ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4830/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1643 din 30 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului C.C.I., formulată împotriva pârâților Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, prin care s-a solicitat obligarea acestora la plata sumei de 550.000 euro, echivalent în RON la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului situat în București, str. T., sectorul 1. S-a respins acest capăt de acțiune ca fiind prescris și s-a disjuns capătul doi de acțiune, având ca obiect obligarea pârâților la plata sumei de 73.000 RON, reprezentând contravaloarea degradărilor aduse imobilului.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță, deliberând asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, ce are prioritate în ordinea de soluționare a excepțiilor invocate, a constatat că aceasta este întemeiată numai în ce privește primul capăt al cererii introductive. Astfel, reclamantul a solicitat despăgubiri materiale pentru prejudiciul cauzat prin deposedarea sa abuzivă de imobil, pentru toată perioada cât a fost lipsit de atributele dreptului de proprietate. În consecință, această cerere a fost privită ca o acțiune de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 998 C. civ., așa încât, tribunalul a apreciat că este supusă regulii prescriptibilității dreptului material la acțiune în termenul general de 3 ani.

Așa cum rezultă din actele dosarului, reclamantul a redobândit proprietatea imobilului în cauză prin Sentința civilă nr. 4678 din 24 martie 1999, definitivă prin respingerea apelului potrivit Deciziei civile nr. 2436 din 1999 a Tribunalului București, rămasă irevocabilă. În baza acestei hotărâri, s-a emis Dispoziția nr. 817 din 29 mai 2000 prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului, la data de 24 august 2000, întocmindu-se proces-verbal de predare-primire.

În consecință, dreptul material la acțiunea în despăgubiri pentru lipsa de folosință se naște la data redobândirii proprietății bunului prin hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă, admițându-se acțiunea în revendicare formulată de reclamant și recunoscându-se totodată caracterul abuziv al preluării imobilului în patrimoniul statului și, implicit, nevalabilitatea titlului statului sau, cel mai târziu, la momentul punerii în executare a acestei hotărâri, prin Dispoziția nr. 817 din 29 mai 2000 a Primarului General al Municipiului București.

Contrar susținerilor reclamantului, nu prezintă relevanță momentul de la care reclamantul a reintrat efectiv în posesia imobilului, în urma evacuării faptice a chiriașului ocupant al locuinței, împrejurare ce marchează nașterea dreptului la acțiune cât privește capătul II de cerere privind despăgubirile cerute pentru degradarea și modificarea imobilului, numai din momentul reintrării efective în posesia imobilului, reclamantul având posibilitatea de a constata starea acestuia, implicit de a cunoaște existența și întinderea prejudiciului.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, iar prin Decizia nr. 468A din 7 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins apelul ca nefondat, reținându-se următoarele considerente: Reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata de despăgubiri materiale "reprezentând contravaloarea lipsei de folosință" a imobilului în litigiu, respectiv imobilul situat în București, str. T., sector 1. Prin cererea precizatoare depusă în fața instanței de fond la data de 16 octombrie 2008 reclamantul a precizat că solicită "obligarea pârâtelor la plata sumei de 550.000 euro echivalentul în RON la data plății, reprezentând prejudiciul produs ca urmare a deposedării abuzive de imobil". Acesta a susținut în mod expres că "statul m-a lipsit de atributele dreptului de proprietate permițând (...) ca Municipiul București să încaseze fructele produse de bunul proprietatea mea". Față de aceste solicitări repetate ale apelantului-reclamant, Curtea a constatat că suma de 550.000 euro are, prin voința reclamantului, natura juridică de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului pe toată durata deposedării abuzive de către stat.

Niciun moment reclamantul-apelant nu a pretins daune morale pentru deposedarea abuzivă pe care statul a exercitat-o asupra sa. Această pretenție exprimată de apelant în cuvântul pe fondul apelului nu a fost avută în vedere de către Curte, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 294 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi. În acest context, apelantul a susținut greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune de către instanța de fond, considerând că nu a avut în vedere faptul că acesta nu a redobândit până la această dată și dreptul de proprietate asupra terenului pe care este amplasată construcția în litigiu.

