ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 605/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 605/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată

pe rolul Tribunalului București la data de 1 septembrie 2000,

reclamantul R.M., autorul recurentei R.D.,

a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București

și SC A. SA, obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul situat în București, str. A.P., sector 2 și să se constate că acesta a

fost trecut în proprietatea statului fără titlu, în sensul dispozițiilor Legii

nr. 112/1995, art. I alin. (3) și alin. (4) din anexa la H.G. nr. 20/1996, modificată

prin H.G. nr. 11/1997.

În motivare, a arătat că este moștenitorul

tatălui său defunct R.D.I., iar imobilul supus litigiului a fost dobândit de bunicul

său, D.R., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul

Ilfov secția a III-a din 19 septembrie 1878 și transcris la aceeași dată.

Din acest imobil, proprietarul a înstrăinat

dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de 10 stânjeni tatălui reclamantului,

restul fiind moștenit în cote egale de

1

/

3

de către toți copiii

bunicului acestuia, după decesul său.

Cotele de proprietate dobândite prin succesiune

au fost înstrăinate autorului reclamantului, în anul 1928, care a devenit, astfel,

unicul proprietar al imobilului.

Ulterior, după adoptarea Decretului

nr. 92/1950, bunul a fost naționalizat de stat, deși nu se circurnscria dispozițiilor

art. 11 prevăzute de acest act normativ.

Acțiunea civilă a fost întemeiată pe prevederile

Legii nr. 112/1995, H.G. nr. 20/1996, modificată prin H.G. nr. 11/1997 și art. 480

și urm. C. civ.

Ulterior, la 28 februarie 2001 și, respectiv

la 2 mai 2001, reclamantul a formulat cereri precizatoare și modificatoare ale acțiunii

civile, prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a Municipiului

București, prin primarul general și a numiților M.T. și M.I., precum și scoaterea

din cauză a pârâtei SC A. SA și introducerea SC F. SA, în această calitate, pretențiile

sale vizând și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

din 21 iulie 2000.

Motivarea cererilor modificatoare a avut

la bază frauda la lege, contractul mai sus menționat fiind încheiat, în opinia reclamantului,

cu încălcarea normelor prevăzute de art. 12 lit. a) din H.G. nr. 20/1996, modificată

prin H.G. nr. 11/1997 și art. 966 C. civ.

La prezenta cauză a fost conexat Dosarul

nr. 9598/300/2006, având ca obiect revendicarea imobilului compus din teren în suprafață

de 462 mp și două corpuri de clădire, preluate abuziv de stat prin Decretul nr.

92/1950 și înstrăinat chiriașilor, decedați în cursul procesului, transmisiunea

calității procesuale operând în persoana moștenitorului pârâților, M.M.

În motivarea acțiunii, care a făcut obiectul

acestui dosar, s-a arătat că, deși reclamantul a făcut numeroase demersuri la Primăria

Municipiului București, depunând toate actele necesare potrivit Legii nr. 10/2001,

notificarea nu a fost soluționată.

Totodată, s-a precizat că prin sentința

nr. 183 din 8 februarie 2006, Tribunalul București a obligat pârâtul Municipiul

București, prin primarul general, să răspundă notificării, constatându-se că imobilul

a fost preluat de stat în mod abuziv.

Prin sentința nr. 583 din 12 martie 2012,

Tribunalul București,

secția

a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, a admis

cererea de chemare în judecată și a constatat că imobilul a fost preluat de stat

fără titlu valabil; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

din 21 iulie 2000 și a obligat pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul situat în București, str. A.P., sector 2, terenul în suprafață

de 462 mp și corpurile de clădire; a respins cererea pârâtului M.M. de obligare

a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a decide astfel, cu privire la excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare invocată de pârâtul Municipiul București,

prin primarul general, prin întâmpinare, instanța de fond a reținut că este neîntemeiată,

întrucât cererea de chemare în judecată a fost promovată înainte de intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, iar dispozițiile art. 47 din acest act normativ, în

varianta inițială, permit judecarea acestei acțiuni.

Pe fondul cauzei, cu privire la capătul

de cerere privind constatarea preluării imobilului de către stat, fără titlu valabil,

s-a reținut că, anterior, prin sentința nr. 183 din 8 februarie 2006, pronunțată

de Tribunalul București, secția a III-a civilă în Dosarul nr. 18148/3/2005, s-a

arătat că imobilul situat în București, str. A.P., sector 2, compus din teren în

suprafață de 462 mp și construcție, a fost preluat abuziv de către stat, prin Decretul

nr. 92/1950, hotărâre care se impune cu autoritatea lucrului judecat în raportul

juridic existent între reclamantul R.M. și pârâții Municipiul București, prin primarul

general și SC F. SA.

