ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 912/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 912/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului

civil de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1084 din 20 mai 2013,

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 34166/3/2006

a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâților SC A. SA, Ș.E. și Municipiul București, prin primarul general și

a fost admisă în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată și completată,

formulată de reclamanții A.G. și P.R.I. în contradictoriu cu pârâții Municipiul

București, prin primarul general, SC A. SA și Ș.E.. S-a constatat că imobilul

din București, sector 2 a fost preluat de stat fără titlu valabil.

Totodată, s-a respins

ca neîntemeiat capătul de cerere privind revendicarea imobilului situat în

București, sectorul 2, formulat de reclamanți în contradictoriu cu pârâții Municipiul

București, prin primarul general, SC A. SA și Ș.E. și s-a respins ca

neîntemeiată cererea reclamanților privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Reclamanții au fost

obligați la plata către pârâta Ș.E. a sumei de 2.500 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de judecată a reținut următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de

09 octombrie 2006, sub nr. 34166/3/2006, reclamanții A.G., A.N. și A.P.R.I.E.

au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primarul

general, SC A. SA și S.E., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate:

nulitatea absolută a titlului de proprietate al statului, preluarea abuzivă,

fără titlu valabil, a imobilului situat în București, sector 2, cu efect

declarativ, retroactiv, de la data preluării abuzive prin Decretul nr. 92/1950

și Decretul nr. 2/1952; inexistența dreptului de proprietate al statului și

păstrarea calității de coproprietar avută la data deposedării abuzive a

autorilor contestatorilor, A.E. și K.I., transmisă și retransmisă succesoral,

în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 8, art. 10 și art. 11 alin 1 și

2 din Constituția României de la 1948, art. 480-481 C. civ., art. 17 din

Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 1 din primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, și art. 2 (1) din Legea nr. 10/2001, modificată

prin Legea nr. 247/2005; să oblige pârâții la restituirea în deplină

proprietate și posesie către reclamanți a imobilului situat în București,

sector 2, compus din teren în suprafață de 1.669 mp și două corpuri de clădire

: A (subsol, parter și etaj) și B (parter și etaj ), conform art. 480, art. 481

și art. 973 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, și art. 1 din primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și să oblige

pârâții la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr.

286 din 20 februarie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

excepția inadmisibilității capătului de cerere privind nulitatea absolută a

titlului de proprietate al statului, a admis excepția autorității de lucru

judecat, a respins capătul de cerere privind nulitatea absolută a titlului de

proprietate al statului ca fiind inadmisibil, a respins în rest acțiunea pentru

autoritate de lucru judecat și a obligat reclamanții la plata cheltuielilor de

judecată către pârâta S.E. în cuantum de 1.500 lei.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a calificat, mai întâi, cererea și a reținut că primul

capăt de cerere cuprinde, în realitate, două solicitări și anume constatarea

nulității absolute a titlului de proprietate a statului și analizarea

valabilității titlului statului cu privire la imobilul în litigiu.

Cu privire la prima

solicitare, instanța a reținut că aceasta este inadmisibilă, deoarece titlul

statului este reprezentat de Decretul nr. 92/1950 și Decretul nr. 2/1952, care

nu reprezintă acte juridice ce pot fi sancționate cu nulitatea absolută.

În ceea ce privește

autoritatea de lucru judecat, instanța a reținut că, prin sentința civilă nr. 103

din 31 ianuarie 2002, pronunțată în Dosarul nr. 4655/2000, Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, a soluționat o cerere care avea același obiect.

Deși cererea nu a fost formulată în mod identic, scopul urmărit de reclamanți

în ambele acțiuni a fost acela de a se constata că statul nu a avut un titlu

valabil cu privire la imobilul în litigiu, preluarea acestuia de către stat

fiind abuzivă și, pe cale de consecință, constatându-se preferabilitatea

titlului reclamanților, să fie admisă acțiunea în revendicare, în contradictoriu

cu pârâții.

În ceea ce privește

identitatea de cauză, adică fundamentul raportului juridic dedus judecății,

prima instanță a constatat că în ambele cauze cererile reclamanților au fost

analizate prin prisma acelorași temeiuri juridice, respectiv Decretul nr. 92/1950,

Decretul nr. 2/1952, art. 480, 481 C. civ., Declarația Universală a Drepturilor

Omului, art. 6 din Legea nr. 213/1998 și Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia nr. 120

din 14 februarie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți.

S-a avut în vedere că,

și în ipoteza în care ar fi primită susținerea apelanților, în sensul că

instanța a fracționat în mod greșit primul capăt de cerere, acest demers nu a

prejudiciat partea, atâta vreme cât apelanții înșiși precizează, în mod expres,

că primul capăt de cerere cuprinde trei sintagme sinonime, alternative,

folosite în practica judiciară și al căror unic scop este cercetarea

valabilității titlului statului. Raportând aceste susțineri la soluția

pronunțată de prima instanță, pe excepția autorității de lucru judecat, s-a

constatat, că scopul final urmărit prin acest prim capăt de cerere a fost

cercetarea valabilității titlului statului, în raport de dispozițiile art. 6

din Legea nr. 213/1998. Or, tocmai această cerere a fost avută în vedere de

către prima instanță, care a constatat că, în cadrul primului proces,

instanțele au analizat acest aspect și au reținut valabilitatea titlului

statului și, prin urmare, apelanții susținând eronat că instanța trebuia să

cerceteze această cerere.

În ceea ce privește

acțiunea în revendicare propriu-zisă, instanța de fond a reținut corect,

identitatea de obiect și cauză, având în vedere că scopul ambelor acțiuni a

fost acela al redobândirii imobilului, ca urmare a valorificării aceluiași

drept de proprietate al autorilor reclamanților, prin constatarea

preferabilității titlului pe care aceștia l-au exhibat.

