ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2307/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 6380/3/2011, reclamantul W.W., prin mandatar N.S., a chemat în judecată pe pârâții Statul roman și M.F.P. solicitând obligarea acestora la plata prețului de piață al imobilului situat în București, sector 5, inclusiv subsolul-spațiu liber în suprafața de 18,50 mp, ap. 1, ap. 2, ap. 4 și suprafața de 105,73 mp teren, cât și contravaloarea lipsei de folosință a imobilului naționalizat, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul solicitat a fost proprietatea autoarei sale W.S., al cărei moștenitor este, astfel cum rezultă din actul de proprietate autentificat din 1935 și transcris în 1935 de Tribunalul Ilfov, Sectia notariat, acesta fiind preluat în mod abuziv de stat, prin Decretul nr. 92/1950, la poziția 8312 t. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998-999, 1073 C. civ., art. 11, 20, 41,44 din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., art. 17 din Declarația Universala a Drepturilor Omului. Reclamantul a formulat cerere modificatoare, prin care a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârât și a Municipiului București prin primar general, solicitând obligarea acestui pârât, alături de Statul Roman prin M.F.P.

și a M.F.P., la plata prețului de piață al imobilului în litigiu, cât și la contravaloarea lipsei de folosință a acestui imobil pentru perioada 1950 - 27 ianuarie 2011 precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 2408 din 21 decembrie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea formulată de reclamantul W.W. în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin M.F.P., ca inadmisibilă, a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților M.F.P. și a Municipiului București reprezentat prin primarul general și a respins acțiunea formulată de către reclamant în contradictoriu cu pârâții M.F.P.

și Municipiului București, reprezentat prin primarul general, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă. Pentru a adopta această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele: În c eea ce privește solicitarea de obligare a pârâtului Statul român reprezentat prin M.F.P. la plata contravalorii imobilului corespunzătoare valorii de circulație, s-a reținut că este inadmisibilă, față de existența procedurii speciale de obținere a măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv de către stat în perioada regimului comunist și de aplicarea principiului general specialia generali derogant.

Tribunalul a constatat că în ceea ce privește posibilitatea foștilor proprietari sau a moștenitorilor acestora de a obține direct despăgubiri de la Statul român, în temeiul dispozițiilor de drept comun, respectiv ale dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin Decizia nr. 27/2011 soluționând un recurs în interesul legii, stabilind că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.

Având în vedere dispozițiile art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. potrivit cărora deciziile pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, Tribunalul a constatat inadmisibilitatea capătului de cerere având ca obiect obligarea Statului român la plata contravalorii imobilului ce se pretinde că a aparținut autoarei reclamantului. În ceea ce privește cererea de obligare a pârâtului Statul român la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului, calculată de la data preluării abuzive de către stat și până la data sesizării instanței, 27 ianuarie 2011, Tribunalul a constatat, de asemenea, caracterul inadmisibil, reclamantul nefiind titularul unui «bun» în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Tribunalul a reținut jurisprudența constantă a C.E.D.O., privind noțiunea de "bun", dezvoltată în interpretarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Prințul Hans Adam II de Lichtenstein c. Germaniei, Străin și alții c. României, Sebastian Taub c. României, Athanasiu Marshall c. României, Czaran și Grofcsik c. României, Penția și Penția c. României, Ionescu și Mihăilă c. României și hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții c. României, potrivit căreia, existența unui "bun actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct ori indirect dreptul de proprietate al reclamantului iar "speranța legitimă" presupune ca o creanță să aibă valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.

