ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1718/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1718/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, precizată la data de 13

februarie 2012, reclamantul R.A. în contradictoriu cu pârâții municipiul

București, prin primarul general și Statul Român, prin M.F.P. a solicitat

instanței să constate ca imobilul situat în București, sector 1, în suprafață

de 188 mp a fost preluat abuziv de către Statul român, în lipsa unei drepte și

prealabile despăgubiri; obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate

și posesie imobilul (art. 480 și 483 C. civ.).

În subsidiar, reclamantul a solicitat

obligarea pârâților la repararea prejudiciului creat prin preluarea abuzivă,

prin restituirea imobilului în natură (art. 998-999 C. civ.); în cazul în care

bunul nu mai poate fi restituit în natură, obligarea pârâților la plata

despăgubirilor pentru terenul preluat abuziv, evaluat provizoriu la suma de

100.000 lei (art. 998-999 C. civ.); obligarea pârâților la plata contravalorii

casei de locuit care se află pe terenul proprietate personală, demolată abuziv

de către pârâți (art. 998-999 C. civ.), cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 915 din 22 aprilie 2013,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea precizată

formulată de reclamantul R.A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul

București prin Primarul General și Statul Român prin M.F.P., ca neîntemeiată și

a respins cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată, ca

neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a constatat că în motivarea apelului, instanța de casare a stabilit

că, în rejudecare, instanța urmează să analizeze fondul dreptului pretins de reclamant,

respectiv existența sau nu în patrimoniul acestuia a unui „bun" ori a unei

„speranțe legitime", apărate de art. 1 din Protocolul 1 Adițional la

Convenție, raportat la titlul de proprietate exhibat, hotărârile judecătorești

anterioare pronunțate cu privire la imobilul în litigiu în contradictoriu cu

apelantul reclamant, precum și Ia consecințele neformulării în termen a

notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, potrivit dispozițiilor art. 22 din

acest act normativ. De asemenea, instanța va analiza, în raport de actele

dosarului, aplicabilitatea sau nu a dispozițiilor art. 46 alin. (3), care

reglementează termenul de notificare în cazul în cazul în care persoanei îndreptățite

i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, acțiunea

privind restituirea în natură a bunului solicitat, urmând să stabilească dacă

reclamantul are calitatea de persoană ce poate beneficia de dreptul la

despăgubire precum și metoda de despăgubire (în natură/echivalent), dacă este

cazul.

În raport de dispozițiile deciziei de

casare, tribunalul a constatat că reclamantul nu are calitatea de persoană

îndreptățită la restituire fie în natură, fie în bani, întrucât în speța dedusă

judecății, reclamantul nu a făcut dovada că ar fi formulat o notificare în baza

Legii nr. 10/2001 prin care să solicite acordarea de măsuri reparatorii în

natură sau prin echivalent asupra imobilului, aspect de altfel confirmat de

către reclamant și de către apărătorul acestuia, ori, potrivit art. 22 din

acest act normativ, lipsa formulării în termen a notificării atrage pierderea

dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent.

Prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care este obligatorie pentru instanțe

conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a stabilit necesitatea formulării

unei notificări pentru ca persoana respectivă să își poată valorifica

drepturile sale.

Așadar, aspectul esențial este faptul

că reclamantul nu a înțeles să formuleze o notificare în baza Legii nr. 10/2001,

iar tribunalul a apreciat că nu se poate vorbi de o încălcare a dispozițiilor art.

21 din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., având în vedere

că dreptul de acces la un tribunalul nu este un drept absolut, ci este

compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă

obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmărește

apărarea unui drept civil.

Condiția esențială care se cere este

aceea ca soluția pronunțată în procedura prealabilă să poată fi atacată în fața

unei instanțe judecătorești care îndeplinește condiția de tribunalul

independent și imparțial și care are competență deplină de a verifica decizia

administrativă. In acest sens C.E.D.O. s-a pronunțat în cauzele Glod contra

României și Crișan contra României.

