ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 605/2014

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 1 septembrie 2000, reclamantul R.M., autorul recurentei R.D., a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC A. SA, obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. A.P., sector 2 și să se constate că acesta a fost trecut în proprietatea statului fără titlu, în sensul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, art. I alin. (3) și alin. (4) din anexa la H.G. nr. 20/1996, modificată prin H.G. nr. 11/1997. În motivare, a arătat că este moștenitorul tatălui său defunct R.D.I., iar imobilul supus litigiului a fost dobândit de bunicul său, D.R., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov secția a III-a din 19 septembrie 1878 și transcris la aceeași dată.

Din acest imobil, proprietarul a înstrăinat dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de 10 stânjeni tatălui reclamantului, restul fiind moștenit în cote egale de 1 / 3 de către toți copiii bunicului acestuia, după decesul său. Cotele de proprietate dobândite prin succesiune au fost înstrăinate autorului reclamantului, în anul 1928, care a devenit, astfel, unicul proprietar al imobilului. Ulterior, după adoptarea Decretului nr. 92/1950, bunul a fost naționalizat de stat, deși nu se circurnscria dispozițiilor art. 11 prevăzute de acest act normativ. Acțiunea civilă a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 112/1995, H.G. nr. 20/1996, modificată prin H.G. nr. 11/1997 și art. 480 și urm. C. civ.

Ulterior, la 28 februarie 2001 și, respectiv la 2 mai 2001, reclamantul a formulat cereri precizatoare și modificatoare ale acțiunii civile, prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a Municipiului București, prin primarul general și a numiților M.T. și M.I., precum și scoaterea din cauză a pârâtei SC A. SA și introducerea SC F. SA, în această calitate, pretențiile sale vizând și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 21 iulie 2000. Motivarea cererilor modificatoare a avut la bază frauda la lege, contractul mai sus menționat fiind încheiat, în opinia reclamantului, cu încălcarea normelor prevăzute de art. 12 lit. a) din H.G. nr. 20/1996, modificată prin H.G.

nr. 11/1997 și art. 966 C. civ. La prezenta cauză a fost conexat Dosarul nr. 9598/300/2006, având ca obiect revendicarea imobilului compus din teren în suprafață de 462 mp și două corpuri de clădire, preluate abuziv de stat prin Decretul nr. 92/1950 și înstrăinat chiriașilor, decedați în cursul procesului, transmisiunea calității procesuale operând în persoana moștenitorului pârâților, M.M. În motivarea acțiunii, care a făcut obiectul acestui dosar, s-a arătat că, deși reclamantul a făcut numeroase demersuri la Primăria Municipiului București, depunând toate actele necesare potrivit Legii nr. 10/2001, notificarea nu a fost soluționată. Totodată, s-a precizat că prin sentința nr. 183 din 8 februarie 2006, Tribunalul București a obligat pârâtul Municipiul București, prin primarul general, să răspundă notificării, constatându-se că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv.

Prin sentința nr. 583 din 12 martie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, a admis cererea de chemare în judecată și a constatat că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 21 iulie 2000 și a obligat pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. A.P., sector 2, terenul în suprafață de 462 mp și corpurile de clădire; a respins cererea pârâtului M.M. de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a decide astfel, cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare invocată de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, prin întâmpinare, instanța de fond a reținut că este neîntemeiată, întrucât cererea de chemare în judecată a fost promovată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar dispozițiile art. 47 din acest act normativ, în varianta inițială, permit judecarea acestei acțiuni.

Pe fondul cauzei, cu privire la capătul de cerere privind constatarea preluării imobilului de către stat, fără titlu valabil, s-a reținut că, anterior, prin sentința nr. 183 din 8 februarie 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în Dosarul nr. 18148/3/2005, s-a arătat că imobilul situat în București, str. A.P., sector 2, compus din teren în suprafață de 462 mp și construcție, a fost preluat abuziv de către stat, prin Decretul nr. 92/1950, hotărâre care se impune cu autoritatea lucrului judecat în raportul juridic existent între reclamantul R.M. și pârâții Municipiul București, prin primarul general și SC F. SA.