Raportând aceste considerații desprinse din jurisprudența C.E.D.O. la situația din cauza de față, Tribunalul a constatat că reclamantul nu are în patrimoniul său un "bun actual", dreptul de proprietate asupra imobilului litigios ieșind din patrimoniul autoarei lor ca urmare a preluării de către stat prin Decretul nr. 92/1950, nemaifiind posibilă restituirea efectivă a acestuia și reintrarea în patrimoniul foștilor proprietari, aceștia putând beneficia de un drept la despăgubire, în măsura în care au urmat procedurile prevăzute de legislația cu caracter reparator adoptată în materia imobilelor naționalizate, în lipsa unui act prin care vechiul drept de proprietate să fie recunoscut neputându-se pretinde nici despăgubiri pentru pretinsa lipsă de folosință.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților M.F.P. și a Municipiului București, reprezentat prin primarul general, s-a reținut că î ntr-un litigiu c alitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana chemată în judecată și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății, și că obiectul acțiunii de față îl reprezintă obligarea pârâților la plata contravalorii imobilului ce se susține că a aparținut autoarei reclamantului și la plata contravalorii lipsei de folosință a acestuia. Cum prin Decretul nr. 92/1950 imobilele au fost preluate în proprietatea Statului, Tribunalul a constatat că nu se poate pretinde de la M.F.P. și de la Municipiul București, contravaloarea imobilului și a lipsei de folosință a acestuia, cele două entități chemate în judecată neavând nici un drept asupra imobilului.

Împotriva acestei sentinței a declarat apel reclamantul W.W., iar prin Decizia nr. 288/A din data de 11 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul, ca nefondat, având în vedere următoarele considerente: Prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 16 februarie 1935 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, W.S., autoarea reclamantului W.W., a cumpărat un imobil compus din „teren viran pentru construcție, din imobilul situat în București, în suprafață totală de 151,75 mp. La poziția 8312 din Anexa la Decretul nr. 92/1950 figurează W.S., cu 3 apartamente din București, (fila 61 din dosarul de fond). Reclamantul W.W. a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, înregistrată la B.E.J., E. și P. din 12 noiembrie 2001 și la Primăria Municipiului București, prin care a solicitat restituirea imobilului situat în București, sector 5 compus dintr-o clădire cu destinația de locuință cuprinzând 4 apartamente.

Din adresa din 21 septembrie 2012 emisă de Primăria Municipiului București, Serviciul analiză notificări Legea nr. 10/2001 reiese faptul că Dosarul administrativ nr. 19939 nu este soluționat până în prezent. În ceea ce privește criticile referitoare la respingerea acțiunii promovate în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin M.F.P., ca inadmisibilă, instanța de apel a considerat că sunt nefondate, prima instanță făcând o corectă aplicare în cauză a deciziei în interesul Legii nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție precum și a considerentelor exprimate de instanța supremă în această decizie. S-a statuat că prin acțiunea de față reclamantul W.W. solicită, direct pe calea unei acțiuni distincte întemeiate pe dispozițiile dreptului comun și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, obligarea Statului român prin M.F.P.

la plata valorii de piață a imobilului proprietatea autoarei sale, ce a fost preluat prin Decretul nr. 92/1950, astfel încât decizia în interesul legii menționată mai sus este aplicabilă, fiind reținut în mod corect de prima instanță că cererea nu poate fi primită, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.

În ceea ce privește critica prin care s-a susținut că excepția inadmisibilității acțiunii vine în contradicție cu dispozițiile art. 20 din Constituția României potrivit cărora, în caz de conflict între legile interne și pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, are prioritate norma internațională, instanța de apel a reținut că apelantul-reclamant nu a învederat prin cererea de apel motivele pentru care apreciază că dispozițiile speciale incidente în cauza de față nu sunt compatibile cu dispozițiile relevante din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România (împreună cu Protocoalele sale adiționale) prin Legea nr. 30/1994.

Referitor la critica prin care apelantul-reclamant a susținut că respingerea, ca inadmisibilă a acțiunii, fără administrarea probatoriului constând în expertizele tehnice pentru calcularea valorii de circulație a imobilului și a contravalorii lipsei de folosință de la momentul naționalizării până la data introducerii acțiunii, instanța de apel a reținut că instanța de fond a asigurat echitatea procesului, concluzie la care a ajuns prin aplicarea jurisprudenței C.E.D.O. dată în interpretarea art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, s-a avut în vedere hotărârea pronunțată de C.E.D.O. în cauza Faimblat c. României (c ererea nr. 23.066/02, hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în M. Of.

