ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2307/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2307/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 6380/3/2011,

reclamantul W.W., prin mandatar N.S., a chemat în judecată pe pârâții Statul roman

și M.F.P. solicitând obligarea acestora la plata prețului de piață al

imobilului situat în București, sector 5, inclusiv subsolul-spațiu liber în

suprafața de 18,50 mp, ap. 1, ap. 2, ap. 4 și suprafața de 105,73 mp teren, cât

și contravaloarea lipsei de folosință a imobilului naționalizat, precum și la

plata cheltuielilor de judecată.

În

motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul solicitat a fost proprietatea

autoarei sale W.S., al cărei moștenitor este, astfel cum rezultă din actul de

proprietate autentificat din 1935 și transcris în 1935 de Tribunalul Ilfov, Sectia

notariat, acesta fiind preluat în mod abuziv de stat, prin Decretul nr. 92/1950,

la poziția 8312 t.

În drept,

cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998-999, 1073 C. civ., art. 11,

20, 41,44 din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană pentru

Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 1 din

Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., art. 17 din Declarația Universala a Drepturilor

Omului.

Reclamantul

a formulat cerere modificatoare, prin care a solicitat introducerea în cauză în

calitate de pârât și a Municipiului București prin primar general, solicitând

obligarea acestui pârât, alături de Statul Roman prin M.F.P. și a M.F.P., la

plata prețului de piață al imobilului în litigiu, cât și la contravaloarea

lipsei de folosință a acestui imobil pentru perioada 1950 - 27 ianuarie 2011 precum

și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr.

2408 din 21 decembrie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

excepția inadmisibilității și a respins acțiunea formulată

de reclamantul W.W. în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin M.F.P., ca

inadmisibilă, a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților M.F.P.

și a Municipiului București reprezentat prin primarul general și a respins

acțiunea formulată de către reclamant în contradictoriu cu pârâții M.F.P. și

Municipiului București, reprezentat prin primarul general, ca fiind formulată

împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă.

Pentru a adopta

această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

În c

eea ce privește solicitarea de obligare a pârâtului Statul

român reprezentat prin M.F.P. la plata contravalorii imobilului corespunzătoare

valorii de circulație, s-a reținut că este inadmisibilă, față de existența

procedurii speciale de obținere a măsurilor reparatorii pentru imobilele

preluate în mod abuziv de către stat în perioada regimului comunist și de

aplicarea principiului general specialia generali derogant.

Tribunalul

a constatat că în ceea ce privește posibilitatea foștilor proprietari sau a

moștenitorilor acestora de a obține direct despăgubiri de la Statul român, în

temeiul dispozițiilor de drept comun, respectiv ale dispozițiilor Convenției

Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a

pronunțat prin Decizia nr. 27/2011 soluționând un recurs în interesul legii,

stabilind că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele

preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd

măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva

statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.

Având în vedere

dispozițiile art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ. potrivit cărora

deciziile pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție în

soluționarea recursului în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe,

Tribunalul a constatat inadmisibilitatea capătului de cerere având ca obiect

obligarea Statului român la plata contravalorii imobilului ce se pretinde că a

aparținut autoarei reclamantului.

În ceea ce privește

cererea de obligare a pârâtului Statul român la plata contravalorii lipsei de

folosință a imobilului, calculată de la data preluării abuzive de către stat și

până la data sesizării instanței,

27 ianuarie 2011,

Tribunalul a constatat, de asemenea, caracterul inadmisibil, reclamantul

nefiind titularul unui «bun» în sensul Convenției Europene a Drepturilor

Omului.

Tribunalul a reținut

jurisprudența constantă a C.E.D.O., privind

noțiunea

de "bun",

dezvoltată în interpretarea art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului

în cauzele Prințul Hans Adam II de Lichtenstein c. Germaniei, Străin și alții

c. României, Sebastian Taub c. României, Athanasiu Marshall c. României, Czaran

și Grofcsik c. României, Penția și Penția c. României, Ionescu și Mihăilă c.

