ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5297/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 18 februarie 2011, reclamanții S.H.I. și S.C. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: 1. obligarea pârâților la plata contravalorii imobilului situat în str. P. nr. 8, sector 5, București, iar în subsidiar obligarea pârâților Statul Român și A.N.R.P. să le acorde măsuri reparatorii în acțiuni la Fondul Proprietatea la valoarea de piață a acestor acțiuni; 2. obligarea pârâților Municipiul București și A.N.R.P.

la plata de daune interese, în cuantum estimat provizoriu la suma de 160.000 RON, pentru prejudiciul cauzat prin neexecutarea obligației prevăzute la art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, de a preda dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001 spre soluționare către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Prin Sentința civilă nr. 1931 din 14 noiembrie 2011, Tribunal București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea, sens în care a obligat pe pârâtul Municipiul București prin Primar General la plata de daune interese pentru perioada 01 noiembrie 2008 - 18 octombrie 2011, în cuantum de 216.725 RON, precum și la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1000 RON.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: Prin Dispoziția nr. 3653 din 28 decembrie 2004 a fost respinsă cererea de restituire în natură și au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent, stabilindu-se valoarea imobilului compus în suprafață de 195 mp, situat în București, str. P., nr. 8, sector 5, la suma de 1.635.000.000 ROL. Această dispoziție a fost contestată, iar prin Sentința civilă nr. 620 din 07 iunie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a dispus obligarea Primarului General al Municipiului București să emită o dispoziție completatoare a Dispoziției nr. 3681/2004, în sensul acordării de măsuri reparatorii echivalent în favoarea ambilor contestatori, pentru imobilul situat în București, str. P., nr. 8, sector 5, compus din apartamentul nr. 3 cu suprafața de 116,66 mp, teren în suprafață totală de 480 mp și garaj în suprafață de 34,4, în valoare totală de 11.983.016.000 ROL.

Având în vedere această hotărâre judecătorească, Primăria Municipiului București a emis Dispoziția nr. 10687 din 04 iunie 2008, prin care a modificat Dispoziția nr. 3651/2004, în sensul că a făcut propunerea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent constând în diferența dintre suma încasată indexată cu indicele de inflație și valoarea de piață pentru imobilul ce face obiectul notificării. Această ultimă dispoziție nu a fost contestată de către reclamanții din prezenta cauză. Referitor la solicitarea reclamanților ca pârâții să fie obligați la plata valorii de piață a imobilului, tribunalul a apreciat că această solicitare nu este întemeiată având în vedere dispozițiile Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit cărora instanța nu are posibilitatea de a stabili și obliga la plata despăgubirilor, având în vedere procedura specială prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Or, atâta timp cât Dispoziția nr. 10677 din 04 iunie 2008 nu a fost contestată, stabilirea de către instanță a cuantumului despăgubirilor la valoarea de piață a imobilului nu este posibilă față de cele anterior menționate. În ceea ce privește cererea subsidiară, față de procedura specială a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, potrivit căreia A.N.R.P. are numai calitatea de coordonator și nu de persoană implicată direct în stabilirea și acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, tribunalul a apreciat că este nefondată și cu atât mai mult Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în baza dispozițiilor speciale ale Legii nr. 247/2005, nu este entitate răspunzătoare pentru respectarea dispozițiilor legale.

Numai în situația contestării dispoziției emise de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Statul Român prin Comisie este chemat ca persoană responsabilă, situație ce nu se regăsește în speța dedusă judecății. Referitor la capătul de cerere privind daunele interese, tribunalul, raportat la dispozițiile art. 1073 C. civ., l-a apreciat ca fiind fondat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primar General, având în vedere culpa acestuia în nerespectarea dispozițiilor art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, constând în faptul că dispoziția împreună cu dosarul administrativ nu au fost predate către Secretariatul Comisiei Centrale în vederea acordării măsurilor reparatorii.

