ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2634/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2634/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21

ianuarie 2011, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 4764/3/2011,

reclamanții Ț.G.A. și Ț.M. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București,

prin Primarul General, Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea

acestora la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului situat în București,

bd. D. nr. 64 (fost nr. 38), compus din teren în suprafață de 345 m.p. și construcție

compusă din parter, 2 etaje, mansardă și subsol, către reclamanți, pentru perioada

1950-18 martie 2010.

În motivarea acțiunii

reclamanții au arătat că sunt proprietarii imobilului în litigiu în baza sentinței

civile nr. 13491 din 12 noiembrie 1997 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București

în Dosarul nr. 9888/1997, irevocabilă, pronunțată în baza contractului de vânzare-cumpărare

nr. 11029 din 20 iulie 1939 transcris sub nr. 27481 din 20 iulie 1939 de Tribunalul

Ilfov - Secția Notariat, prin care imobilul a fost retrocedat.

Ulterior, prin dispozițiile

Primarului General nr. 12539 din 18 ianuarie 2010 și nr. 12540 din 18 martie 2010,

a fost restituit imobilul în litigiu, cu excepția apartamentelor cumpărate în baza

Legii nr. 112/1995, pentru care s-au stabilit măsuri reparatorii, astfel cum rezultă

și din protocolul nr. 5470 din 29 aprilie 2010.

Având în vedere faptul

că actul de preluare abuzivă a imobilului, respectiv Decretul nr. 92/1950 și actele

subsecvente acestuia, au fost constatate inaplicabile cu efect retroactiv, reclamanții

au solicitat admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

În drept, cererea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 480, 483-487, 998-999, 1073 C. civ. art. 20, 41,

44 din Constituția României, art. 1 și 6 din Convenția Europeană pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 1 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului.

Prin sentința civilă

nr. 1706 din 26 septembrie 2012 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice și, în consecință, a respins acțiunea formulată împotriva acestuia ca fiind

introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Statul Român, reprezentat

prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată, a respins excepția prescripției

dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată, și, pe cale de consecință, a respins

acțiunea formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a avut în vedere că nu există nicio dispoziție legală care să îi

confere calitate pasivă pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, cu atât mai mult

cu cât preluarea imobilului pentru care sunt solicitate despăgubiri, nu a intrat

în patrimoniul acestui pârât, neexistând dovezi ale faptului că în perioada solicitată

acest pârât a folosit imobilul ce aparține reclamanților.

În ceea ce privește excepția

invocată de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul

a apreciat-o ca neîntemeiată, față de pretențiile afirmate de reclamanți precum

și de temeiurile de drept invocate, dar și față de faptul că imobilul a fost preluat

abuziv în baza Decretului nr. 92/1950, toate aceste aspecte fiind de natură a justifica

chemarea în judecată a acestui pârât.

Referitor la excepția

prescripției dreptului material la acțiune, tribunalul a considerat că, față de

modul în care reclamanții au înțeles să își formuleze pretențiile, acest aspect

nu a putut fi soluționat decât prin raportare la fondul acestor pretenții, nefiind

cu putință a determina în concret momentul la care dreptul la acțiune s-a născut,

astfel că a respins excepția invocată ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, tribunalul

a reținut că prin sentința civilă nr. 13491 din 12 noiembrie 2007 definitivă și

irevocabilă, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, a fost admisă cererea

formulată de reclamantul Ț.G.A., constatându-se inaplicabilitatea Decretului

nr. 92/1950 și a actelor subsecvente acestora, imobilului situat în București, B-dul

D. nr. 38 (fost nr. 64). Totodată, pârâții Statul Român reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice și C.G.M.B. au fost obligați să lase reclamantului în deplină

proprietate și posesie, imobilul anterior menționat compus din teren în suprafață

de 345 m.p. și construcția edificată pe acesta alcătuită din parter, trei etaje

mansardă și subsol.

Tribunalul a reținut că

această hotărâre judecătorească, definitivă și irevocabilă nu a fost pusă în executare,

la dosarul cauzei nefiind făcută nicio dovadă a demersurilor întreprinse în acest

sens.

Ulterior, prin dispoziția

nr. 12539 din 18 martie 2010 emisă de Primarul General al Municipiului București

în soluționarea notificărilor formulate în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001,

de către reclamanții din prezenta cauză, a fost propusă acordarea de măsuri reparatorii

în echivalent pentru apartamentele și terenul aferent acestora, situate în imobilul

din B-dul D. nr. 38, fost 64, înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, imposibil

de restituit în natură.

La data de 29 aprilie

2010 prin Protocolul de predare - preluare a imobilului anterior menționat, încheiat

între Administrația Fondului Imobiliar și reclamanții Ț.G.A. și Ț.M., a fost restituit

în natură celui dintâi și folosință specială reclamantei Ț.M., terenul în suprafață

de 222,69 m.p. situat la adresa din București, B-dul D. nr. 38, fost nr. 64.

