ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 912/2015

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1084 din 20 mai 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 34166/3/2006 a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților SC A. SA, Ș.E. și Municipiul București, prin primarul general și a fost admisă în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată și completată, formulată de reclamanții A.G. și P.R.I. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primarul general, SC A. SA și Ș.E.. S-a constatat că imobilul din București, sector 2 a fost preluat de stat fără titlu valabil. Totodată, s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind revendicarea imobilului situat în București, sectorul 2, formulat de reclamanți în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primarul general, SC A. SA și Ș.E.

și s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamanților privind acordarea cheltuielilor de judecată. Reclamanții au fost obligați la plata către pârâta Ș.E. a sumei de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat. Pentru a se pronunța astfel, instanța de judecată a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 09 octombrie 2006, sub nr. 34166/3/2006, reclamanții A.G., A.N. și A.P.R.I.E.

au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primarul general, SC A. SA și S.E., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate: nulitatea absolută a titlului de proprietate al statului, preluarea abuzivă, fără titlu valabil, a imobilului situat în București, sector 2, cu efect declarativ, retroactiv, de la data preluării abuzive prin Decretul nr. 92/1950 și Decretul nr. 2/1952; inexistența dreptului de proprietate al statului și păstrarea calității de coproprietar avută la data deposedării abuzive a autorilor contestatorilor, A.E.

și K.I., transmisă și retransmisă succesoral, în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 8, art. 10 și art. 11 alin 1 și 2 din Constituția României de la 1948, art. 480-481 C. civ., art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și art. 2 (1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005; să oblige pârâții la restituirea în deplină proprietate și posesie către reclamanți a imobilului situat în București, sector 2, compus din teren în suprafață de 1.669 mp și două corpuri de clădire : A (subsol, parter și etaj) și B (parter și etaj ), conform art. 480, art. 481 și art. 973 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, și art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și să oblige pârâții la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 286 din 20 februarie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind nulitatea absolută a titlului de proprietate al statului, a admis excepția autorității de lucru judecat, a respins capătul de cerere privind nulitatea absolută a titlului de proprietate al statului ca fiind inadmisibil, a respins în rest acțiunea pentru autoritate de lucru judecat și a obligat reclamanții la plata cheltuielilor de judecată către pârâta S.E. în cuantum de 1.500 lei. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a calificat, mai întâi, cererea și a reținut că primul capăt de cerere cuprinde, în realitate, două solicitări și anume constatarea nulității absolute a titlului de proprietate a statului și analizarea valabilității titlului statului cu privire la imobilul în litigiu.

Cu privire la prima solicitare, instanța a reținut că aceasta este inadmisibilă, deoarece titlul statului este reprezentat de Decretul nr. 92/1950 și Decretul nr. 2/1952, care nu reprezintă acte juridice ce pot fi sancționate cu nulitatea absolută. În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat, instanța a reținut că, prin sentința civilă nr. 103 din 31 ianuarie 2002, pronunțată în Dosarul nr. 4655/2000, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a soluționat o cerere care avea același obiect. Deși cererea nu a fost formulată în mod identic, scopul urmărit de reclamanți în ambele acțiuni a fost acela de a se constata că statul nu a avut un titlu valabil cu privire la imobilul în litigiu, preluarea acestuia de către stat fiind abuzivă și, pe cale de consecință, constatându-se preferabilitatea titlului reclamanților, să fie admisă acțiunea în revendicare, în contradictoriu cu pârâții.

În ceea ce privește identitatea de cauză, adică fundamentul raportului juridic dedus judecății, prima instanță a constatat că în ambele cauze cererile reclamanților au fost analizate prin prisma acelorași temeiuri juridice, respectiv Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 2/1952, art. 480, 481 C. civ., Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 6 din Legea nr. 213/1998 și Legea nr. 10/2001. Prin Decizia nr. 120 din 14 februarie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți. S-a avut în vedere că, și în ipoteza în care ar fi primită susținerea apelanților, în sensul că instanța a fracționat în mod greșit primul capăt de cerere, acest demers nu a prejudiciat partea, atâta vreme cât apelanții înșiși precizează, în mod expres, că primul capăt de cerere cuprinde trei sintagme sinonime, alternative, folosite în practica judiciară și al căror unic scop este cercetarea valabilității titlului statului.

Raportând aceste susțineri la soluția pronunțată de prima instanță, pe excepția autorității de lucru judecat, s-a constatat, că scopul final urmărit prin acest prim capăt de cerere a fost cercetarea valabilității titlului statului, în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998. Or, tocmai această cerere a fost avută în vedere de către prima instanță, care a constatat că, în cadrul primului proces, instanțele au analizat acest aspect și au reținut valabilitatea titlului statului și, prin urmare, apelanții susținând eronat că instanța trebuia să cerceteze această cerere. În ceea ce privește acțiunea în revendicare propriu-zisă, instanța de fond a reținut corect, identitatea de obiect și cauză, având în vedere că scopul ambelor acțiuni a fost acela al redobândirii imobilului, ca urmare a valorificării aceluiași drept de proprietate al autorilor reclamanților, prin constatarea preferabilității titlului pe care aceștia l-au exhibat.

