ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 898/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 898/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 5 octombrie 2009 pe rolul Tribunalului

București, secția a III-a civilă, reclamanții P.Ș.G., P.G.I. și P.M.C. au

solicitat în contradictoriu cu pârâții municipiul București, prin primarul

general, Consiliul general al municipiului București, prin primarul generai,

Primăria municipiului București, prin primarul general și primarul general al

municipiului București, obligarea acestora la plata sumei de 1.635.467 lei,

reprezentând lipsa de folosință a imobilului în perioada de 15 ianuarie 2002 -

30 iunie 2009.

Prin sentința civilă nr. 1666 din 10

octombrie 2011, Tribunalul București, secția a lII-a civilă, a admis excepția

prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 15 ianuarie 2002 -

septembrie 2006, a respins acțiunea pentru această perioadă, ca fiind prescrisă

și a respins acțiunea pentru perioada octombrie 2006 - octombrie 2009, ca

neîntemeiată.

Cu privire la excepția prescripției

dreptului material la acțiune, instanța de fond a reținut că termenul de

prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) și art. 7 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958 curge de la data nașterii dreptului la acțiune.

În speță, prin dispoziția din 16 iunie

2009 a fost restituit în natură în proprietatea reclamanților imobilul situat

în București, sector 4.

Raportat la această situație de fapt,

tribunalul a apreciat că termenul general de prescripție de 3 ani a început să

curgă din septembrie 2006 calculat de la data introducerii prezentei cereri,

respectiv 5 octombrie 2009.

În această situație, pentru perioada

15 ianuarie 2002 . septembrie 2006 dreptul reclamanților este prescris.

Referitor la pretențiile pentru

perioada octombrie 2006 - octombrie 2009, tribunalul a reținut că reclamanții

au solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a

imobilului ce a fost restituit în natură prin dispoziția din 16 iunie 2009.

În acest sens, instanța a constatat că

prin sentința civilă nr. 5998 din 25 octombrie 2004, Primăria municipiului

București a fost obligată numai să răspundă la notificarea din 2001, modul de

soluționare fiind la latitudinea debitoarei, fără a se impune obligația

restituirii în natură a imobilului.

Astfel, tribunalul a apreciat că

pentru perioada pentru care au fost solicitate despăgubirile nu se poate reține

crearea unui prejudiciu și a existenței unui raport de cauzalitate, nefiind

astfel îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998

- 999 C. civ., în lipsa unui titlu asupra bunului din partea reclamanților,

titlu pe care reclamanții i-au obținut la data de 16 iunie 2009, în urma

emiterii dispoziției.

Totodată, tribunalul a apreciat că

până la emiterea dispoziției menționate reclamanții nu pot invoca un „bun"

în sensul Convenției și nici o „speranță legitimă", în lipsa unei hotărâri

prin care să se fi impus modalitatea de soluționare a notificării.

Prin Decizia nr. 6/A din 24 ianuarie

2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a admis apelul formulat de reclamantul P.Ș.O. împotriva

sentinței nr. 1666/2011 pronunțată de Tribunalul București; a schimbat în parte

sentința apelată în sensul că, a respins acțiunea ca fiind prescrisă și pentru

perioada 01 octombrie 2006-05,10.2006,

A admis în paite acțiunea și a obligat

pârâtul municipiul București, prin primarul general să plătească apelantului

reclamant suma de 312.225,075 lei, reprezentând despăgubiri pentru perioada 5

octombrie 2006 - 30 iunie 2009,

A menținui celelalte dispoziții ale

sentinței.

A obligat același intimat pârât să

plătească apelantului reclamant suma de 400 Iei, cheltuieli de judecată

reprezentând onorariu expert.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut că prin dispoziția primarului general al municipiului București din

16 iunie 2009 a fost restituit în natură în proprietatea lui P.Ș.O., P.G.I.,

E.H.M.C., T.B.G. și P.E. imobilul situat în București, sector 4, compus din

teren în suprafață de 225 mp și construcție tip A (S+P+3, S+P+4) și anexe și au

fost respinse cererile formulate de I.H.M.Ș., I.H.C.A. și I.H.M.G., pentru lipsa

calității de persoane îndreptățite.