Or, în cauza de față, tribunalul a

constatat că reclamantul avea o astfel de cale, deoarece art. 26 din Legea nr. 10/2001

îi dădea posibilitatea de a contesta în fața tribunalului, secția civilă,

dispoziția ce trebuia emisă dacă s-ar fi formulat notificare.

în cauza Atanasiu și alții contra

României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie

2010), se arată că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor

deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut

calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului

(parag. 140 și 143).

Așadar, în speță, nu poate fi

recunoscută reclamantului decât o creanță, constând în despăgubirile prevăzute

de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005

(ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-1 elaboreze în

perioada de grație de 18 luni stabilită de Curte în acest scop), însă numai

condiționat de formularea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001, notificare

care în speța de față există.

Așadar, proprietarul care nu deține un

„bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de

legea specială, astfel încât se constată, în speță, că reclamantul nu are un

drept la restituire care să-1 îndreptățească la redobândirea posesiei.

Tribunalul a constatat că,

într-adevăr, reclamantul a mai solicitat restituirea aceluiași imobil și prin

procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991, însă, prin Decizia civilă nr. 1899/2009

a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a respins acțiunea, ca

neîntemeiată.

Potrivit art. 43 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, în cazul în care persoanei îndreptățite i s-a respins, prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, acțiunea privind restituirea în

natură a bunului solicitat, termenul de notificare prevăzut la art. 22 alin. (1)

curge de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești.

Or, tribunalul a constatat că

reclamantul nu a formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001 în termenul de

un an de la data rămânerii irevocabile a deciziei, respectiv de la 17 noiembrie

2009, ci a introdus direct acțiunea pe rolul Tribunalului București, deși

imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, iar formularea unei notificări este

obligatorie pentru considerentele arătate pe larg în cele ce preced.

Instanța de fond a reținut și că, de

la înlăturarea regimului comunist (1989) și până la promovarea prezentei

acțiuni au trecut circa 20 ani, în speța dedusă judecății dreptul la acțiune al

reclamantului este prescris, pe capetele patru și cinci fiind incidente

dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, aceste argumente nefiind

reținute ca o excepție veritabilă, ci ca argumente de fond pentru respingerea

capetelor patru și cinci de cerere.

Totodată, tribunalul a precizat

reclamantul nici nu a invocat și nici nu a făcut dovada vreunei cauze de

suspendare sau de întrerupere a cursului prescripției.

în ceea ce privește primul capăt de

cerere, ca urmare a respingerii capetelor 2-5, a fost respins și acesta, care,

în realitate, nu reprezintă un capăt de cerere propriu-zis și veritabil, ci

reprezintă o motivare a celorlalte capete de cerere, iar în lipsa unui drept la

restituire în natură sau în bani este inutil a se constata că imobilul a fost

preluat abuziv de către Statul român.

Prin Decizia nr. 253/A din 28

octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant

împotriva sentinței tribunalului.

Pentru a decide astfel, curtea de apel

a constatat că tribunalul a respectat decizia de casare, prin care cauza a fost

trimisă spre rejudecare, având obligația să analizele fondul dreptului pretins,

respectiv existența sau nu în patrimoniul reclamantului a unui „bun" ori a

unei „speranțe legitime" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la

Convenție, raportat la titlul de proprietate exhibat și hotărârile

judecătorești anterioare prin prisma neformulării în termen a notificării

prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a respectat cerințele din

decizia de casare, analizând cererea prin prisma art. 22 din Legea nr. 10/2001

care arată că lipsa formulării în termen a notificării atrage pierderea

dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent.

Potrivit art. 46 alin. (4) din Legea nr.

10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, „persoana

îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după

intrarea acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplică cu

prioritate".