În această situație s-a reținut reaua-credință a acestui pârât, fapt ce rezultă și din hotărârea judecătorească prin care acesta a fost obligat la amendă civilă pentru nerespectarea obligației legale. Prin această atitudine culpabilă, reclamanții au fost nevoiți să suporte o sarcină exorbitantă, deși se bucurau de un "bun" în accepțiunea Convenției Europene a Drepturilor Omului, bun ce a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească, respectiv acela la despăgubiri în cuantum de 1.198.302 RON. Având în vedere raportul de expertiză efectuat în cauză, tribunalul a obligat pârâtul Municipiul București prin Primar General la plata sumei de 216.725 RON cu titlu de daune interese, reprezentând dobânda legală datorată de la data emiterii Dispoziției nr. 109687 (04 iunie 2008) și până la data introducerii acțiunii, respectiv 18 februarie 2011, dobândă calculată la valoarea despăgubirilor stabilite printr-o hotărâre judecătorească (Sentința civilă nr. 620/2005).

La data de 23 ianuarie 2012, pârâta A.N.R.P. a formulat cerere de completare a dispozitivului Sentinței civile nr. 1931 din 14 noiembrie 2011, solicitând completarea dispozitivului în sensul respingerii cererii subsidiare formulate de reclamanți în contradictoriu cu A.N.R.P., ca neîntemeiată. Prin Sentința civilă nr. 606 din 26 martie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea de completare dispozitiv, ca neîntemeiată. În motivarea acestei soluții, tribunalul a reținut că prin Sentința civilă nr. 1931 din 14 noiembrie 2011 s-a admis în parte cererea formulată de reclamanții S.H.I. și S.C.

în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și s-a dispus obligarea pârâtului Municipiul București prin Primarul General la plata daunelor interese pentru perioada 01 noiembrie 2008 - 18 octombrie 2011, în cuantum de 216,725 RON și la plata cheltuielilor de judecată. Prin soluția pronunțată, în sensul că acțiunea a fost admisă în parte, tribunalul a apreciat că nu se impune completarea dispozitivului hotărârii potrivit art. 281 2 C. proc. civ., pretențiile fiind admise în parte. Împotriva Sentinței civile nr. 1931 din 14 noiembrie 2011 au declarat apel reclamanții și pârâtul Municipiul București prin Primarul General, iar împotriva Sentinței civile nr. 606 din 26 martie 2012 a declarat apel pârâta A.N.R.P.

Prin Decizia civilă nr. 338/A din 03 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, toate apelurile, sens în care a reținut următoarele: Prioritar se impune analiza apelului declarat de pârâtul Municipiul București, întrucât criticile aduse vizează stabilirea temeiului juridic al acțiunii introductive de instanță și excepția prescripției dreptului la acțiune. Apelantul Municipiul București critică sentința apelată, susținând că instanța de fond nu a făcut încadrarea în drept a capătului doi de acțiune. Nedând dovadă de rol activ, instanța nu a calificat acest capăt de acțiune admis ca o acțiune civilă delictuală, ca o lipsă de folosință a bunului sau fructe civile.

Critica este nefondată. Instanța de fond a stabilit temeiul de drept al capătului doi de acțiune (prin care se solicita de către reclamanți daune interese de la pârâți) ca fiind art. 1073 C. civ., potrivit cu care creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației și în caz contrar are dreptul la dezdăunare. Potrivit dispozițiilor art. 1082 C. civ., debitorul este osândit la plata de daune interese sau pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării. Curtea a constatat că pârâtul Municipiul București cu rea-credință nu și-a îndeplinit obligația legală prevăzută de art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, de înaintare a Dispoziției nr. 10687 din 04 iunie 2008 a Primăriei Municipiului București, cu dosarul aferent, Comisiei Centrale.

Reaua-credință a pârâtului Municipiul București a fost pe deplin dovedită de către reclamanți, care pentru a obține Dispoziția nr. 10687/2008 s-au judecat cu Municipiul București încă din anul 2005. Din data emiterii acestei dispoziții - 04 iunie 2008 - și până în prezent, pârâtul-apelant Municipiul București prin Primarul General nu a înaintat documentația către Comisia Centrală, fără a invoca că neexecutarea provine dintr-o cauză străină care nu-i poate fi imputată, așa cum prevede ca excepție de neacordare a daunelor interese art. 1082 C. civ. Ca atare, instanța de fond a încadrat corect în drept capătul de acțiune având ca obiect plata daunelor interese. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de apelant prin motivele de apel, curtea a constatat că și această critică este invocată cu rea-credință, fiind vădit neîntemeiată.