Așa fiind, potrivit situației

de fapt expusă și având în vedere perioada pentru care reclamanții solicită acordarea

lipsei de folosință, tribunalul a apreciat că examinarea pretențiilor acestora trebuie

să se realizeze pe etape, respectiv, de la data preluării, 1950 până la rămânerea

irevocabilă a sentinței civile nr. 13491 din 12 noiembrie 2007, pronunțată de Judecătoria

sectorului 2 București, în anul 1998, și ulterior pentru perioada cuprinsă între

anul 1998 și 18 martie 2010 data emiterii dispoziției nr. 12539din 18 martie 2010

a Primarului General al Municipiului București.

În ceea ce privește perioada

1950-1998, marcată de preluarea abuzivă a imobilului în proprietatea statului în

temeiul Decretului nr. 92/1950 și data restituirii acestuia în natură prin hotărâre

judecătorească irevocabilă, tribunalul a apreciat pretențiile ca fiind neîntemeiate

întrucât, în intervalul 1950-1998, reclamantul Ț.G.A. nu justifică un drept, nemaiavând

în proprietate imobilul, posesorul putând păstra fructele acestuia doar până la

momentul introducerii acțiunii în revendicare, conform art. 485 C. civ. de la 1865,

aplicabil în cauză, întrucât buna sa credință a încetat la momentul promovării acțiunii

în revendicare, din acest moment fiindu-i cunoscute viciile titlului în baza căruia

poseda bunul, conform art. 487 C. civ.

Însă, odată cu formularea,

în anul 1997 a acestei acțiuni, reclamantul Ț.G.A. nu a solicitat și acordarea lipsei

de folosință, pe care o putea pretinde doar de la acel moment și până la punerea

în posesie, 29 aprilie 2010, conform textului legal anterior evocat, astfel încât,

pentru întreaga perioadă analizată, 1950-1998, tribunalul a apreciat cererea sa

ca neîntemeiată.

Cât privește intervalul

cuprins între 1998-18 martie 2010, tribunalul a considerat, de asemenea, ca nefiind

justificate pretențiile constând în acordarea lipsei de folosință a imobilului.

Sub acest aspect, tribunalul

a constatat că, deși creditor al unei obligații de predare a bunului imobil în temeiul

unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile reprezentată de sentința civilă

nr. 13491 din 12 noiembrie 2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București,

ce constituia titlu executoriu, reclamantul nu a efectuat nici un demers în vederea

aducerii la îndeplinire pe cale silită a acestuia.

Prin urmare, lipsa de

diligență a creditorului, poate fi imputată doar acestuia și ea este de natură a

conduce la aprecierea ca neîntemeiată a pretențiilor sale referitoare la acordarea

lipsei de folosință pentru perioada examinată.

Totodată, tribunalul a

observat că reclamantul nu a mai întreprins nici un demers concret în scopul redobândirii

imobilului în temeiul hotărârii judecătorești menționate, în condițiile în care

acesta a ales calea reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001, procedură în

care, de altfel a și fost emisă dispoziția nr. 12539 din 18 martie 2010.

Reținând și că reclamantul

s-a declarat de acord cu soluția acordării de măsuri reparatorii prin echivalent

asupra construcției și a terenului aferent apartamentelor ce o compun, dar și în

considerarea argumentelor ce preced, tribunalul a apreciat că lipsa de folosință

pretinsă nu are un suport legal.

Raționamentul expus în

privința reclamantului Ț.G.A. subzistă și este deopotrivă valabil și în ceea ce

o privește pe reclamanta Ț.M., cu mențiunea că aceasta nu justifică dreptul la acordarea

lipsei de folosință pe întreaga perioadă analizată, și din perspectiva faptului

că un asemenea drept ar fi existat numai în măsura care aceasta formula o acțiune

în revendicare prin care să fi solicitat și aceste despăgubiri, în caz contrar,

perceperea fructelor de către pârât fiind întemeiată pe dispozițiile art. 485

C. civ. de la 1864.

Drept urmare, lipsa de

diligență a reclamantei și absența oricărui demers concret până la depunerea notificării

în temeiul Legii nr. 10/2001 și care în nici un caz nu are semnificația unei acțiuni

în revendicare, care să producă efectele prevăzute de art. 487 C. civ., se opune

acordări lipsei de folosință solicitată de reclamantă.

Prin decizia civilă

nr. 249A din 24 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul formulat

de apelanții-reclamanți

Ț.G.A. și Ț.M., a admis cererea de aderare la apel formulată de pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, a schimbat în parte sentința apelată în sensul

că a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 1950-20

ianuarie 2008 și a respins acțiunea în pretenții pentru această perioadă, ca fiind

prescrisă, a admis acțiunea în pretenții formulată de reclamanții Ț.G.A. și Ț.M.

