ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 898/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 5 octombrie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanții P.Ș.G., P.G.I. și P.M.C.

au solicitat în contradictoriu cu pârâții municipiul București, prin primarul general, Consiliul general al municipiului București, prin primarul generai, Primăria municipiului București, prin primarul general și primarul general al municipiului București, obligarea acestora la plata sumei de 1.635.467 lei, reprezentând lipsa de folosință a imobilului în perioada de 15 ianuarie 2002 - 30 iunie 2009. Prin sentința civilă nr. 1666 din 10 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a lII-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 15 ianuarie 2002 - septembrie 2006, a respins acțiunea pentru această perioadă, ca fiind prescrisă și a respins acțiunea pentru perioada octombrie 2006 - octombrie 2009, ca neîntemeiată.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de fond a reținut că termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) și art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 curge de la data nașterii dreptului la acțiune. În speță, prin dispoziția din 16 iunie 2009 a fost restituit în natură în proprietatea reclamanților imobilul situat în București, sector 4. Raportat la această situație de fapt, tribunalul a apreciat că termenul general de prescripție de 3 ani a început să curgă din septembrie 2006 calculat de la data introducerii prezentei cereri, respectiv 5 octombrie 2009. În această situație, pentru perioada 15 ianuarie 2002 . septembrie 2006 dreptul reclamanților este prescris.

Referitor la pretențiile pentru perioada octombrie 2006 - octombrie 2009, tribunalul a reținut că reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului ce a fost restituit în natură prin dispoziția din 16 iunie 2009. În acest sens, instanța a constatat că prin sentința civilă nr. 5998 din 25 octombrie 2004, Primăria municipiului București a fost obligată numai să răspundă la notificarea din 2001, modul de soluționare fiind la latitudinea debitoarei, fără a se impune obligația restituirii în natură a imobilului.

Astfel, tribunalul a apreciat că pentru perioada pentru care au fost solicitate despăgubirile nu se poate reține crearea unui prejudiciu și a existenței unui raport de cauzalitate, nefiind astfel îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., în lipsa unui titlu asupra bunului din partea reclamanților, titlu pe care reclamanții i-au obținut la data de 16 iunie 2009, în urma emiterii dispoziției. Totodată, tribunalul a apreciat că până la emiterea dispoziției menționate reclamanții nu pot invoca un „bun" în sensul Convenției și nici o „speranță legitimă", în lipsa unei hotărâri prin care să se fi impus modalitatea de soluționare a notificării. Prin Decizia nr. 6/A din 24 ianuarie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de reclamantul P.Ș.O.

împotriva sentinței nr. 1666/2011 pronunțată de Tribunalul București; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că, a respins acțiunea ca fiind prescrisă și pentru perioada 01 octombrie 2006-05,10.2006, A admis în paite acțiunea și a obligat pârâtul municipiul București, prin primarul general să plătească apelantului reclamant suma de 312.225,075 lei, reprezentând despăgubiri pentru perioada 5 octombrie 2006 - 30 iunie 2009, A menținui celelalte dispoziții ale sentinței. A obligat același intimat pârât să plătească apelantului reclamant suma de 400 Iei, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că prin dispoziția primarului general al municipiului București din 16 iunie 2009 a fost restituit în natură în proprietatea lui P.Ș.O., P.G.I., E.H.M.C., T.B.G.

și P.E. imobilul situat în București, sector 4, compus din teren în suprafață de 225 mp și construcție tip A (S+P+3, S+P+4) și anexe și au fost respinse cererile formulate de I.H.M.Ș., I.H.C.A. și I.H.M.G., pentru lipsa calității de persoane îndreptățite. Angajarea răspunderii civile delictuale presupune dovedirea întrunirii condițiilor generale ale acesteia, astfel cum sunt reglementate în art. 998-999 C. civ. și anume: existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a unui raport de cauzalitate între primele două și a vinovăției celui care a provocat prejudiciul, în oricare dintre formele prevăzute de lege. Prima chestiune care trebuie rezolvată în cauză este stabilirea faptei ilicite care a fost săvârșită de către pârât.