României și hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții c.

României, potrivit căreia, existența unui "bun actual" presupune

existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să

se recunoască direct ori indirect dreptul de proprietate al reclamantului iar

"speranța legitimă" presupune ca o creanță să aibă valoare

patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.

Raportând

aceste considerații desprinse din jurisprudența C.E.D.O. la situația din cauza

de față, Tribunalul a constatat că reclamantul nu are în patrimoniul său un

"bun actual", dreptul de proprietate asupra imobilului litigios

ieșind din patrimoniul autoarei lor ca urmare a preluării de către stat prin Decretul

nr. 92/1950, nemaifiind posibilă restituirea efectivă a acestuia și reintrarea

în patrimoniul foștilor proprietari, aceștia putând beneficia de un drept la

despăgubire, în măsura în care au urmat procedurile prevăzute de legislația cu

caracter reparator adoptată în materia imobilelor naționalizate, în lipsa unui

act prin care vechiul drept de proprietate să fie recunoscut neputându-se

pretinde nici despăgubiri pentru pretinsa lipsă de folosință.

În ceea

ce privește excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților M.F.P. și a

Municipiului București, reprezentat prin primarul general, s-a reținut că î

ntr-un litigiu c

alitatea procesuală pasivă presupune existența unei

identități între persoana chemată în judecată și cel care este subiect pasiv în

raportul juridic dedus judecății, și că obiectul acțiunii de față îl reprezintă

obligarea pârâților la plata contravalorii imobilului ce se susține că a

aparținut autoarei reclamantului și la plata contravalorii lipsei de folosință

a acestuia.

Cum prin

Decretul nr. 92/1950 imobilele au fost preluate în proprietatea Statului,

Tribunalul a constatat că nu se poate pretinde de la M.F.P. și de la Municipiul

București, contravaloarea imobilului și a lipsei de folosință a acestuia, cele

două entități chemate în judecată neavând nici un drept asupra imobilului.

Împotriva

acestei sentinței a declarat apel reclamantul

W.W., iar prin Decizia nr. 288/A din

data de 11 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins apelul, ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Prin contractul de

vânzare - cumpărare autentificat din 16 februarie 1935 de Tribunalul Ilfov, Secția

Notariat, W.S., autoarea reclamantului W.W., a cumpărat un imobil compus din

„teren viran pentru construcție, din imobilul situat în București, în suprafață

totală de 151,75 mp.

La poziția 8312 din

Anexa la Decretul nr. 92/1950 figurează W.S., cu 3 apartamente din București,

(fila 61 din dosarul de fond).

Reclamantul W.W. a

formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, înregistrată la B.E.J., E. și P.

din 12 noiembrie 2001 și la Primăria Municipiului București, prin care a

solicitat restituirea imobilului situat în București, sector 5 compus dintr-o

clădire cu destinația de locuință cuprinzând 4 apartamente.

Din adresa din 21

septembrie 2012 emisă de Primăria Municipiului București, Serviciul analiză

notificări Legea nr. 10/2001 reiese faptul că Dosarul administrativ nr. 19939

nu este soluționat până în prezent.

În ceea ce privește

criticile referitoare la respingerea acțiunii promovate în contradictoriu cu

pârâtul Statul român prin M.F.P., ca inadmisibilă, instanța de apel a

considerat că sunt nefondate, prima instanță făcând o corectă aplicare în cauză

a deciziei în interesul Legii nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție precum și a considerentelor exprimate de instanța supremă în

această decizie.

S-a statuat că prin

acțiunea de față

reclamantul W.W. solicită,

direct pe calea unei

acțiuni distincte întemeiate pe dispozițiile dreptului comun și ale art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenție, obligarea Statului român prin M.F.P. la

plata valorii de piață a imobilului proprietatea autoarei sale, ce a fost

preluat prin Decretul nr. 92/1950, astfel încât decizia în interesul legii menționată

mai sus este aplicabilă, fiind reținut în mod corect de prima instanță că cererea

nu poate fi primită, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.