Susținerea

apelanților, în sensul că se invocă titluri diferite, în primul proces actul de

partaj voluntar din 16 iulie 1945, iar în cauză de față Ordonanța de adjudecare

definitivă nr. 10243 din 13 iulie 1932, jurnal 16986, emisă de Tribunalul

Ilfov, Secția Notariat și transcrisă sub nr. 10243 din 13 iulie 1928, nu are

relevanță, câtă vreme prima acțiune a fost respinsă pe fond și nu pentru lipsa

calității procesuale active.

Faptul că Înalta

Curte de Casație și Justiție a reținut, în considerentele Deciziei nr. 420 din

25 ianuarie 2005, că actul de partaj voluntar nu face dovada calității

procesuale active, nu schimbă cu nimic situația, deoarece ceea ce intră în

puterea lucrului judecât este dispozitivul hotărârii, iar nu considerentele. Nemodificând

hotărârile instanțelor inferioare, instanța supremă a confirmat soluția

fondului, care a intrat, în acest fel, în puterea lucrului judecat.

S-a mai reținut, că,

în mod corect, instanța de fond a constatat că există identitate de cauză și

prin raportare la temeiurile de drept invocate în ambele dosare.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții A.G., A.N. și P.R.I.E., criticând-o

pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr.

9656 din 25 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul declarat de reclamanții A.G., A.N. și A.P.R.I.E., a casat Decizia nr. 120

din 14 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și

sentința nr. 286 din 20 februarie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

și a trimis cauză spre rejudecare Tribunalului București.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a reținut următoarele:

Prima instanță a

soluționat pricina pe excepțiile inadmisibilității capătului de cerere privind

nulitatea absolută a titlului statului, pe care l-a respins în consecință și

autorității de lucru judecat, respingând în rest acțiunea reclamanților pentru

autoritate de lucru judecat.

Pentru petitele

privind analizarea valabilității titlului statului și în revendicare, s-a

apreciat că, în speță, operează excepția autorității de lucru judecât în raport

de sentința civilă nr. 103 din 31 ianuarie 2002 pronunțată de Tribunalul

București, în Dosarul nr. 4655/2004, prin care s-a soluționat o cerere având

același obiect.

Instanța de apel a

menținut soluția primei instanțe, reținând că, chiar dacă ar fi primită

susținerea apelanților, în sensul că instanța a fracționat în mod greșit primul

capăt de cerere, acest demers nu i-a prejudiciat, atâta vreme cât apelanții

înșiși au precizat, în mod expres, că primul capăt de cerere cuprinde 3

sintagme sinonime, al căror unic scop este cercetarea valabilității titlului

statului, precum și că, pentru soluționarea capetelor de cerere privind

valabilitatea titlului statului și acțiunea în revendicare propriu-zisă, prima

instanță era ținută de hotărârile anterioare, câtă vreme acestea au soluționat

pricina prin raportarea expresă la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998,

de identitatea de obiect și cauză, precum și de scopul ambelor acțiuni, acela

al redobândirii imobilului, ca urmare a valorificării aceluiași drept de

proprietate al autorilor reclamanților, prin constatarea preferabilității

titlului pe care aceștia l-au exhibat.

Prin urmare, instanța

de apel a reținut corect că cererea de chemare în judecată a reclamanților are

două petite și anume constatarea nevalabilității titlului statului și

revendicarea imobilului în litigiu, deoarece, calificarea juridică a acțiunii

civile se face în raport de motivarea sa, de către instanța de judecată, în

exercitarea rolului ei activ, care poate fi diferită de cea dată de reclamanți

prin cererea de chemare în judecată, și față de care apreciază asupra capetelor

de cerere cu care a fost învestită să judece.

Instanța de recurs a

constatat că, din motivarea acțiunii introductive de instanță, nu rezultă că

reclamanții au învestit instanța cu o cerere în constatarea nulității absolute

a titlului statului asupra imobilului în litigiu, respectiv a Decretelor nr. 92/1950

și nr. 2/1952, cum greșit a reținut prima instanță, ci cu capetele de cerere

privind nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu și în

revendicarea aceluiași imobil situat în București, sector 2, compus din teren

în suprafață de 1.669 mp și două corpuri de clădire A și B, conform art. 480,

481 și 973 C. civ., art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și art. 1 din

primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a apreciat că, instanța

de apel a reținut, însă, greșit, că pentru capetele de cerere privind

nevalabilitatea titlului statului și în revendicarea imobilului în litigiu

operează excepția autorității de lucru judecată față de sentința nr. 10331

ianuarie 2002 pronunțată în Dosarul nr. 4655/2002 de Tribunalul București, secția

a IV-a civilă.

În raport de

dispozițiile art. 1201 C. civ., s-a reținut că, în primul proces, instanța a

fost învestită cu o acțiune având ca obiect constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996, pentru corpul B al

imobilului situat în București, sectorul 2 și obligarea pârâților 1 și 2

(respectiv Consiliul General al Municipiului București și Primăria Municipiului

București, prin primarul general) să lase în deplină proprietate și posesie

imobilul situat în București, compus din 2 corpuri de clădire și terenul

aferent în suprafață de 1.450 m.p. și pe pârâta S.E., să lase în deplină

proprietate și posesie corpul B de clădire și terenul aferent de la aceeași

adresă.

Prin urmare, primul

capăt de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra

imobilului în litigiu nu s-a constituit în capăt de cerere în primul proces, ce

a făcut obiectul Dosarului nr. 4655/2000 al Tribunalului București, secția a

IV-a civilă, astfel că în mod greșit instanțele de fond și apel au reținut, în

privința acestui capăt de cerere, că operează autoritatea de lucru judecat față

de sentința civilă nr. 103 din 31 ianuarie 2002.

În ceea ce privește

capătul de cerere privind revendicarea imobilului în litigiu, s-a constatat că

acesta a făcut obiectul atât al primului proces, cât și al procesului de față.