Angajarea răspunderii civile

delictuale presupune dovedirea întrunirii condițiilor generale ale acesteia,

astfel cum sunt reglementate în art. 998-999 C. civ. și anume: existența unei

fapte ilicite, a unui prejudiciu, a unui raport de cauzalitate între primele

două și a vinovăției celui care a provocat prejudiciul, în oricare dintre

formele prevăzute de lege.

Prima chestiune care trebuie rezolvată

în cauză este stabilirea faptei ilicite care a fost săvârșită de către pârât.

În principiu, lipsirea proprietarului

(sau titularului unui alt drept real sau al unui drept de creanță) de folosința

bunului său este cauzată de nerespectarea de către o altă persoană a obligației

de predare a acestuia, obligație care își poate găsi izvorul fie într-un

contract, fie în faptul juridic ilicit al ocupării lui fără titlu.

Aplicarea regulii generale enunțate,

în condițiile în care abia la finalizarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001

se determină titularul actual al dreptului de proprietate, deoarece actul

normativ în discuție reglementează soarta juridică a vechiului drept de

proprietate al reclamanților/ autorului reclamanților și măsurile reparatorii

de care ei pot beneficia, ar conduce la concluzia că aceștia ar putea pretinde

despăgubiri pentru lipsa de folosință numai pentru perioada ulterioară emiterii

unei dispoziții de restituire în natură, ca act juridic ce le deschide

posibilitatea de a-și exercita calitatea de proprietari ai imobilului în

litigiu.

Această concluzie este valabilă pentru

orice subiect de drept deținător ai unui imobil ce face obiectul Legii nr. 10/2001,

mai puțin pentru entitatea învestită cu soluționarea notificării, căreia îi

incumbă și o altă obligație, izvor al îndatoriri subsecvente de predare a

imobilului, și anume aceea de emitere în termenul prevăzut de lege a deciziei

de restituire în natură, a cărei nerespectare împiedică însăși recunoașterea

posibilității exercitării dreptului de proprietate și ca atare este de natură

să producă aceeași consecință, aceea a lipsirii proprietarului (sau titularului

unui alt drept real sau al unui drept de creanță) de folosința bunului sau.

Este adevărat că, în cauză, dacă

dispoziția de soluționare a notificărilor ar fi fost emisă în intervalul începând

cu împlinirea termenului prevăzut de lege și până la constatarea nulității

contractelor de vânzare-cumparare prin hotărâri judecătorești irevocabile,

soluția ar fi fost, în ceea ce privește partea din imobil înstrăinată în

temeiul Legii nr. 112/1995, una de acordare a unor măsuri reparatorii prin

echivalent - conform artl8 liî.d din Legea nr. 10/2001, în forma inițială

(tocmai de aceea art. 47 alin. (2) prevăzând că procedura de restituire

începută în temeiul prezentei legi este suspendată până la soluționarea

acțiunilor având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare

cumpărare prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă), iar nu de

restituire în natură, pentru acea parte a imobilului.

Cu toate acestea, trebuie avut în

vedere că într-o asemenea situație s~ar fi ajuns numai pentru că pârâtul și-a

mai încălcat și o altă obligație, anume aceea de a nu înstrăina acele părți

din. imobil, întrucât nu erau întrunite condiiiile Legii nr. 12/1995, aspect

reținut cu putere de lucru judecat prin hotărârile judecătorești prin care s-a

constatat nulitatea absolută a celor cinci contracte de vânzare-cum parare.

Existența faptei ilicite constând în

emiterea cu întârziere a dispoziției rezultă în cauză din data ia care a fost

pronunțată, ulterior termenului prevăzut de lege, astfel cum s-a reținut și

prin sentința civilă nr. 5998 din 25 octombrie 2004 pronunțată de Judecătoria

sectorului 5 în Dosarul nr. 2909/2004, iar a aceleia negative de a nu dispune

de bunuri pentru care se formulaseră cereri de restituire în natură în temeiul

Legii nr. 112/1995, din considerentele hotărârilor judecătorești menționate

anterior.

În absența săvârșirii celor două fapte

ilicite cumulate, notificările ar fi fost soluționate în termenul prevăzut de

Legea nr. 10/2001 și măsura adoptată ar fi fost aceea de restituire în natură a

imobilului.