În ceea ce privește

critica prin care s-a susținut că excepția inadmisibilității acțiunii vine în

contradicție cu dispozițiile art. 20 din Constituția României potrivit cărora,

în caz de conflict între legile interne și pactele și tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, are prioritate

norma internațională, instanța de apel a reținut că apelantul-reclamant nu a

învederat prin cererea de apel motivele pentru care apreciază că dispozițiile

speciale incidente în cauza de față nu sunt compatibile cu dispozițiile

relevante din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România

(împreună cu Protocoalele sale adiționale) prin Legea nr. 30/1994.

Referitor la critica

prin care apelantul-reclamant a susținut că respingerea, ca inadmisibilă a

acțiunii, fără administrarea probatoriului constând în expertizele tehnice

pentru calcularea valorii de circulație a imobilului și a contravalorii lipsei

de folosință de la momentul naționalizării până la data introducerii acțiunii, instanța

de apel a reținut că instanța de fond a asigurat echitatea procesului,

concluzie la care a ajuns prin aplicarea jurisprudenței C.E.D.O. dată în

interpretarea art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, s-a avut în

vedere hotărârea pronunțată de C.E.D.O. în cauza Faimblat c. României (c

ererea nr. 23.066/02,

hotărârea din 13 ianuarie 2009,

publicată în M. Of. nr. 141 din 06 martie 2009) - în care a

cțiunea

având ca

obiect constatarea nelegalității naționalizării a fost respinsă ca

inadmisibilă, instanțele motivând că reclamantul ar fi trebuit să urmeze

procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001. În cauza respectivă,

Curtea europeană a constatat că respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii în

constatare pe motiv că reclamantul trebuia să urmeze procedura prevăzută de

Legea nr. 10/2001 reprezintă o ingerință în dreptul de acces la o instanță

judecătorească, ingerință care: - era prevăzută de Legea nr. 10/2001, care a

implementat o procedură administrativă prealabilă; - urmărea un scop legitim, însă

nu era proporțională, întrucât, până la data pronunțării asupra acțiunii în

constatare, nu fusese pronunțată nicio decizie administrativă ca răspuns la

notificare. În acea cauză, Curtea europeană a arătat că respingerea, ca

inadmisibilă, a acțiunii nu prezintă prin ea însăși o problemă din perspectiva

Convenției dacă, în circumstanțele concrete ale speței, procedura prevăzută de

Legea nr. 10/2001 apare drept o cale de atac efectivă. Or, verificând eficiența

acestei proceduri, Curtea europeană a constatat că reclamantul din acea cauză

nu avea, la acel moment, niciun mijloc efectiv de a promova acțiuni în fața

unei instanțe judecătorești, și că o astfel de acțiune în restituire va putea

fi considerată drept o cale de atac eficientă în sensul Convenției, de la data

de 12 noiembrie  2007, când a fost publicată în M. Of. Decizia nr. 20/2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Aplicând

în cauza de față considerentele hotărârii C.E.D.O., menționate mai sus, din

perspectiva d

eciziei

în interesul Legii

nr. 20/2007 pronunțate de Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin care s-a decis că instanțele

judecătorești au plenitudinea de competență de a statua asupra fondului

cererilor de restituire a imobilelor naționalizate, chiar și în ipoteza

absenței unui răspuns din partea autorităților administrative, instanța de apel

a constatat că, la momentul introducerii acțiunii de față, reclamantul W.W.

beneficia de o cale de atac efectivă în dreptul intern, respectiv poate formula

acțiune în contradictoriu cu entitatea investită cu soluționarea notificării din

2001 (Dosar administrativ nr. 19939), prin care să solicite soluționarea pe

fond a acestei notificări, în conformitate cu decizia în interesul Legii nr. 20/2007.