În principiu, lipsirea proprietarului (sau titularului unui alt drept real sau al unui drept de creanță) de folosința bunului său este cauzată de nerespectarea de către o altă persoană a obligației de predare a acestuia, obligație care își poate găsi izvorul fie într-un contract, fie în faptul juridic ilicit al ocupării lui fără titlu.

Aplicarea regulii generale enunțate, în condițiile în care abia la finalizarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 se determină titularul actual al dreptului de proprietate, deoarece actul normativ în discuție reglementează soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamanților/ autorului reclamanților și măsurile reparatorii de care ei pot beneficia, ar conduce la concluzia că aceștia ar putea pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosință numai pentru perioada ulterioară emiterii unei dispoziții de restituire în natură, ca act juridic ce le deschide posibilitatea de a-și exercita calitatea de proprietari ai imobilului în litigiu.

Această concluzie este valabilă pentru orice subiect de drept deținător ai unui imobil ce face obiectul Legii nr. 10/2001, mai puțin pentru entitatea învestită cu soluționarea notificării, căreia îi incumbă și o altă obligație, izvor al îndatoriri subsecvente de predare a imobilului, și anume aceea de emitere în termenul prevăzut de lege a deciziei de restituire în natură, a cărei nerespectare împiedică însăși recunoașterea posibilității exercitării dreptului de proprietate și ca atare este de natură să producă aceeași consecință, aceea a lipsirii proprietarului (sau titularului unui alt drept real sau al unui drept de creanță) de folosința bunului sau.

Este adevărat că, în cauză, dacă dispoziția de soluționare a notificărilor ar fi fost emisă în intervalul începând cu împlinirea termenului prevăzut de lege și până la constatarea nulității contractelor de vânzare-cumparare prin hotărâri judecătorești irevocabile, soluția ar fi fost, în ceea ce privește partea din imobil înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995, una de acordare a unor măsuri reparatorii prin echivalent - conform artl8 liî.d din Legea nr. 10/2001, în forma inițială (tocmai de aceea art. 47 alin. (2) prevăzând că procedura de restituire începută în temeiul prezentei legi este suspendată până la soluționarea acțiunilor având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă), iar nu de restituire în natură, pentru acea parte a imobilului.

Cu toate acestea, trebuie avut în vedere că într-o asemenea situație s~ar fi ajuns numai pentru că pârâtul și-a mai încălcat și o altă obligație, anume aceea de a nu înstrăina acele părți din. imobil, întrucât nu erau întrunite condiiiile Legii nr. 12/1995, aspect reținut cu putere de lucru judecat prin hotărârile judecătorești prin care s-a constatat nulitatea absolută a celor cinci contracte de vânzare-cum parare. Existența faptei ilicite constând în emiterea cu întârziere a dispoziției rezultă în cauză din data ia care a fost pronunțată, ulterior termenului prevăzut de lege, astfel cum s-a reținut și prin sentința civilă nr. 5998 din 25 octombrie 2004 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 în Dosarul nr. 2909/2004, iar a aceleia negative de a nu dispune de bunuri pentru care se formulaseră cereri de restituire în natură în temeiul Legii nr. 112/1995, din considerentele hotărârilor judecătorești menționate anterior.

În absența săvârșirii celor două fapte ilicite cumulate, notificările ar fi fost soluționate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 și măsura adoptată ar fi fost aceea de restituire în natură a imobilului. Prejudiciul creat apelantului reclamant constă tocmai în lipsirea acestuia de exercițiul concret ai atributului jus utendi al dreptului de proprieiate,care presupune exercitarea de către titularul său a unei stăpâniri efective asupra bunului în materialitatea sa, din punct de vedere fizic sau economic, direct și nemijlocit prin putere proprie și în interes propriu sau a consimți ca stăpânirea să fie exercitată în numele și în interesul iui, de către o altă persoană - pentru terenul și construcția preluate abuziv de stat de la autorul acestuia și al celorlalte persoane îndreptățite (P.G.I.

