ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 512/2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 6 București, la data de 18 februarie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, acesta să fie obligat la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului proprietatea acestora, situat în București, str. x, începând cu data de 20 februarie 2012 și până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, contravaloare pe care au estimat-o provizoriu ca fiind de 0,4 euro/mp/lună.

Reclamanții au arătat că au achiziționat imobilul în anul 2007, când schimbarea destinației unui astfel de teren era posibilă, conform prevederilor art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, însă, începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 114/2007, care a interzis schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, ei nu au mai putut beneficia de toate atributele dreptului lor de proprietate, fiind lipsiți, în mod nelegal și integral, de folosința bunului lor imobil.

La data de 21 mai 2008, prin eliberarea certificatului de urbanism pe care l-au solicitat în vederea autorizării executării lucrărilor de construcții, constând în construire imobil cu funcțiuni mixte 2S+P+10E, organizare șantier, împrejmuire teren, li s-a adus la cunoștință, pentru prima dată, faptul că autorizarea construcțiilor în zonă nu este posibilă, potrivit art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, astfel cum acesta a fost modificat prin O.U.G. nr. 114/2007

Prin Cererea nr. x din 12 aprilie 2013 adresată Primăriei Municipiului București - Direcția Juridic și Cererea nr. x din 12 aprilie 2013 adresată Primăriei Municipiului București - Cabinet Primar General, au solicitat inițierea procedurilor de expropriere pentru cauză de utilitate publică, cu dreaptă și prealabilă despăgubire și acordarea de daune constând în despăgubiri pentru lipsa de folosința a terenului aflat în proprietatea lor, având în vedere că ingerința în dreptul de proprietate provine din partea unității administrativ-teritoriale, însă, până în prezent, nu li s-a comunicat un răspuns concludent la cele două cereri.

La data de 5 iunie 2015, pârâtul Municipiul București, reprezentat legal de către Primarul General, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, în susținerea căreia a arătat că nu se poate reține răspunderea delictuală a Municipiului București, terenul fiind dobândit de la vânzătorii persoane fizice C. și D., conform Contractului de vânzare-cumpărare autentificat la nr. 1251 din 25 iulie 2007, iar Certificatul de urbanism nr. x din 21 mai 2008 a fost emis de Primăria Sectorului 3.

Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin Sentința civilă nr. 7175 din 25 septembrie 2015 Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 6 București și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, la această instanță cererea fiind înregistrată pe rolul secției a III-a civilă, la data de 5 noiembrie 2015, sub nr. x/2015.

Prin Sentința civilă nr. 148 din 7 februarie 2017, Tribunalul București, secția III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții A., B. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primar General.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B.

Prin Decizia nr. 1048 A din 4 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a admis apelul, s-a schimbat în tot sentința civilă apelată, s-a admis în parte acțiunea precizată și a fost obligat pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, la plata către reclamanții A. și B. a sumei de 282.300 Euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, constând în lipsa de folosință, pentru perioada 20 februarie 2012 - 20 noiembrie 2016.

A mai fost obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 0,8844 Euro/mp/lună, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat constând în lipsa de folosință, pentru perioada 20 noiembrie 2016 și până la rămânerea definitivă a hotărârii, precum și la plata sumei de 23.494,35 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în fond și în apel și onorariu pentru expertiză.

Împotriva Deciziei nr. 1048A din 4 decembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul pârât a arătat următoarele:

Hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, în condițiile în care, deși se consemnează în considerentele hotărârii recurate (pag. 15 alin. (1) faptul că "cererea de chemare în judecată nu excelează prin rigoare, nefiind indicat dacă e vorba de o faptă ilicită continuă ori de mai multe fapte ilicite consecutive, nefiind indicată data sau datele săvârșirii faptei/faptelor", prin decizia recurată se reproșează instanțe de fond că "a folosit o abordare globală și nu a indicat textul legal aplicabil".