În ceea ce privește petitul privind constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 21 iulie 2000, instanța

de fond a reținut că a fost formulat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

motiv pentru care analiza acestuia se subsumează dispozițiilor art. 46 alin.

(2) din actul normativ menționat, în varianta inițială, potrivit cărora „actele

juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în procesul de privatizare, având

ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută,

în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință”.

Din probele administrate în cauză s-a reținut

că reclamantul nu i-a notificat pe cumpărători cu privire la intenția de a solicita

restituirea imobilului și nici nu a promovat anterior datei de 1 septembrie 2000,

la care a fost înregistrată acțiunea de față, o altă cerere de chemare în judecată,

în condițiile reglementate de dispozițiile Legii nr. 112/1995.

Totuși, în raport de prevederile Normelor

metodologice aprobate prin H.G. nr. 20/1996, modificate prin H.G. nr. 11/1997 și

ale Legii nr. 112/1995, instanța de fond, supunând analizei buna-credință a cumpărătorilor

imobilului în cauză, a reținut că aceștia nu au dovedit efectuarea vreunui demers

pentru a se lămuri că bunul a fost preluat de stat cu respectarea tuturor dispozițiilor

Decretului nr. 92/1950.

Astfel, chiar dacă statul a avut calitatea

de vânzător la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în luna iulie

a anului 2000, această împrejurare nu putea constitui o garanție suficientă a faptului

că era și adevăratul proprietar al imobilului, motiv pentru care, cumpărătorilor

le revenea obligația de a efectua toate diligențele necesare pentru a cerceta temeinicia

aparenței titlului înstrăinătorului, constând, inclusiv, în identificarea persoanei

de la care a fost preluat bunul și verificarea actului de proprietate al acesteia.

Simpla consultare a moștenitorului persoanei

de la care a fost preluat imobilul le-ar fi permis cumpărătorilor să se lămurească

cu privire la legalitatea preluării, deoarece R.M. deținea contractele de vânzare-cumpărare,

precum și înscrisurile referitoare la profesia autorului său.

Nefiind făcute aceste verificări, Tribunalul

a constatat reaua-credință a cumpărătorilor la achiziționarea imobilului supus litigiului.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare,

instanța de fond a reținut că reclamantul dispune de un bun protejat de art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, aspect rezultat din coroborarea prevederilor sentinței nr. 183

din 8 februarie 2006 a Tribunalului București, secția a lll-a civilă cu hotărârea

de față, date fiind constatările privind preluarea abuzivă a imobilului de către

stat și a celor privitoare la nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

din 2000, având în vedere și aplicarea greșită a decretului de naționalizare.

S-a mai reținut că reclamantul nu a intrat

în posesia imobilului, urmare a nesoluționării notificării de către Primăria Municipiului

București, motiv pentru care este justificat interesul privind restituirea bunului.

În acest context, s-a constatat și că admiterea

acțiunii în revendicare reprezintă modul de concretizare al speranței legitime a

reclamantei de dobândire a posesiei asupra imobilului în litigiu, aceasta deținând

și un titlu de proprietate, provenind de la un terț.

Prin decizia nr. 68 din 11 martie 2013,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie,

au fost

admise apelurile declarate de pârâții M.M. și Municipiul București, prin Primarul

General, a fost schimbată, în parte, sentința atacată, în sensul admiterii parțiale

a cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul R.M., decedat pe parcursul

procesului și continuată de moștenitoarea acestuia, R.D. și respingerea cererii

conexe; a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul

București, prin Primarul General, respingându-se acțiunea în revendicare principală

și conexă formulată în contradictoriu cu acesta; s-a respins cererea privind constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 21 iulie 2000, ca neîntemeiată,

precum și cererea privind obligarea pârâtului M.M. să lase în deplină proprietate

și liniștită posesie reclamantei imobilul, luându-se act că nu au fost solicitate

cheltuieli de judecată.

Cu privire la contractul de vânzare-cumpărare

din 21 iulie 2000, Curtea a reținut că se impune analizarea respectării condițiilor

de validitate și respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia.