E.H.M.C., T.B.G. și P.E.) și nepredate până la data de 30 iunie 2009, indicată prin cererea de chemare în judecată. Este de menționat faptul că, deși dispoziția a fost emisă îa data de 16 iunie 2009, a fost comunicată mandatarului apelantului reclamant, C.S., împuternicit cu procură autentificată, la 2 iulie 2009, când acesta a dai o declarație prin care a atestat că a primit-o în original. Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, neexercitarea dreptului la acțiune în termenul prevăzut de lege conduce la stingerea dreptului la acțiune.

Termenul de prescripție, cu caracter generat, aplicabil acțiunilor prin care se valorifică drepturi de creanță, cum este cazul cererii din prezenta cauză, este instituit de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia „termenul de prescripție este de 3 ani (...)". Acest termen se aplică tuturor acțiunilor personale, indiferent de izvorul concret al raporturilor juridice, desigur cu excepția cazurilor pentru care sunt stabilite termene speciale de prescripție. Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Prin urmare, pentru prejudiciul aferent fiecărei zile ulterioare expirării termenului In care trebuia emisă dispoziția începutul termenului de prescripție se situează în ziua respectivă, iar împlinirea acestuia are loc după trei ani. Cât privește modul de calcul al termenului de prescripție stabilit pe ani, art. 101 alin. (3) și (4) C. proc. civ. instituie regula conform căreia acesta se împlinește în ziua corespunzătoare (zilei în care a început să curgă) din ultimul an; dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare, termenul se socotește împlinit în ultima zi a acestei luni. Aplicând aceste considerații teoretice în cauza de față, instanța de apel a constatat că, spre exemplu, dreptul la acțiune pentru prejudiciul aferent zilei de 13 septembrie 2004 s-a prescris la data de 13 septembrie 2007, întrucât acțiunea nu a fost introdusă cel târziu la această dată.

Mergând pe același raționament, dreptul la acțiune pentru prejudiciul aferent fiecărei zile din perioada 15 ianuarie 2002-4 octombrie 2006 s-a prescris în mod corespunzător în intervalul 15 ianuarie 2005-4 octombrie 2009, întrucât acțiunea a fost introdusă la data de 5 octombrie 2009. În aceste condiții, curtea de apel a înlăturat primul motiv de apel și, în plus, a respins acțiunea, ca fiind prescrisă și pentai perioada 1 octombrie 2006-4 octombrie 2006. Sub un alt aspect, instanța de apel a avut în vedere că principiul genera! în materia reparării prejudiciului este acela al reparării integrale a prejudiciului cauzat de fapta ilicită. Aceasta înseamnă că autorul prejudiciului este obligat să acopere nu numai prejudiciul efectiv (damnam emergens), dar și beneficiu!

nerealizat (lucrum cessans). Or, beneficiu! nerealizat de apelantul reclamant ca urmare a neemiterii deciziei de restituire în natură este reprezentat de chiria pe care acesta ar fi putut-o obține prin închirierea imobilului pe piața liberă și a fost probat prin expertiza efectuată în primă instanță și suplimentele efectuate în apel.

Pornind de la suplimentul nr. 2 la raportul de expertiză, prin care a fost stabilită dintr-o eroare pentru perioada 5 octombrie 2006-30 septembrie 2009, în loc de 5 octombrie 2006-30 iunie 2009 (30 iunie 2009 fiind punctul finai al intervalului menționat în cererea de chemare în judecată) contravaloarea lipsei de folosință, constând în valoarea estimată a venitului net ce se poate obține din închirierea imobilului, ținând seama de chiriile solicitate pe piața imobiliară, instanța a procedat la refacerea calculelor, scăzând în cadrul algoritmului folosii de expert cuantumul chiriei pe 3 luni, iulie-septembrie 2009, astfel cum a fost indicată, corespunzător diferitelor tipuri de spații, pentru perioada 1 octombrie 2008-30 septembrie 2009, ajungând la valoarea de 624.450,15 lei.