În acest sens, instanța de apel, după ce consemnează în considerente faptul că "se poate reține că reclamanții susțin existența faptei ilicite, constând în ingerința în dreptul de proprietate privată, ce nu mai poate fi exercitat conform voinței titularilor acestuia, după intrarea în vigoare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 114/2007, având în vedere încadrarea urbanistică a terenului", ajunge la concluzia că "legea aplicabilă pentru fapta pretins a fi săvârșită este legea veche (C. civ. din 1864), dat fiind faptul că art. 103 din Legea nr. 71/2011 prevede că obligațiile născute din fapte juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii, ori după caz a săvârșirii lor, iar pentru faptele reclamate ca ilicite ulterioare datei de 1 ianuarie 2011, dispozițiile aplicabile sunt cele regăsite în C. civ. din 2010".

Instanța de apel mai constată că prima instanță a folosit o abordare globală și nu a indicat textul legal aplicabil, respectiv vechiul C. civ. sau noul C. civ., deși acțiunea reclamanților vizând angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru fapta proprie potrivit art. 35 din Decretul nr. 31/1954, s-a întemeiat pe prevederile art. 998 - 999 din vechiul C. civ.

Într-adevăr, arată recurentul, cererea de chemare în judecată menționează la pag. 7 ca temei de drept, alături de art. 194 C. proc. civ., art. 44 din Constituție, art. 480 C. civ., art. 1 din Protocolul numărul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 998 - 999 C. civ. din 1864, fără însă ca, în cuprinsul cererii (a se vedea pag. 4-7 ale cererii de chemare în judecată) să se arate efectiv, care este fapta ilicită a Municipiului București și în ce constă aceasta (lucru remarcat și de instanța de apel atunci când consemnează la pagina 7 din considerente, faptul că "cererea de chemare în judecată nu excelează prin rigoare, nefiind indicat dacă e vorba de o faptă ilicită continuă, ori de mai multe fapte ilicite consecutive, nefiind indicată data sau datele săvârșirii faptei/faptelor").

Mai mult decât atât, nici măcar în motivele de apel ale apelanților reclamanți (motive dezvoltate pe 14 pagini) nu se face nicio referire concretă, la presupusa faptă ilicită a Municipiului București, în condițiile în care hotărârea instanței de fond, chiar dacă a folosit o abordare globală și nu a indicat textul legal aplicabil, reține totuși cu acuratețe și fără echivoc faptul că reclamantul nu dovedește nici acțiunea abuzivă, nici prejudiciul produs ca urmare a unei atitudini abuzive, precum și faptul că nu se constată vreun abuz al autorității chemate în judecată, "în speță nefiind îndeplinită, așadar, condiția săvârșirii unui abuz de către autoritatea pârâtă, prin care să se producă un prejudiciu constând în lipsirea de folosință asupra terenului".

Așadar, concluzionează recurentul, în condițiile în care, atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin motivele de apel, reclamanții nu arată în ce constă presupusa faptă ilicită a Municipiului București, a reproșa instanțe de fond că "a folosit o abordare globală și nu a indicat textul legal aplicabil" este contrar normelor legale.

Pornind de la această premiză, recurentul apreciază că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., reținând în mod eronat în considerente, aspectul că "fapta ilicită a Municipiului București constă în menținerea caracterului de utilitate publică locală pentru un teren, proprietate privată a unor persoane fizice, fără a fi declanșată producerea de expropriere, pentru cauză de utilitate publică locală".

Instanța de apel realizează o interpretare greșită a dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., pentru că ajunge la o concluzie total eronată în prezenta cauză, în sensul că, ingerința invocată de reclamanți își are originea în atitudinea culpabilă a pârâtului, care în calitate de autoritate publică locală a neglijat constant exercitarea de către reclamanți, a atributelor dreptului lor de proprietate".

Soluția pronunțată se întemeiază pe premiza existenței unei faptei ilicite a Municipiului București, definită ca "inacțiunea autorității pârâte", constând în "menținerea caracterului de utilitate publică locală pentru un teren proprietate privată a unor persoane fizice". De asemenea, se afirmă faptul că autoritatea publică locală nu a făcut dovada efectuării vreunui demers, pentru lămurirea situației juridice a terenului, deși, începând cu anul 2010, era îndatorată la actualizarea Planului Urbanistic General Municipiul București generând ingerința în dreptul de proprietate și creând premiza încadrării imobilului litigios în categoria celor supuse interdicției privind schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi, ca efect al modificărilor legislative survenite la data de 17 octombrie 2007, când a fost adoptată O.U.G. nr. 114/2007.