Prin raportare la momentul concret al perfectării

actului juridic mai sus menționat, instanța de apel a constatat că au fost respectate

condițiile impuse de prevederile art. 948 C. civ. și de cele ale Legii nr. 112/1995.

S-a mai apreciat că autorii apelantului

au avut convingerea că vânzătorul are toate însușirile de a transmite dreptul de

proprietate, acționând cu bună-credință în raport de probele administrate în cauză

și efectuând minimul de diligențe pentru achiziționarea imobilul în condiții de

legalitate, de la adevăratul proprietar.

De altfel, în legislația țării noastre

nu exista un text legal care să interzică vânzarea imobilelor cu destinația de locuință

trecute în proprietatea statului, iar Legea nr. 112/1995 a prevăzut măsuri reparatorii

pentru foștii proprietari și moștenitorii acestora, cererea de cumpărare a apartamentului

fiind soluționată în cadrul reglementat de art. 9 alin. (1) și alin. (5) și

art. 14 din actul normativ menționat, mai ales că pe rolul instanțelor, la acea

dată nu există niciun litigiu cu privire la imobil.

Instanța de apel a reținut că, în mod greșit,

Tribunalul a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din

21 iulie 2000, deoarece acesta respectă condițiile de validitate prevăzute de

art. 948 C. civ., precum și de Legea nr. 112/1995.

Întrucât imobilul în litigiu a fost trecut

în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, acesta se

supune normelor de reparație astfel reglementate, care se aplică prioritar celor

de drept comun, respectiv art. 480-art. 481 C. civ., pe care a fost întemeiată acțiunea.

Din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O.,

reclamanta nu justifică existența unui bun în înțelesul art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție, având în vedere că această noțiune implică dreptul la restituirea

imobilului, dată fiind finalitatea acțiunii în revendicare care constă în recunoașterea

posesiei, ca stare de fapt.

În speță, reclamantei nu i se poate recunoaște

decât un drept de creanță, reprezentat de despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001

și acordate în condițiile Legii nr. 247/2005, realizate în procedura reglementată

de Legea nr. 10/2001, dată fiind îndeplinirea condițiilor legale pentru obținerea

măsurilor reparatorii în echivalent.

În lipsa unei hotărâri judecătorești care

să constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii

nr. 112/1995, instanța de apel a reținut că titlul pârâtului s-a consolidat, fiind

astfel îndreptățit la păstrarea posesiei asupra apartamentului achiziționat cu bună-credință,

aspect care îi acordă preferabilitate față de cel al reclamantei.

Cu privire la faptul ca acțiunea a fost

promovată în contradictoriu și cu Municipiul București, prin Primarul General și

având în vedere că acesta nu deține posesia asupra bunului supus litigiului, instanța

a reținut lipsa calității procesuale pasive a acestui pârât.

Împotriva acestei decizii a formulat, în

termen legal, recurs reclamanta R.D., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8

și pct. 9 C. proc. civ., prin care a invocat următoarele critici de nelegaiitate:

(I) Hotărârea instanței de apel a fost

pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., întrucât

în considerentele acesteia nu au fost specificate argumentele pe care a fost fundamentată,

cauza dedusă judecății fiind analizată prin prisma jurisprudenței C.E.D.O. și nu

în funcție de motivele de apel expuse de reclamantă.

Acest aspect echivalează cu nemotivarea

hotărârii, fapt ce atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 297 alin. (1) și

art. 312 alin. (2) teza I C. proc. civ.

(II) Instanța de apel a schimbat natura

ori înțelesul lămurit al actului juridic dedus judecății, aplicând greșit dispozițiile

legale în raport de probele administrate în cauză și de temeiul dreptului material

aplicabil.

Astfel, recurenta-reclamantă susține că

preluarea bunului s-a făcut în mod abuziv de către stat, în baza Decretului nr.

95/1950, aspect care a fost, de altfel, confirmat și de instanțele de fond.

Din această perspectivă, acțiunea în revendicare

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. reprezintă o modalitate specifică de

apărare a dreptului de proprietate, iar prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție s-a statuat că prevederile Legii nr. 10/2001 nu determină

inadmisibilitatea de plano a acțiunii în revendicare formulate în baza normelor

de drept comun.