Prejudiciul creat apelantului

reclamant constă tocmai în lipsirea acestuia de exercițiul concret ai

atributului jus utendi al dreptului de proprieiate,care presupune exercitarea

de către titularul său a unei stăpâniri efective asupra bunului în

materialitatea sa, din punct de vedere fizic sau economic, direct și nemijlocit

prin putere proprie și în interes propriu sau a consimți ca stăpânirea să fie

exercitată în numele și în interesul iui, de către o altă persoană - pentru

terenul și construcția preluate abuziv de stat de la autorul acestuia și al

celorlalte persoane îndreptățite (P.G.I. E.H.M.C., T.B.G. și P.E.) și nepredate

până la data de 30 iunie 2009, indicată prin cererea de chemare în judecată.

Este de menționat faptul că, deși

dispoziția a fost emisă îa data de 16 iunie 2009, a fost comunicată

mandatarului apelantului reclamant, C.S., împuternicit cu procură

autentificată, la 2 iulie 2009, când acesta a dai o declarație prin care a

atestat că a primit-o în original.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul

nr. 167/1958, neexercitarea dreptului la acțiune în termenul prevăzut de lege

conduce la stingerea dreptului la acțiune.

Termenul de prescripție, cu caracter

generat, aplicabil acțiunilor prin care se valorifică drepturi de creanță, cum

este cazul cererii din prezenta cauză, este instituit de art. 3 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia „termenul de prescripție este de 3 ani

(...)". Acest termen se aplică tuturor acțiunilor personale, indiferent de

izvorul concret al raporturilor juridice, desigur cu excepția cazurilor pentru

care sunt stabilite termene speciale de prescripție.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul

nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite

prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau

trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Prin urmare, pentru prejudiciul

aferent fiecărei zile ulterioare expirării termenului In care trebuia emisă

dispoziția începutul termenului de prescripție se situează în ziua respectivă,

iar împlinirea acestuia are loc după trei ani.

Cât privește modul de calcul al

termenului de prescripție stabilit pe ani, art. 101 alin. (3) și (4) C. proc.

civ. instituie regula conform căreia acesta se împlinește în ziua

corespunzătoare (zilei în care a început să curgă) din ultimul an; dacă ultima

lună nu are o zi corespunzătoare, termenul se socotește împlinit în ultima zi a

acestei luni.

Aplicând aceste considerații teoretice

în cauza de față, instanța de apel a constatat că, spre exemplu, dreptul la

acțiune pentru prejudiciul aferent zilei de 13 septembrie 2004 s-a prescris la

data de 13 septembrie 2007, întrucât acțiunea nu a fost introdusă cel târziu la

această dată. Mergând pe același raționament, dreptul la acțiune pentru

prejudiciul aferent fiecărei zile din perioada 15 ianuarie 2002-4 octombrie 2006

s-a prescris în mod corespunzător în intervalul 15 ianuarie 2005-4 octombrie 2009,

întrucât acțiunea a fost introdusă la data de 5 octombrie 2009.

În aceste condiții, curtea de apel a

înlăturat primul motiv de apel și, în plus, a respins acțiunea, ca fiind

prescrisă și pentai perioada 1 octombrie 2006-4 octombrie 2006.

Sub un alt aspect, instanța de apel a

avut în vedere că principiul genera! în materia reparării prejudiciului este

acela al reparării integrale a prejudiciului cauzat de fapta ilicită. Aceasta

înseamnă că autorul prejudiciului este obligat să acopere nu numai prejudiciul

efectiv (damnam emergens), dar și beneficiu! nerealizat (lucrum cessans).

Or, beneficiu! nerealizat de apelantul

reclamant ca urmare a neemiterii deciziei de restituire în natură este

reprezentat de chiria pe care acesta ar fi putut-o obține prin închirierea

imobilului pe piața liberă și a fost probat prin expertiza efectuată în primă

instanță și suplimentele efectuate în apel.

Pornind de la suplimentul nr. 2 la

raportul de expertiză, prin care a fost stabilită dintr-o eroare pentru

perioada 5 octombrie 2006-30 septembrie 2009, în loc de 5 octombrie 2006-30

iunie 2009 (30 iunie 2009 fiind punctul finai al intervalului menționat în

cererea de chemare în judecată) contravaloarea lipsei de folosință, constând în

valoarea estimată a venitului net ce se poate obține din închirierea

imobilului, ținând seama de chiriile solicitate pe piața imobiliară, instanța a

procedat la refacerea calculelor, scăzând în cadrul algoritmului folosii de

expert cuantumul chiriei pe 3 luni, iulie-septembrie 2009, astfel cum a fost

indicată, corespunzător diferitelor tipuri de spații, pentru perioada 1

octombrie 2008-30 septembrie 2009, ajungând la valoarea de 624.450,15 lei.