Art. 998 C. civ. de la 1864 statuează că "orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara" iar art. 999 din același cod arată că "omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și pentru acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa".

În speță, susține recurentul, trebuie analizat cu prioritate dacă în există o faptă ilicită a Municipiului București, așa cam greșit reține instanța de apel, faptă ilicita ce ar consta în "menținerea caracterului de utilitate publică locală pentru un teren proprietate privată unor persoane fizice" și într-o inacțiune "a autorității publice", și dacă, într-adevăr, această presupusă faptă ilicită a Municipiului București le produce apelanților reclamanți un prejudiciu (printr-o ingerință, care își are originea în atitudinea culpabilă a Municipiului București).

Recurentul consideră că instanța de apel interpretează total greșit dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., atâta timp cât nu s-a dovedit în niciun moment de către apelanții-reclamanți atitudinea abuzivă a pârâtului, întrucât, așa cum a reținut prima instanță, "nu orice persoană proprietară a unui teren încadrat în spațiul verde este susceptibilă a primi despăgubiri pretinzând lipsa de folosință a terenului, doar pentru simplul motiv că O.U.G. nr. 114/2007 nu îi permite să utilizeze terenul altfel decât sub anumite condiționări".

În acest sens doctrina în materia răspunderii civile delictuale este constantă în a statua că "inacțiunea constituie faptă ilicită ori de câte ori, norma legală obligă pe o anumită persoană să acționeze într-un anumit mod", cerință legală ce nu a fost respectată, iar fapta ilicită sub această teză probatorie presupune "neîndeplinirea unei activități ori neluarea unei măsuri atunci când această activitate sau această măsură trebuia, potrivit legii, să fie întreprinsă de către o anumită persoană".

Or, în prezentul litigiu, terenul litigios a fost înscris în anul 2000, prin aprobarea Planului Urbanistic General al Municipiului București, la indicatorul urbanistic VIa (moment la care se afla în patrimoniul Municipiului București, făcând parte dintr-un perimetru mult mai mare, înscris în această categorie), iar apelanții-reclamanții au dobândit bunul imobil respectiv abia în anul 2007, (adică la aproape șapte ani după aprobarea Planului Urbanistic General), prin Actul de vânzare-cumpărare nr. x din 25 iulie 2007, având obligația de a cunoaște și de a verifica regimul juridic și urbanistic al terenului, încadrarea terenului trebuind și putând fi cunoscută de către părțile actului de vânzare cumpărare, așa cum corect a reținut instanța de fond în considerentele sentinței.

Instanța de apel reține eronat că "reclamanții nu au mai putut exercita asupra imobilului în mod efectiv, atributele specifice dreptului lor de proprietate, mai exact posesia și folosința", iar "aceste limitări sunt deosebit de grave, putând fi asimilate un exproprieri de fapt, existând astfel o ingerință în dreptul reclamanților la respectarea bunului lor".

Mai mult decât atât, "Curtea reține că sunt reale susținerile Municipiului București, în sensul că restricțiile pe care destinația terenului le implică sunt stabilite prin Planul Urbanistic General din anul 2000, iar interdicția de schimbare a destinației de spațiu verde a fost introdusă și reglementată de către statul roman, în calitate de autoritate competentă pentru protecția mediului" (a se vedea pagina 16 alineatul penultim din considerentele hotărârii din apel), dar cu toate acestea concluzionează în sensul că, "nu se poate reține că nu există din partea Municipiului București un act sau un fapt juridic de a proceda fie la actualizarea Planului Urbanistic General prin raportare la regimul juridic al terenurilor de la data constituirii dreptului de proprietate privată asupra acestuia în temeiul Legii nr. 18/1991, fie de a proceda la declanșarea procedurii de expropriere".

În mod evident și neechivoc, instanța de apel apreciază total eronat conturarea presupusei fapte ilicite a Municipiului București și ajunge la concluzia total greșită și injustă, incorectă că "Municipiul București a generat ingerința în dreptul de proprietate și a creat premisele încadrării terenului litigios în categoria celor supuse interdicției privind schimbarea destinației terenului, amenajat ca spații verzi, ca efect al modificărilor legale survenite la data de 17.10.2007, când a fost adoptată O.U.G. nr. 114/2007".