Susținerea apelanților, în sensul că se invocă titluri diferite, în primul proces actul de partaj voluntar din 16 iulie 1945, iar în cauză de față Ordonanța de adjudecare definitivă nr. 10243 din 13 iulie 1932, jurnal 16986, emisă de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat și transcrisă sub nr. 10243 din 13 iulie 1928, nu are relevanță, câtă vreme prima acțiune a fost respinsă pe fond și nu pentru lipsa calității procesuale active. Faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în considerentele Deciziei nr. 420 din 25 ianuarie 2005, că actul de partaj voluntar nu face dovada calității procesuale active, nu schimbă cu nimic situația, deoarece ceea ce intră în puterea lucrului judecât este dispozitivul hotărârii, iar nu considerentele.

Nemodificând hotărârile instanțelor inferioare, instanța supremă a confirmat soluția fondului, care a intrat, în acest fel, în puterea lucrului judecat. S-a mai reținut, că, în mod corect, instanța de fond a constatat că există identitate de cauză și prin raportare la temeiurile de drept invocate în ambele dosare. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A.G., A.N. și P.R.I.E., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Prin Decizia civilă nr. 9656 din 25 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanții A.G., A.N. și A.P.R.I.E., a casat Decizia nr. 120 din 14 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și sentința nr. 286 din 20 februarie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și a trimis cauză spre rejudecare Tribunalului București.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut următoarele: Prima instanță a soluționat pricina pe excepțiile inadmisibilității capătului de cerere privind nulitatea absolută a titlului statului, pe care l-a respins în consecință și autorității de lucru judecat, respingând în rest acțiunea reclamanților pentru autoritate de lucru judecat. Pentru petitele privind analizarea valabilității titlului statului și în revendicare, s-a apreciat că, în speță, operează excepția autorității de lucru judecât în raport de sentința civilă nr. 103 din 31 ianuarie 2002 pronunțată de Tribunalul București, în Dosarul nr. 4655/2004, prin care s-a soluționat o cerere având același obiect.

Instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, reținând că, chiar dacă ar fi primită susținerea apelanților, în sensul că instanța a fracționat în mod greșit primul capăt de cerere, acest demers nu i-a prejudiciat, atâta vreme cât apelanții înșiși au precizat, în mod expres, că primul capăt de cerere cuprinde 3 sintagme sinonime, al căror unic scop este cercetarea valabilității titlului statului, precum și că, pentru soluționarea capetelor de cerere privind valabilitatea titlului statului și acțiunea în revendicare propriu-zisă, prima instanță era ținută de hotărârile anterioare, câtă vreme acestea au soluționat pricina prin raportarea expresă la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, de identitatea de obiect și cauză, precum și de scopul ambelor acțiuni, acela al redobândirii imobilului, ca urmare a valorificării aceluiași drept de proprietate al autorilor reclamanților, prin constatarea preferabilității titlului pe care aceștia l-au exhibat.

Prin urmare, instanța de apel a reținut corect că cererea de chemare în judecată a reclamanților are două petite și anume constatarea nevalabilității titlului statului și revendicarea imobilului în litigiu, deoarece, calificarea juridică a acțiunii civile se face în raport de motivarea sa, de către instanța de judecată, în exercitarea rolului ei activ, care poate fi diferită de cea dată de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, și față de care apreciază asupra capetelor de cerere cu care a fost învestită să judece.

Instanța de recurs a constatat că, din motivarea acțiunii introductive de instanță, nu rezultă că reclamanții au învestit instanța cu o cerere în constatarea nulității absolute a titlului statului asupra imobilului în litigiu, respectiv a Decretelor nr. 92/1950 și nr. 2/1952, cum greșit a reținut prima instanță, ci cu capetele de cerere privind nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu și în revendicarea aceluiași imobil situat în București, sector 2, compus din teren în suprafață de 1.669 mp și două corpuri de clădire A și B, conform art. 480, 481 și 973 C. civ., art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a apreciat că, instanța de apel a reținut, însă, greșit, că pentru capetele de cerere privind nevalabilitatea titlului statului și în revendicarea imobilului în litigiu operează excepția autorității de lucru judecată față de sentința nr. 10331 ianuarie 2002 pronunțată în Dosarul nr. 4655/2002 de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. În raport de dispozițiile art. 1201 C. civ., s-a reținut că, în primul proces, instanța a fost învestită cu o acțiune având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996, pentru corpul B al imobilului situat în București, sectorul 2 și obligarea pârâților 1 și 2 (respectiv Consiliul General al Municipiului București și Primăria Municipiului București, prin primarul general) să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, compus din 2 corpuri de clădire și terenul aferent în suprafață de 1.450 m.p.

și pe pârâta S.E., să lase în deplină proprietate și posesie corpul B de clădire și terenul aferent de la aceeași adresă. Prin urmare, primul capăt de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu nu s-a constituit în capăt de cerere în primul proces, ce a făcut obiectul Dosarului nr. 4655/2000 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, astfel că în mod greșit instanțele de fond și apel au reținut, în privința acestui capăt de cerere, că operează autoritatea de lucru judecat față de sentința civilă nr. 103 din 31 ianuarie 2002. În ceea ce privește capătul de cerere privind revendicarea imobilului în litigiu, s-a constatat că acesta a făcut obiectul atât al primului proces, cât și al procesului de față.