De asemenea, dat fiind că obligația

unității notificate de a acoperi prejudiciul este una divizibilă (conjunctă),

conform art. 1041 C. civ., fiecare dintre creditori nu poate pretinde de la

debitor decât partea sa.

Prin urmare, trebuie stabilită cota

din dreptul de proprietate asupra imobilului restituit prin dispoziția

primarului general al municipiului București din 16 iunie 2009 care revine

apelantului reclamant.

Întrucât cota parte din dreptul de

proprietate ce a aparținut lui Ș.B. a fost dobândită de ceilalți cinci frați,

iar în privința moștenitorilor lui P.G. unitatea notificată (peste termen de

M.N.) a făcut aplicarea art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, rezultă că a

fost recunoscută câte o cotă de 1/4 moștenitorilor celorlalți patru frați: P.l.

(singurul moștenitor care a formulat notificare și care beneficiază astfel de

prevederile art. 4 alin. (4) fiind apelantul reclamant P.Ș.O.), P.P.

(moștenitoare fiind P.E.), P.D.M. (moștenitoare fiind T.G.B.) și M.M.

(moștenitoare fiind P.G.I. și E.H.M.C.

Având în vedere că prin contractul de

vânzare-cumpărare încheiat cu l.I. și H.C., apelantul reclamant a dobândit și

cota din dreptul de proprietate care a aparținut autoarei lor, acesta deține o

cotă de 2 din dreptul de proprietate asupra imobilului restituit și ca atare

are dreptul de a obține o cotă de VI din suma stabilită cu titlu de prejudiciu.

În ceea ce privește legătura de

cauzalitate între fapta ilicită șl prejudiciul produs, aceasta este elocventă.

Omisiunea pârâtului de a soluționa în mod favorabil notificarea, corelată cu

păstrarea imobilului până cel puțin la data de 30 septembrie 2009, au generat

lipsirea apelantului reclamant de exercițiul folosinței asupra bunului, ca

atribut important ai dreptului de proprietate, dar și de valorificarea concretă

a tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui bun ie poate asigura

titularului dreptului.

Vinovăția celui care a cauzat

prejudiciul reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul

săvârșirii faptei ilicite sau, mai exact, Sa momentul imediat anterior

săvârșirii acesteia, față de faptă și urmările acesteia. în C. civ. nu găsim o

definire a diferitelor forme pe care le poate îmbrăca vinovăția. Art. 998 se

referă la răspunderea pentru greșeală, iar art. 999 precizează că răspunderea

este angajată nu numai pentru „faptă" (în înțeles de intenție), dar și

pentru „neglijență și imprudență".

În cadrul răspunderii civile

delictuale, întinderea răspunderii nu este condiționată de gradul de vinovăție

a autorului faptei ilicite; independent de faptul că acesta a acționat cu

intenție, din neglijență ori din imprudență, el este dator să repare, în

întregime, prejudiciul cauzat prin fapta sa ilicită. Gradul de vinovăție va fi

luat totuși în considerare în stabilirea obligației de dezdaunare, atunci când,

de exemplu, la producerea prejudiciului a contribuit și fapta culpabilă a

victimei.

Acest element al răspunderii civile

delictuale trebuie să se regăsească și în privința modalității de rezolvare a

notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru emiterea căreia

entitatea competentă poate solicita administrarea unor probe, pentru a

confrunta apoi faptele cu regulile de drept în scopul tragerii unor consecințe

juridice concrete.

Este adevărat că într-o asemenea

situație unitatea notificată face aprecieri asupra probelor administrate și dă

interpretări ale dispozițiilor legale aplicabile, astfel că, în regulă

generală, necesitarea suplimentării dovezilor, ca și soluția adoptată nu îi pot

fi imputate, aceasta din urmă chiar și atunci când ar fi schimbată în căile de

atac exercitate împotriva deciziei/dispoziției.

Cu toate acestea, răspunderea sa poate

fi angajată, tot în temeiul principiilor generale de drept aplicabile unor

asemenea acte juridice, în cazul exercitării atribuțiilor ce îi revin cu

rea-credință (intenție) sau gravă neglijență.