Recurentul consideră că problema de drept esențială în prezenta speță o reprezintă aspectul incontestabil că nu există o ingerință în dreptul de proprietate al apelanților-reclamanți, așa cum greșit susține instanța de apel în considerente, întrucât aceștia au dobândit abia în anul 2007 bunul litigios, iar la momentul dobândirii, perimetrul respectiv era încadrat de 7 ani de zile în subzona V1a (prin Planul Urbanistic General adoptat în anul 2000), iar apelanții-reclamanți și-au asumat limitările impuse și riscul dobândirii unui teren pe care nu se puteau construi clădiri, a căror înălțime maximă admisibilă nu putea depăși P+2.

Mai mult decât atât, nu numai ca la momentul dobândirii (25 mai 2007) apelanții-reclamanți nu au verificat regimul urbanistic al terenului pe care urmau să-l cumpere, dar primul certificat de urbanism, care atesta limitările urbanistice ale zonei respective, l-au obținut abia în anul 2008 (la 21 mai 2008), adică la un an după dobândirea terenului, stând în pasivitate, în condițiile în care încadrarea terenului trebuia și putea să fie cunoscută de către părțile actului de vânzare-cumpărare.

Așa cum bine și corect a reținut instanța de fond, "încadrarea terenului trebuia și putea fi cunoscută de părțile actului de vânzare-cumpărare, iar apelanții-reclamanți au în continuare folosința terenului litigios, limitarea în exercitarea atributelor dreptului de proprietate fiind mult anterioară dobândirii (datând din anul 2000) și nu ulterioară, pentru a se putea discuta efectiv despre o presupusă faptă ilicită a Municipiului București, nici chiar adoptarea O.U.G. nr. 114/2007 neconducând la o lipsire de folosință a terenului.

Chiar dacă instanța de apel evocă în considerente Decizia nr. 1416 din 17 decembrie 2008 a Curții Constituționale, interpretarea dată este una eronată. Apelanții-reclamanți nu au dovedit în prezenta speță nici un abuz cu consecințe prejudiciabile, nicio acțiune abuzivă a instituției pârâte, care să-i fi lipsit de folosința terenului și nici un prejudiciu produs ca urmare a unei atitudini abuzive a Municipiului București.

Interpretarea instanței de apel, în sensul că bunul litigios este afectat unei utilități publice de interes local și că ar exista o privare de proprietate ce poate fi calificată drept expropriere de fapt, este nu numai greșită, dar și în contradicție cu realitatea, în condițiile în care apelanții reclamanți nu au fost împiedicați în nici un moment de către Municipiul București în exercitarea atributelor dreptului de proprietate și în condițiile în care au dobândit de la bun început (din anul 2007) un imobil care era supus anumitor condiționări, nu numai prin Planul Urbanistic General, ci și prin lege, de la momentul dobândirii (25 mai 2007) aceștia nefăcând nici un demers pentru a obține un Plan Urbanistic Zonal derogator de la Planul Urbanistic General, așa cum just a reținut instanța de fond.

În speță, nu există și nu operează în nici un caz o expropriere de fapt, iar declanșarea unei proceduri de expropriere, așa cum sugerează instanța de apel, presupune, potrivit legii, declararea de către Municipiul București a unei cauze de utilitate publică, ceea ce nu este cazul în prezenta speță, procedura de expropriere neputând fi declanșată doar pentru un teren al unor proprietari particulari, supus anumitor condiționări, fără a exista în prealabil o cauză de utilitate publică.