Însă, în primul proces, prima instanță și instanța de apel, prin sentința civilă nr. 103 din 31 ianuarie 2002, pronunțată de Tribunalul București și, respectiv, Decizia nr. 461 din 20 noiembrie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au soluționat pricina pe fond, respingând acțiunea reclamanților și respectiv, menținând soluția primei instanțe, însă instanța de recurs a soluționat pricina prin respingerea recursului pe excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, reținând ca reclamanții, în motivarea acțiunii, au susținut că imobilul revendicat a aparținut autorilor lor în baza actului de partaj voluntar din 16 iulie 1945, transcris la Tribunalul Ilfov, Secția Notariat; că „acest înscris nu este suficient pentru a fi făcută dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, în lipsa actului juridic inițial prin care a fost dobândit un atare drept” și că „rezultă că reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor lor, deci nu și-au dovedit calitatea procesuală activă”.

Prin urmare, prin decizia pronunțată în recurs, acțiunea a fost respinsă pe excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, iar celelalte critici privind fondul litigiului nu au mai fost analizate, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului raporturilor juridice dintre părți. Instanța de recurs a reținut că, deși există identitate de obiect și părți între cele două litigii, nu există identitate de cauză, întrucât, în proces, cauza nu se identifică cu scopul urmărit de părți. Scopul este diferit de cauză, deoarece el se referă la rezultatul urmărit de reclamant prin proces, pe când cauza este faptul juridic sau material care constituie temeiul legal al dreptului pretins, aceasta fiind rațiunea și justificarea obiectului cerut.

Cauza este diferită și de obiectul acțiunii ce constă în dreptul pretins, iar în cadrul acțiunii în revendicare acesta este dreptul de proprietate, a cărui recunoaștere se urmărește prin proces. Temeiul dreptului pretins, care înseamnă cauza, poate fi calitatea de succesor sau un act translativ de proprietate. Or, tocmai distincția dintre dreptul cerut (obiectul acțiunii) și cauză acestuia dă posibilitatea ca același drept să poată fi pretins printr-o nouă acțiune, dacă temeiul raportului juridic este altul.

În speță, în privința capătului de cerere în revendicare, s-a reținut că nu există identitate de cauză între cele două procese, deoarece, în primul proces, reclamanții au invocât ca temei al dreptului lor de proprietate actul de partaj din 16 iulie 1945, transcris la Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, iar în prezentul litigiu au invocat ca temei legal al dreptului pretins Ordonanța de adjudecare definitivă nr. 10243 din 13 iulie 1932, Jurnalul nr. 16986, emisă de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat în Dosarul nr. 15567/1928, transcrisă sub nr. 10243 din 13 iunie 1928. De aceea, s-a apreciat că, în mod greșit au reținut instanțele de fond și apel că, față de sentința civilă nr. 103 din 31 ianuarie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, operează autoritatea de lucru judecat.

Constatând că prima instanță și instanța de apel greșit au soluționat pricina fără să intre în cercetarea fondului, potrivit art. 312 alin. (3) C. proc. civ., a fost admis recursul, au fost casate decizia civilă recurată și sentința civilă apelată și a fost trimisă cauză spre rejudecare la Tribunalul București, cu ocazia rejudecării urmând a se avea în vedere toate mijloacele de apărare invocate de părți. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 34166/3/2006, la data de 14 aprilie 2010. La data de 26 mai 2010, pârâta SC A. SA a depus la dosar completare la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii atât din perspectiva apărărilor făcute pe excepții cât și din perspectiva apărărilor făcute pe fondul cauzei și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

A invocat excepția autorității de lucru judecat pentru capătul de cerere având ca obiect nevalabilitatea titlului statului, excepția lipsei calității procesuale pasive a SC A. SA, Ș.E. și Municipiul București cu privire la capătul de cerere în revendicare, precum și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., având în vedere incidența în cauză a Legii nr. 1/2009 privind modificarea și completarea Legii nr. 10/2001. De asemenea, pârâta a invocat excepția dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului teren și construcție situate în București, sector 2, prin efectul prescripției achizitive de 10 ani, în temeiul dispozițiilor art. 1895 C. civ., precum și excepția dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în baza erorii comune și invincibile.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. La aceeași dată, pârâta SC A. SA a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat ca, în cazul în care va fi admisa acțiunea reclamanților, să se dispună obligarea reclamanților la plata despăgubirilor pentru sporul de valoare adus imobilului în litigiu prin îmbunătățirile necesare și utile efectuate, pe care le-a estimat la suma de 550.000 lei, valoarea despăgubirilor urmând a fi stabilita la valoarea actualizata a cheltuielilor, pe baza expertizei s-a solicitat a fi administrata în cauza, cu precizarea ca solicitarea ca suma să fie actualizata cu indicele de inflație la data plații efective; acordarea unui drept de retenție până la plata integrala a sumei ce face obiectul primului capăt de cerere.

