ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1349/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1349/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 24 februarie

2009, pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă, reclamanții M.G. și

M.T., în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București prin Primarul

General, Municipiul București prin Primarul General, Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și SC H.N. SA, au solicitat instanței se dispună obligarea restituirii

prețului de piață al imobilului din str. A., sector 1, București (evaluat provizoriu

la 4.000.000 RON).

Reclamanții au arătat

că urmare a admiterii acțiunii în revendicare promovate de numitele B.V. și C.E.,

prin decizia nr. 2349 din 19 septembrie 2001 a Curții de Apel București, secția

a III a civilă, a fost desființat contractul lor de vânzare - cumpărare încheiat

sub nr. V1. la 06 decembrie 1996, cu Primăria Municipiului București prin mandatar

SC H.N. SA, fostele proprietare ale acestui imobil fiind puse în posesie.

Ca atare, în baza Legii

nr. 1/2009, s-a născut dreptul lor de a solicita restituirea prețului de piață.

În drept, au indicat dispozițiile

art. 50

1

din Legea nr. 1/2009 privind modificarea Legii nr. 10/2001 și

C. civ.

Prin sentința civilă

nr. 251 din 22 februarie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea ca atare.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut că termenul de prescripție al acțiunilor de

restituire a prețului imobilului, este termenul general de trei ani reglementat

de decretul nr. 167/1958 și curge de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești

ce a condus la desființare.

În speță, acest moment

coincide cu data de 19 septembrie 2001 când s-a pronunțat hotărârea Curții de Apel

București nr. 2349 prin care reclamanții au fost obligați să lase foștilor proprietari

în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu.

Prin decizia Curții de

Apel București nr. 464/A din 15 septembrie 2010 admițîndu-se apelul formulat de

reclamanți s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, reținându-se că noua reglementare

privind prețul de piață, creează un nou drept, separat de cel reglementat anterior

modificării Legii nr. 10/2001 care nu face referire decât la prețul reactualizat,

astfel că, în mod greșit s-a constatat prescrierea acțiunii, soluție care a fost

menținută în recurs de instanța supremă prin decizia nr. 284 din 19 ianuarie 2011.

În rejudecare, prin sentința

civilă nr. 1356 din 01 septembrie 2011, a Tribunalului București, secția a III a

civilă, acțiunea formulată de reclamanți astfel cum a fost completată, a fost respinsă

ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță analizând pretențiile reclamanților constând în restituirea

prețului de piață al imobilului în litigiu, a reținut următoarele:

În considerentele deciziei

nr. 2349 din 19 septembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a III a civilă,

s-a reținut cu putere de lucru judecat nevalabilitatea contractului încheiat între

reclamanți și Primăria Municipiului București, în temeiul Legii nr. 112/1995, în

sensul că statul nu deținea un titlu valabil pentru imobil.

De asemenea, s-a reținut

tot cu putere de lucru judecat, că actul de vânzare - cumpărare încheiat de reclamanți,

conform Legii nr. 112/1995, nu a respectat prevederile art. 9 și 12 din Legea

nr. 112/1995 și că foștii proprietari cumpărători, respectiv reclamanții nu se pot

prevala de buna lor credință față de foștii proprietari.

Ca atare, reclamanții

nu pot invoca, dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 modificată

prin Legea nr. 1/2009, și nu sunt îndreptățiți să solicite prețul de piață pentru

imobilul de care au fost deposedați, întrucât nu îndeplinesc cerințele legale menționate.

A fost respinsă și cererea

din completare a acțiunii cu daunele de întârziere de 1% pe zi până la plata efectivă

a valorii de piață reactualizate, fiind respins capătul principal de acțiune.

La data de 19 septembrie

2011, reclamanții M.G. și M.T. au declarat apel împotriva sentinței civile nr. 1356

din 01 septembrie 2011, solicitând și calificarea juridică a căii de atac ca apel,

deși a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe, ca recurs.

Instanța a calificat drept

apel calea de atac formulată, în raport de valoarea obiectului cauzei și prin decizia

civilă nr. 83A din 23 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, apelul reclamanților a fost respins

ca nefondat, luându-se act că aceștia nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut că dezlegarea problemei de drept cu privire la modul

de încheiere a contractului, în cadrul cererii de pretenții întemeiată pe dispozițiile

art. 50 din lege, se realizează în principal, prin raportarea la statuările cuprinse

în cadrul hotărârii judecătorești definitive și irevocabile prin care actul juridic

bilateral a fost desființat lato sensu.