Mai mult decât atât, faptul că nu există în prezent un nou Plan Urbanistic General al Municipiului București și că Planul Urbanistic General adoptat prin Hotărârea CGMB nr. 269/2000 a fost prelungit succesiv prin două Hotărâri ale CGMB (ultimul act administrativ fiind Hotărârea CGMB nr. 224/2015, în vigoare și la acest moment) nu reprezintă și nu poate reprezenta o inacțiune a autorității pârâte și nici o faptă ilicită a Municipiului București, sau o atitudine culpabilă a pârâtului, cum eronat reține instanța de apel, o asemenea lucrare presupunând o activitate de o complexitate uriașă. Prin prelungirea valabilității Planului Urbanistic General adoptat în anul 2000 nu s-a încălcat în nici un fel legislația în vigoare (mai ales că procedura de elaborare a unui nou Plan Urbanistic General al Municipiului București este în desfășurare), în speță nefiind vorba nici despre inacțiunea, nici despre atitudine culpabilă și nici despre o acțiune abuzivă a Municipiului București, prejudiciabilă pentru reclamanți.

Prin întâmpinare, intimații au arătat, în principal, că nu pot fi încadrate criticile formulate prin memoriul de recurs în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât acestea reprezintă simple nemulțumiri cu privire la soluția pronunțată de instanța de apel, iar în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

După parcurgerea procedurii de filtru prevăzută de art. 493 C. proc. civ. și constatarea admisibilității în principiu a recursului, inclusiv a declarării acestuia înăuntrul termenului procedural, s-a fixat termen pentru judecata pe fond a recursului.

Examinând decizia civilă recurată în raport cu criticile formulate, care, parțial, pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

În cadrul primei critici se susține că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, deoarece, nici în cererea de chemare în judecată și nici în motivele de apel, reclamanții nu au indicat dacă e vorba de o faptă ilicită continuă ori de mai multe fapte ilicite consecutive, nefiind indicată data sau datele săvârșirii faptei/faptelor, aspect remarcat de instanța de apel, însă, cu toate acestea, prin decizia recurată, se reproșează instanței de fond că "a folosit o abordare globală și nu a indicat textul legal aplicabil".

Înalta Curte constată că pretinsa greșeală a instanței de apel nu are legătură cu incidența pe fond a normelor de drept substanțial invocate, deoarece modul în care instanța de apel a lămurit, pe baza argumentelor invocate de reclamanți în cererea de chemare în judecată, care este fapta imputată pârâtului, nu vizează analiza elementelor răspunderii civile delictuale, din perspectiva art. 998 - 999 C. civ. de la 1864.

Astfel, instanța de apel a reținut că în cererea de chemare în judecată reclamanții au arătat că odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 114/2007, ei nu au mai putut beneficia de toate atributele dreptului lor de proprietate, fiind lipsiți, în mod nelegal și integral, de folosința bunului lor imobil, invocând ingerința autorității administrative în dreptul lor de proprietate, corelativ cu lipsa oricărui demers în vederea exproprierii.

Remarcând că cererea de chemare în judecată nu excelează prin rigoare, nefiind indicat dacă e vorba de o faptă ilicită continuă, ori de mai multe fapte ilicite consecutive, nefiind indicată data sau datele săvârșirii faptei/faptelor, Curtea de apel a apreciat că se poate reține că reclamanții susțin existența faptei ilicite, constând în ingerința în dreptul de proprietate privată, ce nu mai poate fi exercitat conform voinței titularilor acestuia, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 114/2007, având în vederea încadrarea urbanistică a terenului.

De asemenea, Curtea de apel a constatat că prima instanță a folosit o abordare globală și nu a indicat textul legal aplicabil, respectiv vechiul C. civ. sau noul C. civ. Ca atare, procedând la calificarea corectă a temeiului de drept al acțiunii, în raport cu dispozițiile legale invocate de reclamanți prin acțiune și cu norma tranzitorie cuprinsă în art. 103 din Legea nr. 71/2011, a reținut că acțiunea reclamanților vizează angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru fapta proprie, potrivit art. 35 din Decretul nr. 31/1954 raportat la prevederile art. 998, 999 din C. civ. de la 1864, indicate, de altfel, ca temei de drept în cererea de chemare în judecată.

Recurentul nu arată în ce constă nelegalitatea aspectelor reținute de instanța de apel, sub aspectul faptei imputate prin acțiune și a normelor de drept aplicabile, ci se limitează la reluarea unor fragmente din decizia recurată, fără a expune un raționament critic apt a se încadra în motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De altfel, chiar recurentul arată în motivele de recurs că "cererea de chemare în judecată menționează la pag. 7 ca temei de drept, alături de art. 194 C. proc. civ., art. 44 din Constituție, art. 480 C. civ., art. 1 din Protocolul numărul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 998 - 999 C. civ. din 1864".