În ceea ce privește petitul privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 21 iulie 2000, instanța de fond a reținut că a fost formulat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, motiv pentru care analiza acestuia se subsumează dispozițiilor art. 46 alin. (2) din actul normativ menționat, în varianta inițială, potrivit cărora „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în procesul de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință”. Din probele administrate în cauză s-a reținut că reclamantul nu i-a notificat pe cumpărători cu privire la intenția de a solicita restituirea imobilului și nici nu a promovat anterior datei de 1 septembrie 2000, la care a fost înregistrată acțiunea de față, o altă cerere de chemare în judecată, în condițiile reglementate de dispozițiile Legii nr. 112/1995.

Totuși, în raport de prevederile Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 20/1996, modificate prin H.G. nr. 11/1997 și ale Legii nr. 112/1995, instanța de fond, supunând analizei buna-credință a cumpărătorilor imobilului în cauză, a reținut că aceștia nu au dovedit efectuarea vreunui demers pentru a se lămuri că bunul a fost preluat de stat cu respectarea tuturor dispozițiilor Decretului nr. 92/1950. Astfel, chiar dacă statul a avut calitatea de vânzător la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în luna iulie a anului 2000, această împrejurare nu putea constitui o garanție suficientă a faptului că era și adevăratul proprietar al imobilului, motiv pentru care, cumpărătorilor le revenea obligația de a efectua toate diligențele necesare pentru a cerceta temeinicia aparenței titlului înstrăinătorului, constând, inclusiv, în identificarea persoanei de la care a fost preluat bunul și verificarea actului de proprietate al acesteia.

Simpla consultare a moștenitorului persoanei de la care a fost preluat imobilul le-ar fi permis cumpărătorilor să se lămurească cu privire la legalitatea preluării, deoarece R.M. deținea contractele de vânzare-cumpărare, precum și înscrisurile referitoare la profesia autorului său. Nefiind făcute aceste verificări, Tribunalul a constatat reaua-credință a cumpărătorilor la achiziționarea imobilului supus litigiului.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare, instanța de fond a reținut că reclamantul dispune de un bun protejat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, aspect rezultat din coroborarea prevederilor sentinței nr. 183 din 8 februarie 2006 a Tribunalului București, secția a lll-a civilă cu hotărârea de față, date fiind constatările privind preluarea abuzivă a imobilului de către stat și a celor privitoare la nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 2000, având în vedere și aplicarea greșită a decretului de naționalizare. S-a mai reținut că reclamantul nu a intrat în posesia imobilului, urmare a nesoluționării notificării de către Primăria Municipiului București, motiv pentru care este justificat interesul privind restituirea bunului.

În acest context, s-a constatat și că admiterea acțiunii în revendicare reprezintă modul de concretizare al speranței legitime a reclamantei de dobândire a posesiei asupra imobilului în litigiu, aceasta deținând și un titlu de proprietate, provenind de la un terț. Prin decizia nr. 68 din 11 martie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au fost admise apelurile declarate de pârâții M.M. și Municipiul București, prin Primarul General, a fost schimbată, în parte, sentința atacată, în sensul admiterii parțiale a cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul R.M., decedat pe parcursul procesului și continuată de moștenitoarea acestuia, R.D.

și respingerea cererii conexe; a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, respingându-se acțiunea în revendicare principală și conexă formulată în contradictoriu cu acesta; s-a respins cererea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 21 iulie 2000, ca neîntemeiată, precum și cererea privind obligarea pârâtului M.M. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei imobilul, luându-se act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată. Cu privire la contractul de vânzare-cumpărare din 21 iulie 2000, Curtea a reținut că se impune analizarea respectării condițiilor de validitate și respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia.

