ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1357/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1357/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată

la data de 06 martie 2006, reclamantul C.N., în contradictoriu cu pârâții Municipiul

București, prin Primarul General și A.S., a solicitat ca, prin hotărârea ce se va

pronunța, să se constate că trecerea terenului situat în sector 2, în suprafață

de 1.000 m.p., în patrimoniul statului, s-a făcut fără temei legal și fără titlu

legal, să fie obligate pârâtele să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul

în litigiu, exceptând suprafața vândută ca drept de superfîcie, conform contractului

din 02 decembrie 1997 de SC A. SA către A.S. și să fie obligată această din urmă

pârâtă la ridicarea construcțiilor edificate fără autorizație de construcție, fără

cheltuieli de judecata.

În

motivarea în fapt a cererii de chemare în judecata, reclamantul

a arătat că, prin actul de vânzare autentificat din 26 septembrie 1992 de Tribunalul

Ilfov, părinții reclamantului, C.C. și P.C., au dobândit dreptul de proprietate

asupra terenului de 2.000 m.p. din moșia T.I., aflată în Colentina Fundeni, în prezent

terenul fiind situat în sector 2.

Reclamantul a mai precizat că terenul a

fost stăpânit de autorii săi, care au permis unei rude îndepărtate, M.I., să-și

edifice pe teren o construcție casă de locuit cu trei camere, iar prin Decretul

nr. 92/1950 i-a fost naționalizată casa lui M.I., tară a se dispune însă cu privire

la terenul de 1.000 m.p. pe care era edificată construcția (proprietatea autorilor

săi, parte a terenului în suprafață totala de 2000 mp).

Reclamantul a arătat ca a succedat părinților

săi și a intrat în posesia celor 1.000 m.p. din totalul de 2000 m.p., conform sentinței

civile nr. 6087/2000; deși a efectuat demersuri pentru restituirea diferenței de

teren, a întâmpinat dificultăți din partea autorităților, neputându-se stabili cu

certitudine daca terenul în litigiu a trecut în patrimoniul statului.

Pe de alta parte, din relațiile obținute

de la Direcția de Control a Primăriei Sectorului 2 București, rezulta că pârâta

A.S. (chiriaș cumpărător) a edificat pe terenul pe care nu are titlu de proprietate

mai multe construcții, rară autorizație și tară consimțământul său sau al fostului

locator.

În

drept, cererea a fost întemeiată pe art. 480, 481 și art.

494 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 274 C. proc. civ..

Prin sentința civilă nr. 1534/2007 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale

active și s-a respins ca atare acțiunea reținându-se, pe de o parte că reclamantul

C.N. nu este singurul moștenitor având în vedere sentința civilă nr. 6678/2000 și

faptul că nu s-a depus un certificat de moștenitor din care să rezulte că este unicul

moștenitor, iar pe de altă parte având în vedere că terenul în litigiu nu a fost

în proprietatea lui C.C. și C.P..

Prin decizia civilă nr. 723/2008 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul, s-a desființat

sentința apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleași instanțe reținându-se

că instanța de fond trebuie să pună în discuția părților sentința civilă nr. 6768/2000

și va stabili în ce măsură aplicarea principiului unanimității reprezintă o sarcină

disproporționată ce-1 privează pe reclamant de accesul la un tribunal.

Totodată s-a reținut că problema de drept

a inexistenței dreptului de proprietate reprezintă fondul acțiunii și nu excepția

lipsei calității procesuale active.

Prin sentința civilă nr. 397/2009 Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale

active și s-a respins ca atare acțiunea, reținând că reclamantul nu a dovedit că

este singurul moștenitor al celor doi defuncți și mai mult deși această problemă

a fost ridicată de prima instanță ce a soluționat cauza, iar prin cauza a fost trimisă

spre rejudecare pentru a se pune în discuție sentința civilă amintită, reclamantul

nu a întreprins nimic pentru a indica acești moștenitori și nici nu a indicat motivele

pentru care nu a făcut aceste demersuri.

Totodată s-a reținut că în cauza Lungoci

contra României CEDO a statuat că având în vedere faptul că această regulă jurisprudențială

era respectată de majoritatea instanțelor interne, Curtea poate admite că ea era

clară și accesibilă și că aplicarea sa în speță era previzibilă. Curtea poate, de

asemenea, să admită că ea urmărea un scop legitim, și anume protejarea drepturilor

tuturor moștenitorilor foștilor coproprietari ai bunului.

De asemenea s-a mai reținut că trebuie

aflat dacă, atunci când au cerut obținerea acordului tuturor moștenitorilor foștilor

coproprietari, instanțele le-au impus reclamanților o sarcină disproporționată care

rupe justul echilibru dintre, pe de o parte, preocuparea legitimă de a proteja drepturile

tuturor moștenitorilor și, pe de altă parte, dreptul reclamanților de acces la o

instanță pentru a-și revendica cotele-părți din bunul indiviz.

În

final curtea a constatat încălcarea art. 6 alini din convenție

reținând că regula unanimității i-a împiedicat pe reclamanți să obțină examinarea

temeiniciei acțiunilor lor de către instanțe avându-se în vedere, circumstanțele

speciale ale speței respectiv dificultățile de identificare moștenitorii, precum

și refuzul moștenitorului unui alt fost coproprietar de a se alătura acțiunilor

lor.

însă, în speța de față nu se poate reține

o astfel de situație care să conducă la concluzia că aplicarea strictă a regulii

unanimității ar impune reclamantului o sarcină disproporționată ce l-ar privat de

orice posibilitate clară și concretă de a obține examinarea de către instanțe a

cererilor lor de restituire a terenului în litigiu, având în vedere că deși instanța

de apel a ridicat această problemă, în rejudecare reclamantul nu și-a modificat

în vreun fel atitudinea procesuală.