Concluzia pe care o trage recurentul în sensul că prima instanță, "chiar dacă a folosit o abordare globală și nu a indicat textul legal aplicabil, reține totuși cu acuratețe și fără echivoc faptul că reclamantul nu dovedește nici acțiunea abuzivă, nici prejudiciul produs ca urmare a unei atitudini abuzive, precum și faptul că nu se constată vreun abuz al autorității chemate în judecată", nu constituie o critică de nelegalitate, nefiind suficientă simpla afirmație că soluția primei instanțe este corectă, și nu cea a instanței de apel.

Potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat.

Indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigențele art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul dintre motivele prevăzute de art. 488 din cod.

Or, în speță, recurentul precizează formal că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 998-999 C. civ. de la 1864, dar în realitate criticile formulate, referitoare la identificarea faptei imputate prin acțiune și a legii civile aplicabile, nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textul de lege menționat, recurentul nesusținând în vreun fel nelegalitatea soluției din apel asupra acestor aspecte.

În ceea ce privește criticile de fond, vizând inexistența faptei ilicite și a prejudiciului, Înalta Curte constată că, sub aspectul situației de fapt, Curtea de apel a reținut că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului intravilan în suprafață de 5.600 mp, situat în București, Drumul Lunca Mare, nr. 37+39, tarlaua x, parcela A1240/3, având nr. cadastral x, intabulat în cartea funciară nr. x a localității București, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 25 iulie 2007, de notarul public E., de la vânzătorii C. și D. Aceștia din urmă au dobândit terenul prin moștenire de la părinții F. și G., în baza Certificatului de moștenitor nr. x din 13 iunie 2005, iar autorul F. dobândise, la rândul lui, terenul prin reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra acestuia, în temeiul Legii nr. 18/1991, prin Titlul de proprietate nr. x din 31 octombrie 2002 eliberat de Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a Municipiului București.

Reclamanții și-au intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară prin Încheierea nr. 930145 la data de 3 august 2007, fiind operat numărul cadastral nou 207630. Conform anexei nr. 1 la partea I a cărții funciare, categoria de folosință a terenului a fost trecută ca fiind "curți, construcții", fără a fi înscrise și construcții edificate pe acest teren în cartea funciară.

Potrivit Certificatului de urbanism nr. x din 11 iulie 2013, eliberat de Primăria sectorului 3 București, categoria de folosință a terenului este cea de teren liber de construcții; în conformitate cu Panul Urbanistic General al Municipiului București, adoptat prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 269/2000, terenul se află în subzona VIa - parcuri, grădini, scuaruri și fâșii plantate publice.

Instanța de apel a constatat că, la data dobândirii de către reclamanți a dreptului de proprietate asupra terenului, prin cumpărare, erau în vigoare prevederile art. 71 din O.U.G nr. 195 din 22 decembrie 2005 - privind protecția mediului:

"(1)Schimbarea destinației terenurilor prevăzute în planurile urbanistice ca spații verzi amenajate este interzisă" la alin. (2) al textului fiind instituită excepția de la această regulă - "(2) Sunt exceptate de la prevederile alin. (1) terenurile proprietate privată, prevăzute în planurile urbanistice ca zone verzi, sau spațiile plantate neprotejate a căror destinație poate fi schimbată numai cu respectarea reglementărilor specifice în vigoare".

Ulterior cumpărării terenului de către reclamanți, prin O.U.G. nr. 114 din 17 octombrie 2007, a fost modificat articolul 71 al O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, fiind prevăzut:

"(1) Schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, reducerea suprafețelor acestora ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora. (2) Actele administrative sau juridice emise ori încheiate cu nerespectarea prevederilor alin. (1) sunt lovite de nulitate absolută".