Însă, în primul

proces, prima instanță și instanța de apel, prin sentința civilă nr. 103 din 31

ianuarie 2002, pronunțată de Tribunalul București și, respectiv, Decizia nr. 461

din 20 noiembrie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, au soluționat pricina pe fond, respingând acțiunea reclamanților și

respectiv, menținând soluția primei instanțe, însă instanța de recurs a

soluționat pricina prin respingerea recursului pe excepția lipsei calității

procesuale active a reclamanților, reținând ca reclamanții, în motivarea

acțiunii, au susținut că imobilul revendicat a aparținut autorilor lor în baza

actului de partaj voluntar din 16 iulie 1945, transcris la Tribunalul Ilfov,

Secția Notariat; că „acest înscris nu este suficient pentru a fi făcută dovada

dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, în lipsa actului juridic

inițial prin care a fost dobândit un atare drept” și că „rezultă că reclamanții

nu au făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor lor, deci nu și-au

dovedit calitatea procesuală activă”.

Prin urmare, prin

decizia pronunțată în recurs, acțiunea a fost respinsă pe excepția lipsei

calității procesuale active a reclamanților, iar celelalte critici privind

fondul litigiului nu au mai fost analizate, ceea ce echivalează cu necercetarea

fondului raporturilor juridice dintre părți.

Instanța de recurs a

reținut că, deși există identitate de obiect și părți între cele două litigii,

nu există identitate de cauză, întrucât, în proces, cauza nu se identifică cu

scopul urmărit de părți. Scopul este diferit de cauză, deoarece el se referă la

rezultatul urmărit de reclamant prin proces, pe când cauza este faptul juridic

sau material care constituie temeiul legal al dreptului pretins, aceasta fiind

rațiunea și justificarea obiectului cerut.

Cauza este diferită

și de obiectul acțiunii ce constă în dreptul pretins, iar în cadrul acțiunii în

revendicare acesta este dreptul de proprietate, a cărui recunoaștere se

urmărește prin proces. Temeiul dreptului pretins, care înseamnă cauza, poate fi

calitatea de succesor sau un act translativ de proprietate.

Or, tocmai distincția

dintre dreptul cerut (obiectul acțiunii) și cauză acestuia dă posibilitatea ca

același drept să poată fi pretins printr-o nouă acțiune, dacă temeiul

raportului juridic este altul.

În speță, în privința

capătului de cerere în revendicare, s-a reținut că nu există identitate de

cauză între cele două procese, deoarece, în primul proces, reclamanții au invocât

ca temei al dreptului lor de proprietate actul de partaj din 16 iulie 1945,

transcris la Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, iar în prezentul litigiu au

invocat ca temei legal al dreptului pretins Ordonanța de adjudecare definitivă nr.

10243 din 13 iulie 1932, Jurnalul nr. 16986, emisă de Tribunalul Ilfov, Secția

Notariat în Dosarul nr. 15567/1928, transcrisă sub nr. 10243 din 13 iunie 1928.

De aceea, s-a

apreciat că, în mod greșit au reținut instanțele de fond și apel că, față de

sentința civilă nr. 103 din 31 ianuarie 2002 pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, operează autoritatea de lucru judecat.

Constatând că prima

instanță și instanța de apel greșit au soluționat pricina fără să intre în

cercetarea fondului, potrivit art. 312 alin. (3) C. proc. civ., a fost admis

recursul, au fost casate decizia civilă recurată și sentința civilă apelată și

a fost trimisă cauză spre rejudecare la Tribunalul București, cu ocazia

rejudecării urmând a se avea în vedere toate mijloacele de apărare invocate de

părți.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 34166/3/2006,

la data de 14 aprilie 2010.

La data de 26 mai 2010,

pârâta SC A. SA a depus la dosar completare la întâmpinare, prin care a

solicitat respingerea acțiunii atât din perspectiva apărărilor făcute pe

excepții cât și din perspectiva apărărilor făcute pe fondul cauzei și obligarea

reclamanților la plata cheltuielilor de judecată. A invocat excepția

autorității de lucru judecat pentru capătul de cerere având ca obiect

nevalabilitatea titlului statului, excepția lipsei calității procesuale pasive

a SC A. SA, Ș.E. și Municipiul București cu privire la capătul de cerere în

revendicare, precum și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare

întemeiată pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și pe dispozițiile art.

480-481 C. civ., având în vedere incidența în cauză a Legii nr. 1/2009 privind

modificarea și completarea Legii nr. 10/2001. De asemenea, pârâta a invocat excepția

dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului teren și construcție

situate în București, sector 2, prin efectul prescripției achizitive de 10 ani,

în temeiul dispozițiilor art. 1895 C. civ., precum și excepția dobândirii

dreptului de proprietate asupra imobilului în baza erorii comune și

invincibile. Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii ca

neîntemeiată.

La aceeași dată,

pârâta SC A. SA a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat ca, în

cazul în care va fi admisa acțiunea reclamanților, să se dispună obligarea

reclamanților la plata despăgubirilor pentru sporul de valoare adus imobilului

în litigiu prin îmbunătățirile necesare și utile efectuate, pe care le-a

estimat la suma de 550.000 lei, valoarea despăgubirilor urmând a fi stabilita

la valoarea actualizata a cheltuielilor, pe baza expertizei s-a solicitat a fi

administrata în cauza, cu precizarea ca solicitarea ca suma să fie actualizata

cu indicele de inflație la data plații efective; acordarea unui drept de

retenție până la plata integrala a sumei ce face obiectul primului capăt de

cerere.

De asemenea,

pârâta-reclamantă SC A. SA a formulat în conformitate cu dispozițiile art. 60

și urm. C. proc. civ., cerere de chemare în garanție a A.V.A.S., pentru ca, în

cazul în care va fi admisă acțiunea reclamanților, chemata în garanție să fie

obligată să plătească societății pârâte contravaloarea imobilului situat

București, sector 2, format din construcții și teren, la valoarea actuala de

circulație a acestuia, pe care o estimam la 12.000.000 lei, suma ce solicită a

fi actualizată cu indicele de inflație la data plății efective și să plătească,

în conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ., cheltuielile de

judecată ocazionate de acest proces.