Aceasta cu atât mai mult cu cât este posibil

ca, într-o atare acțiune, reclamantul să se prevaleze de un bun în înțelesul

art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, fiind necesar a se analiza în ce măsură legea internă intră în conflict

cu legislația europeană, adică să se stabilească dacă, admițându-se acțiunea în

revendicare se aduce atingere unui alt drept de proprietate,

Prin preluarea abuzivă a imobilului de

către stat, vinderea acestuia către chiriași și lipsa oricărei reparații concrete

a prejudiciului pe care l-a suferit, recurenta-reclamantă consideră că se poate

promova și admite o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480-art.

481 C. civ., opinie susținută și în jurisprudența C.E.D.O. (cauzele Vasilescu, Brumărescu,

Zamfirescu ș.a.).

(III) În mod greșit Curtea de Apel a dat

preferabilitate titlului pârâtului M.M., reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare

din 21 iulie 2000 încheiat cu statul în temeiul Legii nr. 112/1995, deoarece acesta

din urmă nu a deținut un titlu dobândit în condițiile de legalitate prevăzute de

art. 644-art. 645 C. civ., fiind, de fapt, un non dominus care a înstrăinat un bun

ce nu a făcut parte din patrimoniul său.

În sensul arătat, față de titlurile exhibate

de părțile litigiului, instanța de apel trebuia să constate că titlul reclamantei

este mai bine caracterizat, întrucât își are originea în contracte de vânzare-cumpărare

încheiate în anii 1915, 1928 și 1938, iar bunul care a făcut obiectul acestor acte

juridice a fost preluat de stat în mod abuziv, în temeiul dispozițiilor Decretului

nr. 92/1950 și a intrat în patrimoniul pârâtului după trecerea unei perioade de

50 de ani de la aplicarea prevederilor acestui act normativ.

(IV) Recurenta-reclamantă a mai susținut

că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1 din Decretul

nr. 92/1950, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, stabilite prin H.G.

nr. 20/2006, în care se stipulează că, prin imobil trecut în proprietatea statului,

se înțelege imobilul naționalizat în conformitate cu prevederile art. l pct. 1 și

pct. 5 și ale art. II din decret, cu respectarea identității persoanelor menționate

în calitate de proprietari în listele anexă și adevăratul titular al dreptului de

proprietate la data naționalizării.

Aceste aspecte au fost relevate constant

în jurisprudența C.E.D.O., (cauzele Păduraru, Porțeanu, Popescu, Dașoveanu, Săvulescu

ș.a. contra României), care a statuat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia

către terți de bună-credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive

în justiție a dreptului de proprietate, reprezintă o privare de bun, în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

(V) Instanța de apel a reținut în mod greșit

valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din 21 iulie 2000, ca efect al bunei

credințe a terților dobânditori ai imobilului, pârâtul M.M. neputându-se bucura

de protecția drepturilor dobândite, deoarece nu a făcut verificările necesare cu

privire la calitatea de adevărat proprietar a statului, cu care a contractat.

Examinând recursul prin prisma criticilor

formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru argumentele

ce succed:

(I) Potrivit dispozițiilor art. 261

alin. (5) C. proc. civ., a căror încălcare de către instanța de apel o pretinde

reclamanta, hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de

drept care au format convingerea instanței, precum și pe cele pentru care s-au înlăturat

cererile părților.

Din considerentele expuse în decizia recurată

se constată că instanța de apel a supus analizei situația de fapt dedusă judecății,

prin raportare la limitele cadrului procesual stabilit prin cererile de chemare

în judecată conexate, la motivele de apel formulate de pârâții M.M. și de Municipiul

București, prin Primarul General, precum și la ansamblul probatoriu administrat

în cauză, situație de fapt pe care a cercetat-o corelativ cu dispozițiile legale

incidente în cauză.

Astfel, Curtea de Apel a examinat problemele

de drept cu dezlegarea cărora a fost învestită și care s-au referit la analiza existenței

bunei-credințe a dobânditorilor imobilului, a comparării titlurilor deținute de

părțile litigante asupra imobilului și, implicit a valabilității contractului de

vânzare-cumpărare încheiat de autorii pârâtului cu statul, în baza dispozițiilor

Legii nr. 112/1995.

De asemenea, în mod corect instanța de

apel a examinat problema privind existența unui bun în patrimoniul reclamantei,

în înțelesul dat acestuia de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru a

se putea aprecia dacă se impune admiterea acțiunii în revendicare în raport de normele

juridice care o guvernează.