Prin

urmare, respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii prin care reclamantul solicită

obligarea Statului român la plata valorii de piață a imobilului preluat prin

Decretul de naționalizare, nu-i

încalcă dreptul la un proces echitabil,

deoarece calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins

este una efectivă, având în vedere faptul că Legea nr. 10/2001 prevede

condițiile în care persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se

recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate

abuziv de către stat.

În ceea ce privește

criticile apelantului referitoare la respingerea acțiunii promovate în

contradictoriu cu pârâții Municipiul București și M.F.P., ca fiind introdusă

împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, au fost respinse, ca

nefondate, pentru următoarele considerente:

În mod corect

tribunalul a respins solicitarea de obligare a pârâților la plata contravalorii

fructelor constând în lipsa de folosință a imobilului în perioada 1950-la zi,

întemeiat în drept atât pe dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1

la Convenție, cât și pe dispozițiile art. 998-999 și 1074 C. civ., pentru lipsa

calității procesuale pasive, reținându-se că fructele unui bun se cuvin

proprietarului, ca un efect normal al exercitării dreptului de proprietate.

Prin urmare, acțiunea privind restituirea contravalorii fructelor o are

proprietarului bunului, iar calitate procesuală pasivă o are posesorul bunului.

Acțiunea fiind

întemeiată de reclamant pe dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție, instanța a constatat că în mod corect tribunalul a analizat dacă

reclamantul are un „bun” în accepțiunea textului convențional.

În ceea

ce privește conținutul noțiunii de „bun”, s-a reținut că în mod corect

tribunalul s-a raportat la hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții c. României (cererile

nr. 30767/05 și nr. 3380/06, hotărârea din 12 octombrie 2010), în care instanța

europeană a decis că reclamantele nu aveau un „bun actual” asupra

apartamentului în litigiu, deoarece nu dețineau nicio hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă prin care instanțele să le fi recunoscut dreptul de

proprietate și care să fi dispus în mod explicit restituirea imobilului prin

dispozitivul hotărârii, dispozitiv care să poată fi învestit cu formulă

executorie pentru restituirea apartamentului, ci numai un drept la compensare,

care pretinde în egală măsură respectarea exigențelor articolului 1 din

Protocolul nr. 1.

Plecând de la aceste

premise teoretice, instanța de apel a statuat că reclamantul nu deține o

hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care să i se fi

recunoscut dreptul de proprietate, astfel că acesta nu are un „bun actual” în

sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 ci, cel mult, se poate prevala de o creanță

condiționată, întrucât problema îndeplinirii condițiilor legale pentru a se

constata îndreptățirea sa la obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea

nr. 10/2001 urmează să fie analizată în cadrul soluționării notificării

formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.

În mod corect a

reținut tribunalul că pârâții

Municipiul București și M.F.P.

nu au calitate

procesuală pasivă, deoarece imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr.

92/1950, iar reclamantul neavând recunoscută calitatea de proprietar, la data

sesizării instanței de față, nu poate solicita restituirea contravalorii

fructelor.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul W.W., invocând în drept dispozițiile art.

art. 304 pct. 9 C. proc. civ, susținând următoarele critici:

Atât decizia cât și

sentința sunt nelegale și netemeinice deoarece excepția inadmisibilității

nu există, aceasta nefiind prevăzută de nicio normă substanțială sau

procedurală în materie, venind în contradicție cu dispozițiile art. 21 din

Constituția României care consacra accesul liber la justiție ca drept

fundamental, prevăzut în art. 6 din Convenția Europeană.

Apreciază recurentul

reclamant că respingerea cererii, ca inadmisibilă, reprezintă o încălcare a

dreptului de acces la instanța consacrat de art. 6 din C.E.D.O. și că este

greșită soluția tribunalului de a respinge de plano cererea de chemare în judecată,

ca inadmisibilă, atâta vreme cât nu s-a administrat un probatoriu.