La data de 31 august 2010,

pârâta S.E. a formulat completare la întâmpinare, cerere reconvențională și

cerere de chemare în garanție. Prin completarea la întâmpinare, s-a arătat că

se solicită, în fond, după casare, respingerea acțiunii pe excepții, iar în

măsura în care nu se vor reține aceste excepții, pe fondul cauzei s-a solicitat

respingerea acțiunii ca nefondată. În subsidiar, numai în măsura în care se va

admite acțiunea, s-a solicitat admiterea cererii reconvenționale și a cererii

de chemare în garanție, cu cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.

Prin încheierea de

ședință din data de 06 septembrie 2010, tribunalul a dispus

introducerea în cauză în calitate de chemat în

garanție a M.F.P.

La data de 08

noiembrie 2010, reclamanții-pârâți A.G., A.N., Atanasiu P.R.I. au depus la

dosar cerere precizatoare-completatoare a acțiunii principale, prin care au

solicitat constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului

situat în București, sectorul 2, cu efect declarativ, retroactiv de la data preluării

abuzive prin Decretul nr. 92/1950 și Decretul nr. 2/1952, a inexistentei

titlului statului și a păstrării calității de proprietar avută de autorii

reclamanților A.E. și K.I. la data deposedării, ca drept vechi, drept câștigat.

Reclamanții au invocat

prezumția irefragabilă de adevăr a sentinței civile nr. 349 din 18 februarie 2008

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 46809/3/2007,

definitivă prin Decizia civila nr. 424/A din 2 iulie 2009 pronunțată de Curtea

de Apel, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 868 din 12 februarie 2010 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, care se impune în prezenta

cauză ca o chestiune prejudicială, conform art. 1200 pct. 4, art. 1201, art. 1202

C. civ., constatând nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului,

inexistența titlului statului cu efect retroactiv și păstrarea calității de

proprietar avută la data deposedării; constatarea dreptului asupra unui bun în sensul

art. 1 Primul Protocol Adițional C.E.D.O. și ingerința acestui articol,

raportat la „blocul de convenționalitate” precum și art. 11 alin. (2) și art. 20

Constituție, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.; obligarea

pârâtelor la restituirea în deplină proprietate a imobilului situat în

București, sectorul 2, compus din teren în suprafață de 1669 mp și două corpuri

de clădire A și B, în condițiile dreptului comun reprezentat de art. 480-481 C.

civ. coroborat cu decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție.

Reclamanții au

solicitat respingerea cererilor reconvenționale, a excepțiilor și apărărilor

formulate pe cale de întâmpinare, ca nefondate, contrare art. 315 C. proc. civ.,

art. 1202 C. civ., Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

art. 494, art. 1895, art. 1897 și art. 1846-1847 C. civ., art. 20 alin. (2) din

Legea nr. 15/1990, „blocului de convenționalitate C.E.D.O., probelor

administrate în cauză. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 132 alin.

(1) C. proc. civ., art. 115-118 C. proc. civ.

La data de 10

ianuarie 2011, pârâta SC A. SA, a formulat, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1

C. proc. civ., cerere de suspendare a judecății prezentei cauze până la

soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. 34165/300/2010, aflat pe rolul

Judecătoriei sectorului 2 București, ce are ca obiect constatarea nulității

absolute a certificatului de moștenitor din 22 ianuarie 1997, eliberat de

B.N.P. M.D. în Dosarul nr. 12/1997.

Prin încheierea de

ședință din data de 17 ianuarie 2011, tribunalul a respins ca neîntemeiată

cererea de suspendare a judecății, reținând că suspendarea prezentei acțiuni în

revendicare până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. 34165/300/2010 al

Judecătoriei sectorului 2 București nu este oportună, având în vedere vechimea

dosarului de față, acțiunea în revendicare fiind introdusă la data de 09

octombrie 2006 (în urmă cu mai mult de 4 ani), iar după parcurgerea mai multor

cicluri procesuale, cauza se află în prezent pe rolul Tribunalului București,

în vederea rejudecării fondului. Tribunalul a apreciat că soluționarea

prezentei cauze s-ar tergiversa în mod nejustificat prin suspendarea judecății

până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. 34165/300/2010, în care s-a

formulat cererea de constatare a nulității absolute a certificatului de

moștenitor, din moment ce acțiunea în constatarea nulității absolute a

certificatului de moștenitor din 22 ianuarie 1997 a fost introdusă abia în anul

2010, având fixat primul termen de judecată la data de 15 septembrie 2011, în

timp ce prezentul litigiu a fost declanșat în octombrie 2006. În acest sens,

s-a avut în vedere faptul că, prin admiterea cererii de suspendare a judecății

în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., s-ar încălca principiul

soluționării cauzei într-un termen rezonabil, principiu consacrat atât de

dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României cât și de prevederile art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin încheierea de

ședință din data de 07 martie 2011, Tribunalul a respins ca neîntemeiată

excepția autorității de lucru judecat cu privire la capătul de cerere având ca

obiect nevalabilitatea titlului statului. La același termen de judecată,

pârâtele SC A. SA și Ș.E. au arătat că nu mai susțin excepția prematurității

acțiunii, iar excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare a fost

invocată ca apărare de fond.

Totodată, Tribunalul

a constatat că excepția uzucapiunii și excepția dobândirii dreptului de

proprietate asupra imobilului teren și construcție în baza erorii comune și

invincibile au fost invocate ca apărări de fond.

Prin aceeași

încheiere de ședință, tribunalul a încuviințat pentru reclamanții-pârâți și

pentru pârâtele-reclamante SC A. SA și S.E. proba cu înscrisuri, iar pentru

pârâtele-reclamante și proba expertiză în specialitatea construcții și proba cu

expertiză tehnică în instalații, prorogând discutarea utilității probei cu

interogatoriu și a probei testimoniale solicitate, după efectuarea expertizelor

încuviințate.