Prin raportare la momentul concret al perfectării actului juridic mai sus menționat, instanța de apel a constatat că au fost respectate condițiile impuse de prevederile art. 948 C. civ. și de cele ale Legii nr. 112/1995. S-a mai apreciat că autorii apelantului au avut convingerea că vânzătorul are toate însușirile de a transmite dreptul de proprietate, acționând cu bună-credință în raport de probele administrate în cauză și efectuând minimul de diligențe pentru achiziționarea imobilul în condiții de legalitate, de la adevăratul proprietar.

De altfel, în legislația țării noastre nu exista un text legal care să interzică vânzarea imobilelor cu destinația de locuință trecute în proprietatea statului, iar Legea nr. 112/1995 a prevăzut măsuri reparatorii pentru foștii proprietari și moștenitorii acestora, cererea de cumpărare a apartamentului fiind soluționată în cadrul reglementat de art. 9 alin. (1) și alin. (5) și art. 14 din actul normativ menționat, mai ales că pe rolul instanțelor, la acea dată nu există niciun litigiu cu privire la imobil. Instanța de apel a reținut că, în mod greșit, Tribunalul a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 21 iulie 2000, deoarece acesta respectă condițiile de validitate prevăzute de art. 948 C. civ., precum și de Legea nr. 112/1995.

Întrucât imobilul în litigiu a fost trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, acesta se supune normelor de reparație astfel reglementate, care se aplică prioritar celor de drept comun, respectiv art. 480-art. 481 C. civ., pe care a fost întemeiată acțiunea. Din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O., reclamanta nu justifică existența unui bun în înțelesul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, având în vedere că această noțiune implică dreptul la restituirea imobilului, dată fiind finalitatea acțiunii în revendicare care constă în recunoașterea posesiei, ca stare de fapt. În speță, reclamantei nu i se poate recunoaște decât un drept de creanță, reprezentat de despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Legii nr. 247/2005, realizate în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, dată fiind îndeplinirea condițiilor legale pentru obținerea măsurilor reparatorii în echivalent.

În lipsa unei hotărâri judecătorești care să constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, instanța de apel a reținut că titlul pârâtului s-a consolidat, fiind astfel îndreptățit la păstrarea posesiei asupra apartamentului achiziționat cu bună-credință, aspect care îi acordă preferabilitate față de cel al reclamantei. Cu privire la faptul ca acțiunea a fost promovată în contradictoriu și cu Municipiul București, prin Primarul General și având în vedere că acesta nu deține posesia asupra bunului supus litigiului, instanța a reținut lipsa calității procesuale pasive a acestui pârât. Împotriva acestei decizii a formulat, în termen legal, recurs reclamanta R.D., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc.

civ., prin care a invocat următoarele critici de nelegaiitate: (I) Hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., întrucât în considerentele acesteia nu au fost specificate argumentele pe care a fost fundamentată, cauza dedusă judecății fiind analizată prin prisma jurisprudenței C.E.D.O. și nu în funcție de motivele de apel expuse de reclamantă. Acest aspect echivalează cu nemotivarea hotărârii, fapt ce atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 297 alin. (1) și art. 312 alin. (2) teza I C. proc. civ. (II) Instanța de apel a schimbat natura ori înțelesul lămurit al actului juridic dedus judecății, aplicând greșit dispozițiile legale în raport de probele administrate în cauză și de temeiul dreptului material aplicabil.

Astfel, recurenta-reclamantă susține că preluarea bunului s-a făcut în mod abuziv de către stat, în baza Decretului nr. 95/1950, aspect care a fost, de altfel, confirmat și de instanțele de fond. Din această perspectivă, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. reprezintă o modalitate specifică de apărare a dreptului de proprietate, iar prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că prevederile Legii nr. 10/2001 nu determină inadmisibilitatea de plano a acțiunii în revendicare formulate în baza normelor de drept comun.

