ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4830/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4830/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1643 din 30

octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a

admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului

C.C.I., formulată împotriva pârâților Municipiul București prin Primarul

General și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, prin care s-a

solicitat obligarea acestora la plata sumei de 550.000 euro, echivalent în RON

la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului

situat în București, str. T., sectorul 1.

S-a respins acest

capăt de acțiune ca fiind prescris și s-a disjuns capătul doi de acțiune, având

ca obiect obligarea pârâților la plata sumei de 73.000 RON, reprezentând

contravaloarea degradărilor aduse imobilului.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță, deliberând asupra excepției prescripției

dreptului material la acțiune, ce are prioritate în ordinea de soluționare a

excepțiilor invocate, a constatat că aceasta este întemeiată numai în ce

privește primul capăt al cererii introductive.

Astfel, reclamantul a

solicitat despăgubiri materiale pentru prejudiciul cauzat prin deposedarea sa

abuzivă de imobil, pentru toată perioada cât a fost lipsit de atributele

dreptului de proprietate.

În consecință,

această cerere a fost privită ca o acțiune de drept comun, întemeiată pe

dispozițiile art. 998 C. civ., așa încât, tribunalul a apreciat că este supusă

regulii prescriptibilității dreptului material la acțiune în termenul general

de 3 ani.

Așa cum rezultă din

actele dosarului, reclamantul a redobândit proprietatea imobilului în cauză

prin Sentința civilă nr. 4678 din 24 martie 1999, definitivă prin respingerea

apelului potrivit Deciziei civile nr. 2436 din 1999 a Tribunalului București,

rămasă irevocabilă.

În baza acestei

hotărâri, s-a emis Dispoziția nr. 817 din 29 mai 2000 prin care s-a dispus

restituirea în natură a imobilului, la data de 24 august 2000, întocmindu-se

proces-verbal de predare-primire.

În consecință,

dreptul material la acțiunea în despăgubiri pentru lipsa de folosință se naște

la data redobândirii proprietății bunului prin hotărârea judecătorească

definitivă și irevocabilă, admițându-se acțiunea în revendicare formulată de

reclamant și recunoscându-se totodată caracterul abuziv al preluării imobilului

în patrimoniul statului și, implicit, nevalabilitatea titlului statului sau,

cel mai târziu, la momentul punerii în executare a acestei hotărâri, prin

Dispoziția nr. 817 din 29 mai 2000 a Primarului General al Municipiului

București.

Contrar susținerilor

reclamantului, nu prezintă relevanță momentul de la care reclamantul a reintrat

efectiv în posesia imobilului, în urma evacuării faptice a chiriașului ocupant

al locuinței, împrejurare ce marchează nașterea dreptului la acțiune cât

privește capătul II de cerere privind despăgubirile cerute pentru degradarea și

modificarea imobilului, numai din momentul reintrării efective în posesia

imobilului, reclamantul având posibilitatea de a constata starea acestuia,

implicit de a cunoaște existența și întinderea prejudiciului.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul, iar prin Decizia nr. 468A din 7 octombrie

2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, s-a respins apelul ca nefondat, reținându-se următoarele

considerente:

Reclamantul a

solicitat obligarea pârâților la plata de despăgubiri materiale

"reprezentând contravaloarea lipsei de folosință" a imobilului în

litigiu, respectiv imobilul situat în București, str. T., sector 1.

Prin cererea

precizatoare depusă în fața instanței de fond la data de 16 octombrie 2008

reclamantul a precizat că solicită "obligarea pârâtelor la plata sumei de

550.000 euro echivalentul în RON la data plății, reprezentând prejudiciul

produs ca urmare a deposedării abuzive de imobil". Acesta a susținut în

mod expres că "statul m-a lipsit de atributele dreptului de proprietate

permițând (...) ca Municipiul București să încaseze fructele produse de bunul

proprietatea mea".

Față de aceste

solicitări repetate ale apelantului-reclamant, Curtea a constatat că suma de 550.000

euro are, prin voința reclamantului, natura juridică de despăgubiri pentru

lipsa de folosință a imobilului pe toată durata deposedării abuzive de către

stat.

Niciun moment

reclamantul-apelant nu a pretins daune morale pentru deposedarea abuzivă pe care

statul a exercitat-o asupra sa.

Această pretenție

exprimată de apelant în cuvântul pe fondul apelului nu a fost avută în vedere

de către Curte, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 294 C. proc. civ., în

apel nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și

nici nu se pot face cereri noi.