Prin încheierea de

ședință din data de 09 ianuarie 2012, tribunalul a dispus în baza art. 243 alin.

(1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecării cauzei, având în vedere că nu

au fost indicați în cauză moștenitorii defunctului A.N.

Reclamanții A.G. și A.P.R.I.E.

au depus la dosar cerere de repunere a cauzei pe rol, arătând că reclamanta A.P.R.I.E.,

a preluat pe calea transmiterii succesorale de la defunctul tată A.N.,

calitatea acestuia de reclamant, anexând certificatul de moștenitor eliberat de

B.N.P., M.D. privind succesiunea defunctului A.N., decedat la data de 20 iunie 2011.

Prin încheierea de ședință din data de 11 februarie 2013, tribunalul a dispus

repunerea cauzei pe rol, constatând că are calitatea de unică moștenitoare a

defunctului A.N. reclamanta P.R.I.

Prin încheierea de

ședință din data de 13 mai 2013, Tribunalul a dispus disjungerea cererilor

reconvenționale și a cererilor de chemare în garanție formulate de pârâții SC

A. SA și Ș.E. și formarea unui nou dosar.

Analizând materialul

probator administrat, tribunalul a reținut următoarele:

Imobilul situat în

București, potrivit istoricului de adresă poștală, comunicat de Primăria

Municipiului București, a fost dobândit de autorul reclamanților, ing. N.P.,

prin Ordonanța de adjudecare din 13 iulie 1932, Jurnal (filele 19-24 Dosar nr. 34166/3/2006

al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, primul ciclu procesual).

Potrivit procesului-verbal de C.F. din 16 mai 1940 emis de Comisiunea pentru

Înființarea C.F. București (fila 25), imobilul situat în București, format din

teren în suprafață de 1.612 mp și două corpuri de clădire a fost înscris în

cartea funciară, în indiviziune, în cote de câte 1/3 fiecare, pe numele celor 3

moștenitoare ale defunctului N.P., respectiv: A.D.G.E. (născută P.), D.M.M. (născută

P.) și F.A.I. (născută P.), calitatea de moștenitori ai defunctului N.P.

(decedat la 22 ianuarie 1940) rezultând din mențiunile Jurnalului din 31 ianuarie

1940 emis de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat și ale certificatului de

calitate de moștenitor din 10 noiembrie 1999 eliberat de B.N.P., M.D. (filele

35-36).

Prin actul de partaj

autentificat din 16 iulie 1945 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, încheiat

între cele 3 moștenitoare ale defunctului N.P. (E.A., M.D. și I.P.), imobilul

situat în București, compus din teren în suprafață de circa 1.450 mp și două

corpuri de clădire, a revenit în indiviziune, în cote de câte 1/2 fiecare,

moștenitoarelor E.A. și I. (J.) P., folosința imobilului fiind împărțită între

cele două coproprietare pe toată durata stării de indiviziune, potrivit

mențiunilor art. 6 din Convenția de partaj. Ca urmare a încheierii actului de

partaj din 16 iulie 1945, s-au efectuat mențiunile corespunzătoare în cartea

funciară, imobilul fiind înscris pe numele celor două coproprietare, A.E. și

P.I. (J.), astfel cum rezultă din procesul-verbal din data de 04 decembrie 1945

(fila 25 verso).

De pe urma defunctei A.E.,

decedată la 19 iunie 1979, au rămas ca moștenitori cei doi fii ai acesteia,

reclamanții A.N. și A.G., cu o cotă de 1/2 fiecare, potrivit certificatului de

moștenitor din 16 ianuarie 1977 eliberat de B.N.P., M.D. (fila 37).

Conform

certificatului de moștenitor din 22 ianuarie 1997 eliberat de B.N.P., M.D.

(fila 38), de pe urma defunctei K. (fostă P., fostă F.) I.Z.N. au rămas ca

moștenitori reclamanții A.N. și A.G., fiecare cu o cotă de 1/4, precum și

B.M.J., decedată la 02 ianuarie 1997, în calitate de nepoată de soră decedată

(D.M.), moștenită la rândul său de reclamanta A.P.R.I.E., în calitate de

legatar universal, conform certificatului de moștenitor din 16 ianuarie 1997,

rectificat potrivit Încheierii din 4 iulie 2001 (filele 39-40).

Astfel cum rezultă

din istoricul de rol fiscal comunicat de Consiliul Local sector 2 București (fila

50), conform procesului-verbal pentru impunerea veniturilor din proprietățile

clădite înregistrat la organul fiscal sub nr. 191 din 21 aprilie 1947,

calitatea de titulari de rol fiscal al imobilului din București, aparținea

I. și lui A.K., imobilul fiind declarat la adresa din București, prin

declarația din 15 februarie 1949.

De asemenea, în

cuprinsul istoricului de rol fiscal se menționează faptul că, potrivit

procesului-verbal din 25 februarie 1952, s-a constatat că imobilul din

București, proprietatea doamnei I.K., era ocupat de Raionul de Miliție,

fiind naționalizat. Prin Decretul nr. 2 din 05 ianuarie 1952 (filele 55-56),

imobilul situat în București, proprietatea doamnei I.K., a trecut în proprietatea

statului prin expropriere, fiind declarat de utilitate publică.

Potrivit situației

juridice comunicate de Primăria Municipiului București (fila 57), imobilul din

București, sector 2 (teren înscris în cartea funciară din anul 1940 cu Dosarul

nr. 9270) a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, în a cărui anexă, la

poziția 428, este înscris imobilul din București, pe numele foștilor

proprietari A.G. și E. (aspecte menționate și în cuprinsul adreselor comunicate

de Primăria Municipiului București, respectiv SC A. SA - filele 43 și 48).