Or, în cauză, entitatea notificată a

emis ea însăși dispoziția de restituire în natură (cu întârziere) pe baza unor

acte care existau la dosarul administrativ înainte de luna octombrie 2006 (de

vreme ce prin adresa din 18 octombrie 2006 trimisă apelantului reclamant

aceasta a solicitat. în completare depunerea numai a unei copii legalizate a

tranzacției autentificate din 22 februarie 2002, deși art. 23.2 din H.G. nr. 250/2007

permite și depunerea unor copii certificate și în plus nici nu a fost invocată

în considerentele dispoziției emise și a contractelor de vânzare-eumpărare din 1997,

din 1996, din 1999, în care avea calitatea de vânzător, chîar dacă prin

mandatar SC A.V.L.B. SA) și a unor hotărâri judecătorești pe care trebuia să ie

cunoască, figurând în calitate de parte în acele litigii.

Prin urmare, întârzierea în emiterea

deciziei cu chiar soluția adoptată în final (restituire în natură) îi este

imputabilă pârâtului.

Curtea de apel a reținut și faptul că

intimatul pârât nu a invocat și cu atât mai mult dovedit existența unor

împrejurări ce pot înlătura vinovăția: fapta victimei însăși; fapta unei terțe

persoane pentru care autorul nu este chemat, potrivit îegii, să răspundă; cazul

fortuit stricto semit sau forța majoră.

Fața de aceste considerente, instanța

de apel a reținut nelegaiitatea hotărârii atacate numai sub aspectele arătate.

De asemenea, în temeiui art. 298 cu

referire la art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat intimat pârât municipiul

București, prin primarul generai, care se află în culpă procesuală, să

plătească apelantului reclamant suma de 400 lei, cheltuieli de judecată

reprezentând onorariu expert, pentru cele două suplimente efectuate în apel.

Prin încheierea de ședință din 6 manie

2013, Curtea de Apei București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, în temeiul art. 281 C. proc. civ., a dispus din oficiu

îndreptarea erorilor materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile Deciziei

nr. 16/A din 24 ianuarie 2013, în sensul că dreptul de creanță al apelantului

reclamant are ca obiect suma de 300.867,5 lei, în loc de 312.225,075 lei, iar

perioada pentru care acțiunea este prescrisă este 1 octombrie 2006-4 octombrie 2006,

în loc de 1 octombrie 2006 - 5 octombrie 2006.

Împotriva deciziei și încheierii

sus-menționate au formulat cereri de recurs reclamanții P.Ș.O., P.G.I. M.M.C.

Reclamantul P.Ș.O. a invocat

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și a solicitat modificarea în

parte a deciziei atacate, iar pe fond respingerea excepției prescripției și

admiterea acțiunii, așa cum a fost precizată.

Cu privire la motivul de recurs

prevăzut de art,304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura ori înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Instanța de apel a făcut patru erori

grave de interpretare:

Termenul la care începe să curgă

prescripția este 30 iunie 2009.

Potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958,

dreptul reclamanților Ia acțiune s-a născut la 16 septembrie 2009, până la acea

dată neavând dreptul de a solicita lipsa de folosință pentru imobilul

proprietatea lor. Acțiunea fiind introdusă la 6 octombrie 2009, nu este

prescrisă, termenul de prescripție împlinindu-se în 2012.

Din interpretarea prevederilor art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 republicată, în vigoare în perioada 2001-2009, reiese

că reclamanții puteau exercita atributele dreptului de proprietate doar după

primirea deciziei.

Acțiunea pentru restituirea lipsei de

folosință se numără printre atributele exercitării dreptului de proprietar și,

în mod evident, reclamanții nu puteau să-și exercite această atribuție înainte

de primirea deciziei.

Termenul de prescripție a început să

curgă în 2009, acțiunea a fost formulată în termenul de prescripție, așa încât

interpretarea instanțelor fondului este vădit eronată.

Există autoritate de lucru judecat cu

privire la faptul că dreptul la acțiune se naște la 30 iunie 2009, astfel că

acesta este termenul de care începe să curgă prescripția.

Pârâtul debitor a fost obligat prin

hotărâre judecătorească să restituie bunul către reclamanți, fiind chemat în

judecată pentru plata lipsei de folosință până la momentul restituirii bunului,

cauză care a făcut obiectul Dosarului nr. 7767/302/2006 ai Tribunalului

București, secția a IV-a civilă.