în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și

Municipiul București prin Primarul General, în ceea ce privește perioada 21

ianuarie 2008-18 martie 2010, au fost obligați pârâții, în solidar, la plata către

reclamanți a sumei de 273.382,63 RON reprezentând lipsa de folosință a imobilului

pentru perioada 21 ianuarie 2008-18 martie 2010, au fost obligați pârâții, în solidar,

la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți, în sumă de 8350 RON, au fost

menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Sub aspectul cererii de

aderare la apel, Curtea a reținut că Ministerul Finanțelor Publice acționează

exclusiv ca reprezentant al Statului Român, susținând interesele acestuia în ceea

ce privește lipsa legitimării sale procesuale, invocată și la judecata în fond a

pricinii, excepție respinsă, ca neîntemeiată, de tribunal, în mod corect ț

inând seama că fapta ilicită

invocată este reprezentată de deposedarea de imobil prin Decretul nr. 92/1950, iar

prin sentința civilă nr. 13491/1997 a Judecătoriei sectorului 2 București pronunțată

în Dosarul nr. 9888/1997 s-a reținut cu putere de lucru judecat, pe de-o parte,

că preluarea imobilului s-a făcut fără un titlu valabil, iar pe de altă parte, legitimarea

procesuală a

Statului

Român

, prin

Ministerul Finanțelor

Publice.

A fost considerată ca

eronată susținerea reclamanților privind incidența în speță a deciziei de recurs

în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, prin care s-a statuat asupra altor aspecte decât cele care formează

obiectul prezentei cauze.

În ceea ce privește excepția

prescripției dreptului material la acțiune, Curtea constată că este fondată întrucât

prin cererea dedusă judecății se solicită despăgubiri ce constau în lipsa de folosință

pentru toată perioada deposedării de proprietate

, acțiunea

are un obiect patrimonial,

iar dreptul la acțiune se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul

prevăzut de lege, sens în care dispune art. 1 din Decretul nr. 167/1958.

Art. 8 alin. (1) din Decretul

nr. 167/1958 prevede că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite

prin fapta ilicită, începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau

trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, termenul fiind

acela de 3 ani – termenul general instituit de art. 3 alin. (1) din același act

normativ.

În speță, fapta ilicită

invocată a fost punerea în aplicare a Decretului nr. 92/1950, aspect statuat cu

putere de lucru judecat prin hotărârea pronunțată în revendicarea acestei proprietăți,

dată la care reclamanții au cunoscut atât paguba - preluarea posesiei de către stat

- cât și pe cei care le-au pricinuit-o, respectiv, pârâtul Statul Român, prin autoritățile

acestuia, respectiv C.G.M.B.

Prejudiciul reclamat în

cauză a operat succesiv, lipsa de folosință pretinsă raportându-se la contravaloarea

folosinței (chiria pe piața liberă, dat fiind temeiul delictual al cererii) de care

proprietarul a fost lipsit întrucât nu a avut posesia proprietății sale, iar pentru

actele cu executare succesivă, cum este și perceperea chiriei, curge o prescripție

distinctă pentru fiecare prestație eșalonată în timp, astfel cum dispune art. 12

din Decretul nr. 167/1958.

Prescripția dreptului

la acțiune în repararea prejudiciului descris, va începe să curgă astfel la data

nașterii dreptului la acțiune, potrivit regulii instituite prin art. 7 din Decret.

Curtea constată că c

ererea de acordare a despăgubirilor

este legată în mod necesar de data la care debitorul devine de rea credință (legea

civilă nepermițând solicitarea de restituire a fructelor civile sau a contravalorii

lor anterior acestui moment, cum, de altfel, în mod judicios, s-a arătat și în sentința

apelată, prin raportare la prevederile art. 485 C. civ. de la 1864).

Or, această dată este

cea a promovării acțiunii în revendicare, astfel cum reiese din interpretarea prevederilor

art. 486-487 C. civ. din 1864. Potrivit art. 486 C. civ., „posesorul este de bună

credință când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate,

ale cărui viciuri nu-i sunt cunoscute”, iar art. 487 C. civ. prevede că „el încetează

de a fi cu bună credință din momentul când aceste viciuri îi sunt cunoscute”.

Până în anul 1990 nu era

posibilă formularea acțiunii în revendicare existența regimului anterior de până

în decembrie 1989, fiind asimilată unei cauze de forță majoră, susceptibilă de a

menține acest motiv de suspendare a prescripției extinctive, în temeiul art. 13

lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Acțiunea în revendicare

a fost formulată de reclamantul Ț.G.A. în anul 1997 și de la acest moment s-a născut

dreptul la acțiune în privința despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei

de folosință.