Prin urmare, critica privind nemotivarea

deciziei pronunțate în apel nu poate fi primită, întrucât aspectele invocate de

reclamantă în această etapă procesuală au fost supuse analizei de către instanță,

reflectânclu-se în hotărârea pronunțată.

(II) Pe de altă parte, motivul de recurs

referitor la schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit al actului juridic dedus

judecății, în raport de probatoriul administrat în cauză și de dreptul material

aplicabil, față de care instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, este

nefondat.

Astfel, deși instanța de apel a reținut

că bunul a fost preluat în mod abuziv de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950,

a arătat că, pentru ca această constatare să se poată transforma din interes patrimonial

în valoare patrimonială, care să se subsumeze prevederilor art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de care se prevalează

reclamanta, era necesar ca aceasta să obțină recunoașterea titlului său de proprietate

și restituirea imobilului în condițiile prevăzute în hotărârea Atanasiu contra României.

Prin raportare la acest aspect, Înalta

Curte constată că în mod corect instanța de apel a apreciat că acțiunea în revendicare

formulată de reclamantă, ca și acțiune reală imobiliară petitorie prin care se tinde

la stabilirea titularului dreptului de proprietate, se impune a fi respinsă, întrucât

recurenta nu deține un „bun” ori o valoare patrimonială, inclusiv creanțe, în baza

cărora să poată pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține folosința

efectivă a dreptului, în sensul jurisprudenței C.E.D.O.

Premisa admiterii cererii în revendicare

nu este îndeplinită nici din perspectiva deciziei nr. 33/2008 a instanței supreme

dată într-un recurs în interesul legii, prin care s-a hotărât că numai persoanele

exceptate de la procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, precum și cele care,

din motive independente de voința lor nu au putut-o folosi în termenele legale,

au deschisă calea revendicării bunului, cu excepția cazului în care acesta a fost

cumpărat de chiriași cu bună-credință și cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Față de considerentele menționate în decizia

mai sus menționată, se reține că imobilul supus litigiului se circumscrie dispozițiilor

legii speciale, fiind preluat de stat în mod abuziv prin aplicarea prevederilor

Decretului nr. 92/1950, iar normele de drept comun pe care a fost întemeiată acțiunea

în revendicare ar fi devenit incidente doar în cazul sesizării unor neconcordanțe

între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care are prioritate,

aspect neconfirmat în cauză.

Această prioritate poate fi dată în cadrul

unei acțiuni în revendicare, întemeiata pe dreptul comun, în măsura în care astfel

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

În speța supusă analizei, imobilul preluat

de stat în baza Decretului nr. 92/1950 a fost înstrăinat autorilor pârâtului, în

conformitate cu prevederile art. 9 alin. (1) și alin. (5) și art. 14 din Legea

nr. 112/1995, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare acesta nefăcând

obiectul unei acțiuni în revendicare sau al vreunei cereri de restituire în natură

formulate de adevăratul proprietar.

(III) Chiar dacă titlul exhibat de reclamantă

are o vechime mai mare, nu se poate reține preferabilitatea acestuia în comparație

cu cel al pârâtului, întrucât, așa după cum corect a constatat și instanța de apel,

cel din urmă este mai bine caracterizat, fiind încheiat cu respectarea normelor

Legii nr. 112/1995, la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare asupra

imobilului neexistând nicio interdicție legală de înstrăinare.

Astfel, s-a reținut buna-credință a chiriașilor

la achiziționarea imobilului, în raport de faptul că, la momentul încheierii actului

de vânzare-cumpărare, aceștia au avut certitudinea contractării cu un adevărat proprietar,

titlul statului nefiind contestat, iar pe rolul instanțelor nefiind înregistrată

o cerere de restituire a imobilului.

Mai mult decât atât, acțiunea în revendicare

a fost promovată de autorul reclamantei ulterior perfectării actului juridic între

autorii pârâtului și stat, respectiv la 1 septembrie 2000, aspect ce confirmă, de

asemenea, respectarea de către chiriași a condițiilor impuse de Legea nr. 112/1995.

În aceste circumstanțe, precum și în lipsa

unei hotărâri judecătorești prin care să se fi constatat nulitatea absolută a contractului

de vânzare-cumpărare, titlul statului s-a consolidat, iar pârâtul M.M., bucurându-se

de protecția instituită de actul normativ mai sus menționat, a exhibat un act mai

bine caracterizat față de cel al reclamantei.