Totodată, se

menționează faptul că, prin Decizia nr. 1744/1951 emisă de Sfatul Popular al

Capitalei, parterul imobilului din str. Icoanei nr. 17 a fost transmis în

folosința Ministerului Afacerilor Interne, iar prin Decizia nr. 1498 din 27

noiembrie 1972 emisă de Consiliul Popular al Municipiului București, corpurile

de clădire A și B au fost transmise în administrarea Ministerului

Construcțiilor Industriale.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996, pârâta Ș.E. a cumpărat, în baza Legii nr.

112/1995, locuința situată în București, corp B, sector 2, compusă din 3 camere

și dependințe și cota indiviză de 39,73 mp teren aferent.

Pârâta SC A. SA a

dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului corp A, situat în București,

sector 2, în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 05

iunie 1996.

Analizând cu

prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților SC A. SA, Ș.E.

și Municipiul București, prin primarul general, Tribunalul a reținut legitimarea

procesuală pasivă a pârâtului Municipiul București, aceasta fiind justificată

prin prisma cererii reclamanților de constatare a nevalabilității titlului

statului asupra imobilului din București, sector 2, solicitarea fiind analizată,

în temeiul dispozițiilor Legii nr. 213/1998, în contradictoriu cu unitatea

administrativ-teritorială în proprietatea căreia a intrat imobilul preluat de

stat prin Decretele nr. 92/1950 și nr. 2/1952, având în vedere totodată faptul

că, inițial, imobilul s-a aflat în administrarea Consiliului Popular al

Municipiului București.

De asemenea,

Tribunalul a apreciat că au calitate procesuală pasivă în prezenta acțiune, cu

privire la ambele capete de cerere, pârâții Municipiul București, prin primarul

general, Ș.E. și SC A. SA, constatarea nevalabilității titlului statului

impunându-se a fi opozabilă proprietarilor actuali ai imobilului, ale căror

titluri de proprietate urmează a fi comparate cu titlul exhibat de reclamanți,

în cadrul soluționării capătului de cerere în revendicare.

În ceea ce privește

solicitarea reclamanților de constatare a nevalabilității titlului statului

asupra imobilului din București, sector 2, formulat în contradictoriu cu

pârâtul Municipiul București, prin primarul general, prin raportare la situația

juridică a imobilului, Tribunalul a constat că statul nu a avut un titlu

valabil cu privire la imobilul proprietatea autorilor reclamanților, imobil

naționalizat de la E. și G.A. prin Decretul nr. 92/1950, poziția 428, ulterior

expropriat prin Decretul nr. 2/1952, fără a exista dovezi în sensul că

autorilor reclamanților li s-ar fi achitat despăgubiri.

În acest sens, se

constată că, potrivit prevederilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, instanțele

judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului.

Așadar, pentru a analiza posibilitatea revendicării unor imobile preluate de

stat, instanțele judecătorești trebuie să constate dacă bunurile respective au

fost preluate de stat cu sau fără titlu valabil, precum și dacă fac obiectul

unor legi speciale de reparație.

Astfel, Tribunalul

reține că prevederile Decretului nr. 92/1950, actul normativ în baza căruia s-a

efectuat preluarea imobilului în litigiu, contraveneau dispozițiilor

Constituției din 1948, art. 8, art. 10 și art. 16, potrivit cărora proprietatea

parțiculară se bucura de o protecție specială, cetățenii R.P.R. fiind egali în

fața legii, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se făceau pe

baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită prin justiție.

Totodată, prevederile

Decretului nr. 92/1950 și ale Decretului nr. 2/1952 erau contrare dispozițiilor

legale în vigoare la acea dată, privitoare la proprietate, respectiv art. 481 C.

civ., potrivit căruia „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară

numai pentru cauză de utilitate publică, primind o dreaptă și prealabilă

despăgubire”, precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la care România

era parte, privitoare la proprietate, și anume Declarația Universală a

Drepturilor Omului.

Considerentele

sentinței civile nr. 103/2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

privind titlul de proprietate al statului asupra imobilului în litigiu, nu au

putere de lucru judecat în cauză, având în vedere că, la momentul respectiv,

instanța a analizat valabilitatea titlului statului exclusiv prin raportare la

împrejurarea neîncadrării autoarei reclamanților, A.E., în categoria

persoanelor exceptate de la naționalizare, conform art. 1 din Decretul nr. 92/1950,

în timp ce, în speță, Tribunalul a examinat valabilitatea titlului statului din

altă perspectivă, constatând că Decretul nr. 92/1950 contravenea dispozițiilor

constituționale și legale de la acea dată. În consecință, Tribunalul a constat

că imobilul din București, sector 2 a fost preluat de stat fără titlu valabil.

În ceea ce privește

capătul de cerere în revendicare, coroborând mențiunile din adresele emise de

Primăria Municipiului București și SC A. SA privind situația juridică a

imobilului din București, sector 2 cu mențiunile din contractul de

vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996 și certificatul de atestare a dreptului

de proprietate din 05 iunie 1996, Tribunalul reține că întreg imobilul fostă

proprietate a autorilor reclamanților a fost preluat de stat.

De asemenea, s-a

constat că, în baza Legii nr. 112/1995, corpul de clădire B și terenul aferent

acestuia în suprafață de 39,73 mp au fost vândute către pârâta persoană fizică Ș.E.,

iar corpul de clădire A și terenul aferent în suprafață de 1.454, 27 mp a fost

dobândit de pârâta SC A. SA potrivit certificatului de atestare a dreptului de

proprietate din 05 iunie 1996, în temeiul Legii nr. 15/1990, identitatea dintre

terenul și construcțiile menționate în actele de proprietate ale autorilor

reclamanților și imobilele dobândite de pârâții Ș.E. și SC A. SA fiind

confirmată prin rapoartele de expertiză construcții și topografie, întocmite în

cauză. De asemenea, din raportul de expertiză construcții întocmit de expertul C.M.

rezultă că a fost identificată o suprafață de teren rămasă în proprietatea

Municipiului București, reprezentând diferența dintre suprafața totală de teren

măsurată de expert (1.669 mp) și suprafețele de teren proprietatea pârâților Ș.E.,

respectiv SC A. SA.