De asemenea, pârâta-reclamantă SC A. SA a formulat în conformitate cu dispozițiile art. 60 și urm. C. proc. civ., cerere de chemare în garanție a A.V.A.S., pentru ca, în cazul în care va fi admisă acțiunea reclamanților, chemata în garanție să fie obligată să plătească societății pârâte contravaloarea imobilului situat București, sector 2, format din construcții și teren, la valoarea actuala de circulație a acestuia, pe care o estimam la 12.000.000 lei, suma ce solicită a fi actualizată cu indicele de inflație la data plății efective și să plătească, în conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ., cheltuielile de judecată ocazionate de acest proces. La data de 31 august 2010, pârâta S.E.

a formulat completare la întâmpinare, cerere reconvențională și cerere de chemare în garanție. Prin completarea la întâmpinare, s-a arătat că se solicită, în fond, după casare, respingerea acțiunii pe excepții, iar în măsura în care nu se vor reține aceste excepții, pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată. În subsidiar, numai în măsura în care se va admite acțiunea, s-a solicitat admiterea cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție, cu cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale. Prin încheierea de ședință din data de 06 septembrie 2010, tribunalul a dispus introducerea în cauză în calitate de chemat în garanție a M.F.P. La data de 08 noiembrie 2010, reclamanții-pârâți A.G., A.N., Atanasiu P.R.I.

au depus la dosar cerere precizatoare-completatoare a acțiunii principale, prin care au solicitat constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului situat în București, sectorul 2, cu efect declarativ, retroactiv de la data preluării abuzive prin Decretul nr. 92/1950 și Decretul nr. 2/1952, a inexistentei titlului statului și a păstrării calității de proprietar avută de autorii reclamanților A.E. și K.I. la data deposedării, ca drept vechi, drept câștigat.

Reclamanții au invocat prezumția irefragabilă de adevăr a sentinței civile nr. 349 din 18 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 46809/3/2007, definitivă prin Decizia civila nr. 424/A din 2 iulie 2009 pronunțată de Curtea de Apel, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 868 din 12 februarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care se impune în prezenta cauză ca o chestiune prejudicială, conform art. 1200 pct. 4, art. 1201, art. 1202 C. civ., constatând nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, inexistența titlului statului cu efect retroactiv și păstrarea calității de proprietar avută la data deposedării; constatarea dreptului asupra unui bun în sensul art. 1 Primul Protocol Adițional C.E.D.O.

și ingerința acestui articol, raportat la „blocul de convenționalitate” precum și art. 11 alin. (2) și art. 20 Constituție, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.; obligarea pârâtelor la restituirea în deplină proprietate a imobilului situat în București, sectorul 2, compus din teren în suprafață de 1669 mp și două corpuri de clădire A și B, în condițiile dreptului comun reprezentat de art. 480-481 C. civ. coroborat cu decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Reclamanții au solicitat respingerea cererilor reconvenționale, a excepțiilor și apărărilor formulate pe cale de întâmpinare, ca nefondate, contrare art. 315 C. proc.

civ., art. 1202 C. civ., Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, art. 494, art. 1895, art. 1897 și art. 1846-1847 C. civ., art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, „blocului de convenționalitate C.E.D.O., probelor administrate în cauză. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., art. 115-118 C. proc. civ. La data de 10 ianuarie 2011, pârâta SC A. SA, a formulat, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cerere de suspendare a judecății prezentei cauze până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. 34165/300/2010, aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, ce are ca obiect constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor din 22 ianuarie 1997, eliberat de B.N.P.

M.D. în Dosarul nr. 12/1997. Prin încheierea de ședință din data de 17 ianuarie 2011, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a judecății, reținând că suspendarea prezentei acțiuni în revendicare până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. 34165/300/2010 al Judecătoriei sectorului 2 București nu este oportună, având în vedere vechimea dosarului de față, acțiunea în revendicare fiind introdusă la data de 09 octombrie 2006 (în urmă cu mai mult de 4 ani), iar după parcurgerea mai multor cicluri procesuale, cauza se află în prezent pe rolul Tribunalului București, în vederea rejudecării fondului.

Tribunalul a apreciat că soluționarea prezentei cauze s-ar tergiversa în mod nejustificat prin suspendarea judecății până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. 34165/300/2010, în care s-a formulat cererea de constatare a nulității absolute a certificatului de moștenitor, din moment ce acțiunea în constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor din 22 ianuarie 1997 a fost introdusă abia în anul 2010, având fixat primul termen de judecată la data de 15 septembrie 2011, în timp ce prezentul litigiu a fost declanșat în octombrie 2006. În acest sens, s-a avut în vedere faptul că, prin admiterea cererii de suspendare a judecății în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., s-ar încălca principiul soluționării cauzei într-un termen rezonabil, principiu consacrat atât de dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României cât și de prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin încheierea de ședință din data de 07 martie 2011, Tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat cu privire la capătul de cerere având ca obiect nevalabilitatea titlului statului. La același termen de judecată, pârâtele SC A. SA și Ș.E. au arătat că nu mai susțin excepția prematurității acțiunii, iar excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare a fost invocată ca apărare de fond. Totodată, Tribunalul a constatat că excepția uzucapiunii și excepția dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului teren și construcție în baza erorii comune și invincibile au fost invocate ca apărări de fond. Prin aceeași încheiere de ședință, tribunalul a încuviințat pentru reclamanții-pârâți și pentru pârâtele-reclamante SC A. SA și S.E.