Acțiunea în revendicare

nu a fost însoțită și de o cerere de obligare a pârâților la plata de despăgubiri

în sensul pretins prin cererea de față, astfel încât nu a fost întrerupt cursul

prescripției, în condițiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958,

dacă cererea principală era admisă, conform art. 16 alin. (2), iar, în speță, trebuie

remarcat că reclamantul a avut câștig de cauză, pârâții fiind obligați să îi lase

imobilul în deplină proprietate și posesie.

Excepția prescripției

dreptului la acțiune trebuia admisă de tribunal pentru perioada 1950 – 20

ianuarie 2008, cererea introductivă fiind formulată la data de 21 ianuarie 2011.

Examinând în continuare

criticile formulate de apelanții-reclamanți vizând respingerea pe fond a pretențiilor

deduse judecății pentru perioada în care nu a intervenit prescripția, Curtea a constatat

că

fapta

ilicită constând în deposedarea de imobil prin Decretul nr. 92/1950 a fost stabilită

chiar printr-o hotărâre judecătorească, rămasă irevocabilă.

În mod evident, sunt îndeplinite

și celelalte două condiții ale răspunderii civile delictuale, legătura de cauzalitate

și vinovăția care rezultă din calificarea dată Decretului nr. 95/1950 ca fiind un

act normativ abuziv, neconstituțional, adoptat de autoritățile comuniste ale statului.

Principiul reparării integrale

a prejudiciului cauzat prin deposedarea abuzivă de imobil impune obligarea autorului

faptei ilicite la acoperirea daunelor produse care să vizeze atât prejudiciul efectiv,

cât și beneficiul nerealizat.

Anterior promovării acestei

cereri, prejudiciul decurgând din suprimarea posesiei a fost reparat parțial, prin

restituirea părții din proprietate care se afla în posesia Municipiului București,

sens în care a fost emisă dispoziția nr. 12540 din 18 martie 2010 a Primarului General,

la data de 29 aprilie 2010 fiind încheiat între părți procesul-verbal de predare

primire.

În aplicarea art. 998-999

C. civ., Curtea a reținut că prima instanță trebuia în condițiile de mai sus să

oblige pârâții la plata de despăgubiri, pentru perioada în care dreptul nu s-a prescris,

în limitele cererii formulate de reclamanți, până la data de 18 martie 2010, întrucât

prejudiciul pretins este unul cert și determinat prin raportul de expertiză întocmit

în cauză, împotriva căruia pârâții nu au înțeles să formuleze obiecțiuni.

Lipsa de diligență a creditorului

care nu a întreprins nici un demers pentru redobândirea imobilului în temeiul hotărârii

judecătorești obținute în procesul de revendicare nu poate fi considerată de natură

a-i exonera pe pârâți de răspundere, având în vedere că, anterior obținerii recunoașterii

dreptului de proprietate asupra imobilului prin hotărârea respectivă, dar și ulterior

acestui moment pârâții au înstrăinat părți din acest imobil în temeiul Legii

nr. 112/1995, neînțelegând să respecte cele statuate printr-o sentință civilă definitivă

și irevocabilă care îi obliga să predea imobilul în deplină proprietate și posesie.

De altfel,

Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a statuat în mod constant în jurisprudența sa că neexecutarea de către un

stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia poate

constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanță, consacrat

la art. 6 parag. 1 din Convenție, putându-se aduce atingere în acest mod și dreptului

persoanei la respectarea bunurilor ei, în condițiile în care hotărârea pronunțată

în favoarea ei recunoaște un drept de proprietate sau poate da naștere unei anumite

creanțe care poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1,

mai ales când obligația de a dispune executarea

hotărârii în cauză revine unei autorități administrative(

Metaxas c. Greciei, 8415/02;

Sabin Popescu c. României 2004,

Prodan c. Moldovei, 49806/99).

Nici împrejurarea că reclamanții

nu au înțeles să conteste dispoziția prin care, conform Legii nr. 10/2001, li s-au

acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru părțile înstrăinate din imobil

nu prezintă vreo relevanță în privința temeiniciei pretențiilor la despăgubiri pentru

lipsa de folosință a imobilului, neputându-le lipsi de „suport legal”.

Curtea a constatat că

trebuie înlăturat și argumentul primei instanțe că, în ceea ce privește pe apelanta-reclamantă

T.M., în lipsa formulării de către aceasta a acțiunii în revendicare, ar fi incidente

dispozițiile art. 485 C. civ. care le-ar permite pârâților să culeagă fructele ca

posesori de bună credință, fiind evident că aceștia nu mai pot fi considerați posesori

de bună credință după introducerea acțiuni în revendicare, prin sentința pronunțată

stabilindu-se cu putere de lucru judecat lipsa de valabilitate a unicului titlu

care îi îndreptățea pe pârâți să dețină respectivul imobil.