Curtea a constatat că tribunalul în

pronunțarea hotărârii a respectat jurisprudența constantă a C.E.D.O. -

cauza Pine și Pincova contra Cehiei și Decizia nr. 33/2009 care a subliniat că,

de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001

nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de legea specială și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv art. 480 C. civ.,

ce a constituit temei juridic al cererii introductive de instanță.

Totodată, în respectarea deciziei

Curții, instanța fondului a avut în vedere noțiunile de „bun" și „speranță

legitimă", așa cum s-au conturat în jurisprudența C.E.D.O. și prin prisma

cauzei Atanasiu și alții contra României, în care se arată că un „bun

actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către

stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă

și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, dar

s-a dispus expres în sensul restituirii bunului - parag. 140 și 143.

În pronunțarea sentinței apelate,

tribunalul a avut în vedere și Decizia nr. 1899/2009 a Tribunalului București,

secția a IV-a civilă, prin care reclamantul a mai solicitat restituirea

aceluiași imobil și prin procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 și prin

prisma art. 43 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Cererea apelantului formulată în

temeiul Legii nr. 18/1991 a fost respinsă ca neîntemeiată și această cerere nu

suplinește lipsa unei notificări în termenul prevăzut expres de legea specială nr.

10/2001 sau în termen de un an de Ia data rămânerii irevocabile a deciziei prin

care s-a respins acțiunea formulată în temeiul Legii nr. 18/1991, respectiv de

la 17 noiembrie 2009.

Fiind vorba de un imobil trecut în

patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod

corect tribunalul a apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile acestei

legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu

dreptul comun, respectiv, cu dispozițiile art. 480-481 C. civ., invocate de

reclamant în acțiune.

Acțiunea în revendicare promovată după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea

principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea

pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond și din

perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie sub

anumite aspecte.

Soluția se impune justificat și de

faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența

unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași

categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de

fapt și de drept similare, urmărind același scop respectiv, retrocedarea unor

bunuri.

Cu alte cuvinte, nu este de admis ca

în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor

deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unul să

își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație,

iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în

același scop, de a obține retrocedarea bunului fapt contrar principiului

stabilității și securității raporturilor juridice.

Reclamantul nu contestă împrejurarea

că nu a formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 și nici

nu invocă existența unor piedici obiective în calea formulării notificării în

termenul legal. Faptul că a fost promovată o acțiune în temeiul Legii nr. 18/1991

nu reprezintă o piedică obiectivă în sensul legii. Insă reclamantul consideră

că, indiferent de această împrejurare, poate formula oricând o acțiune în

restituirea bunului, iar respingerea unei astfel de acțiuni pe motiv că nu a

urmat procedura legii speciale ar fi de natură să-i încalce dreptul la apărare

și dreptul la respectarea proprietății.

Or, pentru a putea invoca prevederile art.

1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, reclamantul ar trebui să aibă un

„bun" în sensul acestui articol.

Noțiunea de „bun" are

semnificație autonomă în jurisprudența Curții Europene. Ea cuprinde nu numai

drepturile reale așa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar și așa

numitele speranțe legitime, cum ar fi speranța de a obține o despăgubire.

Speranțele legitime trebuie sa fie suficient de clar determinate în dreptul

intern și recunoscute fie printr-o hotărâre judecătorească fie printr-un act

administrativ.

În al treilea rând, statul dispune de

o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea condițiilor pe care

trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care

au fost deposedate.

Curtea Europeană a apreciat că simpla

solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual

și nici o speranță legitimă.

Nu a fost reținută nici critica apelantului

în sensul că instanța fondului nu a analizat capătul trei de cerere, deoarece

cererile reclamantului au fost analizate detaliat, instanța precizând expres că

dreptul reclamantului de a solicita daunele materiale ce i-au fost produse prin

exproprierea imobilului s-au prescris, fiind aplicate corect prevederile art. 1

și 7 din Decretul nr. 167/1958.