proba cu înscrisuri, iar pentru pârâtele-reclamante și proba expertiză în specialitatea construcții și proba cu expertiză tehnică în instalații, prorogând discutarea utilității probei cu interogatoriu și a probei testimoniale solicitate, după efectuarea expertizelor încuviințate. Prin încheierea de ședință din data de 09 ianuarie 2012, tribunalul a dispus în baza art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecării cauzei, având în vedere că nu au fost indicați în cauză moștenitorii defunctului A.N. Reclamanții A.G. și A.P.R.I.E. au depus la dosar cerere de repunere a cauzei pe rol, arătând că reclamanta A.P.R.I.E., a preluat pe calea transmiterii succesorale de la defunctul tată A.N., calitatea acestuia de reclamant, anexând certificatul de moștenitor eliberat de B.N.P., M.D.

privind succesiunea defunctului A.N., decedat la data de 20 iunie 2011. Prin încheierea de ședință din data de 11 februarie 2013, tribunalul a dispus repunerea cauzei pe rol, constatând că are calitatea de unică moștenitoare a defunctului A.N. reclamanta P.R.I. Prin încheierea de ședință din data de 13 mai 2013, Tribunalul a dispus disjungerea cererilor reconvenționale și a cererilor de chemare în garanție formulate de pârâții SC A. SA și Ș.E. și formarea unui nou dosar. Analizând materialul probator administrat, tribunalul a reținut următoarele: Imobilul situat în București, potrivit istoricului de adresă poștală, comunicat de Primăria Municipiului București, a fost dobândit de autorul reclamanților, ing.

N.P., prin Ordonanța de adjudecare din 13 iulie 1932, Jurnal (filele 19-24 Dosar nr. 34166/3/2006 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, primul ciclu procesual). Potrivit procesului-verbal de C.F. din 16 mai 1940 emis de Comisiunea pentru Înființarea C.F. București (fila 25), imobilul situat în București, format din teren în suprafață de 1.612 mp și două corpuri de clădire a fost înscris în cartea funciară, în indiviziune, în cote de câte 1/3 fiecare, pe numele celor 3 moștenitoare ale defunctului N.P., respectiv: A.D.G.E. (născută P.), D.M.M. (născută P.) și F.A.I. (născută P.), calitatea de moștenitori ai defunctului N.P. (decedat la 22 ianuarie 1940) rezultând din mențiunile Jurnalului din 31 ianuarie 1940 emis de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat și ale certificatului de calitate de moștenitor din 10 noiembrie 1999 eliberat de B.N.P., M.D.

(filele 35-36). Prin actul de partaj autentificat din 16 iulie 1945 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, încheiat între cele 3 moștenitoare ale defunctului N.P. (E.A., M.D. și I.P.), imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de circa 1.450 mp și două corpuri de clădire, a revenit în indiviziune, în cote de câte 1/2 fiecare, moștenitoarelor E.A. și I. (J.) P., folosința imobilului fiind împărțită între cele două coproprietare pe toată durata stării de indiviziune, potrivit mențiunilor art. 6 din Convenția de partaj. Ca urmare a încheierii actului de partaj din 16 iulie 1945, s-au efectuat mențiunile corespunzătoare în cartea funciară, imobilul fiind înscris pe numele celor două coproprietare, A.E.

și P.I. (J.), astfel cum rezultă din procesul-verbal din data de 04 decembrie 1945 (fila 25 verso). De pe urma defunctei A.E., decedată la 19 iunie 1979, au rămas ca moștenitori cei doi fii ai acesteia, reclamanții A.N. și A.G., cu o cotă de 1/2 fiecare, potrivit certificatului de moștenitor din 16 ianuarie 1977 eliberat de B.N.P., M.D. (fila 37). Conform certificatului de moștenitor din 22 ianuarie 1997 eliberat de B.N.P., M.D. (fila 38), de pe urma defunctei K. (fostă P., fostă F.) I.Z.N. au rămas ca moștenitori reclamanții A.N. și A.G., fiecare cu o cotă de 1/4, precum și B.M.J., decedată la 02 ianuarie 1997, în calitate de nepoată de soră decedată (D.M.), moștenită la rândul său de reclamanta A.P.R.I.E., în calitate de legatar universal, conform certificatului de moștenitor din 16 ianuarie 1997, rectificat potrivit Încheierii din 4 iulie 2001 (filele 39-40).

Astfel cum rezultă din istoricul de rol fiscal comunicat de Consiliul Local sector 2 București (fila 50), conform procesului-verbal pentru impunerea veniturilor din proprietățile clădite înregistrat la organul fiscal sub nr. 191 din 21 aprilie 1947, calitatea de titulari de rol fiscal al imobilului din București, aparținea I. și lui A.K., imobilul fiind declarat la adresa din București, prin declarația din 15 februarie 1949. De asemenea, în cuprinsul istoricului de rol fiscal se menționează faptul că, potrivit procesului-verbal din 25 februarie 1952, s-a constatat că imobilul din București, proprietatea doamnei I.K., era ocupat de Raionul de Miliție, fiind naționalizat. Prin Decretul nr. 2 din 05 ianuarie 1952 (filele 55-56), imobilul situat în București, proprietatea doamnei I.K., a trecut în proprietatea statului prin expropriere, fiind declarat de utilitate publică.