În ceea ce privește

susținerea pârâților privind inadmisibilitatea promovării acțiunii în

revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., tribunalul a constat

excepția ca fiind neîntemeiată, întrucât, potrivit procedurii speciale

reglementate de Legea nr. 10/2001, reclamantelor nu le poate fi restituit în

natură imobilul vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 și nici corpul de clădire

și terenul aferent, dobândite de pârâta SC A. SA în temeiul Legii nr. 15/1990.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care

imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri

reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a

întregului imobil, teren și construcție, stabilită potrivit standardelor

internaționale de evaluare (în același sens sunt și dispozițiile art. 18 lit.

c) din Legea nr. 10/2001).

Prin urmare, având în

vedere că reclamanții nu ar fi avut posibilitatea restituirii în natură a

imobilului urmând procedura Legii nr. 10/2001, întrucât pârâta Ș.E. a cumpărat

acest bun cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, fiind respinsă

acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din

01 noiembrie 1996 prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă

(sentința civilă nr. 103 din 31 ianuarie 2002, pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 4655/2000), tribunalul a reținut

admisibilitatea prezentei acțiuni în revendicare imobiliară, întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun.

Pe de altă parte,

având în vedere că Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al unor

imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

imobilul revendicat de reclamanți se încadrează în domeniul de aplicare al legii

speciale. Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a din Legea nr. 10/2001, sunt

imobile preluate în mod abuziv de stat imobilele naționalizate prin Decretul nr.

92/1950. Or, imobilul corp B și terenul aferent a fost vândut în temeiul Legii nr.

112/1995 în anul 1996, așadar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

astfel încât acesta nu se mai afla în deținerea unităților prevăzute de art. 21

alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, pentru a putea fi valorificat pe calea

legii speciale dreptul la restituirea în natură a imobilului.

De asemenea, în ceea

ce privește imobilul corp A și terenul aferent, dobândite de pârâta SC A. SA în

baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 05 iunie 1996, s-a

constat că reclamanții nu aveau posibilitatea legală de a obține restituirea în

natură, potrivit Legii nr. 10/2001. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 29 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor

societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin.

(1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile

legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a

imobilelor solicitate. Conform art. 29 alin. (3), în acest caz, măsurile

reparatorii se propun de către instituția publică care a efectuat privatizarea.

În speță, la nivelul

anului 2001, imobilul în litigiu nu era deținut de una din entitățile enumerate

de dispozițiile art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, pentru a fi

aplicabile prevederile art. 25 în sensul emiterii unei decizii sau după caz

dispoziții motivate, prin care unitatea deținătoare să se pronunțe asupra

cererii de restituire în natură formulată de persoanele îndreptățite.

Așadar, la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nici statul și nici vreo autoritate a

administrației publice centrale sau locale nu aveau calitatea de acționar

majoritar, pentru a se putea dispune restituirea în natură în conformitate cu

prevederile art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește

imobilul teren situat în București, sector 2, rămas în proprietatea Municipiului

București, potrivit art. 7.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001

(art. 7 alin. 5), acesta se încadrează în noțiunea de „teren aferent imobilelor

înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995”, respectiv teren aferent corpului A

de clădire, aparținând SC A. SA, astfel încât s-a reținut că nici acest

teren nu putea fi restituit în natură reclamanților potrivit Legii nr. 10/2001.

În consecință,

urmarea de către reclamanți a procedurii speciale instituite de Legea nr. 10/2001

(conform notificărilor depuse în copie la filele 94-104) nu poate avea drept

consecință restituirea imobilului prin decizie sau dispoziție motivată,

situație în care, procedura specială nu constituie o cale efectivă pentru

restituirea în natură a imobilului în patrimoniul reclamanților, aceștia au

deschisă calea acțiunii în revendicare imobiliară de drept comun.

Pe fondul cauzei,

procedând la compararea titlurilor părților, Tribunalul a constat că atât

reclamanții, cât și pârâții se prevalează de titluri de proprietate valabile,

procedându-se la analiza comparativă a acestora.

În acest sens,

Tribunalul a ținut cont de criteriile de preferabilitate instituite prin

Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, de dispozițiile speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001 și de

jurisprudența C.E.D.O. a Drepturilor Omului.

S-a avut în vedere

faptul că noțiunea de bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la

C.E.D.O. poate cuprinde atât un bun actual, cât și o valoare patrimonială,

inclusiv un drept de creanță, în bază căruia o persoană poate pretinde că are

cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al dreptului de

proprietate.

În materia acțiunii

în revendicare, C.E.D.O. a statuat în sensul că o persoană are în patrimoniul

său un bun actual dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele

i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul

hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Maria Atanasiu ș.a.

împotriva României).

Tribunalul a constat

însă că reclamanților nu le-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a li

se restitui imobilul în litigiu de către instanțele judecătorești sau de către

autoritățile administrative, motiv pentru care reclamanții nu se pot prevala de

existența unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un

drept cu caracter economic.

În acest sens, se

reține că noțiunea de bun, care se circumscrie domeniului de aplicare al art. 1

din Protocolul nr. 1, presupune ca reclamanții să aibă cel puțin o speranță

legitimă cu privire la valoarea patrimonială invocată prin acțiunea dedusă

judecății, or, în cauză, aceștia nu au nici măcar o asemenea speranță. Astfel, C.E.D.O.

a apreciat, în jurisprudența sa, că solicitarea de a obține un bun preluat de

stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă.