Nu trebuie omis că, deși obiectul

cererii, așa cum a fost stabilit de apelantă, îl reprezintă acțiunea în

revendicare, prin cerere se solicită plata contravalorii casei de locuit

situată în, sector 1 în litigiu, astfel că respingerea cererii ca neîntemeiată

de instanța fondului este corectă.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul R.A., în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., solicitând modificarea deciziei atacate și pe fond, admiterea acțiunii,

astfel cum a fost precizată la termenul din 13 februarie 2012.

În cadrul motivului de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamantul a arătat că hotărârea recurată nu

cuprinde motivele pe care se sprijină în raport cu primul capăt de cerere

privind constatarea preluării abuzive a imobilului de către stat. Instanța de

apel a analizat greșit reținerile tribunalului privind primul petit, în sensul

că acesta nu este un veritabil capăt de cerere, iar această motivare reprezintă

o gravă eroare de apreciere. Greșit s-au analizat numai capetele de cerere 2-5,

reținându-se că primul petit este în raport de subordonare față de celelalte,

când este exact invers, capătul 1 reprezintă elementul-cheie cu care

reclamantul a înțeles să învestească instanța și care stă la baza celorlalte

cereri.

În ceea ce privește cel de-al doilea

motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a

arătat că instanța de apel nu a respectat dispozițiile instanței de casare care

au statuat cadrul în care trebuie analizată acțiunea reclamantului.

Curtea de apel a ignorat faptul că

pârâții au dobândit proprietatea imobilului prin deposedarea abuzivă a

reclamantului, fără titlu valabil.

Totodată, s-a invocat încălcarea

dispozițiilor art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ., față de

împrejurarea că instanța de casare a statuat în mod clar criteriile la care

trebuie să se raporteze instanța de trimitere în rejudecare, acestea fiind

elementele dezlegării de drept obligatorii pentru instanța de rejudecare. S-a

dispus ca în rejudecare să se analizeze în raport de dispozițiile art. 46 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 și să se stabilească dacă reclamantul are calitatea

de persoană ce poate beneficia de dreptul la despăgubire și metoda de

despăgubire, în natură sau echivalent.

Instanța de fond nu a analizat cererea

reclamantului prin prisma dezlegării de drept date de instanța de control

judiciar și nu a analizat probatoriul de la dosar care dovedește că terenul

revendicat este liber, acest aspect esențial constituind premisa pentru

aplicarea dispozițiilor art. 480 C. civ., în raport cu excepțiile prevăzute în

decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție.

În motivarea recursului, s-a arătat că

hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii în privința

prescripției dreptului la acțiune în despăgubiri.

Dreptul la repararea prejudiciului

pentru deposedarea abuzivă este imprescriptibil, fiind un drept fundamental al

persoanei prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar deposedarea

abuzivă reprezintă în sine o încălcare a dreptului la proprietate privată și la

o justă despăgubire în caz de deposedare, care nu poate fi „protejat" prin

instituirea unui termen de decădere de 6 luni, în cazul lipsei notificării

prealabile.

Hotărârea este pronunțată cu

încălcarea dreptului liberului acces Ia justiție (art. 6 din C.E.D.O.),

deoarece în jurisprudența Curții Europene s-a decis în mod constant că nu se

poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în condițiile în care

măsurile prevăzute de această lege specială și de Legea nr. 247/2005 sunt

iluzorii (cauza Jujescu contra României - parag. 38, cauza Huber contra

României - parag. 27).

Instanța de apel a făcut o aplicare

greșită a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., a art. 6 din

același protocol și a Deciziei nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și

Justiție, în raport de care acțiunea în revendicare de drept comun este perfect

admisibilă și nu poate fi înlăturată.

Instanțele fondului au ignorat complet

aspectul că reclamantul are calitatea de proprietar necontestat, iar

deposedarea sa de către stat a fost abuzivă, ceea ce înseamnă că deține în

patrimoniul său un „bun" și o „speranță legitimă" la restituire, iar

în subsidiar, dreptul la o justă despăgubire, astfel că în cauză sunt incidente

dispozițiile Protocolului adițional la C.E.D.O. Imobilul teren preluat de la

reclamant nu este deținut de o terță persoană, astfel că nu s-ar pune în

pericol circuitul civil sau securitatea raporturilor juridice prin admiterea

acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ.

