ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1718/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, precizată la data de 13 februarie 2012, reclamantul R.A. în contradictoriu cu pârâții municipiul București, prin primarul general și Statul Român, prin M.F.P. a solicitat instanței să constate ca imobilul situat în București, sector 1, în suprafață de 188 mp a fost preluat abuziv de către Statul român, în lipsa unei drepte și prealabile despăgubiri; obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul (art. 480 și 483 C. civ.).

În subsidiar, reclamantul a solicitat obligarea pârâților la repararea prejudiciului creat prin preluarea abuzivă, prin restituirea imobilului în natură (art. 998-999 C. civ.); în cazul în care bunul nu mai poate fi restituit în natură, obligarea pârâților la plata despăgubirilor pentru terenul preluat abuziv, evaluat provizoriu la suma de 100.000 lei (art. 998-999 C. civ.); obligarea pârâților la plata contravalorii casei de locuit care se află pe terenul proprietate personală, demolată abuziv de către pârâți (art. 998-999 C. civ.), cu cheltuieli de judecată. Prin sentința nr. 915 din 22 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea precizată formulată de reclamantul R.A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin M.F.P., ca neîntemeiată și a respins cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a constatat că în motivarea apelului, instanța de casare a stabilit că, în rejudecare, instanța urmează să analizeze fondul dreptului pretins de reclamant, respectiv existența sau nu în patrimoniul acestuia a unui „bun" ori a unei „speranțe legitime", apărate de art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție, raportat la titlul de proprietate exhibat, hotărârile judecătorești anterioare pronunțate cu privire la imobilul în litigiu în contradictoriu cu apelantul reclamant, precum și Ia consecințele neformulării în termen a notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, potrivit dispozițiilor art. 22 din acest act normativ.

De asemenea, instanța va analiza, în raport de actele dosarului, aplicabilitatea sau nu a dispozițiilor art. 46 alin. (3), care reglementează termenul de notificare în cazul în cazul în care persoanei îndreptățite i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, acțiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat, urmând să stabilească dacă reclamantul are calitatea de persoană ce poate beneficia de dreptul la despăgubire precum și metoda de despăgubire (în natură/echivalent), dacă este cazul.

În raport de dispozițiile deciziei de casare, tribunalul a constatat că reclamantul nu are calitatea de persoană îndreptățită la restituire fie în natură, fie în bani, întrucât în speța dedusă judecății, reclamantul nu a făcut dovada că ar fi formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001 prin care să solicite acordarea de măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent asupra imobilului, aspect de altfel confirmat de către reclamant și de către apărătorul acestuia, ori, potrivit art. 22 din acest act normativ, lipsa formulării în termen a notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care este obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., s-a stabilit necesitatea formulării unei notificări pentru ca persoana respectivă să își poată valorifica drepturile sale. Așadar, aspectul esențial este faptul că reclamantul nu a înțeles să formuleze o notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar tribunalul a apreciat că nu se poate vorbi de o încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., având în vedere că dreptul de acces la un tribunalul nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmărește apărarea unui drept civil. Condiția esențială care se cere este aceea ca soluția pronunțată în procedura prealabilă să poată fi atacată în fața unei instanțe judecătorești care îndeplinește condiția de tribunalul independent și imparțial și care are competență deplină de a verifica decizia administrativă.

In acest sens C.E.D.O. s-a pronunțat în cauzele Glod contra României și Crișan contra României. Or, în cauza de față, tribunalul a constatat că reclamantul avea o astfel de cale, deoarece art. 26 din Legea nr. 10/2001 îi dădea posibilitatea de a contesta în fața tribunalului, secția civilă, dispoziția ce trebuia emisă dacă s-ar fi formulat notificare. în cauza Atanasiu și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), se arată că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag.

140 și 143). Așadar, în speță, nu poate fi recunoscută reclamantului decât o creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-1 elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curte în acest scop), însă numai condiționat de formularea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001, notificare care în speța de față există. Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, că reclamantul nu are un drept la restituire care să-1 îndreptățească la redobândirea posesiei.

Tribunalul a constatat că, într-adevăr, reclamantul a mai solicitat restituirea aceluiași imobil și prin procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991, însă, prin Decizia civilă nr. 1899/2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Potrivit art. 43 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care persoanei îndreptățite i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, acțiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat, termenul de notificare prevăzut la art. 22 alin. (1) curge de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești.