Constatarea preluării

abuzive a imobilului prin considerentele prezentei sentințe nu atrage, după

sine, în mod automat, un drept la restituirea în natură a bunului, însă conferă

dreptul reclamanților la despăgubire, ca urmare a formulării notificărilor în

baza Legii nr. 10/2001, dată fiind întrunirea condițiilor cerute de lege pentru

a beneficia de măsuri reparatorii, respectiv preluarea abuzivă a bunului,

conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, precum și calitatea

acestora de persoane îndreptățite

.

S-a reținu, pe

de altă parte, valabilitatea titlului pârâtei Ș.E. a fost confirmată

prin sentința civilă nr.

103 din 31 ianuarie 2002, rămasă irevocabilă, de respingere a acțiunii în

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.

112/1995, motiv pentru care tribunalul a considerat că aceasta se poate prevala

de un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Totodată, se reține

faptul că, în jurisprudența sa, C.E.D.O. a subliniat că, pentru ca atenuarea

vechilor atingeri să nu creeze noi pagube disproporționate, legislația ar

trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare

cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu suporte

greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri.

De asemenea,

Tribunalul a constata că, prin sentința civilă nr. 103 din 31 ianuarie 2002 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pârâtei SC A. SA i s-a constatat

dreptul de proprietate asupra imobilului construcție corp A, situat în

București, sector 2, fiind respins ca lipsit de interes capătul de cerere

privind constatarea dreptului de proprietate al SC A. SA asupra terenului de la

aceeași adresă, față de înscrisurile depuse la dosar, care fac dovada dreptului

de proprietate al SC A. SA asupra terenului. În consecință, și pârâta SC A. SA

se poate prevala de un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

În această situație,

tribunalul a constat că se impune respingerea acțiunii în revendicare promovate

de reclamanți, având în vedere siguranța raporturilor juridice, existența în

patrimoniul pârâților a unui bun actual și ținând cont totodată de dispozițiile

Legii nr. 10/2001, care nu mai acordă posibilitatea restituirii în natură a

imobilului. Astfel, Tribunalul a respins ca neîntemeiat capătul de cerere

privind revendicarea, fără a se mai impune analizarea apărărilor pârâtei SC A.

SA privind dobândirea dreptului de proprietate prin prescripția achizitivă,

respectiv în baza erorii comune și invincibile. Astfel, din moment ce

Tribunalul a constatat valabilitatea și preferabilitatea titlului de

proprietate al pârâtei, constând în certificatul de atestare a dreptului de

proprietate din 05 iunie 1996, s-a reținut dobândirea de către pârâtă a

dreptului de proprietate în baza titlului menționat, coroborat cu constatările

din sentința civilă nr. 103/2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

apărările pârâtei privind dobândirea proprietății prin uzucapiune,

respectiv prin eroare comună și invincibilă având caracter subsidiar.

În baza dispozițiilor

art. 274 alin. (1) și art. 276 C. proc. civ., Tribunalul a respins ca

neîntemeiată cererea reclamanților privind obligarea pârâților la plata

cheltuielilor de judecată, având în vedere că nu se poate reține culpa

procesuală a pârâților cu privire la admiterea primului capăt de cerere privind

nevalabilitatea titlului statului.

Totodată, Tribunalul a

obligat reclamanții la plata către pârâta Ș.E. a sumei de 2.500 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat achitat în primul

ciclu procesual, la instanța de fond (1.500 lei), precum și onorariul achitat

în rejudecare (1.000 lei). Nu au fost acordate pârâților Ș.E. și SC A. SA

cheltuielile de judecată constând în onorariile de avocat achitate în apel,

întrucât, astfel cum s-a reținut în cuprinsul Deciziei civile nr. 120 din 14

februarie 2008 a Curții de Apel București, intimații nu au solicitat acordarea

cheltuielilor de judecată. De asemenea, s-a constat că, în faza procesuală a

recursului, pârâții Ș.E. și SC A. SA sunt părți căzute în pretenții, față de

admiterea recursului declarat de reclamanți, prin Decizia nr. 9656 din 25

noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, situație în care pârâții

nu sunt îndreptățiți la acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în

recurs.

De asemenea, s-a

constat că pârâta SC A. SA nu a făcut dovada suportării cheltuielilor de

judecată în rejudecare, nefiind depusă chitanța care să ateste achitarea

onorariului de avocat.

Nu au fost acordate

nici cheltuielile de judecată efectuate în rejudecare de pârâții Ș.E. și SC A.

SA, constând în contravaloarea onorariilor de expert, având în vedere că

expertizele au fost încuviințate în dovedirea cererilor reconvenționale și a

cererilor de chemare în garanție, a căror disjungere a fost dispusă prin

încheierea de ședință din data de 13 mai 2013.

Împotriva sentinței

civile nr. 1084 din 20 mai 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, în Dosarul nr. 34166/3/2006 au formulat apel pârâtul Municipiul

București, prin primarul general, cât și reclamanții A.G. și P.R.I.E.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Întrucât apelantul

reclamant A.G. a decedat în timpul procesului la data de18 septembrie 2014, a

fost introdusă în cauză moștenitoarea acestuia, respectiv apelanta reclamantă P.R.I.E.,

conform certificatului de deces din 19 septembrie 2014 emis de Primăria sectorului

1 București și certificatului de moștenitor din 2014 emis de Societatea

Notarială „M.D”

Prin Decizia civilă nr.

577/A din 19 decembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile

declarate de apelantul-pârât Municipiul București, prin primarul general și de

apelanții-reclamanți P.R.I.E. și A.G. (decedat) și continuat de reclamanta, P.R.I.E.,

împotriva sentinței civile nr. 1084 din 20 mai 2013 și a încheierii

premergătoare din data de 07 martie 2011, pronunțate de Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 34166/3/2006, în contradictoriu cu

intimații-pârâți, S.C SC A. SA și Ș.E.

Apelanții au fost

obligați la plata către intimații SC A. SA și pârâta Ș.E. a