Având în vedere pe de o parte, că reclamantul nu a solicitat în acțiune despăgubiri și pentru terenul pe care este amplasat apartamentul în litigiu, iar pe de altă parte, pentru apartamentul nr. 8 din str. T., sector 1, București reclamantul a obținut Sentința civilă nr. 4678 din 24 martie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București, irevocabilă, prin care apartamentul i-a fost retrocedat, precum și Dispoziția Primarului General nr. 817 din 29 mai 2000, prin care s-a dispus restituirea aceluiași apartament către reclamant, Curtea nu a reținut această critică. Ca atare, atâta vreme cât reclamantul a făcut dovada dreptului său de proprietate pentru apartamentul pentru care se solicită despăgubiri prin acțiune, instanța nu poate din oficiu, împotriva principiului disponibilității, să pună în discuția părților terenul pe care este amplasat apartamentul.

Nu s-a reținut nici critica apelantului prin care s-a susținut că i s-a restituit doar "formal" apartamentul de către stat, atâta vreme cât Sentința civilă nr. 4678 din 24 martie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București a fost pusă în executare de către pârâtul Municipiul București prin emiterea Dispoziției de retrocedare nr. 817 din 29 mai 2000. Prin această dispoziție s-a dispus ca Direcția generală de administrare a fondului imobiliar să radieze din registrul de transcripțiuni și inscripțiuni imobiliare al Biroului de notari publici, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. Apelantul nu putea pretinde că retrocedarea apartamentului s-a făcut în mod formal, atâta vreme cât a semnat personal fără obiecțiuni procesul-verbal nr. 15536 din 2000 de predare-primire încheiat între el și Consiliul General al Municipiului București asupra imobilului în litigiu.

Faptul că acest apartament era ocupat de chiriași nu-l împiedica pe reclamant să solicite, în termenul legal de prescripție de 3 ani, ce curge de la data semnării procesului-verbal de predare-primire a apartamentului (12 iunie 2002), despăgubirile pentru lipsa de folosință a imobilului de la cel ce s-a făcut vinovat de acest fapt, respectiv Statul Român prin Municipiul București prin Primarul General. Refuzul chiriașilor de a părăsi apartamentul nu poate fi imputat pârâților, fapt pe care reclamantul-apelant l-a și înțeles introducând acțiune în evacuarea acestora. Prin urmare, în mod corect instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând că lipsa de folosință a apartamentului dintre data semnării procesului-verbal de predare-primire și intrarea efectivă a acestuia în posesia reclamantului nu privește pârâții.

Nu apare ca întemeiat nici ultimul motiv de apel, instanța de fond având motive de disjungere a celui de al doilea capăt de acțiune având ca obiect despăgubiri pentru degradarea imobilului, capăt de acțiune care presupunea un probatoriu lărgit, a cărui administrare necesita timp față de soluționarea de îndată a excepției prescripției pentru primul capăt de acțiune. În consecință, Curtea a respins apelul ca nefondat și a menținut ca legală și temeinică sentința tribunalului. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat și motivat recurs apelantul reclamant C.C.I., formulând critici din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Hotărârea instanței de apel este nelegală fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.). 1. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 129 și 84 C. proc. civ. Astfel, instanța de apel a reținut că suma de 550.000 euro, are natura juridică de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului pe toată durata deposedării abuzive de către stat și că reclamantul nu a solicitat niciun moment daune morale pentru deposedarea abuzivă pe care statul a exercitat-o asupra imobilului. Curtea de Apel București a apreciat că reclamantul, pentru prima dată în cuvântul pe fondul apelului, a pretins că suma de 550.000 euro reprezintă daune morale. Deși, instanța de apel a pretins că statuează și interpretează cererea reclamantului, conform voinței sale, calificarea pe care a dat-o acesteia este contrară scopului urmărit de reclamant prin acțiunea introductivă.