Or, tribunalul a constatat că reclamantul nu a formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001 în termenul de un an de la data rămânerii irevocabile a deciziei, respectiv de la 17 noiembrie 2009, ci a introdus direct acțiunea pe rolul Tribunalului București, deși imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, iar formularea unei notificări este obligatorie pentru considerentele arătate pe larg în cele ce preced. Instanța de fond a reținut și că, de la înlăturarea regimului comunist (1989) și până la promovarea prezentei acțiuni au trecut circa 20 ani, în speța dedusă judecății dreptul la acțiune al reclamantului este prescris, pe capetele patru și cinci fiind incidente dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, aceste argumente nefiind reținute ca o excepție veritabilă, ci ca argumente de fond pentru respingerea capetelor patru și cinci de cerere.

Totodată, tribunalul a precizat reclamantul nici nu a invocat și nici nu a făcut dovada vreunei cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripției. în ceea ce privește primul capăt de cerere, ca urmare a respingerii capetelor 2-5, a fost respins și acesta, care, în realitate, nu reprezintă un capăt de cerere propriu-zis și veritabil, ci reprezintă o motivare a celorlalte capete de cerere, iar în lipsa unui drept la restituire în natură sau în bani este inutil a se constata că imobilul a fost preluat abuziv de către Statul român. Prin Decizia nr. 253/A din 28 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a constatat că tribunalul a respectat decizia de casare, prin care cauza a fost trimisă spre rejudecare, având obligația să analizele fondul dreptului pretins, respectiv existența sau nu în patrimoniul reclamantului a unui „bun" ori a unei „speranțe legitime" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, raportat la titlul de proprietate exhibat și hotărârile judecătorești anterioare prin prisma neformulării în termen a notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001. Tribunalul a respectat cerințele din decizia de casare, analizând cererea prin prisma art. 22 din Legea nr. 10/2001 care arată că lipsa formulării în termen a notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Potrivit art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, „persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate". Curtea a constatat că tribunalul în pronunțarea hotărârii a respectat jurisprudența constantă a C.E.D.O. - cauza Pine și Pincova contra Cehiei și Decizia nr. 33/2009 care a subliniat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de legea specială și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv art. 480 C. civ., ce a constituit temei juridic al cererii introductive de instanță.

Totodată, în respectarea deciziei Curții, instanța fondului a avut în vedere noțiunile de „bun" și „speranță legitimă", așa cum s-au conturat în jurisprudența C.E.D.O. și prin prisma cauzei Atanasiu și alții contra României, în care se arată că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, dar s-a dispus expres în sensul restituirii bunului - parag. 140 și 143. În pronunțarea sentinței apelate, tribunalul a avut în vedere și Decizia nr. 1899/2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, prin care reclamantul a mai solicitat restituirea aceluiași imobil și prin procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 și prin prisma art. 43 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Cererea apelantului formulată în temeiul Legii nr. 18/1991 a fost respinsă ca neîntemeiată și această cerere nu suplinește lipsa unei notificări în termenul prevăzut expres de legea specială nr. 10/2001 sau în termen de un an de Ia data rămânerii irevocabile a deciziei prin care s-a respins acțiunea formulată în temeiul Legii nr. 18/1991, respectiv de la 17 noiembrie 2009. Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect tribunalul a apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispozițiile art. 480-481 C. civ., invocate de reclamant în acțiune.

Acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte. Soluția se impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop respectiv, retrocedarea unor bunuri.

Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unul să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice. Reclamantul nu contestă împrejurarea că nu a formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 și nici nu invocă existența unor piedici obiective în calea formulării notificării în termenul legal. Faptul că a fost promovată o acțiune în temeiul Legii nr. 18/1991 nu reprezintă o piedică obiectivă în sensul legii.

Insă reclamantul consideră că, indiferent de această împrejurare, poate formula oricând o acțiune în restituirea bunului, iar respingerea unei astfel de acțiuni pe motiv că nu a urmat procedura legii speciale ar fi de natură să-i încalce dreptul la apărare și dreptul la respectarea proprietății. Or, pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, reclamantul ar trebui să aibă un „bun" în sensul acestui articol. Noțiunea de „bun" are semnificație autonomă în jurisprudența Curții Europene. Ea cuprinde nu numai drepturile reale așa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar și așa numitele speranțe legitime, cum ar fi speranța de a obține o despăgubire.

Speranțele legitime trebuie sa fie suficient de clar determinate în dreptul intern și recunoscute fie printr-o hotărâre judecătorească fie printr-un act administrativ. În al treilea rând, statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate. Curtea Europeană a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă. Nu a fost reținută nici critica apelantului în sensul că instanța fondului nu a analizat capătul trei de cerere, deoarece cererile reclamantului au fost analizate detaliat, instanța precizând expres că dreptul reclamantului de a solicita daunele materiale ce i-au fost produse prin exproprierea imobilului s-au prescris, fiind aplicate corect prevederile art. 1 și 7 din Decretul nr. 167/1958.