(IV) Critica reclamantei potrivit căreia

instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1 din Decretul

nr. 92/1950, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, precum și Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, aprobate

prin H.G. nr. 20/2006 este nefondată.

Astfel, în motivarea recursului său, reclamanta

a făcut referire la jurisprudența C.E.D.O., susținând că această instanță s-a pronunțat,

în cauzele Pădurarii, Porțeanu, Popescu și Dașoveanu contra României, în sensul

că vânzarea de către stat a unui bun al altuia către terți de bună-credință, chiar

și atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de

proprietate, reprezintă o privare de bun, conform art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție.

Aserțiunile recurentei-reclamante corespund

doar parțial realității, pentru că C.E.D.O. a statuat în mod constant în jurisprudența

sa anterioară hotărârii pilot Măria Atanasiu ș.a. contra României, că poate fi considerată

o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 „zădărnicirea dreptului de proprietate

al foștilor proprietari asupra bunului lor, asociată cu o lipsă totală de despăgubiri”

(cauzele Giurgiu, Străin, Porțeanu, Czaran și Grofcsik contra României), corelativ

acestor aprecieri, arătând însă că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze

noi neajunsuri disproporționate și că, în orice caz, nu poate fi încălcat principiul

securității raporturilor juridice, ca element fundamental al supremației dreptului

(cauza Raicu contra României).

Mai mult, prin hotărârea Măria Atanasiu

s-a adus o abordare nouă în planul noțiunii de „bun”, susceptibil de protecția

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție față de cel avut în vedere în

jurisprudența anterioară a instanței europene, impunându-se confirmarea, printr-o

hotărâre definitivă și executorie, de către jurisdicțiile interne, a dreptului de

proprietate, iar prin dispozitivul hotărârii să se dispună, în mod expres, restituirea

bunului.

În speța dedusă judecății, se constată

că instanța de apel a apreciat corect că reclamanta nu deține o astfel de decizie,

iar aspectul nelegalității titlului statului asupra imobilului, stabilit prin cele

două hotărâri pronunțate anterior în cauză, nu reprezintă decât o creanță constând

în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și care pot fi acordate în procedura

instituită prin acest act normativ și prin cea prevăzută în Legea nr. 247/2005.

Având în vedere că reclamanta a afirmat

că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, aceasta are posibilitatea de

a uza de mecanismele puse la dispoziție de această lege pentru obținerea despăgubirilor

sau a altor masuri reparatorii pentru bunul preiuat de stat în temeiul Decretului

nr. 92/1950 și înstrăinat autorilor pârâtului.

(V) Critica formulată de recurenta-reclamantă

ce a vizat aprecierea eronată a instanței de apel asupra valabilității contractului

de vânzare-cumpărare din 21 iulie 2000, din perspectiva bunei-credințe a autorilor

pârâtului, este nefondată.

Astfel, se constată că, anterior perfectării

contractelor de vânzare-cumpărare, reclamanta nu și-a manifestat în niciun mod intenția

de a-și redobândi proprietatea, în sensul că nu a depus cerere de restituire în

condițiile Legii nr. 112/1995 și nu a notificat chiriașii să nu cumpere locuința.

În raport de aceste aspecte, cum la data

demarării de către chiriași a procedurii administrative ce prevedea posibilitatea

achiziționării imobilului, pe rolul instanțelor judecătorești nu exista un litigiu

având ca obiect revendicarea bunului de către reclamantă, s-a reținut, în mod corect,

că înstrăinarea imobilului către autorii pârâtului beneficiază de protecția instituită

de Legea nr. 10/2001, conform cărora sunt conservate și recunoscute efectele juridice

ale contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 și că

nu există temei pentru constatarea nulității absolute a acestuia.

Așa după cum s-a arătat deja, autorii pârâtului

au acționat cu bună-credință, efectuând diligențele necesare, premergătoare cumpărării

bunului de stat, având convingerea că acesta este adevăratul proprietar al imobilului,

titlul său nefiind contestat la acel moment.

Prin urmare, în mod legal s-a apreciat

de instanța superioară de fond că actul de vânzare-cumpărare din 21 iulie 2000 îndeplinește

condițiile de validitate stipulate de art. 948 C. civ. și de Legea nr. 112/1995.

În concluzie, având în vedere că dispozițiile

legale incidente în cauză au fost corect aplicate de instanța de apel, Înalta

Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respmge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta R.D. împotriva deciziei nr. 68 din 11 martie 2013 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

20 februarie 2014.