Potrivit art. 84 C. proc. civ., instanța nu trebuia să se raporteze la înțelesul literal sau juridic al termenilor folosiți, ci după cel pe care reclamantul a înțeles să dea acelor termeni, după natura dreptului și scopul urmărit prin exercitarea acțiunii în justiție. Instanța de apel nu numai că nu a făcut o calificare corectă a cererii formulate de reclamant, dar a și scos din context, din cererea precizatoare cu care instanța de fond s-a considerat învestită, schimbând astfel natura juridică a obiectului dedus judecății. Pe de altă parte, instanța nu este ținută de temeiul juridic al cererii. Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată invocat de reclamanți nu leagă instanța care este chiar datoare să determine cadrul procesual exact.

Prin acțiunea formulată, s-a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care impun asigurarea și aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului produs ca urmare a regimului comunist, caracter integral ce nu poate fi atins prin simpla restituire formală a imobilului, printr-o dispoziție de retrocedare, este evident și logic din punct de vedere juridic că liniștita posesie a apartamentului am primit-o la data de 03 noiembrie 2005 (data încheierii procesului verbal cu CGMB), de asemenea, după îndelungi și costisitoare demersuri judiciare (acțiune în evacuare a chiriașului statului urmată de executare silită).

2. O altă critică de nelegalitate, adusă hotărârii atacate este aceea că a fost dată cu aplicarea greșită a art. 8 din Decretul nr. 167/1958, sens în care, se susține că, greșit, instanța de apel a apreciat momentul de la care curge termenul de prescripție, ca fiind data la care a fost încheiat procesul-verbal de predare-primire al apartamentului (12 iunie 2002). A primi această susținere a instanței echivalează cu a accepta un fapt contrar realității acelor vremuri, pentru că deși, calitatea de proprietar asupra apartamentului a fost recunoscută din anul 1999, executarea efectivă a acestei hotărâri de retrocedare s-a definitivat în anul 2002, dată la care chiriașul apartamentului invoca drepturi locative proprii.

Nu se poate aprecia că prezența chiriașilor în apartament nu poate fi imputată pârâților, câtă vreme s-au încheiat contracte de închiriere cu pârâții, contracte pe care chiriași le invocau ca și titlu. Mai mult decât atât, au existat opinii ale practicii judiciare în sensul că aceste contracte de închiriere reprezintă titlu (a se vedea aplicabilitatea O.U.G. nr. 40 din 1999) în sensul obligării proprietarilor la restrângerea folosinței imobilului prin impunerea menținerii chiriașilor în imobil pentru o perioada de cel puțin 5 ani. Se mai susține și greșita interpretare a Sentinței civile nr. 46578 din 24 martie 1999 pronunțată de Judecătoria sector 1 București, în sensul că aceasta nu s-a referit decât la apartament nu și la terenul aferent acestuia.

Pentru toate aceste considerente, solicită, admiterea recursului și să se dispună modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și desființării Sentinței nr. 1643 din 30 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, cu consecința trimiterii cauzei spre judecare primei instanțe. Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru considerentele ce succed: Structurând motivele de recurs, Înalta Curte constată că prima critică formulată de recurentul reclamant, vizează aplicarea greșită a art. 84 și art. 129 C. proc. civ. de către instanța de apel, situație care, se circumscrie motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În acest sens, susținerea recurentului reclamant că instanța de apel "nu numai că nu a făcut o calificare corectă a cererii formulate (...), dar a și scos din context, din cererea precizatoare cu care instanța de fond s-a considerat învestită (...), schimbând astfel natura juridică a obiectului dedus judecății", nu poate fi primită.

Astfel, petitul primului capăt al acțiunii deduse judecății, vizează în mod expres, plata de despăgubiri materiale în cuantum de 550.000 euro, echivalentul în RON la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului în litigiu, situat în București, str. T., sector 1. Prin cererea precizatoare, formulată la solicitarea instanței de fond, recurentul reclamant a precizat că suma de bani pretinsă reprezintă "prejudiciul produs ca urmare a deposedării abuzive de imobil", acesta susținând în motivarea cererii, că statul l-a lipsit de atributele dreptului de proprietate, permițând ca Municipiul București să încaseze fructele produse de bunul imobil, prin mandatar. Potrivit art. 84 C. proc.