De asemenea, dat fiind că obligația unității notificate de a acoperi prejudiciul este una divizibilă (conjunctă), conform art. 1041 C. civ., fiecare dintre creditori nu poate pretinde de la debitor decât partea sa. Prin urmare, trebuie stabilită cota din dreptul de proprietate asupra imobilului restituit prin dispoziția primarului general al municipiului București din 16 iunie 2009 care revine apelantului reclamant. Întrucât cota parte din dreptul de proprietate ce a aparținut lui Ș.B. a fost dobândită de ceilalți cinci frați, iar în privința moștenitorilor lui P.G. unitatea notificată (peste termen de M.N.) a făcut aplicarea art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, rezultă că a fost recunoscută câte o cotă de 1/4 moștenitorilor celorlalți patru frați: P.l.

(singurul moștenitor care a formulat notificare și care beneficiază astfel de prevederile art. 4 alin. (4) fiind apelantul reclamant P.Ș.O.), P.P. (moștenitoare fiind P.E.), P.D.M. (moștenitoare fiind T.G.B.) și M.M. (moștenitoare fiind P.G.I. și E.H.M.C. Având în vedere că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu l.I. și H.C., apelantul reclamant a dobândit și cota din dreptul de proprietate care a aparținut autoarei lor, acesta deține o cotă de 2 din dreptul de proprietate asupra imobilului restituit și ca atare are dreptul de a obține o cotă de VI din suma stabilită cu titlu de prejudiciu. În ceea ce privește legătura de cauzalitate între fapta ilicită șl prejudiciul produs, aceasta este elocventă.

Omisiunea pârâtului de a soluționa în mod favorabil notificarea, corelată cu păstrarea imobilului până cel puțin la data de 30 septembrie 2009, au generat lipsirea apelantului reclamant de exercițiul folosinței asupra bunului, ca atribut important ai dreptului de proprietate, dar și de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui bun ie poate asigura titularului dreptului. Vinovăția celui care a cauzat prejudiciul reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârșirii faptei ilicite sau, mai exact, Sa momentul imediat anterior săvârșirii acesteia, față de faptă și urmările acesteia. în C. civ. nu găsim o definire a diferitelor forme pe care le poate îmbrăca vinovăția.

Art. 998 se referă la răspunderea pentru greșeală, iar art. 999 precizează că răspunderea este angajată nu numai pentru „faptă" (în înțeles de intenție), dar și pentru „neglijență și imprudență". În cadrul răspunderii civile delictuale, întinderea răspunderii nu este condiționată de gradul de vinovăție a autorului faptei ilicite; independent de faptul că acesta a acționat cu intenție, din neglijență ori din imprudență, el este dator să repare, în întregime, prejudiciul cauzat prin fapta sa ilicită. Gradul de vinovăție va fi luat totuși în considerare în stabilirea obligației de dezdaunare, atunci când, de exemplu, la producerea prejudiciului a contribuit și fapta culpabilă a victimei.

Acest element al răspunderii civile delictuale trebuie să se regăsească și în privința modalității de rezolvare a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru emiterea căreia entitatea competentă poate solicita administrarea unor probe, pentru a confrunta apoi faptele cu regulile de drept în scopul tragerii unor consecințe juridice concrete. Este adevărat că într-o asemenea situație unitatea notificată face aprecieri asupra probelor administrate și dă interpretări ale dispozițiilor legale aplicabile, astfel că, în regulă generală, necesitarea suplimentării dovezilor, ca și soluția adoptată nu îi pot fi imputate, aceasta din urmă chiar și atunci când ar fi schimbată în căile de atac exercitate împotriva deciziei/dispoziției.