Potrivit situației juridice comunicate de Primăria Municipiului București (fila 57), imobilul din București, sector 2 (teren înscris în cartea funciară din anul 1940 cu Dosarul nr. 9270) a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, în a cărui anexă, la poziția 428, este înscris imobilul din București, pe numele foștilor proprietari A.G. și E. (aspecte menționate și în cuprinsul adreselor comunicate de Primăria Municipiului București, respectiv SC A. SA - filele 43 și 48). Totodată, se menționează faptul că, prin Decizia nr. 1744/1951 emisă de Sfatul Popular al Capitalei, parterul imobilului din str. Icoanei nr. 17 a fost transmis în folosința Ministerului Afacerilor Interne, iar prin Decizia nr. 1498 din 27 noiembrie 1972 emisă de Consiliul Popular al Municipiului București, corpurile de clădire A și B au fost transmise în administrarea Ministerului Construcțiilor Industriale.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996, pârâta Ș.E. a cumpărat, în baza Legii nr. 112/1995, locuința situată în București, corp B, sector 2, compusă din 3 camere și dependințe și cota indiviză de 39,73 mp teren aferent. Pârâta SC A. SA a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului corp A, situat în București, sector 2, în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 05 iunie 1996. Analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților SC A. SA, Ș.E.

și Municipiul București, prin primarul general, Tribunalul a reținut legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Municipiul București, aceasta fiind justificată prin prisma cererii reclamanților de constatare a nevalabilității titlului statului asupra imobilului din București, sector 2, solicitarea fiind analizată, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 213/1998, în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială în proprietatea căreia a intrat imobilul preluat de stat prin Decretele nr. 92/1950 și nr. 2/1952, având în vedere totodată faptul că, inițial, imobilul s-a aflat în administrarea Consiliului Popular al Municipiului București. De asemenea, Tribunalul a apreciat că au calitate procesuală pasivă în prezenta acțiune, cu privire la ambele capete de cerere, pârâții Municipiul București, prin primarul general, Ș.E.

și SC A. SA, constatarea nevalabilității titlului statului impunându-se a fi opozabilă proprietarilor actuali ai imobilului, ale căror titluri de proprietate urmează a fi comparate cu titlul exhibat de reclamanți, în cadrul soluționării capătului de cerere în revendicare. În ceea ce privește solicitarea reclamanților de constatare a nevalabilității titlului statului asupra imobilului din București, sector 2, formulat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general, prin raportare la situația juridică a imobilului, Tribunalul a constat că statul nu a avut un titlu valabil cu privire la imobilul proprietatea autorilor reclamanților, imobil naționalizat de la E. și G.A.

prin Decretul nr. 92/1950, poziția 428, ulterior expropriat prin Decretul nr. 2/1952, fără a exista dovezi în sensul că autorilor reclamanților li s-ar fi achitat despăgubiri. În acest sens, se constată că, potrivit prevederilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului. Așadar, pentru a analiza posibilitatea revendicării unor imobile preluate de stat, instanțele judecătorești trebuie să constate dacă bunurile respective au fost preluate de stat cu sau fără titlu valabil, precum și dacă fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Astfel, Tribunalul reține că prevederile Decretului nr. 92/1950, actul normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea imobilului în litigiu, contraveneau dispozițiilor Constituției din 1948, art. 8, art. 10 și art. 16, potrivit cărora proprietatea parțiculară se bucura de o protecție specială, cetățenii R.P.R. fiind egali în fața legii, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se făceau pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită prin justiție. Totodată, prevederile Decretului nr. 92/1950 și ale Decretului nr. 2/1952 erau contrare dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, privitoare la proprietate, respectiv art. 481 C. civ., potrivit căruia „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică, primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”, precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la care România era parte, privitoare la proprietate, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Considerentele sentinței civile nr. 103/2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, privind titlul de proprietate al statului asupra imobilului în litigiu, nu au putere de lucru judecat în cauză, având în vedere că, la momentul respectiv, instanța a analizat valabilitatea titlului statului exclusiv prin raportare la împrejurarea neîncadrării autoarei reclamanților, A.E., în categoria persoanelor exceptate de la naționalizare, conform art. 1 din Decretul nr. 92/1950, în timp ce, în speță, Tribunalul a examinat valabilitatea titlului statului din altă perspectivă, constatând că Decretul nr. 92/1950 contravenea dispozițiilor constituționale și legale de la acea dată. În consecință, Tribunalul a constat că imobilul din București, sector 2 a fost preluat de stat fără titlu valabil.

În ceea ce privește capătul de cerere în revendicare, coroborând mențiunile din adresele emise de Primăria Municipiului București și SC A. SA privind situația juridică a imobilului din București, sector 2 cu mențiunile din contractul de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996 și certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 05 iunie 1996, Tribunalul reține că întreg imobilul fostă proprietate a autorilor reclamanților a fost preluat de stat.