Curtea a constatat că, în cauză, sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a unității administrativ teritoriale, deoarece proprietatea reclamanților este înscrisă, prin Planul Urbanistic General al Municipiului București, începând cu anul 2000, ca fiind un teren cu destinația de spațiu verde public cu acces nelimitat, destinație ce nu poate fi modificată, în condițiile în care nu a intervenit o decizie formală de expropriere din partea autorității publice locale și în absența unei juste și echitabile indemnizații. Interdicția instituită prin articolul 71 al O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 114 din 17 octombrie 2007, asimilată unei exproprieri de fapt, corelată cu inacțiunea pârâtului, care menține caracterului de utilitate publică locală pentru un teren proprietate privată a unor persoane fizice, fără a actualiza Planul Urbanistic General prin raportare la regimul juridic al terenului la data constituirii dreptului de proprietate privată asupra acestuia în temeiul Legii nr. 18/1991 și fără a declanșa procedura de expropriere pentru cauză de utilitate publică locală, deși i s-a solicitat expres acest lucru, constituie o ingerință în dreptul de proprietate privată, acțiunea fiind întemeiată pe regulile răspunderii civile delictuale.

Curtea de apel a avut în vedere și jurisprudența Curții Constituționale, care, fiind sesizată cu verificarea constituționalității dispozițiilor art. 71 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 195/2005, a reținut, prin Decizia nr. 1416 din 17 decembrie 2008, că, limitarea exercițiului dreptului de proprietate impusă de art. 71 din ordonanța criticată are o justificare socială și morală, având în vedere că respectarea riguroasă a acestor norme reprezintă un obiectiv major, protejarea mediului înconjurător, deci și a spațiului verde existent, având o legătură directă cu nivelul de sănătate publică, ceea ce constituie o valoare de interes național, însă, "pentru lipsa de folosință a terenurilor proprietate privată amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, proprietarii terenurilor sunt îndreptățiți să beneficieze de despăgubiri. Astfel, nimic nu împiedică persoana care a suferit un prejudiciu cauzat de interdicția instituită prin lege să solicite autorităților administrației publice locale repararea pagubei produse, potrivit dispozițiilor dreptului comun".

În considerentele ample ale deciziei din apel se face trimitere și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârile în cauzele Vergu c. României; Sporrong și Lonnroth c. Suediei; James și alții c. Regatului Unit; Burghelea c. României; Belvedere Alberghiera SRL c. Italiei), în care s-a constatat încălcarea dreptului de proprietate, în ipoteza în care, deși nu a existat un act de expropriere formală și deși reclamantul păstrează posibilitatea teoretică de a vinde terenul, limitările aduse dreptului său de proprietate au fost atât de grave încât pot fi asimilate unei exproprieri de fapt care reiese din a doua frază a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea Europeană a considerat că "atunci când un bun este afectat unei utilități publice, prin natura sa, statul are obligația de a expropria bunul, prin oferirea unei despăgubiri proprietarului său. Altfel, ar însemna ca statul să își atingă anumite obiective de politică socială, pe seama unei persoane private (fizică sau juridică), ceea ce nu este acceptabil, întrucât costurile de politică socială trebuie suportate de întreaga colectivitate, nu doar de o anume persoană" (cauza Bugajny și alții c. Poloniei, 2007).

Prin critica de nelegalitate formulată în recurs, pârâtul susține, în esență, că instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, deoarece nu s-a dovedit în niciun moment de către reclamanți atitudinea abuzivă a pârâtului. Recurentul consideră că nu orice persoană proprietară a unui teren încadrat în spațiul verde este susceptibilă a primi despăgubiri pretinzând lipsa de folosință a terenului, doar pentru simplul motiv că O.U.G. nr. 114/2007 nu îi permite să utilizeze terenul altfel decât sub anumite condiționări.

Se mai susține de către recurent că, în anul 2007, la momentul cumpărării terenului, reclamanții aveau obligația de a cunoaște și de a verifica regimul juridic și urbanistic al terenului, încadrarea terenului trebuind și putând fi cunoscută de către părțile actului de vânzare cumpărare.

În opinia recurentului, reclamanții și-au asumat limitările impuse terenului în cauză, în condițiile în care au solicitat certificatul de urbanism abia în anul 2008, adică la un an după dobândirea terenului, stând în pasivitate.

Critica recurentului este nefondată, instanța de apel reținând în mod corect că terenul în cauză, încadrat la categoria spațiu verde public cu acces nelimitat, devine, în fapt, un teren de uz public, dobândind o reală afectațiune publică.