civ., "Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită". Prin urmare, art. 84 C. proc. civ. se referă la denumirea greșită dată cererii, astfel încât, pe temeiul acestui text de lege, respectiv, pe calea îndreptării unei pretinse erori de terminologie juridică, instanța nu ar putea să modifice obiectul cererii de chemare în judecată. În speță, instanța de fond, întemeindu-se pe dispozițiile art. 84 C. proc. civ., nu ar fi putut să considere despăgubirile solicitate de reclamant ca fiind despăgubiri morale, câtă vreme, atât în scris, în cererile adresate (introductivă și precizatoare), cât și oral, în cursul susținerilor făcute, reclamantul beneficiind de apărare calificată, a solicitat contravaloarea prejudiciului produs (lipsei de folosință) pe durata deposedării abuzive de imobil.

Prin urmare, în mod corect a statuat instanța de apel că niciun moment apelantul-reclamant nu a pretins daune morale pentru deposedarea abuzivă, îndelungată, a adevăratului proprietar de imobil, acțiune ce ar fi avut un alt regim juridic, astfel că, această pretenție exprimată expres în cuvântul acordat pe fondul apelului nu poate fi primită direct în apel, în raport de dispozițiile art. 294 C. proc. civ. O altă soluție ar fi însemnat schimbarea de către instanța de apel a obiectului și temeiului juridic al acțiunii, putându-se vorbi chiar de o încălcare a rolului activ al judecătorilor, aceștia fiind ținuți să soluționeze cererea după conținutul ei, în limitele permise de caracterul devolutiv al apelului.

O altă critică adusă hotărârii atacate este aceea că a fost dată cu aplicarea greșită a art. 8 din Decretul nr. 167/1958, sens în care, se susține că, greșit, instanța de apel a apreciat momentul de la care curge termenul de prescripție, ca fiind data la care a fost încheiat procesul-verbal de predare-primire al apartamentului (12 iunie 2002). În speță, dreptul material la acțiunea în despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului preluat abuziv se naște de la data redobândirii proprietății bunului prin hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă sau, cel mai târziu, la momentul punerii în executare a acestei hotărâri, prin Dispoziția nr. 817 din 29 mai 2000 a Primarului General al Municipiului București.

Astfel cum arată în mod expres recurentul-reclamant, în susținerea acestui motiv de recurs, executarea efectivă a hotărârii prin care a fost obligat statul să predea în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu, s-a întâmplat în anul 2002, prin semnarea procesului-verbal modificator la procesul-verbal nr. 15536 din 2000, înregistrat sub nr. 15536 din 12 iunie 2002, privind predarea-primirea imobilului. Faptul că asupra apartamentului, astfel restituit, chiriașul invocă drepturi locative proprii, nu-l împiedică pe reclamant să solicite, în termenul legal de prescripție de 3 ani, ce curge de la data semnării procesului-verbal de predare-primire a apartamentului (12 iunie 2002), despăgubirile pentru lipsa de folosință a imobilului de la cel ce s-a făcut vinovat de acest fapt, respectiv, Statul Român prin Municipiul București prin Primarul General.

Sunt corecte, în acest sens, considerentele reținute de instanțele anterioare, refuzul chiriașilor de a părăsi apartamentul, generând alte raporturi juridice între părți cum a fost acțiunea în evacuare soluționată prin Sentința civilă nr. 8022 din 22 octombrie 2004 a Judecătoriei Sector 1 București. Momentul evacuării faptice a chiriașului ocupant al locuinței, marcat de procesul-verbal de evacuare încheiat la data de 3 noiembrie 2005, când a avut loc predarea silită a bunului către proprietarul de drept, dă naștere dreptului la acțiune al reclamantului cât privește capătul II de cerere, privind despăgubirile cerute pentru degradarea și modificarea imobilului, numai din momentul reintrării efective în posesia acestuia, reclamantul având posibilitatea de a constata starea acestuia și putând aprecia astfel, asupra existenței și întinderii prejudiciului.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt reținută în speță, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În consecință, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.C.I. împotriva Deciziei civile nr. 468 A din 7 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2010. Procesat de GGC - NN