Recurentul solicită respingerea

excepției lipsei calității procesual pasive a pârâților M.F.P. și Municipiul

București prin primarul general deoarece în urma preluării abuzive a imobilului

de către stat acesta a fost lipsit de un important atribut al dreptului de

proprietate și anume exercitarea dreptului de folosința deoarece parații care au

preluat și posedat în mod abuziv imobilul în litigiu au obligația de a restitui

fructele de la data preluării acestuia.

Prejudiciul creat

reclamantului constă în lipsirea acestuia de exercitarea concreta a dreptului

de folosința pentru imobilul preluat abuziv de stat prin Decretul nr. 92/1950.

Preluarea și deținerea

abuziva a imobilului a generat imposibilitatea reclamantului de a se bucura de

imobilul care îi aparținea și de care a fost lipsit o perioada foarte mare de

timp, parații asumându-și riscul de a păstra un bun pentru care nu justificau

dreptul de proprietate și niciunul dintre atributele acestui drept.

Potrivit jurisprudenței

constante a C.E.D.O. simpla restituire a bunului revendicat sau acordarea de măsuri

reparatorii sub forma de despăgubiri nu este suficientă pentru repararea

tuturor consecințelor violării dreptului de proprietate suferite de proprietar

de bunul său impunându-se acordarea de despăgubiri bănești constând în lipsa de

folosința pentru perioada în care proprietarului i s-a încălcat dreptul de

proprietate.

Mai susține că în

speță trebuie respectat principiul disponibilității reclamantului care are

dreptul sa aleagă calea valorificării drepturilor sale, respectiv pe drept

comun, cum este cazul în speță sau în baza unor legi speciale. Legea nr. 10/2001

astfel cum a fost modificată și completată este o legislație generatoare a unui

nou drept de proprietate protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O.

Analizând hotărârea

atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente în

cauză, Înalta Curte constatăcă recursul nu este fondat pentru următoarele

considerente:

Prin acțiunea

introductivă de instanță și modificată ulterior, întemeiată pe dispozițiile

dreptului comun, reclamantul

W.W. a chemat în

judecată pe pârâții Municipiului București prin primar general, Statul roman

prin M.F.P. și M.F.P. solicitând obligarea acestora la plata prețului de piață

al imobilului situat în București, sector 5, inclusiv subsolul-spațiu liber în

suprafața de 18,50 mp, ap. 1, ap. 2, ap. 4 și suprafața de 105,73 mp teren, cât

și contravaloarea lipsei de folosință a acestui imobilului naționalizat prin

Decretul nr. 92/1950, ce a aparținut autoarei sale W.S., precum și la plata

cheltuielilor de judecată, în drept fiind invocate dispozițiile art. 998-999,

1073 C. civ., art. 11, 20, 41, 44 din Constituția României, art. 6 din

Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., art. 17 din Declarația

Universala a Drepturilor Omului.

Reclamantul W.W. a

formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat

restituirea imobilului situat în București, sector 5 compus dintr-o clădire cu

destinația de locuință cuprinzând 4 apartamente, iar prin adresa din 21

septembrie 2012 emisă de Primăria Municipiului București- Serviciul analiză

notificări Legea nr. 10/2001 se menționează că Dosarul administrativ nr. 19939

nu este soluționat până în prezent.

Problema de drept

care se pune în speță, aceea dacă există posibilitatea de a se cere despăgubiri

în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor

temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, a fost dezlegată în

recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of. al României nr. 120 din 17

februarie 2012, fiind așadar aplicabilă în cauză și obligatorie pentru

instanțe, potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Prin decizia în

interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 s-a stabilit că acțiunile în

acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv,

imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii

prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului

român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție și ale art. 13 din Convenție, sunt

inadmisibile.

