă să se trimită

dosarul Comisiei Centrale (de 4 ani), fiind nevoiți să deschidă prezentul

proces (și deși există acest dosar pe rolul instanțelor din anul 2011, Municipiul

București tot nu a trimis dosarul).

Dacă pentru fiecare

etapă în parte și pentru fiecare act pe care trebuie să-l îndeplinească

autoritățile în procedura specială, trebuie făcut câte un proces, este evident

că procedura instituită de Legea nr. 10/2001 nu este funcțională.

Instanțele nu au

ținut cont că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului procedura

legii speciale a fost criticată tocmai că nu era în măsură să asigure

despăgubirea foștilor proprietari, critică ce a fost reținută și detaliată și

în decizia-pilot (alin. 183 - 184, 189, 203, 223, 225-226, 232, 235, 253), însă

instanțele de fond și de apel au judecat ca și cum această lege specială ar fi

funcțională.

Însă toate litigiile

care au ajuns în fața Curții Europene a Drepturilor Omului și care au

determinat adoptarea hotărârii-pilot au fost cauzate tocmai de ineficiența

acestei legi speciale, de imposibilitatea ei de a asigura o reparație

echitabilă.

Mai mult, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în decizia-pilot a trasat indicații clare

Guvernului României de a adopta o nouă legislație care să respecte drepturile

omului, arătând și măsuri care ar putea fi adoptate pentru a se asigura

respectarea dreptului la proprietate.

Până în prezent,

Statul Român nu s-a conformat deciziei-pilot și nu a întreprins nimic pentru a

asigura funcționarea legilor de reparație speciale, ci, dimpotrivă, a suspendat

procedura de acordare a despăgubirilor care durează deja de 2 ani fără succes

și nu mai este în măsură nici să asigure despăgubirea promisă în baza legii

speciale - despăgubirile la fondul Proprietatea, în prezent tot stocul pe

care-l deținea acesta fiind epuizat.

Respingerea cererii

de obligare a pârâților la plata contravalorii imobilului, soluție menținută și

în apel, cu motivarea că ar trebui să se urmeze procedura specială, după 12 ani

în care nu s-a ajuns la niciun rezultat, reprezintă o sarcină exorbitantă

pentru reclamanți și duce la transferarea responsabilității Statului de a

repara prejudiciul cauzat tot pe umerii reclamanților, care sunt astfel puși în

situația de a aștepta o perioadă nelimitată de timp până să obțină plata

drepturilor ce li se cuvin.

Instanța de apel ar

fi trebuit să analizeze acest aspect și să ia în considerare faptul că din

cauza atitudinii culpabile a pârâților, reclamanții sunt obligați să suporte o

sarcină disproporționată și excesivă.

Pentru aceste motive,

recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor, iar pe

fondul cauzei, admiterea cererii de obligare a pârâților la plata contravalorii

imobilului.

Față de decesul

recurentului-reclamant S.H.I., au fost introduși în cauză moștenitorii

acestuia, S.C. și S.A.C., care și-au însușit recursul autorului, preluându-i

astfel calitatea procesuală, cu consecința participării lor în proces în

calitate de recurenți-reclamanți.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate și a motivului de ordine publică

privind incidența, în speță, a Deciziei în interesul legii nr. 27 din 14

noiembrie 2011, pus în discuție din oficiu la termenul de dezbateri din 18

noiembrie 2013, Înalta Curte reține următoarele:

Contrar susținerilor

din recurs, instanța de apel a reținut în mod corect că, față de existența

legii speciale de reparație, reclamanții nu au deschisă calea dreptului comun

pentru a obține contravaloarea imobilului ce intră sub incidența Legii nr.

10/2001, criticile în acest sens nefiind fondate.

Astfel, problema de

drept care se pune în speță, aceea dacă există posibilitatea de a se cere

despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza

altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, a fost dezlegată

în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție. Această decizie a fost publicată în M.

Of. al României nr. 120/17.02.2012, fiind așadar aplicabilă în cauză și

obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc.

civ.

Or, prin Decizia în

interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 s-a stabilit că acțiunile în

acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv,

imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii

prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului

român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție și ale art. 13 din Convenție, sunt

inadmisibile.

În justificarea

acestei soluții, în considerentele deciziei evocate s-au reținut următoarele:

"Raționamentul

este identic cu cel expus de Înalta Curte în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008,

publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 108/23.02.2009.

Prin Decizia în

interesul legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în

revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În prezenta cauză se

analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de

despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea

specială.

Este așadar evidentă

similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire constând în

natura măsurilor reparatorii solicitate de reclamant.

Astfel, prin decizia

menționată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus

derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în

favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea

specială și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă

vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții

persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent

constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul

specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau

în concurs cu legea specială.

În ceea ce privește

concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, se constată că

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor

semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de

cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de

despăgubiri.

Astfel, în Cauza

Păduraru împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea

statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie

bunurile preluate anterior ratificării Convenției.

Dacă Convenția nu

impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost

adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și

coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și

incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare

a acestei soluții.

Incertitudinea - fie

legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorități

- este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia

poziția statului, ce are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și

suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce-i revin.

Or, în această

materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor

reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Prin urmare,

exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii

pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv

celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru

restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Prin Legea nr.

247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în

special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei

îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Astfel, potrivit art.