În măsura în care însă,

instanța ce a desființat contractul (fie în sensul anulării, fie în sensul lipsirii

sale de eficacitate, după caz), nu a statuat asupra acestui aspect, prin nici un

considerent al hotărârii sale care să poată fi apreciat incident în acest algoritm

juridic, atunci analiza menționată va fi realizată de către însăși instanța sesizată

cu litigiul privind pretențiile, întemeiat pe unul dintre cele două alineate ale

art. 50 din Legea nr. 10/2001 modificată și completată, acest bilanț urmând a fi

realizat prin luarea în considerare a tuturor prevederilor legale incidente.

În privința primei ipoteze,

potrivit prevederilor art. 1201 C. civ.: „Este lucru judecat atunci când a doua

cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este

între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate”.

Printre efectele lucrului

judecat sunt și exclusivitatea care exclude posibilitatea unui nou litigiu între

aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză, precum și obligativitatea

conform căreia părțile trebuie să se supună hotărârii judecătorești. Autoritatea

de lucru judecat (concept juridic distinct de puterea de lucru judecat a cărei parte

este) reprezintă efectul evocat al exclusivității.

Având în vedere aceste

considerente, pe cale de consecință, s-a constatat că existența unei hotărâri judecătorești

anterioare irevocabile va putea fi invocată în cadrul unui alt proces, fie cu autoritate

de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, fie cu putere

de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea

proces să fie neapărat aceleași părți, să se discute același obiect sau aceeași

cauză.

Concluzia expusă este

impusă cu evidență, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cadrul jurisprudenței

sale.

În virtutea tuturor acestora

s-a apreciat că rezultatul problemei de drept, configurate - nu poate fi decât cel

pozitiv, în măsura în care sunt îndeplinite cerințele expuse.

Aplicând aceste considerente

cu caracter teoretic, la speță, s-a constatat că, în cadrul deciziei civile irevocabile

nr. 2349 din 19 septembrie 2001 a Curții de Apel București, prin care s-a finalizat

litigiul privind pe foștii proprietari și reclamanții apelanți din prezenta cauză,

s-a tranșat în mod expres problema de drept privind modul de încheiere a contractului

de către reclamanți, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 112/1995, reținându-se

că acesta nu respectă prevederile art. 9 și art. 12 din Legea nr. 112/1995, deoarece

art. 6 din Normele Metodologice publicate în H.G. nr. 11/1997 arată că dreptul de

a cumpăra apartamente conform art. 9 din lege îl au numai chiriașii care au încheiat

contractul de închiriere valabil, și art. 12 din aceleași norme, prevede în mod

expres că actele de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea acestor norme sunt

nule” iar în urma comparării titlurilor s-a constatat că este preferabil titlul

fostelor proprietare.

În litigiul anterior s-a

statuat irevocabil și expres asupra împrejurării că la momentul încheierii contractului

de vânzare-cumpărare prevederile Legii nr. 112/1995 nu au fost respectate, fapt

ce determină caracterul nefondat al pretențiilor de acordare a prețului de piață

al imobilului prin neîntrunirea cerinței legale cu caracter de premisă a art. 50

alin. (2

1

) și (3) și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Față de cele arătate s-a

considerat că este lipsită de relevanță invocarea existenței unei acțiuni având

ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul

Legii nr. 112/1995, în care s-a luat act de renunțarea la judecată, și a considerentelor

privind inexistența unei cereri de constatare a nulității actului juridic civil,

în cadrul deciziilor civile nr. 464/2010 a Curții de Apel București și nr. 3163/A

din 12 octombrie 2000 a Tribunalului București, secția a III a civilă, (Dosarul

nr. 3617/2000).

Dispozițiile art. 50 și

50

1

din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată și completată

sunt incidente și în situația în care contractul încheiat de foștii chiriași nu

a fost anulat, ci numai în urma comparării de titluri, a fost considerat mai puțin

preferabil. În acest scop, normele juridice în discuție nu fac referire la „anularea”

acestor contracte, ci la „desființarea” lor, concept juridic care include orice

situație care le lipsește de efecte juridice, concluzie stabilită potrivit rezultatului

metodelor de interpretare gramaticală, dar și sistematică a acestor dispoziții legale.