Apelantul-pârât Municipiul București susține că reclamanții ar fi putut solicita daune interese în termenul de prescripție de 3 ani care începe să curgă de la data de 07 iunie 2005, când a fost pronunțată Sentința civilă nr. 620/2005 de către Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Verificând actele dosarului, curtea a constatat că prin sentința civilă irevocabilă nr. 620 din 07 iunie 2005 a Tribunalului București s-a admis contestația formulată de contestatorii S. și a fost obligat Primarul General al Municipiului București să emită o dispoziție completatoare a Dispoziției nr. 3651/2004, în sensul acordării de măsuri reparatorii în echivalent în favoarea contestatorilor pentru imobilul din București, str. P. nr. 8, sector 5. Întrucât debitorul obligației, Primarul General al Municipiului București, nu a înțeles să-și execute obligația de bunăvoie, reclamanții au fost nevoiți să solicite instanțelor aplicarea unor amenzi civile împotriva debitorului și obligarea acestuia la plata unor daune interese până la executarea obligației prevăzute în Sentința civilă nr. 620 din 07 iunie 2005. Astfel, Judecătoria Sectorului 5 București, prin încheierea din data de 22 iunie 2007, rămasă irevocabilă, a obligat Municipiul București prin Primarul General la plata amenzii civile de 50 RON/zi până la executarea Sentinței civile nr. 620/2005 și la plata unor daune interese în cuantum de 78.129,263 RON, iar prin Sentința civilă nr. 8859 din 27 noiembrie 2008, rămasă irevocabilă, a fost obligat Municipiul București prin Primarul General la plata în favoarea statului a sumei de 24.800 RON contravaloare amendă civilă,

de la data de 22 iunie 2007 până la 01 noiembrie 2008 și la plata sumei de 159.505,89 RON, contravaloare daune interese. Abia după aplicarea acestor sancțiuni, debitorul obligației de a face cuprinsă în Sentința civilă nr. 620/2005 a emis Dispoziția nr. 10687 din 04 iunie 2008, pe care însă cu rea-voință nu a înaintat-o cu documentația aferentă Comisiei Centrale, așa cum prevăd dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2008. Reclamanții-apelanți, prin prezenta acțiune, solicită daune interese pentru neîndeplinirea obligației legale de înaintare a Dispoziției nr. 10687/2008 către Comisia Centrală și nu daune interese pentru neîndeplinirea vreunei obligații cuprinse în Sentința civilă nr. 620/2005.

Ca atare, termenul de prescripție pentru solicitarea acestor daune este de 3 ani și începe să curgă, în lipsa unei prevederi legale contrare, de la data emiterii Dispoziției nr. 10687/2008, respectiv de la data de 04 iunie 2008. Având în vedere că prezenta acțiune a fost înregistrată la data de 18 februarie 2011, deci înăuntrul termenului de prescripție de 3 ani, curtea a respins excepția prescripției, invocată de apelantul-pârât Municipiul București prin Primarul General. Prin ultimul motiv de apel, pârâtul Municipiul București a solicitat să se constate că nu sunt îndeplinite în cauză dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. Or, așa cum s-a reținut mai sus, instanța de fond nu a făcut aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., neanalizând condițiile cerute de aceste texte de lege și, ca atare, neexistând o judecată pe acest aspect, care să poată fi cenzurată de instanța de apel, acest motiv de apel nu va fi analizat.

Curtea a găsit nefondat apelul declarat de apelanții-reclamanți, care, deși sunt în mod evident prejudiciați de pasivitatea și reaua-credință a pârâților, nu pot solicita pe calea dreptului comun contravaloarea imobilului ce cade în sfera de aplicare a Legii speciale de reparație nr. 10/2001, neexistând temei de drept în acest sens. Așa cum corect a reținut și instanța de fond, potrivit Deciziei în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele nu pot obliga la plata valorilor de piață ale imobilelor ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001. Notificarea reclamanților-apelanți formulată în baza Legii nr. 10/2001 a fost soluționată de către pârâtul Municipiul București prin Primarul General, fiind emisă Dispoziția nr. 10677 din 04 iunie 2008, decizie ce nu a fost contestată de către reclamanți.