Aceasta cu atât mai mult cu cât este posibil ca, într-o atare acțiune, reclamantul să se prevaleze de un bun în înțelesul art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind necesar a se analiza în ce măsură legea internă intră în conflict cu legislația europeană, adică să se stabilească dacă, admițându-se acțiunea în revendicare se aduce atingere unui alt drept de proprietate, Prin preluarea abuzivă a imobilului de către stat, vinderea acestuia către chiriași și lipsa oricărei reparații concrete a prejudiciului pe care l-a suferit, recurenta-reclamantă consideră că se poate promova și admite o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480-art.

481 C. civ., opinie susținută și în jurisprudența C.E.D.O. (cauzele Vasilescu, Brumărescu, Zamfirescu ș.a.). (III) În mod greșit Curtea de Apel a dat preferabilitate titlului pârâtului M.M., reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 21 iulie 2000 încheiat cu statul în temeiul Legii nr. 112/1995, deoarece acesta din urmă nu a deținut un titlu dobândit în condițiile de legalitate prevăzute de art. 644-art. 645 C. civ., fiind, de fapt, un non dominus care a înstrăinat un bun ce nu a făcut parte din patrimoniul său.

În sensul arătat, față de titlurile exhibate de părțile litigiului, instanța de apel trebuia să constate că titlul reclamantei este mai bine caracterizat, întrucât își are originea în contracte de vânzare-cumpărare încheiate în anii 1915, 1928 și 1938, iar bunul care a făcut obiectul acestor acte juridice a fost preluat de stat în mod abuziv, în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 și a intrat în patrimoniul pârâtului după trecerea unei perioade de 50 de ani de la aplicarea prevederilor acestui act normativ. (IV) Recurenta-reclamantă a mai susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 92/1950, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, stabilite prin H.G.

nr. 20/2006, în care se stipulează că, prin imobil trecut în proprietatea statului, se înțelege imobilul naționalizat în conformitate cu prevederile art. l pct. 1 și pct. 5 și ale art. II din decret, cu respectarea identității persoanelor menționate în calitate de proprietari în listele anexă și adevăratul titular al dreptului de proprietate la data naționalizării. Aceste aspecte au fost relevate constant în jurisprudența C.E.D.O., (cauzele Păduraru, Porțeanu, Popescu, Dașoveanu, Săvulescu ș.a. contra României), care a statuat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia către terți de bună-credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate, reprezintă o privare de bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

(V) Instanța de apel a reținut în mod greșit valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din 21 iulie 2000, ca efect al bunei credințe a terților dobânditori ai imobilului, pârâtul M.M. neputându-se bucura de protecția drepturilor dobândite, deoarece nu a făcut verificările necesare cu privire la calitatea de adevărat proprietar a statului, cu care a contractat. Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru argumentele ce succed: (I) Potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., a căror încălcare de către instanța de apel o pretinde reclamanta, hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Din considerentele expuse în decizia recurată se constată că instanța de apel a supus analizei situația de fapt dedusă judecății, prin raportare la limitele cadrului procesual stabilit prin cererile de chemare în judecată conexate, la motivele de apel formulate de pârâții M.M. și de Municipiul București, prin Primarul General, precum și la ansamblul probatoriu administrat în cauză, situație de fapt pe care a cercetat-o corelativ cu dispozițiile legale incidente în cauză. Astfel, Curtea de Apel a examinat problemele de drept cu dezlegarea cărora a fost învestită și care s-au referit la analiza existenței bunei-credințe a dobânditorilor imobilului, a comparării titlurilor deținute de părțile litigante asupra imobilului și, implicit a valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autorii pârâtului cu statul, în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

De asemenea, în mod corect instanța de apel a examinat problema privind existența unui bun în patrimoniul reclamantei, în înțelesul dat acestuia de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru a se putea aprecia dacă se impune admiterea acțiunii în revendicare în raport de normele juridice care o guvernează. Prin urmare, critica privind nemotivarea deciziei pronunțate în apel nu poate fi primită, întrucât aspectele invocate de reclamantă în această etapă procesuală au fost supuse analizei de către instanță, reflectânclu-se în hotărârea pronunțată. (II) Pe de altă parte, motivul de recurs referitor la schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit al actului juridic dedus judecății, în raport de probatoriul administrat în cauză și de dreptul material aplicabil, față de care instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, este nefondat.