nr. 141 din 06 martie 2009) - în care a cțiunea având ca obiect constatarea nelegalității naționalizării a fost respinsă ca inadmisibilă, instanțele motivând că reclamantul ar fi trebuit să urmeze procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001. În cauza respectivă, Curtea europeană a constatat că respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii în constatare pe motiv că reclamantul trebuia să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 reprezintă o ingerință în dreptul de acces la o instanță judecătorească, ingerință care: - era prevăzută de Legea nr. 10/2001, care a implementat o procedură administrativă prealabilă; - urmărea un scop legitim, însă nu era proporțională, întrucât, până la data pronunțării asupra acțiunii în constatare, nu fusese pronunțată nicio decizie administrativă ca răspuns la notificare.

În acea cauză, Curtea europeană a arătat că respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii nu prezintă prin ea însăși o problemă din perspectiva Convenției dacă, în circumstanțele concrete ale speței, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 apare drept o cale de atac efectivă. Or, verificând eficiența acestei proceduri, Curtea europeană a constatat că reclamantul din acea cauză nu avea, la acel moment, niciun mijloc efectiv de a promova acțiuni în fața unei instanțe judecătorești, și că o astfel de acțiune în restituire va putea fi considerată drept o cale de atac eficientă în sensul Convenției, de la data de 12 noiembrie 2007, când a fost publicată în M. Of. Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Aplicând în cauza de față considerentele hotărârii C.E.D.O., menționate mai sus, din perspectiva d eciziei în interesul Legii nr. 20/2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin care s-a decis că instanțele judecătorești au plenitudinea de competență de a statua asupra fondului cererilor de restituire a imobilelor naționalizate, chiar și în ipoteza absenței unui răspuns din partea autorităților administrative, instanța de apel a constatat că, la momentul introducerii acțiunii de față, reclamantul W.W. beneficia de o cale de atac efectivă în dreptul intern, respectiv poate formula acțiune în contradictoriu cu entitatea investită cu soluționarea notificării din 2001 (Dosar administrativ nr. 19939), prin care să solicite soluționarea pe fond a acestei notificări, în conformitate cu decizia în interesul Legii nr. 20/2007.

Prin urmare, respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii prin care reclamantul solicită obligarea Statului român la plata valorii de piață a imobilului preluat prin Decretul de naționalizare, nu-i încalcă dreptul la un proces echitabil, deoarece calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă, având în vedere faptul că Legea nr. 10/2001 prevede condițiile în care persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat.

În ceea ce privește criticile apelantului referitoare la respingerea acțiunii promovate în contradictoriu cu pârâții Municipiul București și M.F.P., ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, au fost respinse, ca nefondate, pentru următoarele considerente: În mod corect tribunalul a respins solicitarea de obligare a pârâților la plata contravalorii fructelor constând în lipsa de folosință a imobilului în perioada 1950-la zi, întemeiat în drept atât pe dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, cât și pe dispozițiile art. 998-999 și 1074 C. civ., pentru lipsa calității procesuale pasive, reținându-se că fructele unui bun se cuvin proprietarului, ca un efect normal al exercitării dreptului de proprietate.

Prin urmare, acțiunea privind restituirea contravalorii fructelor o are proprietarului bunului, iar calitate procesuală pasivă o are posesorul bunului. Acțiunea fiind întemeiată de reclamant pe dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanța a constatat că în mod corect tribunalul a analizat dacă reclamantul are un „bun” în accepțiunea textului convențional.