Recursul este nefondat, urmând a fi

respins pentru considerentele ce succed:

În cadrul primului motiv de recurs,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamantul a invocat

faptul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină în raport

cu primul capăt de cerere privind constatarea preluării abuzive a imobilului de

către stat.

În contextul analizei făcute în

considerentele deciziei, curtea de apel a reținut considerentele de fapt și de

drept pentru care au fost respinse toate capetele de cerere formulate prin

acțiune și a răspuns punctual criticilor apelantului privind modul de

soluționare a pricinii prin sentința pronunțată de către instanța de fond.

Neanalizarea unui motiv de apel și

implicit, nemotivarea hotărârii cu privire la aceasta, poate fi acceptată doar

atunci când, în lipsa oricăror considerente pe aspectul contestat, nu se poate

ști dacă soluția dată în apel este efectul, rezultatul cercetării respectivei

critici invocate în calea de atac, ceea ce nu este cazul în cauza de față.

În speță, decizia curții de apel

respectă cerințele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea

cuprinzând motivarea ce susține soluția adoptată și în temeiul căreia instanța

și-a format convingerea.

Contrar susținerilor recurentului,

instanțele fondului au respectat îndrumările deciziei de casare și au analizat

atât dreptul pretins de reclamant. dedus judecății, cât și aplicabilitatea în

cauză a prevederilor art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În acest context, s-a reținut că

reclamantul a formulat prezenta acțiune în revendicare după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege

specială și derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data

intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept care guvernează

concursul dintre legea specială și legea generală -specialia generalibus

derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege

specială.

Legiuitorul permite revendicarea

imobilelor preluate abuziv în perioada de referință numai în condițiile Legii nr.

10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate față de

prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia

revendicării.

O atare interpretare este impusă și de

reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind

proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit căruia „bunurile

preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea

consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii

acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparații".

În acord cu soluțiile adoptate de

Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001,

se constată că această lege, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în

natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu

valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Legea nr. 10/2001 asigură accesul la

un proces echitabil, întrucât perfecționează sistemul reparator și procedural,

controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei

grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și

ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se poate constata că prin Legea nr. 10/2001

au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și

modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei

proceduri, persoana îndreptățită având, în consecință, posibilitatea de a

supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul

procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecății însuși dreptul său

de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Pe cale de consecință, reglementarea

cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru

măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate

abuziv de stat și, fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea

publică, prevalează legii generale.

Cum accesul la justiție și dreptul la

un proces echitabil sunt asigurate sub toate aspectele în cadrul procedurii

judiciare prevăzute de cap. III al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și pe

căile prevăzute de legea specială, aceasta înseamnă că nu se aduce atingere art.

1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O.

Așadar, cu condiția ca dreptul să fie

efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și

chiar să îl supună unor limitări și restricții, o modalitate fiind și aceea

prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative

prealabile.

Accesul la justiție presupune în mod

necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea

interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești. In

lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în

substanța sa.

În măsura în care aceste exigențe sunt

respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat.

Decizia în interesul Legii nr. 33 din 09

iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 108 din 23 februarie 2009, obligatorie de la aceasta

dată, lămurește controversata problemă ivită în practica instanțelor

judecătorești și anume, dacă fostul proprietar are un drept de opțiune între

aplicarea Legii nr. 10/2001 și prevederile dreptului comun în materie,

respectiv Codul civil.

Astfel, prin decizia amintită, care

privea acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect

revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și

soluționate neunitar de instanțele judecătorești s-a statuat, în sensul

următor: a) concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în

favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant,

chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială; b) în cazul în

care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată

în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura

în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

În speță, reclamantul nu a formulat

notificare pentru imobilul în discuție, conform prevederilor art. 22 din Legea nr.