În acest context,

apelantul a susținut greșita soluționare a excepției prescripției dreptului

material la acțiune de către instanța de fond, considerând că nu a avut în

vedere faptul că acesta nu a redobândit până la această dată și dreptul de

proprietate asupra terenului pe care este amplasată construcția în litigiu.

Având în vedere pe de

o parte, că reclamantul nu a solicitat în acțiune despăgubiri și pentru terenul

pe care este amplasat apartamentul în litigiu, iar pe de altă parte, pentru

apartamentul nr. 8 din str. T., sector 1, București reclamantul a obținut

Sentința civilă nr. 4678 din 24 martie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1

București, irevocabilă, prin care apartamentul i-a fost retrocedat, precum și

Dispoziția Primarului General nr. 817 din 29 mai 2000, prin care s-a dispus

restituirea aceluiași apartament către reclamant, Curtea nu a reținut această

critică.

Ca atare, atâta vreme

cât reclamantul a făcut dovada dreptului său de proprietate pentru apartamentul

pentru care se solicită despăgubiri prin acțiune, instanța nu poate din oficiu,

împotriva principiului disponibilității, să pună în discuția părților terenul

pe care este amplasat apartamentul.

Nu s-a reținut nici

critica apelantului prin care s-a susținut că i s-a restituit doar

"formal" apartamentul de către stat, atâta vreme cât Sentința civilă

nr. 4678 din 24 martie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București a fost pusă

în executare de către pârâtul Municipiul București prin emiterea Dispoziției de

retrocedare nr. 817 din 29 mai 2000. Prin această dispoziție s-a dispus ca

Direcția generală de administrare a fondului imobiliar să radieze din registrul

de transcripțiuni și inscripțiuni imobiliare al Biroului de notari publici, dreptul

de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Apelantul nu putea

pretinde că retrocedarea apartamentului s-a făcut în mod formal, atâta vreme

cât a semnat personal fără obiecțiuni procesul-verbal nr. 15536 din 2000 de

predare-primire încheiat între el și Consiliul General al Municipiului

București asupra imobilului în litigiu.

Faptul că acest

apartament era ocupat de chiriași nu-l împiedica pe reclamant să solicite, în

termenul legal de prescripție de 3 ani, ce curge de la data semnării

procesului-verbal de predare-primire a apartamentului (12 iunie 2002),

despăgubirile pentru lipsa de folosință a imobilului de la cel ce s-a făcut

vinovat de acest fapt, respectiv Statul Român prin Municipiul București prin

Primarul General.

Refuzul chiriașilor

de a părăsi apartamentul nu poate fi imputat pârâților, fapt pe care

reclamantul-apelant l-a și înțeles introducând acțiune în evacuarea acestora.

Prin urmare, în mod

corect instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului material la

acțiune, reținând că lipsa de folosință a apartamentului dintre data semnării

procesului-verbal de predare-primire și intrarea efectivă a acestuia în posesia

reclamantului nu privește pârâții.

Nu apare ca întemeiat

nici ultimul motiv de apel, instanța de fond având motive de disjungere a celui

de al doilea capăt de acțiune având ca obiect despăgubiri pentru degradarea

imobilului, capăt de acțiune care presupunea un probatoriu lărgit, a cărui

administrare necesita timp față de soluționarea de îndată a excepției

prescripției pentru primul capăt de acțiune.

În consecință, Curtea

a respins apelul ca nefondat și a menținut ca legală și temeinică sentința

tribunalului.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat și motivat recurs apelantul reclamant

C.C.I., formulând critici din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Hotărârea instanței

de apel este nelegală fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii

(art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 129 și

84 C. proc. civ.

Astfel, instanța de

apel a reținut că suma de 550.000 euro, are natura juridică de despăgubiri

pentru lipsa de folosință a imobilului pe toată durata deposedării abuzive de

către stat și că reclamantul nu a solicitat niciun moment daune morale pentru

deposedarea abuzivă pe care statul a exercitat-o asupra imobilului. Curtea de

Apel București a apreciat că reclamantul, pentru prima dată în cuvântul pe

fondul apelului, a pretins că suma de 550.000 euro reprezintă daune morale.

Deși, instanța de

apel a pretins că statuează și interpretează cererea reclamantului, conform

voinței sale, calificarea pe care a dat-o acesteia este contrară scopului

urmărit de reclamant prin acțiunea introductivă.