Nu trebuie omis că, deși obiectul cererii, așa cum a fost stabilit de apelantă, îl reprezintă acțiunea în revendicare, prin cerere se solicită plata contravalorii casei de locuit situată în, sector 1 în litigiu, astfel că respingerea cererii ca neîntemeiată de instanța fondului este corectă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul R.A., în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând modificarea deciziei atacate și pe fond, admiterea acțiunii, astfel cum a fost precizată la termenul din 13 februarie 2012. În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamantul a arătat că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină în raport cu primul capăt de cerere privind constatarea preluării abuzive a imobilului de către stat.

Instanța de apel a analizat greșit reținerile tribunalului privind primul petit, în sensul că acesta nu este un veritabil capăt de cerere, iar această motivare reprezintă o gravă eroare de apreciere. Greșit s-au analizat numai capetele de cerere 2-5, reținându-se că primul petit este în raport de subordonare față de celelalte, când este exact invers, capătul 1 reprezintă elementul-cheie cu care reclamantul a înțeles să învestească instanța și care stă la baza celorlalte cereri. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a arătat că instanța de apel nu a respectat dispozițiile instanței de casare care au statuat cadrul în care trebuie analizată acțiunea reclamantului.

Curtea de apel a ignorat faptul că pârâții au dobândit proprietatea imobilului prin deposedarea abuzivă a reclamantului, fără titlu valabil. Totodată, s-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ., față de împrejurarea că instanța de casare a statuat în mod clar criteriile la care trebuie să se raporteze instanța de trimitere în rejudecare, acestea fiind elementele dezlegării de drept obligatorii pentru instanța de rejudecare. S-a dispus ca în rejudecare să se analizeze în raport de dispozițiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și să se stabilească dacă reclamantul are calitatea de persoană ce poate beneficia de dreptul la despăgubire și metoda de despăgubire, în natură sau echivalent.

Instanța de fond nu a analizat cererea reclamantului prin prisma dezlegării de drept date de instanța de control judiciar și nu a analizat probatoriul de la dosar care dovedește că terenul revendicat este liber, acest aspect esențial constituind premisa pentru aplicarea dispozițiilor art. 480 C. civ., în raport cu excepțiile prevăzute în decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. În motivarea recursului, s-a arătat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii în privința prescripției dreptului la acțiune în despăgubiri.

Dreptul la repararea prejudiciului pentru deposedarea abuzivă este imprescriptibil, fiind un drept fundamental al persoanei prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar deposedarea abuzivă reprezintă în sine o încălcare a dreptului la proprietate privată și la o justă despăgubire în caz de deposedare, care nu poate fi „protejat" prin instituirea unui termen de decădere de 6 luni, în cazul lipsei notificării prealabile. Hotărârea este pronunțată cu încălcarea dreptului liberului acces Ia justiție (art. 6 din C.E.D.O.), deoarece în jurisprudența Curții Europene s-a decis în mod constant că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în condițiile în care măsurile prevăzute de această lege specială și de Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii (cauza Jujescu contra României - parag.

38, cauza Huber contra României - parag. 27). Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., a art. 6 din același protocol și a Deciziei nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport de care acțiunea în revendicare de drept comun este perfect admisibilă și nu poate fi înlăturată. Instanțele fondului au ignorat complet aspectul că reclamantul are calitatea de proprietar necontestat, iar deposedarea sa de către stat a fost abuzivă, ceea ce înseamnă că deține în patrimoniul său un „bun" și o „speranță legitimă" la restituire, iar în subsidiar, dreptul la o justă despăgubire, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile Protocolului adițional la C.E.D.O.

Imobilul teren preluat de la reclamant nu este deținut de o terță persoană, astfel că nu s-ar pune în pericol circuitul civil sau securitatea raporturilor juridice prin admiterea acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ. Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed: În cadrul primului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamantul a invocat faptul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină în raport cu primul capăt de cerere privind constatarea preluării abuzive a imobilului de către stat. În contextul analizei făcute în considerentele deciziei, curtea de apel a reținut considerentele de fapt și de drept pentru care au fost respinse toate capetele de cerere formulate prin acțiune și a răspuns punctual criticilor apelantului privind modul de soluționare a pricinii prin sentința pronunțată de către instanța de fond.