Deși terenul reclamaților constituie un bun proprietate privată, regimul juridic este stabilit prin acțiunea unilaterală a autorității publice, ce determină restrângeri incompatibile cu exercițiul dreptului de proprietate privată, fără ca unitatea administrativ teritorială să îi schimbe încadrarea urbanistică sau să declanșeze procedura de expropriere în conformitate cu Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local. Inacțiunea autorității pârâte, autoritate abilitată atât în procedura de actualizare a planului urbanistic general, cât și în procedura exproprierii, conturează fapta ilicită a acesteia.

Împrejurarea că reclamanții nu au solicitat eliberarea certificatului de urbanism la data cumpărării terenului este irelevantă, deoarece ingerința în dreptul lor de proprietate a survenit ulterior cumpărării.

Este adevărat că, anterior modificării art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, prin O.U.G. nr. 114/2007, terenul era supus unor restricții stabilite prin Planul Urbanistic General din anul 2000, însă alin. (2) al textului legal, în forma anterioară modificării, prevedea și excepții de la regula potrivit căreia schimbarea destinației terenurilor prevăzute în planurile urbanistice ca spații verzi amenajate este interzisă, recunoscând posibilitatea ca, în cazul terenurilor proprietate privată, prevăzute în planurile urbanistice ca zone verzi, sau spațiile plantate neprotejate, destinația să poată fi schimbată, cu respectarea reglementărilor specifice în vigoare.

Or, prejudiciul invocat în prezenta cauză își are sorgintea în pasivitatea autorității locale, care, pe fondul instituirii interdicției totale de schimbare a destinației de spațiu verde, introdusă prin prin O.U.G. nr. 114/2007, nu a procedat la actualizarea Planului Urbanistic General, prin raportare la regimul juridic al terenurilor de la data constituirii dreptului de proprietate privată asupra acestuia în temeiul Legii nr. 18/1991, sau la declanșarea procedurii de expropriere.

Nu poate fi imputat reclamanților că nu au solicitat un Plan Urbanistic Zonal derogator de la Planul Urbanistic General, câtă vreme un astfel de demers nu ar fi fost posibil față de interdicția legală privind schimbarea de destinație a terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare de documentațiile de urbanism (în această din urmă categorie încadrându-se și terenul în litigiu), prevăzută de art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 114/2007.

Susținerea privind interpretarea eronată a considerentelor Deciziei nr. 1416 din 17 decembrie 2008 a Curții Constituționale este nefondată, instanța de apel reținând în mod corect că, potrivit unuia dintre argumentele reținute de instanța de contencios constituțional în această decizie, pentru lipsa de folosință a terenurilor proprietate privată amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, proprietarii terenurilor sunt îndreptățiți să beneficieze de despăgubiri.

În ceea ce privește existența și întinderea prejudiciului, instanța de apel a avut în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, iar în recurs nu se formulează critici de nelegalitate cu privire la acest element al răspunderii civile delictuale.

Argumentul recurentului, în sensul că nu s-ar impune declanșarea unei proceduri de expropriere, deoarece nu există o cauză de utilitate publică, este nefondat, instanța de apel reținând în mod corect faptul că, în condițiile în care terenul este încadrat, din punct de vedere urbanistic, în categoria de spațiu verde public, supus interdicției prevăzute de art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 114/2007, situația imobilului este similară unei exproprieri de fapt, iar încetarea ingerinței în dreptul de proprietate se putea realiza fie prin actualizarea Planului Urbanistic General în raport cu regimul de drept privat al terenului (ceea ce ar fi permis proprietarilor să se bucure de toate atributele dreptului de proprietate), fie prin declanșarea procedurii de expropriere (care ar fi condus la obținerea de către proprietari a unei juste despăgubiri).

Faptul că elaborarea unui nou Plan Urbanistic General al Municipiului București presupune o activitate de mare complexitate nu constituie un argument de nelegalitate care să justifice admiterea recursului și respingerea acțiunii formulate de reclamanți.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, recursul a fost respins, ca nefondat.

ÎNALTA CURTE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General împotriva Deciziei nr. 1048A din 4 decembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2019.

Procesat de GGC - LM