Potrivit art. 84 C.

proc. civ., instanța nu trebuia să se raporteze la înțelesul literal sau

juridic al termenilor folosiți, ci după cel pe care reclamantul a înțeles să

dea acelor termeni, după natura dreptului și scopul urmărit prin exercitarea

acțiunii în justiție. Instanța de apel nu numai că nu a făcut o calificare

corectă a cererii formulate de reclamant, dar a și scos din context, din

cererea precizatoare cu care instanța de fond s-a considerat învestită,

schimbând astfel natura juridică a obiectului dedus judecății.

Pe de altă parte,

instanța nu este ținută de temeiul juridic al cererii. Temeiul juridic al

cererii de chemare în judecată invocat de reclamanți nu leagă instanța care

este chiar datoare să determine cadrul procesual exact.

Prin acțiunea

formulată, s-a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care impun

asigurarea și aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului produs

ca urmare a regimului comunist, caracter integral ce nu poate fi atins prin

simpla restituire formală a imobilului, printr-o dispoziție de retrocedare,

este evident și logic din punct de vedere juridic că liniștita posesie a

apartamentului am primit-o la data de 03 noiembrie 2005 (data încheierii

procesului verbal cu CGMB), de asemenea, după îndelungi și costisitoare

demersuri judiciare (acțiune în evacuare a chiriașului statului urmată de

executare silită).

nelegalitate, adusă hotărârii atacate este aceea că a fost dată cu aplicarea

greșită a art. 8 din Decretul nr. 167/1958, sens în care, se susține că, greșit,

instanța de apel a apreciat momentul de la care curge termenul de prescripție,

ca fiind data la care a fost încheiat procesul-verbal de predare-primire al

apartamentului (12 iunie 2002). A primi această susținere a instanței

echivalează cu a accepta un fapt contrar realității acelor vremuri, pentru că

deși, calitatea de proprietar asupra apartamentului a fost recunoscută din anul

1999, executarea efectivă a acestei hotărâri de retrocedare s-a definitivat în

anul 2002, dată la care chiriașul apartamentului invoca drepturi locative

proprii.

Nu se poate aprecia

că prezența chiriașilor în apartament nu poate fi imputată pârâților, câtă

vreme s-au încheiat contracte de închiriere cu pârâții, contracte pe care

chiriași le invocau ca și titlu. Mai mult decât atât, au existat opinii ale

practicii judiciare în sensul că aceste contracte de închiriere reprezintă

titlu (a se vedea aplicabilitatea O.U.G. nr. 40 din 1999) în sensul obligării

proprietarilor la restrângerea folosinței imobilului prin impunerea menținerii

chiriașilor în imobil pentru o perioada de cel puțin 5 ani.

Se mai susține și

greșita interpretare a Sentinței civile nr. 46578 din 24 martie 1999 pronunțată

de Judecătoria sector 1 București, în sensul că aceasta nu s-a referit decât la

apartament nu și la terenul aferent acestuia.

Pentru toate aceste

considerente, solicită, admiterea recursului și să se dispună modificarea în

tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și desființării Sentinței

nr. 1643 din 30 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, cu

consecința trimiterii cauzei spre judecare primei instanțe.

Examinând recursul

prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și

de motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că nu este fondat,

pentru considerentele ce succed:

Structurând motivele

de recurs, Înalta Curte constată că prima critică formulată de recurentul

reclamant, vizează aplicarea greșită a art. 84 și art. 129 C. proc. civ. de

către instanța de apel, situație care, se circumscrie motivului de nelegalitate

reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În acest sens,

susținerea recurentului reclamant că instanța de apel "nu numai că nu a

făcut o calificare corectă a cererii formulate (...), dar a și scos din

context, din cererea precizatoare cu care instanța de fond s-a considerat

învestită (...), schimbând astfel natura juridică a obiectului dedus

judecății", nu poate fi primită.

Astfel, petitul

primului capăt al acțiunii deduse judecății, vizează în mod expres, plata de

despăgubiri materiale în cuantum de 550.000 euro, echivalentul în RON la data

plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului în

litigiu, situat în București, str. T., sector 1.

Prin cererea

precizatoare, formulată la solicitarea instanței de fond, recurentul reclamant

a precizat că suma de bani pretinsă reprezintă "prejudiciul produs ca

urmare a deposedării abuzive de imobil", acesta susținând în motivarea

cererii, că statul l-a lipsit de atributele dreptului de proprietate, permițând

ca Municipiul București să încaseze fructele produse de bunul imobil, prin

mandatar.