Această cerere a reclamanților a fost

respinsă, întrucât nu se născuse dreptul la acțiune, potrivit motivării

instanțelor.

Astfel, cu autoritate de lucru judecat

s-a stabilit că reclamanții nu aveau dreptul la lipsa de folosință a bunului

până la momentul emiterii dispoziției de primar.

Cu autoritate de lucru judecat, s-a

stabilit că dreptul ia acțiune se naște la 16 iunie 2009, dată la care începe

să curgă prescripția.

Termenul de prescripție a fost

întrerupt în 2003, în 2005 și în 2007, potrivii art. 16 din Decretul nr. 167/1958,

de fiecare data reluându-se curgerea termenului de prescripție.

În anul 2003, reclamanții au chemat în

judecată pe debitor, pentru a le răspunde la notificare, acțiune admisă prin

sentința civilă nr. 5998/2004, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 684/2005

emisă de Tribunalul București și apoi, irevocabilă.

Totodată, prin încheierea de ședință

din 24 mai 2006, pârâta Primăria municipiului București a fost amendată cu

amendă civilă în cuantum de 50 lei pe zi de întârziere, în temeiul art. 580

3

C. proc. civ., până la data ia care va emite decizia de primar.

Toate aceste cereri de chemare în

judecată, precum și amenda civilă reprezintă întreruperi ale termenului de

prescripție.

Pârâtul a încălcat în mod repetat

legislația în vigoare și dreptul de proprietate al petenților. așa încât nu pot

fi acuzați reclamanții de lipsă de diligentă în rezolvarea acestei situații.

Dacă s-ar admite că acțiunea este

parțial prescrisă, ar însemna că niciodată nu se poate obține lipsa de

folosință pentru mai mult de 3 ani.

Dacă s-ar considera că modalitatea de

ealeui a termenului de prescripție este corectă, s-ar ajunge la concluzia că în

orice situație privitoare la imobile naționalizate, municipiul București poate

amâna la nesfârșit restituirea imobilelor, urmând să acorde lipsa de folosință

pentru ultimii trei ani. întrucât ceilalți sunt prescnși. Astfel, nimeni nu

poate obține lipsa de folosință decât pentru ultimii 3 ani, rezultând o afacere

profitabilă pentru municipalitate.

O astfel de interpretare încalcă

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Protocoalele Adiționale.

Reclamanții au arătat eă lipsa de

folosință i-a afectat un timp îndelungat, mai bine de 8 ani, însă

municipalitatea îi dezdăimează doar pentru ultimii 3 ani.

interpretarea instanței de ape! este

eronată, întrucât termenul de prescripție începe să curgă Ia 16 iunie 2009 și

se împlinește în 2012.

Cu privire la motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de

apel în mod eronat a considerat că apelul formulat doar de către P.Ș.O. nu

profită și celorlalți coparticipanți procesuali.

S-a făcut o greșită aplicare a

dispozițiilor art. 48 C. proc. civ., iar acțiunea ar fi trebuit admisă și

pentru celelalte două reclamante P.G.I. și M.M.C.

Reclamantele P.G.I. și M.M.C. au

invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și au

solicitat modificarea în parte a deciziei atacate, iar pe fond respingerea

excepției prescripției și admiterea acțiunii, așa cum a fost precizată,

În motivarea recursului, reclamantele

au formulat două critici:

Instanța de. apel a considerat în mod

greșit faptul că apelul declarat de Petroff Ștefan Octavîan nu le profită și

lor, în calitate de coparticipante procesuale.

Apelul a fost promovat potrivit

dispozițiilor art. 48 C. proc. civ.

Instanța a făcut o aplicare eronată a

legii și acțiunea ar fi trebuit admisă pentru întreaga sumă, adică inclusiv

pentru suma ce se cuvenea reclamantelor P.G.I. și M.M.C.

Instanța a apreciat ca prescrisă

acțiunea pentru perioada anterioară datei de 5 octombrie 2006.

Reclamantele au arătat că, potrivit art.

7 din Decretul nr. 167/1958, termenul la care începe să curgă prescripția este

30 iunie 2009, până la acea dată neavând dreptul de a solicita lipsa de

folosință pentm imobilul proprietatea reclamanților.

Acțiunea fiind introdusă la 6 martie 2009,

nu era prescrisă, termenul de prescripție împiinindu-se în 2012.