În ceea ce privește conținutul noțiunii de „bun”, s-a reținut că în mod corect tribunalul s-a raportat la hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții c. României (cererile nr. 30767/05 și nr. 3380/06, hotărârea din 12 octombrie 2010), în care instanța europeană a decis că reclamantele nu aveau un „bun actual” asupra apartamentului în litigiu, deoarece nu dețineau nicio hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care instanțele să le fi recunoscut dreptul de proprietate și care să fi dispus în mod explicit restituirea imobilului prin dispozitivul hotărârii, dispozitiv care să poată fi învestit cu formulă executorie pentru restituirea apartamentului, ci numai un drept la compensare, care pretinde în egală măsură respectarea exigențelor articolului 1 din Protocolul nr. 1. Plecând de la aceste premise teoretice, instanța de apel a statuat că reclamantul nu deține o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care să i se fi recunoscut dreptul de proprietate, astfel că acesta nu are un „bun actual” în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 ci, cel mult, se poate prevala de o creanță condiționată, întrucât problema îndeplinirii condițiilor legale pentru a se constata îndreptățirea sa la obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 urmează să fie analizată în cadrul soluționării notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.

În mod corect a reținut tribunalul că pârâții Municipiul București și M.F.P. nu au calitate procesuală pasivă, deoarece imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, iar reclamantul neavând recunoscută calitatea de proprietar, la data sesizării instanței de față, nu poate solicita restituirea contravalorii fructelor. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul W.W., invocând în drept dispozițiile art. art. 304 pct. 9 C. proc. civ, susținând următoarele critici: Atât decizia cât și sentința sunt nelegale și netemeinice deoarece excepția inadmisibilității nu există, aceasta nefiind prevăzută de nicio normă substanțială sau procedurală în materie, venind în contradicție cu dispozițiile art. 21 din Constituția României care consacra accesul liber la justiție ca drept fundamental, prevăzut în art. 6 din Convenția Europeană.

Apreciază recurentul reclamant că respingerea cererii, ca inadmisibilă, reprezintă o încălcare a dreptului de acces la instanța consacrat de art. 6 din C.E.D.O. și că este greșită soluția tribunalului de a respinge de plano cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă, atâta vreme cât nu s-a administrat un probatoriu. Recurentul solicită respingerea excepției lipsei calității procesual pasive a pârâților M.F.P. și Municipiul București prin primarul general deoarece în urma preluării abuzive a imobilului de către stat acesta a fost lipsit de un important atribut al dreptului de proprietate și anume exercitarea dreptului de folosința deoarece parații care au preluat și posedat în mod abuziv imobilul în litigiu au obligația de a restitui fructele de la data preluării acestuia.

Prejudiciul creat reclamantului constă în lipsirea acestuia de exercitarea concreta a dreptului de folosința pentru imobilul preluat abuziv de stat prin Decretul nr. 92/1950. Preluarea și deținerea abuziva a imobilului a generat imposibilitatea reclamantului de a se bucura de imobilul care îi aparținea și de care a fost lipsit o perioada foarte mare de timp, parații asumându-și riscul de a păstra un bun pentru care nu justificau dreptul de proprietate și niciunul dintre atributele acestui drept. Potrivit jurisprudenței constante a C.E.D.O. simpla restituire a bunului revendicat sau acordarea de măsuri reparatorii sub forma de despăgubiri nu este suficientă pentru repararea tuturor consecințelor violării dreptului de proprietate suferite de proprietar de bunul său impunându-se acordarea de despăgubiri bănești constând în lipsa de folosința pentru perioada în care proprietarului i s-a încălcat dreptul de proprietate.

Mai susține că în speță trebuie respectat principiul disponibilității reclamantului care are dreptul sa aleagă calea valorificării drepturilor sale, respectiv pe drept comun, cum este cazul în speță sau în baza unor legi speciale. Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată și completată este o legislație generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O. Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constatăcă recursul nu este fondat pentru următoarele considerente: Prin acțiunea introductivă de instanță și modificată ulterior, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, reclamantul W.W.

a chemat în judecată pe pârâții Municipiului București prin primar general, Statul roman prin M.F.P. și M.F.P. solicitând obligarea acestora la plata prețului de piață al imobilului situat în București, sector 5, inclusiv subsolul-spațiu liber în suprafața de 18,50 mp, ap. 1, ap. 2, ap. 4 și suprafața de 105,73 mp teren, cât și contravaloarea lipsei de folosință a acestui imobilului naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, ce a aparținut autoarei sale W.S., precum și la plata cheltuielilor de judecată, în drept fiind invocate dispozițiile art. 998-999, 1073 C. civ., art. 11, 20, 41, 44 din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., art. 17 din Declarația Universala a Drepturilor Omului.