Sintagma juridică este

explicitată în cadrul prevederilor art. 20 alin. (2

1

) din Lege, conform

cărora „În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință

imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate,

fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare,

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea

cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile

locale și/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor”, normă

juridică ce configurează domeniul de aplicare al conceptului folosit de legiuitor,

prin includerea atât a situațiilor de anulare a contractului, cât și de lipsire

a preferabilității în cadrul acțiunilor în revendicare în care sunt exhibate astfel

de contracte.

Sub un ultim aspect, cel

de convenționalitate, Curtea a apreciat că neacordarea reclamanților apelanți a

unei despăgubiri corespunzătoare valorii de piață a bunului, nu este contrară nici

prevederilor art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale, protecția pe care acest text fundamental

o instituie cu privire la dreptul de proprietate, nefiind una absolută, potrivit

statuărilor judicioase ale Curții de la Strasbourg.

În cazul de față, s-a

considerat că în privința reclamanților, admiterea acțiunii în revendicare a determinat

efectul juridic al lipsirii lor de imobilul dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995,

acțiunea în revendicare fiind un mijloc procedural legal de (re) dobândire a proprietății

și concomitent (în privința părții care pierde procesul) de pierdere a acesteia.

Grefându-se pe statuările

intrate în puterea lucrului judecat arătate, instanța de apel a reținut împrejurarea

că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, prevederile substanțiale,

importante ale Legii nr. 112/1995, nu au fost respectate și că deși apelanții au

avut la îndemână deplina posibilitate de a solicita în temeiul art. 50 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, acordarea prețului actualizat al contractului, aceștia

au ales însă, în mod expres, să solicite doar prețul de piață al imobilului, asumându-și

așadar, riscul procesual derivat din soluția de respingere a unei astfel de solicitări,

separat de faptul că apelanții reclamanți nu au invocat în litigiul prezent, nici

o dificultate în procurarea unui nou cămin.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanții M.G. și M.T. invocând motivele prevăzute în art.

304 pct. 4 și 9 C. proc. civ.

În raport de primul motiv

de recurs, recurenții reclamanți au susținut că instanța de fond a depășit cadrul

procesual fixat de părți și atribuțiile sale judecătorești atunci când, deși era

investită cu o cerere în restituirea prețului de piață actualizat, a procedat la

analiza respectării dispozițiilor art. 9 și 12 din Legea nr. 112/1995 și a valabilității

titlului statului.

Recurenții reclamanți

au arătat că atât instanța de fond cât și instanța de apel trebuia să constate,

în raport de temeiul legal al acțiunii, respectiv art. 50 din Legea nr. 1/2009 că,

prin admiterea acțiunii în revendicare a foștilor proprietari, contractul lor a

fost desființat, însă acest aspect nu a fost menționat în dispozitivul hotărârii,

și că admiterea acțiunii în revendicare a avut loc în urma comparării titlurilor

de proprietate deținute de părți.

Au considerat că dispozițiile

art. 9 și 12 din Legea nr. 112/1995 au fost respectate, așa cum rezultă din analiza

materialului probator, deși instanța nu a pus în discuția părților această problemă

de drept și nu a solicitat dosarul administrativ de vânzare cumpărare al imobilului.

Au mai arătat că la data perfectării contractului de vânzare cumpărare au avut convingerea

că cel de la care cumpără avea toate însușirile unui adevărat proprietar astfel

că în cauză operează prezumția de bună credință a sub dobânditorului.

În raport de motivul prevăzut

de pct. 9, recurenții reclamanți au arătat că hotărârea instanței de apel este dată

cu aplicarea și interpretarea greșită a art. 1201 C. civ., elementele cumulative

ale puterii de lucru judecat, respectiv, părțile, obiectul și cauza nefiind întrunite,

între cele două cereri de chemare în judecată neexistând identitate de obiect și

cauză, cerută de text.

Analizând recursul prin

prisma motivelor invocate prevăzute în art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ., acesta

va fi respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Dispoziția legală cuprinsă

în art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 consacră dreptul la despăgubire al

chiriașilor cumpărători care au dobândit cu bună credință imobile preluate de statul

comunist, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare valabil încheiate cu statul,

în procedura specială prevăzută de Legea nr. 112/1995, imobile de care aceștia au

fost deposedați ulterior, de către foștii proprietari de la care statul preluase

bunurile.

Dreptul la o despăgubire

echivalentă cu prețul de circulație al imobilului, adică reprezentând valoarea de

circulație calculată la prețul pieței imobiliare la momentul deposedării, constituie

un beneficiu al legii speciale conferit acestei categorii de cumpărători, în considerarea

bunei lor credințe la momentul perfectării contractului cu statul.