Împotriva menționatei

decizii au formulat și motivat recurs, în termen legal, pârâții Municipiul București,

prin Primarul General și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice București, pentru motive de nelegalitate

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs formulate, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice București a arătat următoarele:

În mod eronat instanța

a reținut că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are legitimare procesuală

pasivă în prezenta cauză, fiind reiterată excepția lipsei calității procesuale pasive

a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice având în vedere următoarele

considerente:

Calitatea procesuală pasivă

aparține persoanei căreia îi revine obligația ce intră în conținutul raportului

juridic, însă în cauza de față, potrivit legii, nu există obligația proprie a Statului

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de persoană juridică de drept

public, de a plăti către reclamanți contravaloarea lipsei de folosință a imobilului

în litigiu, cu atât mai mult cu cât nu există dovezi ale faptului că în perioada

pentru care se solicită despăgubiri Statul Român a folosit imobilul ce aparține

reclamanților.

De asemenea, nu ne aflăm

nici în ipoteza de la art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, singura prevăzută

de lege în care Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al statului,

poate sta în judecată, atunci când deținătorul imobilului nu a fost identificat,

deoarece din actele existente la dosarul cauzei rezultă faptul că reclamanții au

formulat notificare către Primăria Municipiului București, aceasta fiind și unitatea

deținătoare.

În speța dedusă judecații,

ne aflăm într-o situație de excepție, în care interesele Statului Român nu sunt

reprezentate în instanță de către Ministerul Finanțelor Publice, ci, de către unitatea

administrativ teritorială în patrimoniul căreia a intrat imobilul în cauză.

În consecință, această

instituție ar trebui să suporte despăgubirile pentru lipsa de folosință și nu Ministerul

Finanțelor Publice care stă în calitate de reprezentant al Statului Român numai

în „raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi

și obligații”, situație care nu se regăsește în speța de față.

În ceea ce privește excepția

prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților, în mod nejustificat

instanța de apel a apreciat că acțiunea nu este prescriptibilă pentru perioada 21

ianuarie 2008-18 martie 2010, câtă vreme prin sentința civilă nr. 13491 din 12

noiembrie 1997, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Judecătoria sectorului

2 București, s-a dispus obligarea pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și Consiliul General al Municipiului București să lase în deplină proprietate

și liniștită posesie imobilul situat în București, Bd. D.

Termenul de prescripție

este de 3 ani, iar reclamanții aveau posibilitatea să solicite acordarea contravalorii

lipsei de folosință de la data pronunțării sentinței, 12 noiembrie 1997, dată la

care reclamanților li s-a recunoscut dreptul de proprietate cu privire la imobilul

în litigiu prin admiterea acțiunii în revendicare, însă aceștia nu au înțeles să

pună în executare sentința civilă menționată, aspect care nu este imputabil recurentului,

și nici nu au mai întreprins vreun demers concret în scopul redobândirii imobilului,

alegând calea reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001.

Întrucât de la data pronunțării

sentinței civile mai sus menționate, respectiv 12 noiembrie 1997, și data introducerii

prezentei acțiuni, respectiv 21 ianuarie 2011, au trecut mai mult de 3 ani, a fost

depășit termenul de prescripție de 3 ani, acțiunea de față fiind prescrisă.

Sub aspectul condițiilor

ce trebuie îndeplinite pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, se menționează

că, dacă există vreo culpă, aceasta în niciun caz nu poate fi imputată Ministerului

Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român.

Niciuna din condițiile

prevăzute de art. 998-999 C. civ. nu este întrunită în speța de față, întrucât nu

există o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, nu există un raport de cauzalitate

dintre fapta ilicită și prejudiciu și nici vinovăție.

Prin Legea nr. 112/1995

s-a stabilit natura măsurilor reparatorii pe care le pot obține foștii proprietari,

fără a se acorda posibilitatea obținerii de despăgubiri pentru lipsa de folosință.

De asemenea, prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 s-au stabilit măsurile reparatorii

pe care le pot obține foștii proprietari ai imobilelor preluate fără titlu de către

stat, prin urmare, nu este prevăzută prin lege posibilitatea foștilor proprietari

de a solicita despăgubiri și pentru lipsa de folosință a imobilelor preluate de

către stat.

Reclamanții s-au declarat

de acord cu soluția acordării de măsuri reparatorii prin echivalent a construcției

și a terenului aferent apartamentelor ce o compun, motiv pentru care solicitarea

reclamanților de acordare a contravalorii lipsei de folosință nu are temei legal.