Dispozițiile art. 2 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, în vigoare în perioada 2001-2009 prevăd în același sens.

Reclamanții puteau exercita atributele

dreptului de proprietate doar după primirea deciziei.

Acțiunea pentru restituirea lipsei de

folosință se numără printre atributele exercitării dreptului de proprietar și,

în mod evident, reclamanții nu puteau să-și exercite această atribuție înainte

de primirea deciziei.

În aceste condiții, întrucât termenul

de prescripție a început să curgă în 2009, interpretarea instanțelor de fond

este vădit eronată.

Intimatul-pârât municipiul București,

prin primar general a invocat prin întâmpinare, excepția nulității

recursurilor, susținând că aspectele invocate nu vizează motive de nelegalitate

care sa se încadreze în prevederile art. 304 C. proc. civ.

Excepția nulității recursurilor va fi

respinsă, având în vedere faptul că reeurenții-reelamanți au formulat critici

ce pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., aceștia susținând că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit în

cauză dispozițiile legale analizate prin cererile de recurs.

În ceea ce privește criticile

formulate de reclamantul P.Ș.O. în baza motivului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 8 C. proc. civ. este de reținut că aceste susțineri pun în discuție, de

fapt, aspecte ce țin de legalitatea hotărârii în privința interpretării și

aplicării dispozițiilor legale referitoare ia prescripția dreptului la acțiune,

din perspectiva motivului de recurs prevăzut de ari.304 pct. 9 C. proc. civ.

Ca urmare, toate criticile formulate

de reclamanți vor fi analizate în cele ce urmează, în baza motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursurile sunt nefondate, urmând a

fi respinse, pentru considerentele ce succed:

Prin inițierea cererii din cauza de

față, recurenții-reclamanți solicită despăgubiri ce constau în lipsa de

folosință a imobilului pentru perioada 15 ianuarie 2002-30 iunie 2009.

Întrucât acțiunea dedusă judecății are

un obiect patrimonial, dreptul la acțiune se stinge prin prescripție, dacă nu a

fost exercitat în termenul prevăzut de iege. sens în care dispune art. l din

Decretul nr. 167/1958.

Termenul general de prescripție este

de 3 ani, fiind prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul 167/1958.

În speță, respingerea pretenției

pentru perioada anterioară celor 3 am dinaintea introducerii prezentei acțiuni

în justiție reprezintă efectul direct al instituției prescripției extinctive a

dreptului material la acțiune, regulă ce esîe reglementată prin Decretul nr. 167/1958,

ce conține norme clare, accesibile și previzibile.

Acest act normativ respectă un just

raport de proporționalitate, prescripția extinctivă, în jurisprudența instanței

europene, fiind analizată și recunoscută ca unanim acceptată în legislațiile

europene, cu respectarea preeminenței dreptului (de ex. cauza Reveliotis c.

Greciei, parag. 29 „nimic din jurisprudența Curții nu lasă să se înțeleagă că

stabilirea termenelor de prescripție ar fi, în sine, incompatibilă cu

exigențele Convenției").

De asemenea, dată fiind cauza

raportului juridic analizat reiese că. prin cererea de chemare în judecată se

reclamă producerea unui prejudiciu care a operai succesiv, întrucât lipsa de

folosință are drept criteriu contravaloarea folosinței de care proprietarul a

fost lipsit pentru că nu a avut posesia proprietății sale.

Prin urmare, dreptul la acțiune se

prescrie după împlinirea termenului general de prescripție de 3 ani, pentru

prejudiciul aferent fiecărei zile, deoarece, pentru fiecare zi curge o

prescripție distinctă.

Pe de altă parte, în cazul unei cereri

întemeiate pe instituția răspunderii civile delictuale nu este necesară punerea

în întârziere a debitorului (proprie unei obligații contractuale de „a da"

sau „a face"), acesta fiind de drept în întârziere în acest tip de cauze .

Față de cele ce preced,

recurenții-reclamanți se confruntă cu stingerea dreptului la acțiune prin

prescripția extinctivă pentru perioada 15 ianuarie 2002-04 octombrie 2006, în

conformitate cu dispozițiile legale menționate.