Astfel, prin decizia

menționată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus

derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în

favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea

specială și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor

omului, aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă

vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții

persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent

constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul

specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau

în concurs cu legea specială.

În ceea ce privește

concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, se constată că

jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției

adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru

restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în Cauza

Păduraru împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea

statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie

bunurile preluate anterior ratificării Convenției.

Dacă Convenția nu

impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost

adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și

coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și

incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare

a acestei soluții.

Or, în această

materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor

reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Prin urmare,

exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa

în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în

mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte

regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea

de măsuri reparatorii.

Cu privire la acest

aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative

prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului

de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în cauză

Maria Atanasiu și alții împotriva României (parag. 115).

Raportat la aceste

considerente ale Deciziei în interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie  2011,

rezultă că, apreciind asupra obligativității parcurgerii procedurii prevăzute

de legea specială de reparație pentru plata despăgubirilor, procedura

execuțională a Titlului VII al Legii nr. 247/2005, cu consecința

imposibilității folosirii căii dreptului comun pentru obținerea de despăgubiri

bănești pentru imobilul ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, instanțele

anterioare au pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a principiului

specialia generalibus derogant.

Așadar, recunoașterea

altui raport juridic decât cel stabilit de legea specială în materia

despăgubirilor la care reclamantul este îndreptățit potrivit Legii nr. 10/2001

ar echivala cu nesocotirea prevederilor legistației speciale.

Cu privire la

criticile vizând respingerea solicitării de obligare a pârâților la plata

lipsei de folosință a imobilului în litigiu este de reținut că reclamantul nu

este titularul unui „bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și

nu poate pretinde o asemenea despăgubire pentru imobil, atâta vreme cât nu

există o hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă care să îi

recunoască vreun drept de proprietate al imobilului ce se susține că a ieșit

din patrimoniul autoarei sale și a intrat în patrimoniul statului.

În ceea

ce privește conținutul noțiunii de „bun”, se constată că în mod corect

instanțele fondului s-au raportat la hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții c.

României din 12 octombrie 2010, în care instanța europeană a decis că

reclamantele nu aveau un „bun actual” asupra apartamentului în litigiu,

deoarece nu dețineau nicio hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă

prin care instanțele să le fi recunoscut dreptul de proprietate și care să fi

dispus în mod explicit restituirea imobilului prin dispozitivul hotărârii, dispozitiv

care să poată fi învestit cu formulă executorie pentru restituirea

apartamentului, ci numai un drept la compensare, care pretinde în egală măsură

respectarea exigențelor art. 1 din Protocolul nr. 1.

Mai

mult, potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 (legea specială),

decizia, sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a

imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia.

Pârâții Municipiul

București și M.F.P.

nu

au calitate procesuală pasivă în cauză față de împrejurarea că imobilul a fost

preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, iar reclamantul neavând

recunoscută calitatea de proprietar, la data sesizării instanței, nu poate

solicita restituirea contravalorii fructelor.

În concluzie, întrucât

imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidența

Legii nr. 10/2001, iar acțiunea de față a fost introdusă de reclamant după

intrarea în vigoare a acestei legi, în mod corect instanțele anterioare au avut

în vedere, în mod prioritar, dispozițiile legii speciale de reparație, reținând

că în condițiile existenței unei legi speciale de reparație, a cărei procedură este

obligatoriu de urmat pentru obținerea măsurilor reparatorii, reclamantul nu își

pot valorifica pretențiile referitoare la imobilul litigios pe calea dreptului

comun. Altfel spus, acțiunea în despăgubiri bănești promovată pe calea

dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este

inadmisibilă, conform statuărilor obligatorii din Decizia în interesul Legii

nr. 27/2011.

Având în vedere

considerentele expuse, reținând că nu sunt întrunite cerințele cazului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul reclamantului, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul W.W. împotriva Deciziei nr. 288/A

din data de 11 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 septembrie 2014.