Referitor la cheltuielile

de judecată se solicită aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

deoarece cuantumul acordat este mare, respectiv suma de 3427,42 RON, având în vedere

faptul că cheltuielile de judecată urmează a fi acordate numai în măsura în care

constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real efectuate.

Cuantumul onorariului

avocațial precum și onorariu de expert cuvenit trebuie cenzurat prin prisma proporționalității

sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse cât și cu valoarea pricinii,

motiv pentru care apreciază că cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către

instanța este nejustificat.

Mai mult, recurentul nu

a dat dovadă de rea-credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului

și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor

de judecată, astfel încât se impune diminuarea cheltuielilor de judecată acordate,

având în vedere faptul că cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către

instanța de apel este nejustificat.

În dezvoltarea motivelor

de recurs formulate, pârâtul Municipiul București, prin Primarul General a arătat

următoarele:

Soluția instanței de apel

de obligare a recurentului în solidar cu Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant

al statului, la plata sumei de 273.382,63 RON reprezentând lipsa de folosință a

imobilului litigios pentru perioada 21 ianuarie 2008-18 martie 2010, este contrară

legii, în condițiile în care în speța de față nu există și nu a fost probată existența

unei fapte ilicite a Municipiului București care să fi cauzat un prejudiciu apelanților

reclamanți.

Aprecierea instanței de

apel că fapta ilicită a constat în deposedarea de imobil prin Decretul nr. 92/1950,

deposedare care a fost stabilită prin hotărâre judecătorească irevocabilă, nu reprezintă

o faptă ilicită în sensul dispozițiilor art. 998-999 C. civ. nici în privința Statului

Român și, cu atât mai puțin, în privința Municipiului București, singurul aspect

stabilit prin hotărârea judecătorească respectivă fiind acela al preluării abuzive

a imobilului litigios, prin efectul aplicării Decretului nr. 92/1950, iar nu o faptă

ilicită.

De asemenea, restituirea

în anul 2010 a unei părți din imobil de către recurent, în temeiul Legii nr. 10/2001,

nu reprezintă o recunoaștere a unei eventuale fapte ilicite săvârșite de Municipiul

București și o reparare parțială a unui eventual prejudiciu, ci numai o soluționare

administrativă a unei cereri (notificare) formulată în temeiul unei legi (Legea

nr. 10/2001).

O eventuală faptă ilicită

și un eventual prejudiciu trebuie să privească, pentru perioada 2008 - 2010, doar

partea de imobil neînstrăinată și nu întregul imobilul litigios, mai ales că în

apel nu a fost admisă proba cu înscrisuri constând în copia dosarului administrativ

format în temeiul Legii nr. 10/2001.

Se susține că în prezenta

speță nu există și nu a fost probată o eventuală faptă ilicită a Municipiului București.

Analizând recursurile

formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acestea

sunt nefondate, pentru următoarele considerente comune:

Instanța de apel a făcut

o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materie de răspundere civilă delictuală,

menționate în art. 998 -999 C. civ.

Reclamanții sunt titularii

dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în sensul art. 480 C.

civ. și dețin un bun în sensul Convenției europene a drepturilor omului și libertăților

fundamentale, dreptul lor de proprietate fiind dovedit prin sentința civilă nr.

13491 din 12 noiembrie 1997, devenită irevocabilă prin neapelare, prin care imobilul

în litigiu le-a fost restituit integral în proprietate.

Împrejurarea că reclamanții

au urmat ulterior procedura legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001, pentru

a redobândi ceea ce deja aveau în patrimoniu, este lipsit de relevanță din perspectiva

protecției dreptului de proprietate, deoarece un demers ulterior pentru valorificarea

aceluiași drept nu are consecințe juridice asupra dreptului deja dobândit, care

trebuie protejat.

Prin sentința civilă

nr. 13491 din 12 noiembrie 1997 a Judecătoriei sectorului 2 București s-a statuat

cu autoritate de lucru judecat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în

mod abuziv în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Prin urmare, în patrimoniul

reclamanților s-a produs un prejudiciu ca urmare a actului samavolnic al Statului

Român asupra proprietății reclamanților, aceștia fiind deposedați de bunul lor fără

o dreaptă și prealabilă despăgubire. Această deposedare abuzivă constituie fapta

ilicită în raport de care, în temeiul dreptului comun, reprezentat de prevederile

art. 998 - 999 C. civ., reclamanții pot solicita despăgubiri.

În lipsa reglementării

în legile speciale a posibilității de obținere a unor astfel de despăgubiri, constând

în contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, sunt aplicabile prevederile

dreptului comun, astfel încât este nefondată susținerea recurenților că nu există

temei legal pentru acest tip de despăgubire.