Ca atare, pentru același imobil reclamanții nu pot solicita un al doilea titlu executoriu reprezentat de hotărârea de obligare a aceluiași pârât la plata contravalorii de piață a imobilului. Nici practica Curții Europene a Drepturilor Omului nu susține pretențiile apelanților, Decizia-pilot pronunțată împotriva României impunând statului soluționarea pe cale legislativă a problemelor generate de ineficiența procedurii speciale de reparație a Legii nr. 10/2001. În ceea ce privește apelul declarat de pârâta A.N.R.P. împotriva Sentinței civile nr. 606/2012, curtea a constatat că instanța de fond a respectat dispozițiile art. 281 2 C. proc. civ. Astfel, acțiunea reclamanților a fost admisă în parte, singurul pârât obligat prin dispozitivul sentinței la plata daunelor interese în favoarea reclamanților fiind Municipiul București.

În considerentele sentinței, instanța a analizat acțiunea față de fiecare pârât în parte, reținând în mod expres că acțiunea nu este admisibilă față de pârâta A.N.R.P., având în vedere procedura specială a Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Ca atare, instanța s-a pronunțat și pe acțiunea introdusă împotriva pârâtei-apelante A.N.R.P., pe care a găsit-o neîntemeiată, astfel încât a admis în parte acțiunea principală a reclamanților. Dispozițiile art. 281 2 C. proc. civ. sunt incidente atunci când instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale și nu atunci când acțiunea a fost admisă doar în parte, din considerente rezultând analizarea tuturor capetelor de cerere.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamanții S.C. și S.H.I., care au criticat-o în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive: Instanța de apel a respins în mod greșit apelul reclamanților, considerând că aceștia nu pot solicita pe calea dreptului comun obligarea pârâților la plata contravalorii imobilului. Deși instanța a constatat că reclamanții sunt evident prejudiciați de atitudinea pârâților, care refuză cu rea-credință trimiterea și soluționarea dosarului lor, totuși lasă nesancționat acest abuz al autorităților statului, îndrumând reclamanții să urmeze procedura specială reglementată de Legea 10/2001. Or, reclamanții încearcă să urmeze această procedură de 12 ani fără niciun rezultat, în condițiile în care s-au adresat inclusiv instanțelor judecătorești pentru a obliga pârâții să respecte procedura specială.

A trebuit ca, pe lângă hotărârea judecătorească prin care Municipiul București era obligat să emită dispoziția, să mai facă o cerere de aplicare a amenzii civile și plata daunelor interese pentru ca Municipiul să-și respecte obligația. În aceste condiții, în care pârâții nu respectă nici măcar hotărârile judecătorești, darămite procedura specială, care nu are nici termene clare de soluționare a cererilor și nici sancțiuni, aprecierea instanțelor că nu pot obliga pârâții la plata contravalorii imobilului, fiindcă ar trebui urmată procedura specială, este utopică. Nu numai că este foarte greu de crezut, dar cel puțin în cazul din speță, este și demonstrat că procedura instituită de Legea nr. 10/2001 este nefuncțională, iar refuzul instanțelor de fond și de apel de a obliga direct instituțiile statului la plata contravalorii imobilului îi pune pe reclamanți în imposibilitate de a mai obține într-un termen apropriat și previzibil despăgubirile.

Aprecierea instanței că dacă s-ar pronunța direct pe cererea de acordare a despăgubirilor ar însemna ca reclamanții să beneficieze de un al doilea titlu executoriu, reprezentat de hotărârea judecătorească, este greșită. Reclamanții nu solicită să li se acorde încă o dată despăgubirile pentru același imobil ce face obiectul dispoziției emise în temeiul Legii 10/2001, ci de a soluționa direct cele dispuse prin decizie, prin obligarea pârâților de a plăti contravaloarea imobilului, fără a mai fi nevoiți să parcurgă etapele procedurii administrative, care în cazul lor s-a dovedit nefuncțională. Dacă s-ar accepta ipoteza că nu pot solicita pe calea dreptului comun contravaloarea imobilului raportat la existența procedurii speciale, ar însemna ca reclamanții să fie blocați într-o procedură care în realitate nu funcționează, fără să mai aibă posibilitatea de a se adresa instanțelor judecătorești pe dreptul comun, ci numai în condițiile reglementate de Legea nr. 10/2001.