Astfel, deși instanța de apel a reținut că bunul a fost preluat în mod abuziv de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, a arătat că, pentru ca această constatare să se poată transforma din interes patrimonial în valoare patrimonială, care să se subsumeze prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de care se prevalează reclamanta, era necesar ca aceasta să obțină recunoașterea titlului său de proprietate și restituirea imobilului în condițiile prevăzute în hotărârea Atanasiu contra României.

Prin raportare la acest aspect, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a apreciat că acțiunea în revendicare formulată de reclamantă, ca și acțiune reală imobiliară petitorie prin care se tinde la stabilirea titularului dreptului de proprietate, se impune a fi respinsă, întrucât recurenta nu deține un „bun” ori o valoare patrimonială, inclusiv creanțe, în baza cărora să poată pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține folosința efectivă a dreptului, în sensul jurisprudenței C.E.D.O.

Premisa admiterii cererii în revendicare nu este îndeplinită nici din perspectiva deciziei nr. 33/2008 a instanței supreme dată într-un recurs în interesul legii, prin care s-a hotărât că numai persoanele exceptate de la procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor nu au putut-o folosi în termenele legale, au deschisă calea revendicării bunului, cu excepția cazului în care acesta a fost cumpărat de chiriași cu bună-credință și cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Față de considerentele menționate în decizia mai sus menționată, se reține că imobilul supus litigiului se circumscrie dispozițiilor legii speciale, fiind preluat de stat în mod abuziv prin aplicarea prevederilor Decretului nr. 92/1950, iar normele de drept comun pe care a fost întemeiată acțiunea în revendicare ar fi devenit incidente doar în cazul sesizării unor neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care are prioritate, aspect neconfirmat în cauză. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiata pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În speța supusă analizei, imobilul preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 a fost înstrăinat autorilor pârâtului, în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (1) și alin. (5) și art. 14 din Legea nr. 112/1995, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare acesta nefăcând obiectul unei acțiuni în revendicare sau al vreunei cereri de restituire în natură formulate de adevăratul proprietar. (III) Chiar dacă titlul exhibat de reclamantă are o vechime mai mare, nu se poate reține preferabilitatea acestuia în comparație cu cel al pârâtului, întrucât, așa după cum corect a constatat și instanța de apel, cel din urmă este mai bine caracterizat, fiind încheiat cu respectarea normelor Legii nr. 112/1995, la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare asupra imobilului neexistând nicio interdicție legală de înstrăinare.

Astfel, s-a reținut buna-credință a chiriașilor la achiziționarea imobilului, în raport de faptul că, la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare, aceștia au avut certitudinea contractării cu un adevărat proprietar, titlul statului nefiind contestat, iar pe rolul instanțelor nefiind înregistrată o cerere de restituire a imobilului. Mai mult decât atât, acțiunea în revendicare a fost promovată de autorul reclamantei ulterior perfectării actului juridic între autorii pârâtului și stat, respectiv la 1 septembrie 2000, aspect ce confirmă, de asemenea, respectarea de către chiriași a condițiilor impuse de Legea nr. 112/1995.

În aceste circumstanțe, precum și în lipsa unei hotărâri judecătorești prin care să se fi constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, titlul statului s-a consolidat, iar pârâtul M.M., bucurându-se de protecția instituită de actul normativ mai sus menționat, a exhibat un act mai bine caracterizat față de cel al reclamantei. (IV) Critica reclamantei potrivit căreia instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 92/1950, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, aprobate prin H.G. nr. 20/2006 este nefondată.