Neanalizarea unui motiv de apel și implicit, nemotivarea hotărârii cu privire la aceasta, poate fi acceptată doar atunci când, în lipsa oricăror considerente pe aspectul contestat, nu se poate ști dacă soluția dată în apel este efectul, rezultatul cercetării respectivei critici invocate în calea de atac, ceea ce nu este cazul în cauza de față. În speță, decizia curții de apel respectă cerințele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea cuprinzând motivarea ce susține soluția adoptată și în temeiul căreia instanța și-a format convingerea. Contrar susținerilor recurentului, instanțele fondului au respectat îndrumările deciziei de casare și au analizat atât dreptul pretins de reclamant.

dedus judecății, cât și aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În acest context, s-a reținut că reclamantul a formulat prezenta acțiune în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială și derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală -specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referință numai în condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.

O atare interpretare este impusă și de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit căruia „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparații". În acord cu soluțiile adoptate de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, se constată că această lege, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Legea nr. 10/2001 asigură accesul la un proces echitabil, întrucât perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se poate constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptățită având, în consecință, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu. Pe cale de consecință, reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat și, fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, prevalează legii generale.

Cum accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate sub toate aspectele în cadrul procedurii judiciare prevăzute de cap. III al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială, aceasta înseamnă că nu se aduce atingere art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O. Așadar, cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări și restricții, o modalitate fiind și aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile. Accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești.

In lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa. În măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat. Decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 108 din 23 februarie 2009, obligatorie de la aceasta dată, lămurește controversata problemă ivită în practica instanțelor judecătorești și anume, dacă fostul proprietar are un drept de opțiune între aplicarea Legii nr. 10/2001 și prevederile dreptului comun în materie, respectiv Codul civil.

Astfel, prin decizia amintită, care privea acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești s-a statuat, în sensul următor: a) concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială; b) în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În speță, reclamantul nu a formulat notificare pentru imobilul în discuție, conform prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că acesta nu a înțeles să urmeze procedura prevăzută de legea specială reparatorie pentru restituirea bunului. Prin urmare, recurentul nu poate invoca încălcarea dreptului la liberul acces la justiție, deoarece accesul la justiție i-ar fi fost asigurat pe deplin în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, având în vedere că acesta ar fi putut formula acțiune în justiție, în temeiul art. 26 din legea specială, dacă ar fi fost nemulțumit de modalitatea soluționării notificării privind restituirea bunului. Nici din perspectiva Convenției reclamantul nu are vocația restituirii cu privire la imobilul în litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudența recentă a Curții Europene, respectiv în Cauza Atanasiu din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of.

778 din 22 noiembrie 2010. Astfel, în analiza concursului dintre legea internă și Convenția europeană instanțele, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, sunt ținute să constate în ce măsură reclamantul se prevalează de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană. Aprecierea existenței unui „bun" în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual", cât și a unei „speranțe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate. În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

În cauza Atanasiu și alții contra României se arată că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag.

141, 142 și 143). Or, în speță, nu se poate considera că reclamantul ar deține un „bun actual", câtă vreme în favoarea acestuia nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și executorie în sensul restituirii imobilului. Chiar și o recunoaștere a nevalabilități titlului statului prin hotărâre judecătorească, fără existența unei dispoziții de restituire a imobilului în discuție, nu ar fi conferit reclamantului un „bun actual" sau o „speranță legitimă", singura speranță legitimă a acestuia fiind aceea dată de parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, chiar dacă principiul specialia generalibus derogam nu s-ar fi opus.

reclamantul nu avea un drept la restituire care să-l îndreptățească la redobândirea posesiei bunului, nici pe temeiul evaluărilor presupuse de garanțiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție. Însă, neurmând procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, reclamantul nu poate obține nici măsurile reparatorii în echivalent acordate de dispozițiile legii speciale reparatorii. De altfel, pentru imobilul în litigiu reclamantul a urmat procedura prevăzută de dispozițiile Legii nr. 18/1991, finalizată prin pronunțarea Deciziei nr. 1899/2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, prin care a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată. În cadrul acțiunii de față, reclamantul a revendicat dreptul de proprietate asupra aceluiași teren pentru care s-a parcurs deja procedura Legii nr. 18/1991 și pentru care s-a pronunțat o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Prin prisma dispozițiilor art. 43 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamantul nu a formulat o notificare în baza acestei legi speciale, în termenul de un an de la data rămânerii irevocabile a Deciziei nr. 1899/2009 a Tribunalului București, respectiv de la 17 noiembrie 2009, deși depunerea unei notificări era obligatorie pentru considerentele arătate în precedent. Față de toate considerentele reținute, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate, recursul reclamantului fiind nefondat și urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.A. împotriva Deciziei nr. 253/A din data de 28 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 iunie 2014.