Totodată, Legea nr. 10/2001 nu

recunoaște în favoarea foștilor proprietari un drept la despăgubiri pentru

lipsa de folosință pentru perioada de timp în care imobilele au fost în

administrarea statului, aspect ce nu contravine art. 1 din Primul Protocol

adițional la C.E.D.O., C.E.D.O. statuând că astfel de despăgubiri nu pot fi

acordate deoarece au un caracter speculativ (cauza Giuglan și alții/României,

cauza, cauza Brazdă și Malița/României).

Recurenții-reci amanți au arătat prin

motivele de recurs faptul că acțiunea pentru restituirea lipsei de folosință

putea fi exercitată numai după primirea deciziei emise de primar în temeiul

Legii nr. 10/2001.

Contrar acestor susțineri, petenții nu

s~au aflat în imposibilitatea de a promova acțiunea în justiție, neexistând

niciun impediment de ordin juridic sau faptic de natură să le îngrădească accesul

la instanță pentru recuperarea bunului și pentru a solicita repararea

prejudiciului.

Astfel, Înalta Curte de Casație și

Justiție, prin decizia în interesul Legii nr. 20/2007 a statuat că instanța de

judecată, în aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este competentă

să soluționeze pe fond atât contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, cât și acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejusiificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificarea părții interesate.

În motivarea acestei soluții, instanța

supremă a reținut că „în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date

prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea

de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de

restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă

formala de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții in locui celei pe

care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție,

nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct

restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului."

De asemenea, recurenții invocă puterea

de lucru judecat a deciziei pronunțate în cauza care a făcut obiectul Dosarului

nr. 7767/302/2006 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Însă, această apărare este nefondată,

întrucât potrivit petitelor acțiunii anterior soluționate, instanța a dispus

obligarea pârâtei Primăria municipiului București de a răspunde reclamanților

la notificarea din 2001 și a respins cererea de obligare a pârâtei la plata

daunelor cominatorii, calculate pe zi de întârziere, de la data introducerii

acțiunii și până la primirea oficială a deciziei de restituire.

Ca urmare, contrar susținerilor

recurenților, în litigiul anterior nu s-a statuat cu putere de lucru judecat

asupra momentului de la care reclamanții puteau să solicite despăgubiri pentru

lipsa de folosință a bunului, respectiv faptul că acest drept s-ar fi născut

după data emiterii dispoziției de primar.

Recurenții-reelamanți au invocat și

greșita aplicare a dispozițiilor art. 48 C. proc. civ., în ceea ce privește

efectele coparticipării procesuale asupra declarării apelului, însă această

dispoziție legală nu este incidență în speță.

Calea de atac a apelului a fost

formulată numai de către reclamantul P.Ș.O. și efectele admiterii apelului nu

pot fi extinse și cu privire la reclamantele P.G.I., M.M.C., întrucât obligația

stabilită prin hotărârea judecătorească nu are caracter indivizibil sau

solidar, pentru a profita și părților care nu au exercitat calea de atac.

Astfel, instanța de apel a reținut în

mod corect în considerentele deciziei pronunțate faptul că sunt stabilite cote

diferite din dreptul de proprietate asupra imobilului pentru cei trei

reclamanți și că obligația unității notificate de a acoperi prejudiciul este

una divizibilă (conjunctă), conform art. 1041 C. civ., fiecare dintre creditori

neputând pretinde de la debitor decât partea sa.

Drept urmare, nu pot fi extinse

efectele admiterii apelului declarat de reclamantul P.Ș.O. și cu privire la

reclamantele P.G.I. și M.M.C., în baza prevederilor art. 48 alin. (2) C. proc.

civ., aș cum greșit susțin recurenții.

Sub acest aspect, sunt nefondate

eriticile formulate împotriva Deciziei civile nr. 6/A din 24 ianuarie 2013,

precum și împotriva încheierii de ședință din 6 martie 2013, prin care s-a

dispus din oficiu, îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul

deciziei menționate, în ceea ce privește suma -obiect al dreptul de creanță al

apelantului reclamant P.Ș.O..

Față de toate considerentele reținute,

Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a

legii pe aspectele contestate și că, astfel, recursurile sunt nefondate, urmând

a fi respinse, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursurilor, invocată de intimatul municipiul București, prin primarul general.

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamantul P.Ș.O. și de reclamantele P.G.I., M.M.C. împotriva

Deciziei nr. din data de 24 ianuarie 2013 și încheierii de ședință din data de

6 martie 2013, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

18 martie 2014.