Cu toate acestea, răspunderea sa poate fi angajată, tot în temeiul principiilor generale de drept aplicabile unor asemenea acte juridice, în cazul exercitării atribuțiilor ce îi revin cu rea-credință (intenție) sau gravă neglijență. Or, în cauză, entitatea notificată a emis ea însăși dispoziția de restituire în natură (cu întârziere) pe baza unor acte care existau la dosarul administrativ înainte de luna octombrie 2006 (de vreme ce prin adresa din 18 octombrie 2006 trimisă apelantului reclamant aceasta a solicitat. în completare depunerea numai a unei copii legalizate a tranzacției autentificate din 22 februarie 2002, deși art. 23.2 din H.G. nr. 250/2007 permite și depunerea unor copii certificate și în plus nici nu a fost invocată în considerentele dispoziției emise și a contractelor de vânzare-eumpărare din 1997, din 1996, din 1999, în care avea calitatea de vânzător, chîar dacă prin mandatar SC A.V.L.B.

SA) și a unor hotărâri judecătorești pe care trebuia să ie cunoască, figurând în calitate de parte în acele litigii. Prin urmare, întârzierea în emiterea deciziei cu chiar soluția adoptată în final (restituire în natură) îi este imputabilă pârâtului. Curtea de apel a reținut și faptul că intimatul pârât nu a invocat și cu atât mai mult dovedit existența unor împrejurări ce pot înlătura vinovăția: fapta victimei însăși; fapta unei terțe persoane pentru care autorul nu este chemat, potrivit îegii, să răspundă; cazul fortuit stricto semit sau forța majoră. Fața de aceste considerente, instanța de apel a reținut nelegaiitatea hotărârii atacate numai sub aspectele arătate. De asemenea, în temeiui art. 298 cu referire la art. 274 C. proc.

civ., instanța a obligat intimat pârât municipiul București, prin primarul generai, care se află în culpă procesuală, să plătească apelantului reclamant suma de 400 lei, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert, pentru cele două suplimente efectuate în apel. Prin încheierea de ședință din 6 manie 2013, Curtea de Apei București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în temeiul art. 281 C. proc. civ., a dispus din oficiu îndreptarea erorilor materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile Deciziei nr. 16/A din 24 ianuarie 2013, în sensul că dreptul de creanță al apelantului reclamant are ca obiect suma de 300.867,5 lei, în loc de 312.225,075 lei, iar perioada pentru care acțiunea este prescrisă este 1 octombrie 2006-4 octombrie 2006, în loc de 1 octombrie 2006 - 5 octombrie 2006. Împotriva deciziei și încheierii sus-menționate au formulat cereri de recurs reclamanții P.Ș.O., P.G.I.

M.M.C. Reclamantul P.Ș.O. a invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și a solicitat modificarea în parte a deciziei atacate, iar pe fond respingerea excepției prescripției și admiterea acțiunii, așa cum a fost precizată. Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art,304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Instanța de apel a făcut patru erori grave de interpretare: Termenul la care începe să curgă prescripția este 30 iunie 2009. Potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, dreptul reclamanților Ia acțiune s-a născut la 16 septembrie 2009, până la acea dată neavând dreptul de a solicita lipsa de folosință pentru imobilul proprietatea lor.

Acțiunea fiind introdusă la 6 octombrie 2009, nu este prescrisă, termenul de prescripție împlinindu-se în 2012. Din interpretarea prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, în vigoare în perioada 2001-2009, reiese că reclamanții puteau exercita atributele dreptului de proprietate doar după primirea deciziei. Acțiunea pentru restituirea lipsei de folosință se numără printre atributele exercitării dreptului de proprietar și, în mod evident, reclamanții nu puteau să-și exercite această atribuție înainte de primirea deciziei. Termenul de prescripție a început să curgă în 2009, acțiunea a fost formulată în termenul de prescripție, așa încât interpretarea instanțelor fondului este vădit eronată.