De asemenea, s-a constat că, în baza Legii nr. 112/1995, corpul de clădire B și terenul aferent acestuia în suprafață de 39,73 mp au fost vândute către pârâta persoană fizică Ș.E., iar corpul de clădire A și terenul aferent în suprafață de 1.454, 27 mp a fost dobândit de pârâta SC A. SA potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 05 iunie 1996, în temeiul Legii nr. 15/1990, identitatea dintre terenul și construcțiile menționate în actele de proprietate ale autorilor reclamanților și imobilele dobândite de pârâții Ș.E. și SC A. SA fiind confirmată prin rapoartele de expertiză construcții și topografie, întocmite în cauză. De asemenea, din raportul de expertiză construcții întocmit de expertul C.M.

rezultă că a fost identificată o suprafață de teren rămasă în proprietatea Municipiului București, reprezentând diferența dintre suprafața totală de teren măsurată de expert (1.669 mp) și suprafețele de teren proprietatea pârâților Ș.E., respectiv SC A. SA. În ceea ce privește susținerea pârâților privind inadmisibilitatea promovării acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., tribunalul a constat excepția ca fiind neîntemeiată, întrucât, potrivit procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001, reclamantelor nu le poate fi restituit în natură imobilul vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 și nici corpul de clădire și terenul aferent, dobândite de pârâta SC A. SA în temeiul Legii nr. 15/1990.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcție, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare (în același sens sunt și dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001). Prin urmare, având în vedere că reclamanții nu ar fi avut posibilitatea restituirii în natură a imobilului urmând procedura Legii nr. 10/2001, întrucât pârâta Ș.E.

a cumpărat acest bun cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, fiind respinsă acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996 prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă (sentința civilă nr. 103 din 31 ianuarie 2002, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 4655/2000), tribunalul a reținut admisibilitatea prezentei acțiuni în revendicare imobiliară, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun. Pe de altă parte, având în vedere că Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, imobilul revendicat de reclamanți se încadrează în domeniul de aplicare al legii speciale.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a din Legea nr. 10/2001, sunt imobile preluate în mod abuziv de stat imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950. Or, imobilul corp B și terenul aferent a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 în anul 1996, așadar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât acesta nu se mai afla în deținerea unităților prevăzute de art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, pentru a putea fi valorificat pe calea legii speciale dreptul la restituirea în natură a imobilului. De asemenea, în ceea ce privește imobilul corp A și terenul aferent, dobândite de pârâta SC A. SA în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 05 iunie 1996, s-a constat că reclamanții nu aveau posibilitatea legală de a obține restituirea în natură, potrivit Legii nr. 10/2001.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate. Conform art. 29 alin. (3), în acest caz, măsurile reparatorii se propun de către instituția publică care a efectuat privatizarea. În speță, la nivelul anului 2001, imobilul în litigiu nu era deținut de una din entitățile enumerate de dispozițiile art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, pentru a fi aplicabile prevederile art. 25 în sensul emiterii unei decizii sau după caz dispoziții motivate, prin care unitatea deținătoare să se pronunțe asupra cererii de restituire în natură formulată de persoanele îndreptățite.

Așadar, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nici statul și nici vreo autoritate a administrației publice centrale sau locale nu aveau calitatea de acționar majoritar, pentru a se putea dispune restituirea în natură în conformitate cu prevederile art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește imobilul teren situat în București, sector 2, rămas în proprietatea Municipiului București, potrivit art. 7.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 (art. 7 alin. 5), acesta se încadrează în noțiunea de „teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995”, respectiv teren aferent corpului A de clădire, aparținând SC A. SA, astfel încât s-a reținut că nici acest teren nu putea fi restituit în natură reclamanților potrivit Legii nr. 10/2001.

În consecință, urmarea de către reclamanți a procedurii speciale instituite de Legea nr. 10/2001 (conform notificărilor depuse în copie la filele 94-104) nu poate avea drept consecință restituirea imobilului prin decizie sau dispoziție motivată, situație în care, procedura specială nu constituie o cale efectivă pentru restituirea în natură a imobilului în patrimoniul reclamanților, aceștia au deschisă calea acțiunii în revendicare imobiliară de drept comun. Pe fondul cauzei, procedând la compararea titlurilor părților, Tribunalul a constat că atât reclamanții, cât și pârâții se prevalează de titluri de proprietate valabile, procedându-se la analiza comparativă a acestora. În acest sens, Tribunalul a ținut cont de criteriile de preferabilitate instituite prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, de dispozițiile speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001 și de jurisprudența C.E.D.O.

a Drepturilor Omului. S-a avut în vedere faptul că noțiunea de bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la C.E.D.O. poate cuprinde atât un bun actual, cât și o valoare patrimonială, inclusiv un drept de creanță, în bază căruia o persoană poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al dreptului de proprietate. În materia acțiunii în revendicare, C.E.D.O. a statuat în sensul că o persoană are în patrimoniul său un bun actual dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Maria Atanasiu ș.a. împotriva României).