10/2001, ceea ce înseamnă că acesta nu a înțeles să urmeze procedura prevăzută

de legea specială reparatorie pentru restituirea bunului.

Prin urmare, recurentul nu poate

invoca încălcarea dreptului la liberul acces la justiție, deoarece accesul la

justiție i-ar fi fost asigurat pe deplin în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001,

având în vedere că acesta ar fi putut formula acțiune în justiție, în temeiul art.

26 din legea specială, dacă ar fi fost nemulțumit de modalitatea soluționării

notificării privind restituirea bunului.

Nici din perspectiva Convenției

reclamantul nu are vocația restituirii cu privire la imobilul în litigiu, date

fiind cele statuate în jurisprudența recentă a Curții Europene, respectiv în

Cauza Atanasiu din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. 778 din 22 noiembrie 2010.

Astfel, în analiza concursului dintre

legea internă și Convenția europeană instanțele, în raport cu circumstanțele

concrete ale cauzei, sunt ținute să constate în ce măsură reclamantul se

prevalează de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană.

Aprecierea existenței unui „bun"

în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii

explicitate în jurisprudența C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele

împotriva României, atât a unui „bun actual", cât și a unei „speranțe

legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni în revendicare,

ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului,

dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca

stare de fapt.

În cauza Atanasiu și alții contra

României se arată că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor

deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut

calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului

(parag. 140 și 143).

În caz contrar, simpla constatare pe

cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra

imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la

despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de

legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a

îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag. 141,

142 și 143).

Or, în speță, nu se poate considera că

reclamantul ar deține un „bun actual", câtă vreme în favoarea acestuia nu

s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și executorie în sensul

restituirii imobilului.

Chiar și o recunoaștere a

nevalabilități titlului statului prin hotărâre judecătorească, fără existența

unei dispoziții de restituire a imobilului în discuție, nu ar fi conferit

reclamantului un „bun actual" sau o „speranță legitimă", singura

speranță legitimă a acestuia fiind aceea dată de parcurgerea procedurii

prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Așadar, proprietarul care nu deține un

„bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de

legea specială, astfel încât se constată, în speță, chiar dacă principiul

specialia generalibus derogam nu s-ar fi opus. reclamantul nu avea un drept la

restituire care să-l îndreptățească la redobândirea posesiei bunului, nici pe

temeiul evaluărilor presupuse de garanțiile art. 1 din Protocolul 1 adițional

la Convenție.

Însă, neurmând procedura prevăzută de

Legea nr. 10/2001, reclamantul nu poate obține nici măsurile reparatorii în

echivalent acordate de dispozițiile legii speciale reparatorii.

De altfel, pentru imobilul în litigiu

reclamantul a urmat procedura prevăzută de dispozițiile Legii nr. 18/1991,

finalizată prin pronunțarea Deciziei nr. 1899/2009 a Tribunalului București,

secția a IV-a civilă, prin care a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată.

În cadrul acțiunii de față,

reclamantul a revendicat dreptul de proprietate asupra aceluiași teren pentru

care s-a parcurs deja procedura Legii nr. 18/1991 și pentru care s-a pronunțat

o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Prin prisma dispozițiilor art. 43 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, reclamantul nu a formulat o notificare în baza

acestei legi speciale, în termenul de un an de la data rămânerii irevocabile a

Deciziei nr. 1899/2009 a Tribunalului București, respectiv de la 17 noiembrie 2009,

deși depunerea unei notificări era obligatorie pentru considerentele arătate în

precedent.

Față de toate considerentele reținute,

Înalta Curte constată că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a

legii pe aspectele contestate, recursul reclamantului fiind nefondat și urmând

a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul R.A. împotriva Deciziei nr. 253/A din data de 28

octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

3 iunie 2014.