Există autoritate de lucru judecat cu privire la faptul că dreptul la acțiune se naște la 30 iunie 2009, astfel că acesta este termenul de care începe să curgă prescripția. Pârâtul debitor a fost obligat prin hotărâre judecătorească să restituie bunul către reclamanți, fiind chemat în judecată pentru plata lipsei de folosință până la momentul restituirii bunului, cauză care a făcut obiectul Dosarului nr. 7767/302/2006 ai Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Această cerere a reclamanților a fost respinsă, întrucât nu se născuse dreptul la acțiune, potrivit motivării instanțelor. Astfel, cu autoritate de lucru judecat s-a stabilit că reclamanții nu aveau dreptul la lipsa de folosință a bunului până la momentul emiterii dispoziției de primar.

Cu autoritate de lucru judecat, s-a stabilit că dreptul ia acțiune se naște la 16 iunie 2009, dată la care începe să curgă prescripția. Termenul de prescripție a fost întrerupt în 2003, în 2005 și în 2007, potrivii art. 16 din Decretul nr. 167/1958, de fiecare data reluându-se curgerea termenului de prescripție. În anul 2003, reclamanții au chemat în judecată pe debitor, pentru a le răspunde la notificare, acțiune admisă prin sentința civilă nr. 5998/2004, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 684/2005 emisă de Tribunalul București și apoi, irevocabilă. Totodată, prin încheierea de ședință din 24 mai 2006, pârâta Primăria municipiului București a fost amendată cu amendă civilă în cuantum de 50 lei pe zi de întârziere, în temeiul art. 580 3 C. proc.

civ., până la data ia care va emite decizia de primar. Toate aceste cereri de chemare în judecată, precum și amenda civilă reprezintă întreruperi ale termenului de prescripție. Pârâtul a încălcat în mod repetat legislația în vigoare și dreptul de proprietate al petenților. așa încât nu pot fi acuzați reclamanții de lipsă de diligentă în rezolvarea acestei situații. Dacă s-ar admite că acțiunea este parțial prescrisă, ar însemna că niciodată nu se poate obține lipsa de folosință pentru mai mult de 3 ani. Dacă s-ar considera că modalitatea de ealeui a termenului de prescripție este corectă, s-ar ajunge la concluzia că în orice situație privitoare la imobile naționalizate, municipiul București poate amâna la nesfârșit restituirea imobilelor, urmând să acorde lipsa de folosință pentru ultimii trei ani.

întrucât ceilalți sunt prescnși. Astfel, nimeni nu poate obține lipsa de folosință decât pentru ultimii 3 ani, rezultând o afacere profitabilă pentru municipalitate. O astfel de interpretare încalcă Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Protocoalele Adiționale. Reclamanții au arătat eă lipsa de folosință i-a afectat un timp îndelungat, mai bine de 8 ani, însă municipalitatea îi dezdăimează doar pentru ultimii 3 ani. interpretarea instanței de ape! este eronată, întrucât termenul de prescripție începe să curgă Ia 16 iunie 2009 și se împlinește în 2012. Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel în mod eronat a considerat că apelul formulat doar de către P.Ș.O.

nu profită și celorlalți coparticipanți procesuali. S-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 48 C. proc. civ., iar acțiunea ar fi trebuit admisă și pentru celelalte două reclamante P.G.I. și M.M.C. Reclamantele P.G.I. și M.M.C. au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și au solicitat modificarea în parte a deciziei atacate, iar pe fond respingerea excepției prescripției și admiterea acțiunii, așa cum a fost precizată, În motivarea recursului, reclamantele au formulat două critici: Instanța de. apel a considerat în mod greșit faptul că apelul declarat de Petroff Ștefan Octavîan nu le profită și lor, în calitate de coparticipante procesuale. Apelul a fost promovat potrivit dispozițiilor art. 48 C. proc.

civ. Instanța a făcut o aplicare eronată a legii și acțiunea ar fi trebuit admisă pentru întreaga sumă, adică inclusiv pentru suma ce se cuvenea reclamantelor P.G.I. și M.M.C. Instanța a apreciat ca prescrisă acțiunea pentru perioada anterioară datei de 5 octombrie 2006. Reclamantele au arătat că, potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, termenul la care începe să curgă prescripția este 30 iunie 2009, până la acea dată neavând dreptul de a solicita lipsa de folosință pentm imobilul proprietatea reclamanților. Acțiunea fiind introdusă la 6 martie 2009, nu era prescrisă, termenul de prescripție împiinindu-se în 2012. Dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare în perioada 2001-2009 prevăd în același sens.