Reclamantul W.W. a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea imobilului situat în București, sector 5 compus dintr-o clădire cu destinația de locuință cuprinzând 4 apartamente, iar prin adresa din 21 septembrie 2012 emisă de Primăria Municipiului București- Serviciul analiză notificări Legea nr. 10/2001 se menționează că Dosarul administrativ nr. 19939 nu este soluționat până în prezent. Problema de drept care se pune în speță, aceea dacă există posibilitatea de a se cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of.

al României nr. 120 din 17 februarie 2012, fiind așadar aplicabilă în cauză și obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Prin decizia în interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 s-a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și ale art. 13 din Convenție, sunt inadmisibile.

Astfel, prin decizia menționată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, se constată că jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate anterior ratificării Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii. Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în cauză Maria Atanasiu și alții împotriva României (parag.

115). Raportat la aceste considerente ale Deciziei în interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, rezultă că, apreciind asupra obligativității parcurgerii procedurii prevăzute de legea specială de reparație pentru plata despăgubirilor, procedura execuțională a Titlului VII al Legii nr. 247/2005, cu consecința imposibilității folosirii căii dreptului comun pentru obținerea de despăgubiri bănești pentru imobilul ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, instanțele anterioare au pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a principiului specialia generalibus derogant. Așadar, recunoașterea altui raport juridic decât cel stabilit de legea specială în materia despăgubirilor la care reclamantul este îndreptățit potrivit Legii nr. 10/2001 ar echivala cu nesocotirea prevederilor legistației speciale.

Cu privire la criticile vizând respingerea solicitării de obligare a pârâților la plata lipsei de folosință a imobilului în litigiu este de reținut că reclamantul nu este titularul unui „bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și nu poate pretinde o asemenea despăgubire pentru imobil, atâta vreme cât nu există o hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă care să îi recunoască vreun drept de proprietate al imobilului ce se susține că a ieșit din patrimoniul autoarei sale și a intrat în patrimoniul statului.

În ceea ce privește conținutul noțiunii de „bun”, se constată că în mod corect instanțele fondului s-au raportat la hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții c. României din 12 octombrie 2010, în care instanța europeană a decis că reclamantele nu aveau un „bun actual” asupra apartamentului în litigiu, deoarece nu dețineau nicio hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care instanțele să le fi recunoscut dreptul de proprietate și care să fi dispus în mod explicit restituirea imobilului prin dispozitivul hotărârii, dispozitiv care să poată fi învestit cu formulă executorie pentru restituirea apartamentului, ci numai un drept la compensare, care pretinde în egală măsură respectarea exigențelor art. 1 din Protocolul nr. 1. Mai mult, potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 (legea specială), decizia, sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia.

Pârâții Municipiul București și M.F.P. nu au calitate procesuală pasivă în cauză față de împrejurarea că imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, iar reclamantul neavând recunoscută calitatea de proprietar, la data sesizării instanței, nu poate solicita restituirea contravalorii fructelor. În concluzie, întrucât imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidența Legii nr. 10/2001, iar acțiunea de față a fost introdusă de reclamant după intrarea în vigoare a acestei legi, în mod corect instanțele anterioare au avut în vedere, în mod prioritar, dispozițiile legii speciale de reparație, reținând că în condițiile existenței unei legi speciale de reparație, a cărei procedură este obligatoriu de urmat pentru obținerea măsurilor reparatorii, reclamantul nu își pot valorifica pretențiile referitoare la imobilul litigios pe calea dreptului comun.

Altfel spus, acțiunea în despăgubiri bănești promovată pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este inadmisibilă, conform statuărilor obligatorii din Decizia în interesul Legii nr. 27/2011. Având în vedere considerentele expuse, reținând că nu sunt întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantului, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul W.W. împotriva Deciziei nr. 288/A din data de 11 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2014.