Cu privire la persoana

care are calitate procesuală pasivă în această cauză, adică la persoana vinovată

de producerea prejudiciului, acesta este Statul Român, cel care a realizat actul

samavolnic al naționalizării în anul 1950, cât și Municipiul București, care a încălcat

dreptul de proprietate al reclamanților atunci când a dispus înstrăinarea unei părți

din imobil, deși nu mai avea un drept de dispoziție asupra imobilului, întrucât

acesta fusese restituit foștilor proprietari prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Potrivit

art. 12 alin. (1) al

Legii nr. 213/2008, pentru ca Statul Român să aibă calitate procesuală pasivă, este

necesar ca imobilul în litigiu să aparțină domeniului public sau privat al statului

sau să fi fost dat în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităților

administrației publice centrale și locale, a altor instituții publice de interes

național, județean sau local, caz în care, astfel cum se menționează în art. 12

alin. (4) al aceleiași legi „în litigiile referitoare la dreptul de proprietate

asupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligația să arate instanței

cine este titularul dreptului de proprietate, potrivit prevederilor C. proc. civ.”.

Cum imobilul în litigiu

a fost preluat abuziv de către stat și s-a aflat în domeniul privat al statului

și în administrarea Municipiului București, Statul Român poate sta în judecată în

prezenta cauză, în calitate de pârât, în temeiul art. 12 alin. (1) și (4).

Împrejurarea că legea

specială de reparație, Legea nr. 10/2001, desemnează ca unitate deținătoare altă

entitate juridică decât Statul Român pentru a emite dispoziția prin care sunt acordate

măsuri reparatorii este lipsită de relevanță în acțiunea de față, care se întemeiază

pe dreptul comun.

Întrucât, potrivit dreptului

comun în materie de răspundere civilă delictuală, Statul Român răspunde pentru faptele

proprii, fiind subiect de obligații, reprezentarea sa în proces se va realiza de

către Ministerul Finanțelor Publice, fiind stabilită în art. 25 din Decretul nr.

31/1954 în care se menționează că „statul este persoană juridică în raporturile

în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații.

El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazul în

care legea stabilește anume alte organe în acest scop”.

De asemenea, calitate

procesual pasivă are și unitatea administrativ-teritorială care, în temeiul

art. 21 al Legii nr. 215/2001, este persoană juridică de drept public, cu capacitate

juridică deplină și patrimoniu propriu, este titulară a drepturilor și obligațiilor

ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului

public și privat în care aceasta este parte, precum și din raporturile cu alte persoane

fizice sau juridice, în condițiile legii. Municipiul București are personalitate

juridică proprie și va răspunde pentru modul defectuos în care și-a îndeplinit obligațiile

legale rezultate din dreptul de administrare a bunurilor din domeniul privat al

statului.

Dovada faptelor ilicite

constând în preluarea abuzivă a imobilului în litigiu și înstrăinarea fără drept

a unei părți din imobil, cât și a vinovăției pârâților, s-a realizat prin sentința

civilă nr. 13491/1997 a Judecătoriei sectorului 2 București și prin dispoziția

nr. 12539 din 18 octombrie 2010 emisă de Primarul Municipiului București, în care

au fost constatate aceste fapte.

Deși recurentul Municipiul

București susține că prin sentința civilă nr. 13491/1997 a Judecătoriei sectorului

2 București nu se constată că este vorba despre un fapt ilicit, ci numai împrejurarea

că preluarea a fost abuzivă, această apărare este nefondată întrucât deposedarea

abuzivă de proprietate constituie un fapt ilicit, care atrage răspunderea civilă

delictuală a statului.

În ceea ce privește prejudiciul

și legătura de cauzalitate, acestea rezultă din lipsirea de bun începând din anul

1950 până în anul 1997, când reclamanții și-au redobândit dreptul de proprietate

și se datorează atât preluării fără drept a imobilului, cât și imposibilității punerii

în posesie ca urmare a vânzării unei părți din imobil de către Municipiul București,

ulterior pronunțării hotărârii judecătorești de restituire a imobilului către reclamanți.

Deși reclamanții nu au

inițiat procedura de executare silită în temeiul sentinței civile nr. 13491 din

12 noiembrie 1997 a Judecătoriei sectorului 2 București, devenită irevocabilă, care

constituie titlu executoriu, această atitudine pasivă nu poate fi sancționată câtă

vreme, de la momentul rămânerii definitive a acestei sentințe, pârâților le incumba

obligația de predare a imobilului care se putea realiza în principal de bună voie,

executarea silită fiind o posibilitate subsecventă.

Potrivit art. 485 C.

civ. „

Posesorul

nu câștigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credință; la cazul contrariu,

el este dator de a înapoia productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-l

revendică”.