Reclamanții puteau exercita atributele dreptului de proprietate doar după primirea deciziei. Acțiunea pentru restituirea lipsei de folosință se numără printre atributele exercitării dreptului de proprietar și, în mod evident, reclamanții nu puteau să-și exercite această atribuție înainte de primirea deciziei. În aceste condiții, întrucât termenul de prescripție a început să curgă în 2009, interpretarea instanțelor de fond este vădit eronată. Intimatul-pârât municipiul București, prin primar general a invocat prin întâmpinare, excepția nulității recursurilor, susținând că aspectele invocate nu vizează motive de nelegalitate care sa se încadreze în prevederile art. 304 C. proc. civ. Excepția nulității recursurilor va fi respinsă, având în vedere faptul că reeurenții-reelamanți au formulat critici ce pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., aceștia susținând că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit în cauză dispozițiile legale analizate prin cererile de recurs. În ceea ce privește criticile formulate de reclamantul P.Ș.O. în baza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este de reținut că aceste susțineri pun în discuție, de fapt, aspecte ce țin de legalitatea hotărârii în privința interpretării și aplicării dispozițiilor legale referitoare ia prescripția dreptului la acțiune, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de ari.304 pct. 9 C. proc. civ. Ca urmare, toate criticile formulate de reclamanți vor fi analizate în cele ce urmează, în baza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru considerentele ce succed: Prin inițierea cererii din cauza de față, recurenții-reclamanți solicită despăgubiri ce constau în lipsa de folosință a imobilului pentru perioada 15 ianuarie 2002-30 iunie 2009. Întrucât acțiunea dedusă judecății are un obiect patrimonial, dreptul la acțiune se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de iege. sens în care dispune art. l din Decretul nr. 167/1958. Termenul general de prescripție este de 3 ani, fiind prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul 167/1958. În speță, respingerea pretenției pentru perioada anterioară celor 3 am dinaintea introducerii prezentei acțiuni în justiție reprezintă efectul direct al instituției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, regulă ce esîe reglementată prin Decretul nr. 167/1958, ce conține norme clare, accesibile și previzibile.

Acest act normativ respectă un just raport de proporționalitate, prescripția extinctivă, în jurisprudența instanței europene, fiind analizată și recunoscută ca unanim acceptată în legislațiile europene, cu respectarea preeminenței dreptului (de ex. cauza Reveliotis c. Greciei, parag. 29 „nimic din jurisprudența Curții nu lasă să se înțeleagă că stabilirea termenelor de prescripție ar fi, în sine, incompatibilă cu exigențele Convenției"). De asemenea, dată fiind cauza raportului juridic analizat reiese că. prin cererea de chemare în judecată se reclamă producerea unui prejudiciu care a operai succesiv, întrucât lipsa de folosință are drept criteriu contravaloarea folosinței de care proprietarul a fost lipsit pentru că nu a avut posesia proprietății sale.

Prin urmare, dreptul la acțiune se prescrie după împlinirea termenului general de prescripție de 3 ani, pentru prejudiciul aferent fiecărei zile, deoarece, pentru fiecare zi curge o prescripție distinctă. Pe de altă parte, în cazul unei cereri întemeiate pe instituția răspunderii civile delictuale nu este necesară punerea în întârziere a debitorului (proprie unei obligații contractuale de „a da" sau „a face"), acesta fiind de drept în întârziere în acest tip de cauze . Față de cele ce preced, recurenții-reclamanți se confruntă cu stingerea dreptului la acțiune prin prescripția extinctivă pentru perioada 15 ianuarie 2002-04 octombrie 2006, în conformitate cu dispozițiile legale menționate.