1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005,

măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri

sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit

prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite,

sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea

cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori

desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va

proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al

instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost

stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Cu privire la acest

aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative

prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Convenția Europeană a

Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în

hotărârea-pilot pronunțată în recenta cauză Maria Atanasiu și alții împotriva

României (parag. 115).

Prin urmare,

exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii

pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv

celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru

restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii."

Raportat la aceste

considerente ale Deciziei în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011,

rezultă că, apreciind asupra obligativității parcurgerii procedurii prevăzute

de legea specială de reparație pentru plata despăgubirilor, procedura

execuțională a Titlului VII al Legii nr. 247/2005, cu consecința

imposibilității folosirii căii dreptului comun pentru obținerea de despăgubiri

bănești pentru imobilul ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, instanțele

anterioare au pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a principiului

specialia generalibus derogant.

Contrar susținerilor

recurenților, durata îndelungată a procedurii administrative finalizate cu

emiterea dispoziției cuprinzând propunerea de acordare de despăgubiri în

condițiile legii speciale nu justifică suprimarea etapei următoare prevăzute de

legea specială, și anume etapa procedurii execuționale a Titlului VII al Legii

nr. 247/2005, deopotrivă obligatorie pentru persoanele îndreptățite.

Nici faptul că

entitatea notificată nu a înaintat încă dispoziția cu propunere de despăgubiri,

împreună cu documentația aferentă, către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor nu justifică suprimarea unei proceduri legale, cea a Titlului

VII al Legii nr. 247/2005, prin acordarea directă de despăgubiri bănești pe

calea dreptului comun, față de Decizia în interesul legii nr. 27 din 14

noiembrie 2011, care, așa cum s-a arătat anterior, statuează asupra

inadmisibilității acțiunilor directe în despăgubiri pe dreptul comun, în

aplicarea principiului specialia generalibus derogant, ca și a exigențelor

coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în

jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru

bunurile preluate în mod abuziv, care impun autorităților statale, inclusiv

celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru

restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Neîndeplinirea de

către entitatea notificată a obligației legale de înaintare către Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a dispoziției cu propunere de

despăgubiri nu ridică o problemă de nefuncționalitate a procedurii legii

speciale, ci de nerespectare a legii, care nu a rămas nesancționată de

instanță, cum neîntemeiat pretind recurenții, în acest scop dispunându-se, în

cadrul prezentului litigiu, obligarea Municipiului București la plata de daune

interese către reclamanți, pe temeiul dispozițiilor art. 1073 C. civ.

Recurenții susțin și

faptul că instanțele anterioare nu au ținut cont de jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului în materie, arătând că, în repetate rânduri,

inclusiv în hotărârea-pilot Atanasiu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

constatat nefuncționalitatea Legii nr. 10/2001, ceea ce ar justifica suprimarea

procedurii Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și îndreptățirea lor la calea

dreptului comun pentru a obține contravaloarea imobilului preluat abuziv de

stat.

Nici aceste critici

nu sunt întemeiate, raportat tot la Decizia în interesul legii nr. 27/2011.

Sub acest aspect, în

considerentele acestei decizii în interesul legii s-au reținut următoarele:

"De fapt, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale

dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

anterior hotărârii-pilot pronunțate în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva

României, rezidă din faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt

să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil,

deoarece Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a constatat că soluțiile

legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul Proprietatea,

instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional.

Cu atât mai mult nu se

poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului după pronunțarea hotărârii-pilot în cauza Maria Atanasiu împotriva

României, din moment ce Statul Român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de

la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile

care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1

și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor

cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de

Convenție.

Este important de

subliniat că și în hotărârea-pilot, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de

apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea

drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din

țară și pentru punerea lor în aplicare" și că "punerea în balanță a

drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane

afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al

statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând

intervenția diverselor autorități interne" (parag. 233).

De altfel, chiar

dacă, în situația în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o

hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a

stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui

"bun" în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii

de executare a "valorii patrimoniale" astfel stabilite.

Or, mecanismul

eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de

art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și

alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și

previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor

administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile."

În concluzie,

întrucât imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub

incidența Legii nr. 10/2001, iar acțiunea de față a fost introdusă de

reclamanți după intrarea în vigoare a acestei legi, în mod corect instanțele

anterioare au avut în vedere, în mod prioritar, dispozițiile legii speciale de

reparație, reținând că în condițiile existenței unei legi speciale de

reparație, a cărei procedură, inclusiv cea execuțională prevăzută de Titlul VII

al Legii nr. 247/2005, este obligatoriu de urmat pentru obținerea măsurilor

reparatorii, reclamanții nu își pot valorifica pretențiile referitoare la

imobilul litigios pe calea dreptului comun. Altfel spus, acțiunea în

despăgubiri bănești promovată de reclamanți pe calea dreptului comun, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este inadmisibilă, conform statuărilor

obligatorii din Decizia în interesul legii nr. 27/2011.

Așadar, față de

statuările obligatorii din această decizie în interesul legii, soluția de

respingere pronunțată în cauză în ceea ce privește cererea în despăgubiri

bănești este legală și va fi menținută, cu complinirea motivării, în sensul

celor reținute în precedent.

Având în vedere

considerentele expuse, reținând că nu sunt întrunite cerințele cazului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul reclamanților, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții S.C. și S.H.I., continuat pentru acesta din

urmă de moștenitorii S.C. și S.A.C., împotriva Deciziei civile nr. 338 A din

data de 3 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 18 noiembrie 2013.

Procesat

de GGC - GV