Odată cu rămânerea irevocabilă

a sentinței civile nr. 13491 din 12 noiembrie 1997 a Judecătoriei sectorului 2 București,

nu mai exista nici un dubiu asupra titularului drept de proprietate, astfel încât

Statul Român a devenit din acel moment doar un posesor al imobilului, deci nu mai

era îndreptățit să culeagă fructele, întrucât trebuia să restituie bunul fostului

proprietar. Cu toate acestea, fiind de rea-credință, a continuat să încaseze chirie

în această calitate, deci să culeagă fructele imobilului, prin intermediul Municipiului

București.

Mai mult, Municipiul București,

în calitate de administrator al bunurilor statului posesor, a dispus asupra unei

părți din imobil, încheind contracte de vânzare-cumpărare cu chiriașii, ceea ce

a făcut ca bunul să nu mai poată fi restituit în natură integral către foștii proprietari.

Întrucât singura condiție

pe care o impune art. 485 C. civ. pentru restituirea fructelor este aceea ca posesorul

să fie de rea-credință, este nerelevantă atitudinea pasivă a proprietarului în a

solicita aceste fructe și dobândește importanță faptul că, deși avea obligația de

a restitui în natură imobilul, deci de a preda posesia, posesorul nu și-a îndeplinit

această obligație, ceea ce îl transformă într-un posesor de rea-credință, căruia

îi revine obligația de a restitui fructele culese, respectiv chiria încasată, de

la momentul rămânerii definitive a sentinței civile nr. 13491/1997 a Judecătoriei

sectorului 2 București.

Întrucât la data formulării

prezentei acțiunii, 21 ianuarie 2011, reclamanții au ieșit din pasivitate și și-au

exprimat dorința de a fi despăgubiți pentru lipsa de folosință a bunului lor, în

temeiul răspunderii civile delictuale, în mod corect instanța de apel a calculat

acest prejudiciu începând cu 3 ani anterior datei de 21 ianuarie 2011, adică de

la 21 ianuarie 2008 și până la momentul în care le-a fost predat parțial imobilul,

adică 18 martie 2010, făcând aplicarea art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958

conform căruia

dreptul

la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost

exercitat în termenul stabilit în lege, care este cel de 3 ani, potrivit art. 3

alin. (1) al aceluiași decret.

Întrucât culegerea fructelor

civile constituie o activitate cu executare succesivă, iar în art. 12 din Decretul

nr. 167/1958 se prevede că „Î

n cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive,

dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o

prescripție deosebită”, este greșită susținerea recurentului statul român prin Ministerul

Finanțelor Publice că prezenta acțiune este prescrisă, motivată de faptul că dreptul

la acțiune s-ar fi născut de la data restituirii dreptului de proprietate către

reclamanți prin sentința civilă nr. 13491 din 12 noiembrie 1997, dată de la care

au trecut mai mult de 3 ani.

Ca atare, reclamanții

sunt îndreptățiți să obțină chiriile care au fost percepute de pârâți în intervalul

de 3 ani reprezentând termenul de prescripție, deci să recupereze fructele civile

care li se cuveneau, cu titlul de despăgubiri.

Recurentul Municipiul

București arată că o eventuală faptă ilicită și un eventual prejudiciu trebuie să

privească, pentru perioada 2008 - 2010, doar partea de imobil neînstrăinată și nu

întregul imobilul litigios, astfel că, în mod greșit, instanța de apel a acordat

despăgubiri pentru întregul imobil.

Această susținere este

nefondată întrucât reclamanților le-a fost restituit în natură întregul imobil prin

sentința civilă nr. 13491/1997 a Judecătoriei sectorului 2 București, iar faptul

că Municipiul București a înstrăinat o parte a imobilului în condițiile în care

nu mai putea dispune de bun, constituie o faptă ilicită pentru care trebuie să răspundă.

Această răspundere subzistă

și după înstrăinarea apartamentelor către chiriași întrucât pârâții au primit prețul

rezultat din vânzare, care s-a distribuit, în temeiul art. 9 alin. (5) și art. 13

alin. (6) lit. a) din Legea nr. 112/1995, între Ministerul Finanțelor Publice și

Municipiul București.

Cererea de reducere a

cheltuielilor de judecată în sumă de 3427,42 RON, formulată în temeiul art. 274

alin. (3) C. proc. civ. este argumentată de recurentul Municipiul București prin

cuantumul mare al acesteia, prin susținerea că aceste cheltuieli nu erau necesare

și nu au fost în mod real efectuate.

Cererea se privește ca

nefondată deoarece apelanții au dovedit plata sumei de 3427,42 RON prin chitanța

depusă în dosarul de apel, iar cuantumul acestei sume nu poate fi considerat ca

fiind excesiv de mare în raport de valoarea pricinii și de munca îndeplinită de

avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de pârâții Municipiul București, prin Primarul General și

de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală

a Finanțelor Publice București împotriva deciziei nr. 249A din 24 octombrie 2013

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 9 octombrie 2014.