Tribunalul a constat însă că reclamanților nu le-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative, motiv pentru care reclamanții nu se pot prevala de existența unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un drept cu caracter economic. În acest sens, se reține că noțiunea de bun, care se circumscrie domeniului de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1, presupune ca reclamanții să aibă cel puțin o speranță legitimă cu privire la valoarea patrimonială invocată prin acțiunea dedusă judecății, or, în cauză, aceștia nu au nici măcar o asemenea speranță. Astfel, C.E.D.O.

a apreciat, în jurisprudența sa, că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă. Constatarea preluării abuzive a imobilului prin considerentele prezentei sentințe nu atrage, după sine, în mod automat, un drept la restituirea în natură a bunului, însă conferă dreptul reclamanților la despăgubire, ca urmare a formulării notificărilor în baza Legii nr. 10/2001, dată fiind întrunirea condițiilor cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii, respectiv preluarea abuzivă a bunului, conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, precum și calitatea acestora de persoane îndreptățite . S-a reținu, pe de altă parte, valabilitatea titlului pârâtei Ș.E.

a fost confirmată prin sentința civilă nr. 103 din 31 ianuarie 2002, rămasă irevocabilă, de respingere a acțiunii în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, motiv pentru care tribunalul a considerat că aceasta se poate prevala de un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Totodată, se reține faptul că, în jurisprudența sa, C.E.D.O. a subliniat că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi pagube disproporționate, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri.

De asemenea, Tribunalul a constata că, prin sentința civilă nr. 103 din 31 ianuarie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pârâtei SC A. SA i s-a constatat dreptul de proprietate asupra imobilului construcție corp A, situat în București, sector 2, fiind respins ca lipsit de interes capătul de cerere privind constatarea dreptului de proprietate al SC A. SA asupra terenului de la aceeași adresă, față de înscrisurile depuse la dosar, care fac dovada dreptului de proprietate al SC A. SA asupra terenului. În consecință, și pârâta SC A. SA se poate prevala de un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 În această situație, tribunalul a constat că se impune respingerea acțiunii în revendicare promovate de reclamanți, având în vedere siguranța raporturilor juridice, existența în patrimoniul pârâților a unui bun actual și ținând cont totodată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, care nu mai acordă posibilitatea restituirii în natură a imobilului.

Astfel, Tribunalul a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind revendicarea, fără a se mai impune analizarea apărărilor pârâtei SC A. SA privind dobândirea dreptului de proprietate prin prescripția achizitivă, respectiv în baza erorii comune și invincibile. Astfel, din moment ce Tribunalul a constatat valabilitatea și preferabilitatea titlului de proprietate al pârâtei, constând în certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 05 iunie 1996, s-a reținut dobândirea de către pârâtă a dreptului de proprietate în baza titlului menționat, coroborat cu constatările din sentința civilă nr. 103/2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, apărările pârâtei privind dobândirea proprietății prin uzucapiune, respectiv prin eroare comună și invincibilă având caracter subsidiar.

În baza dispozițiilor art. 274 alin. (1) și art. 276 C. proc. civ., Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea reclamanților privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că nu se poate reține culpa procesuală a pârâților cu privire la admiterea primului capăt de cerere privind nevalabilitatea titlului statului. Totodată, Tribunalul a obligat reclamanții la plata către pârâta Ș.E. a sumei de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat achitat în primul ciclu procesual, la instanța de fond (1.500 lei), precum și onorariul achitat în rejudecare (1.000 lei). Nu au fost acordate pârâților Ș.E. și SC A. SA cheltuielile de judecată constând în onorariile de avocat achitate în apel, întrucât, astfel cum s-a reținut în cuprinsul Deciziei civile nr. 120 din 14 februarie 2008 a Curții de Apel București, intimații nu au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată.

De asemenea, s-a constat că, în faza procesuală a recursului, pârâții Ș.E. și SC A. SA sunt părți căzute în pretenții, față de admiterea recursului declarat de reclamanți, prin Decizia nr. 9656 din 25 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, situație în care pârâții nu sunt îndreptățiți la acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în recurs. De asemenea, s-a constat că pârâta SC A. SA nu a făcut dovada suportării cheltuielilor de judecată în rejudecare, nefiind depusă chitanța care să ateste achitarea onorariului de avocat. Nu au fost acordate nici cheltuielile de judecată efectuate în rejudecare de pârâții Ș.E.

și SC A. SA, constând în contravaloarea onorariilor de expert, având în vedere că expertizele au fost încuviințate în dovedirea cererilor reconvenționale și a cererilor de chemare în garanție, a căror disjungere a fost dispusă prin încheierea de ședință din data de 13 mai 2013. Împotriva sentinței civile nr. 1084 din 20 mai 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 34166/3/2006 au formulat apel pârâtul Municipiul București, prin primarul general, cât și reclamanții A.G. și P.R.I.E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Întrucât apelantul reclamant A.G.

a decedat în timpul procesului la data de18 septembrie 2014, a fost introdusă în cauză moștenitoarea acestuia, respectiv apelanta reclamantă P.R.I.E., conform certificatului de deces din 19 septembrie 2014 emis de Primăria sectorului 1 București și certificatului de moștenitor din 2014 emis de Societatea Notarială „M.D” Prin Decizia civilă nr. 577/A din 19 decembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelantul-pârât Municipiul București, prin primarul general și de apelanții-reclamanți P.R.I.E. și A.G. (decedat) și continuat de reclamanta, P.R.I.E., împotriva sentinței civile nr. 1084 din 20 mai 2013 și a încheierii premergătoare din data de 07 martie 2011, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 34166/3/2006, în contradictoriu cu intimații-pârâți, S.C SC A. SA și Ș.E.

Apelanții au fost obligați la plata către intimații SC A. SA și pârâta Ș.E. a