Potrivit art. 84 C.

proc. civ., "Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei

căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită".

Prin urmare, art. 84

C. proc. civ. se referă la denumirea greșită dată cererii, astfel încât, pe

temeiul acestui text de lege, respectiv, pe calea îndreptării unei pretinse

erori de terminologie juridică, instanța nu ar putea să modifice obiectul

cererii de chemare în judecată.

În speță, instanța de

fond, întemeindu-se pe dispozițiile art. 84 C. proc. civ., nu ar fi putut să

considere despăgubirile solicitate de reclamant ca fiind despăgubiri morale,

câtă vreme, atât în scris, în cererile adresate (introductivă și precizatoare),

cât și oral, în cursul susținerilor făcute, reclamantul beneficiind de apărare

calificată, a solicitat contravaloarea prejudiciului produs (lipsei de

folosință) pe durata deposedării abuzive de imobil.

Prin urmare, în mod

corect a statuat instanța de apel că niciun moment apelantul-reclamant nu a

pretins daune morale pentru deposedarea abuzivă, îndelungată, a adevăratului

proprietar de imobil, acțiune ce ar fi avut un alt regim juridic, astfel că,

această pretenție exprimată expres în cuvântul acordat pe fondul apelului nu

poate fi primită direct în apel, în raport de dispozițiile art. 294 C. proc.

civ.

O altă soluție ar fi

însemnat schimbarea de către instanța de apel a obiectului și temeiului juridic

al acțiunii, putându-se vorbi chiar de o încălcare a rolului activ al

judecătorilor, aceștia fiind ținuți să soluționeze cererea după conținutul ei,

în limitele permise de caracterul devolutiv al apelului.

O altă critică adusă

hotărârii atacate este aceea că a fost dată cu aplicarea greșită a art. 8 din Decretul

nr. 167/1958, sens în care, se susține că, greșit, instanța de apel a apreciat

momentul de la care curge termenul de prescripție, ca fiind data la care a fost

încheiat procesul-verbal de predare-primire al apartamentului (12 iunie 2002).

În speță, dreptul

material la acțiunea în despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului

preluat abuziv se naște de la data redobândirii proprietății bunului prin

hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă sau, cel mai târziu, la

momentul punerii în executare a acestei hotărâri, prin Dispoziția nr. 817 din

29 mai 2000 a Primarului General al Municipiului București.

Astfel cum arată în

mod expres recurentul-reclamant, în susținerea acestui motiv de recurs,

executarea efectivă a hotărârii prin care a fost obligat statul să predea în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu, s-a întâmplat în

anul 2002, prin semnarea procesului-verbal modificator la procesul-verbal nr.

15536 din 2000, înregistrat sub nr. 15536 din 12 iunie 2002, privind predarea-primirea

imobilului.

Faptul că asupra

apartamentului, astfel restituit, chiriașul invocă drepturi locative proprii,

nu-l împiedică pe reclamant să solicite, în termenul legal de prescripție de 3

ani, ce curge de la data semnării procesului-verbal de predare-primire a

apartamentului (12 iunie 2002), despăgubirile pentru lipsa de folosință a

imobilului de la cel ce s-a făcut vinovat de acest fapt, respectiv, Statul

Român prin Municipiul București prin Primarul General.

Sunt corecte, în

acest sens, considerentele reținute de instanțele anterioare, refuzul

chiriașilor de a părăsi apartamentul, generând alte raporturi juridice între

părți cum a fost acțiunea în evacuare soluționată prin Sentința civilă nr. 8022

din 22 octombrie 2004 a Judecătoriei Sector 1 București. Momentul evacuării

faptice a chiriașului ocupant al locuinței, marcat de procesul-verbal de

evacuare încheiat la data de 3 noiembrie 2005, când a avut loc predarea silită

a bunului către proprietarul de drept, dă naștere dreptului la acțiune al

reclamantului cât privește capătul II de cerere, privind despăgubirile cerute

pentru degradarea și modificarea imobilului, numai din momentul reintrării

efective în posesia acestuia, reclamantul având posibilitatea de a constata

starea acestuia și putând aprecia astfel, asupra existenței și întinderii

prejudiciului.

Față de toate aceste

considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă

aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt reținută în speță, nefiind

incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În consecință, având

în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul C.C.I. împotriva Deciziei civile nr.

468 A din 7 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 septembrie 2010.

Procesat

de GGC - NN