Astfel, în motivarea recursului său, reclamanta a făcut referire la jurisprudența C.E.D.O., susținând că această instanță s-a pronunțat, în cauzele Pădurarii, Porțeanu, Popescu și Dașoveanu contra României, în sensul că vânzarea de către stat a unui bun al altuia către terți de bună-credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate, reprezintă o privare de bun, conform art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Aserțiunile recurentei-reclamante corespund doar parțial realității, pentru că C.E.D.O. a statuat în mod constant în jurisprudența sa anterioară hotărârii pilot Măria Atanasiu ș.a.

contra României, că poate fi considerată o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 „zădărnicirea dreptului de proprietate al foștilor proprietari asupra bunului lor, asociată cu o lipsă totală de despăgubiri” (cauzele Giurgiu, Străin, Porțeanu, Czaran și Grofcsik contra României), corelativ acestor aprecieri, arătând însă că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate și că, în orice caz, nu poate fi încălcat principiul securității raporturilor juridice, ca element fundamental al supremației dreptului (cauza Raicu contra României).

Mai mult, prin hotărârea Măria Atanasiu s-a adus o abordare nouă în planul noțiunii de „bun”, susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție față de cel avut în vedere în jurisprudența anterioară a instanței europene, impunându-se confirmarea, printr-o hotărâre definitivă și executorie, de către jurisdicțiile interne, a dreptului de proprietate, iar prin dispozitivul hotărârii să se dispună, în mod expres, restituirea bunului. În speța dedusă judecății, se constată că instanța de apel a apreciat corect că reclamanta nu deține o astfel de decizie, iar aspectul nelegalității titlului statului asupra imobilului, stabilit prin cele două hotărâri pronunțate anterior în cauză, nu reprezintă decât o creanță constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și care pot fi acordate în procedura instituită prin acest act normativ și prin cea prevăzută în Legea nr. 247/2005.

Având în vedere că reclamanta a afirmat că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, aceasta are posibilitatea de a uza de mecanismele puse la dispoziție de această lege pentru obținerea despăgubirilor sau a altor masuri reparatorii pentru bunul preiuat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 și înstrăinat autorilor pârâtului. (V) Critica formulată de recurenta-reclamantă ce a vizat aprecierea eronată a instanței de apel asupra valabilității contractului de vânzare-cumpărare din 21 iulie 2000, din perspectiva bunei-credințe a autorilor pârâtului, este nefondată. Astfel, se constată că, anterior perfectării contractelor de vânzare-cumpărare, reclamanta nu și-a manifestat în niciun mod intenția de a-și redobândi proprietatea, în sensul că nu a depus cerere de restituire în condițiile Legii nr. 112/1995 și nu a notificat chiriașii să nu cumpere locuința.

În raport de aceste aspecte, cum la data demarării de către chiriași a procedurii administrative ce prevedea posibilitatea achiziționării imobilului, pe rolul instanțelor judecătorești nu exista un litigiu având ca obiect revendicarea bunului de către reclamantă, s-a reținut, în mod corect, că înstrăinarea imobilului către autorii pârâtului beneficiază de protecția instituită de Legea nr. 10/2001, conform cărora sunt conservate și recunoscute efectele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 și că nu există temei pentru constatarea nulității absolute a acestuia. Așa după cum s-a arătat deja, autorii pârâtului au acționat cu bună-credință, efectuând diligențele necesare, premergătoare cumpărării bunului de stat, având convingerea că acesta este adevăratul proprietar al imobilului, titlul său nefiind contestat la acel moment.

Prin urmare, în mod legal s-a apreciat de instanța superioară de fond că actul de vânzare-cumpărare din 21 iulie 2000 îndeplinește condițiile de validitate stipulate de art. 948 C. civ. și de Legea nr. 112/1995. În concluzie, având în vedere că dispozițiile legale incidente în cauză au fost corect aplicate de instanța de apel, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respmge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.D. împotriva deciziei nr. 68 din 11 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 februarie 2014.