Totodată, Legea nr. 10/2001 nu recunoaște în favoarea foștilor proprietari un drept la despăgubiri pentru lipsa de folosință pentru perioada de timp în care imobilele au fost în administrarea statului, aspect ce nu contravine art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., C.E.D.O. statuând că astfel de despăgubiri nu pot fi acordate deoarece au un caracter speculativ (cauza Giuglan și alții/României, cauza, cauza Brazdă și Malița/României). Recurenții-reci amanți au arătat prin motivele de recurs faptul că acțiunea pentru restituirea lipsei de folosință putea fi exercitată numai după primirea deciziei emise de primar în temeiul Legii nr. 10/2001. Contrar acestor susțineri, petenții nu s~au aflat în imposibilitatea de a promova acțiunea în justiție, neexistând niciun impediment de ordin juridic sau faptic de natură să le îngrădească accesul la instanță pentru recuperarea bunului și pentru a solicita repararea prejudiciului.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia în interesul Legii nr. 20/2007 a statuat că instanța de judecată, în aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este competentă să soluționeze pe fond atât contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, cât și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejusiificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În motivarea acestei soluții, instanța supremă a reținut că „în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formala de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții in locui celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului." De asemenea, recurenții invocă puterea de lucru judecat a deciziei pronunțate în cauza care a făcut obiectul Dosarului nr. 7767/302/2006 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Însă, această apărare este nefondată, întrucât potrivit petitelor acțiunii anterior soluționate, instanța a dispus obligarea pârâtei Primăria municipiului București de a răspunde reclamanților la notificarea din 2001 și a respins cererea de obligare a pârâtei la plata daunelor cominatorii, calculate pe zi de întârziere, de la data introducerii acțiunii și până la primirea oficială a deciziei de restituire. Ca urmare, contrar susținerilor recurenților, în litigiul anterior nu s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra momentului de la care reclamanții puteau să solicite despăgubiri pentru lipsa de folosință a bunului, respectiv faptul că acest drept s-ar fi născut după data emiterii dispoziției de primar.

Recurenții-reelamanți au invocat și greșita aplicare a dispozițiilor art. 48 C. proc. civ., în ceea ce privește efectele coparticipării procesuale asupra declarării apelului, însă această dispoziție legală nu este incidență în speță. Calea de atac a apelului a fost formulată numai de către reclamantul P.Ș.O. și efectele admiterii apelului nu pot fi extinse și cu privire la reclamantele P.G.I., M.M.C., întrucât obligația stabilită prin hotărârea judecătorească nu are caracter indivizibil sau solidar, pentru a profita și părților care nu au exercitat calea de atac. Astfel, instanța de apel a reținut în mod corect în considerentele deciziei pronunțate faptul că sunt stabilite cote diferite din dreptul de proprietate asupra imobilului pentru cei trei reclamanți și că obligația unității notificate de a acoperi prejudiciul este una divizibilă (conjunctă), conform art. 1041 C. civ., fiecare dintre creditori neputând pretinde de la debitor decât partea sa.

Drept urmare, nu pot fi extinse efectele admiterii apelului declarat de reclamantul P.Ș.O. și cu privire la reclamantele P.G.I. și M.M.C., în baza prevederilor art. 48 alin. (2) C. proc. civ., aș cum greșit susțin recurenții. Sub acest aspect, sunt nefondate eriticile formulate împotriva Deciziei civile nr. 6/A din 24 ianuarie 2013, precum și împotriva încheierii de ședință din 6 martie 2013, prin care s-a dispus din oficiu, îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei menționate, în ceea ce privește suma -obiect al dreptul de creanță al apelantului reclamant P.Ș.O.. Față de toate considerentele reținute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate și că, astfel, recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursurilor, invocată de intimatul municipiul București, prin primarul general. Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul P.Ș.O. și de reclamantele P.G.I., M.M.C. împotriva Deciziei nr. din data de 24 ianuarie 2013 și încheierii de ședință din data de 6 martie 2013, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 martie 2014.