Acest beneficiu al legii

nu poate fi extins, pe cale de interpretare, și la chiriașii cumpărători față de

care s-a stabilit, prin hotărâri irevocabile, că au încheiat contractele de vânzare-cumpărare

prin eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, categorie de cumpărători pentru

care s-a instituit, distinct, prin dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, dreptul la o despăgubire echivalentă cu valoarea prețului efectiv plătit,

potrivit mențiunilor contractului de vânzare-cumpărare, actualizat cu coeficientul

de inflație la momentul deposedării.

Motivul de recurs întemeiat

pe prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. nu este fondat, deoarece instanța de

apel nu a săvârșit acte care să exceadă atribuțiilor puterii judecătorești, acte

care să intre în atribuțiile altor organe sau autorități ale statului, decât cea

judecătorească.

Argumentul adus de recurenți

în susținerea acestui motiv de recurs, în sensul că instanța de apel a fost investită

cu acțiunea având ca obiect restituirea prețului de piață, dar aceasta a constatat

că actul de vânzare cumpărare nu îndeplinea condițiile Legii nr. 112/1995, nu se

poate încadra în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., ci

constituie o critică de nelegalitate, ce poate fi încadrată în prevederile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Această critică, astfel

încadrată, nu poate fi primită, în condițiile în care, din lecturarea considerentelor

deciziei recurate, se constată că instanța de apel nu a examinat ea însăși valabilitatea

contractului de vânzare - cumpărare, așa cum pretind recurenții, ci a reținut efectul

puterii de lucru judecat al deciziei nr. 2349 din 19 septembrie 2001 a Curții de

Apel București, în care s-a reținut că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

prevederile Legii nr. 112/1995 nu au fost respectate.

Instanța de apel nu a

reținut excepția autorității de lucru judecat, pentru a se impune verificarea triplei

identități de părți, obiect și cauză, cerută de art. 1201 C. civ., ci efectul pozitiv

al puterii lucrului judecat, care presupune că o constatare jurisdicțională (în

sensul de soluție a raportului juridic litigios dedus judecății), făcută printr-o

hotărâre judecătorească, este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie contrazisă

printr-o altă hotărâre.

În acest contest, susținerile

vizând încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. V1./1996 cu respectarea

prevederilor art. 9 și 12 din Legii nr. 112/1995 nu pot fi cenzurate în prezentul

litigiu, întrucât valabilitatea acestui act a fost verificată într-un litigiu anterior,

finalizat prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, iar dezlegările

cuprinse în această hotărâre sub aspectul menționat se impun cu putere de lucru

judecat în prezenta cauză.

Decizia nr. 2349/2001

a Curții de Apel București, Secția a III a civilă este irevocabilă, fiind pronunțată

în recurs, așa încât ea se bucură de putere de lucru judecat, conform art. 377

alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. cu referire la art. 1200 pct. 4 și art. 1202

alin. (2) C. civ., iar efectul pozitiv al puterii de lucru judecat face ca dezlegările

jurisdicționale din această decizie să nu poată fi repuse în discuție în prezenta

cauză, unde se opun cu valoare absolută de adevăr, fără posibilitatea de a fi contrazise.

Prin această decizie s-a

reținut în mod expres că actul de vânzare cumpărare încheiat de reclamanți cu Primăria

Municipiului București nu a respectat prevederile art. 9 și 12 din Legea nr. 112/1995,

context în care se constată că reclamanții nu se încadrează în situația prevăzută

de art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceea de a fi încheiat contractul

de vânzare-cumpărare cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar pretenția

acestora, de a le fi plătită cu titlu de despăgubire o sumă de bani reprezentând

prețul de piață al imobilului, se dovedește a fi lipsită de temei legal.

În virtutea principiului

disponibilității, reclamanții au fixat limitele obiective ale judecării cauzei,

solicitând obligarea pârâților la restituirea prețului de piață, astfel că, în mod

corect, instanța de apel, în limitele învestirii, s-a pronunțat asupra a ceea ce

s-a cerut, respectiv, în mod legal a constatat că aceștia nu sunt îndreptățiți la

restituirea prețului de piață.

Pentru considerentele

arătate, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamanților

va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții

M.G. și M.T. împotriva deciziei nr. 83A din 23 februarie 2012 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie

2013.