Or, până acum reclamanții s-au judecat, din 2005, pentru a li se emite dispoziția completatoare (emisă după 3 ani, în 2008), din 2008 așteaptă să se trimită dosarul Comisiei Centrale (de 4 ani), fiind nevoiți să deschidă prezentul proces (și deși există acest dosar pe rolul instanțelor din anul 2011, Municipiul București tot nu a trimis dosarul). Dacă pentru fiecare etapă în parte și pentru fiecare act pe care trebuie să-l îndeplinească autoritățile în procedura specială, trebuie făcut câte un proces, este evident că procedura instituită de Legea nr. 10/2001 nu este funcțională.

Instanțele nu au ținut cont că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului procedura legii speciale a fost criticată tocmai că nu era în măsură să asigure despăgubirea foștilor proprietari, critică ce a fost reținută și detaliată și în decizia-pilot (alin. 183 - 184, 189, 203, 223, 225-226, 232, 235, 253), însă instanțele de fond și de apel au judecat ca și cum această lege specială ar fi funcțională. Însă toate litigiile care au ajuns în fața Curții Europene a Drepturilor Omului și care au determinat adoptarea hotărârii-pilot au fost cauzate tocmai de ineficiența acestei legi speciale, de imposibilitatea ei de a asigura o reparație echitabilă. Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în decizia-pilot a trasat indicații clare Guvernului României de a adopta o nouă legislație care să respecte drepturile omului, arătând și măsuri care ar putea fi adoptate pentru a se asigura respectarea dreptului la proprietate.

Până în prezent, Statul Român nu s-a conformat deciziei-pilot și nu a întreprins nimic pentru a asigura funcționarea legilor de reparație speciale, ci, dimpotrivă, a suspendat procedura de acordare a despăgubirilor care durează deja de 2 ani fără succes și nu mai este în măsură nici să asigure despăgubirea promisă în baza legii speciale - despăgubirile la fondul Proprietatea, în prezent tot stocul pe care-l deținea acesta fiind epuizat. Respingerea cererii de obligare a pârâților la plata contravalorii imobilului, soluție menținută și în apel, cu motivarea că ar trebui să se urmeze procedura specială, după 12 ani în care nu s-a ajuns la niciun rezultat, reprezintă o sarcină exorbitantă pentru reclamanți și duce la transferarea responsabilității Statului de a repara prejudiciul cauzat tot pe umerii reclamanților, care sunt astfel puși în situația de a aștepta o perioadă nelimitată de timp până să obțină plata drepturilor ce li se cuvin.

Instanța de apel ar fi trebuit să analizeze acest aspect și să ia în considerare faptul că din cauza atitudinii culpabile a pârâților, reclamanții sunt obligați să suporte o sarcină disproporționată și excesivă. Pentru aceste motive, recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor, iar pe fondul cauzei, admiterea cererii de obligare a pârâților la plata contravalorii imobilului. Față de decesul recurentului-reclamant S.H.I., au fost introduși în cauză moștenitorii acestuia, S.C. și S.A.C., care și-au însușit recursul autorului, preluându-i astfel calitatea procesuală, cu consecința participării lor în proces în calitate de recurenți-reclamanți.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a motivului de ordine publică privind incidența, în speță, a Deciziei în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pus în discuție din oficiu la termenul de dezbateri din 18 noiembrie 2013, Înalta Curte reține următoarele: Contrar susținerilor din recurs, instanța de apel a reținut în mod corect că, față de existența legii speciale de reparație, reclamanții nu au deschisă calea dreptului comun pentru a obține contravaloarea imobilului ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, criticile în acest sens nefiind fondate. Astfel, problema de drept care se pune în speță, aceea dacă există posibilitatea de a se cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Această decizie a fost publicată în M. Of. al României nr. 120/17.02.2012, fiind așadar aplicabilă în cauză și obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Or, prin Decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 s-a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și ale art. 13 din Convenție, sunt inadmisibile. În justificarea acestei soluții, în considerentele deciziei evocate s-au reținut următoarele: "Raționamentul este identic cu cel expus de Înalta Curte în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 108/23.02.2009. Prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială. Este așadar evidentă similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire constând în natura măsurilor reparatorii solicitate de reclamant.

Astfel, prin decizia menționată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, se constată că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate anterior ratificării Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Incertitudinea - fie legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, ce are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce-i revin. Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta cauză Maria Atanasiu și alții împotriva României (parag.

115). Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii." Raportat la aceste considerente ale Deciziei în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, rezultă că, apreciind asupra obligativității parcurgerii procedurii prevăzute de legea specială de reparație pentru plata despăgubirilor, procedura execuțională a Titlului VII al Legii nr. 247/2005, cu consecința imposibilității folosirii căii dreptului comun pentru obținerea de despăgubiri bănești pentru imobilul ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, instanțele anterioare au pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a principiului specialia generalibus derogant.

Contrar susținerilor recurenților, durata îndelungată a procedurii administrative finalizate cu emiterea dispoziției cuprinzând propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale nu justifică suprimarea etapei următoare prevăzute de legea specială, și anume etapa procedurii execuționale a Titlului VII al Legii nr. 247/2005, deopotrivă obligatorie pentru persoanele îndreptățite.

Nici faptul că entitatea notificată nu a înaintat încă dispoziția cu propunere de despăgubiri, împreună cu documentația aferentă, către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu justifică suprimarea unei proceduri legale, cea a Titlului VII al Legii nr. 247/2005, prin acordarea directă de despăgubiri bănești pe calea dreptului comun, față de Decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, care, așa cum s-a arătat anterior, statuează asupra inadmisibilității acțiunilor directe în despăgubiri pe dreptul comun, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, ca și a exigențelor coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv, care impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Neîndeplinirea de către entitatea notificată a obligației legale de înaintare către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a dispoziției cu propunere de despăgubiri nu ridică o problemă de nefuncționalitate a procedurii legii speciale, ci de nerespectare a legii, care nu a rămas nesancționată de instanță, cum neîntemeiat pretind recurenții, în acest scop dispunându-se, în cadrul prezentului litigiu, obligarea Municipiului București la plata de daune interese către reclamanți, pe temeiul dispozițiilor art. 1073 C. civ.

Recurenții susțin și faptul că instanțele anterioare nu au ținut cont de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, arătând că, în repetate rânduri, inclusiv în hotărârea-pilot Atanasiu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat nefuncționalitatea Legii nr. 10/2001, ceea ce ar justifica suprimarea procedurii Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și îndreptățirea lor la calea dreptului comun pentru a obține contravaloarea imobilului preluat abuziv de stat. Nici aceste critici nu sunt întemeiate, raportat tot la Decizia în interesul legii nr. 27/2011.

Sub acest aspect, în considerentele acestei decizii în interesul legii s-au reținut următoarele: "De fapt, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, rezidă din faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul Proprietatea, instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional.

Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului după pronunțarea hotărârii-pilot în cauza Maria Atanasiu împotriva României, din moment ce Statul Român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție.

Este important de subliniat că și în hotărârea-pilot, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că "punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne" (parag.

233). De altfel, chiar dacă, în situația în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui "bun" în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a "valorii patrimoniale" astfel stabilite.

Or, mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile." În concluzie, întrucât imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidența Legii nr. 10/2001, iar acțiunea de față a fost introdusă de reclamanți după intrarea în vigoare a acestei legi, în mod corect instanțele anterioare au avut în vedere, în mod prioritar, dispozițiile legii speciale de reparație, reținând că în condițiile existenței unei legi speciale de reparație, a cărei procedură, inclusiv cea execuțională prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, este obligatoriu de urmat pentru obținerea măsurilor reparatorii, reclamanții nu își pot valorifica pretențiile referitoare la imobilul litigios pe calea dreptului comun.

Altfel spus, acțiunea în despăgubiri bănești promovată de reclamanți pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este inadmisibilă, conform statuărilor obligatorii din Decizia în interesul legii nr. 27/2011. Așadar, față de statuările obligatorii din această decizie în interesul legii, soluția de respingere pronunțată în cauză în ceea ce privește cererea în despăgubiri bănești este legală și va fi menținută, cu complinirea motivării, în sensul celor reținute în precedent. Având în vedere considerentele expuse, reținând că nu sunt întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamanților, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții S.C. și S.H.I., continuat pentru acesta din urmă de moștenitorii S.C. și S.A.C., împotriva Deciziei civile nr. 338 A din data de 3 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 noiembrie 2013. Procesat de GGC - GV