Pe de altă parte în cauza Descariu contra

României, respingând solicitarea de constatare a încălcării art. 6 alini din CEDO,

Curtea a reținut, în esență, că dreptul de acces la un tribunalul nu este un drept

absolut și că aplicarea regulii unanimității în cazul acțiunii în revendicarea bunului

aflat în coproprietate nu contravine prin sine însăși dreptului la un proces echitabil.

Prin decizia 44 din 21 ianuarie 2010 Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelantul reclamant

C.N. și a trimis cauza spre rejudecare aceleași instanțe reținând că, deși regula

unanimității este acceptată unanim în practică și doctrină, nerespectarea acestei

reguli atrage inadmisibilitatea acțiunii și nu respingerea acțiunii pentru lipsa

calității procesuale active, aspect dovedit de reclamant.

Totodată s-a reținut că atunci când unul

din moștenitori refuză să iasă din pasivitate, instanțele de judecată nu pot încălca

drepturile celorlalți coproprietari care s-au manifestat în sensul valorificării

drepturilor prevăzute de lege.

Prin decizia 6950/2010 Înalta Curte de

Casație și Justiție a constatat nul recursul formulat, reținând că nu poate fî analizată

direct în recurs excepția inadmisibilității ca excepție de ordine publică, din moment

ce această excepție constituie tocmai problema de drept dezlegată prin decizia instanței

de apel.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă la data de 28 februarie 2011 sub nr. 33130./3/2007.

Prin sentința civilă nr. 1474 din 14

septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost

admisă excepția inadmisibilității și a fost respinsă ca inadmisibilă cererea având

ca obiect revendicarea formulată de C.N. și continuată de reclamantele M.L. și D.R.,

împotriva pârâților Municipiul București prin Primarul General și A.S.. Totodată,

s-a disjuns capătul de cerere privind desființarea construcțiilor în contradictoriu

cu pârâta A.S., s-a format un nou dosar în care s-a acordat termen la 2

noiembrie 2011 cu citarea părților.

Pentru a hotărî în acest sens, Tribunalul

a reținut că reclamantul inițial nu este singurul moștenitor al celor doi defuncți

și că nici la acest moment procesual nu s-a indicat în mod clar care sunt moștenitorii

pentru cota care nu aparține defunctului C.N., la dosar fiind depusă doar o scrisoare

adresată numitei P.E., cu toate că în tranzacția încheiată apar menționate mai multe

nume, respectiv P.E., P.A., P.D..

S-a mai observat în plus că terenul care

a făcut obiectul tranzacției este diferit de cel care face obiectul prezentului

dosar, ceea ce înseamnă că tranzacția respectivă nu poate produce efecte în ceea

ce privește persoanele care trebuie să solicite revendicarea unui alt teren despre

care se pretinde că a aparținut acelorași autori.

Făcând trimitere și la jurisprudența C.E.D.O.

din cauzele Lungoci și Descariu împotriva României, prima instanță a apreciat că

în cauza de față reclamanții puteau în mod rezonabil să obțină identificarea celorlalți

coproprietari și să-i atragă în proces, singură atitudine culpabilă a reclamantelor

neputând conduce la înlăturarea de la aplicare a regulii unanimității.

S-a mai arătat, de asemenea, că această

regulă este aplicabilă cauzei pendinte, întrucât aceasta constituie o acțiune în

revendicare de drept comun, ceea ce înseamnă că ei i se aplică regulile dreptului

comun, iar nu dispozițiile favorabile ale altor legi speciale pe care reclamantul

nici nu și-a întemeiat cererea. În plus, dispozițiile noului C. civ. invocat de

către reclamante în sprijinul ideii inaplicabilității acestei reguli, nici nu intraseră

în vigoare la momentul pronunțării hotărârii de primă instanță, iar reglementările

acestuia se aplică pentru viitor.

Observându-se că această regulă privește

doar cererea în revendicare, în temeiul art. 165 C. proc. civ. tribunalul a luat

măsura disjungerii în privința celui de-al doilea capăt al acțiunii prin care s-a

solicitat desființarea construcțiilor ridicate nelegal de pârâta A.S. pe terenul

revendicat.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal,

au declarat apel reclamantele.

În

motivarea apelului s-a arătat că reclamantul inițial deține

o cotă de 4/5 din masa succesorală rămasă de pe urma defuncților săi părinți, iar

celorlalți moștenitori le revine o cotă de 1/5 din aceeași masă (P.E., P.A. și P.D.),

în timp ce C.I., soția lui C.C. s-a declarat străină de succesiune, astfel că impunerea

regulii unanimității apare ca o sarcină excesivă față de reclamanți, cu consecința

rămânerii bunului în patrimoniul unor persoane fizice și juridice ce au preluat

bunul în mod abuziv.

Problemele dintre moștenitori urmează a

fi rezolvate pe calea dreptului comun, chiar prin sancționarea celor care nu au

manifestat nici măcar un interes formal în cauză.

Dezinteresul unor moștenitori, cu o cotă

infimă față de apelante, care nu s-au arătat dispuși să suporte demersurile și tracasările

unui proces nu pot duce la dezavantajarea celui care dorește readucerea bunului

preluat abuziv în patrimoniul inițial al autorilor, sancțiunea fiind disproporționată

față de cota reclamantelor de 4/5.

Prin decizia nr,137A din 27 martie 2012,

Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a respins, ca nefondat, apelul.

În

motivarea deciziei s-au reținut următoarele.

Cu titlu preliminar, Curtea a reținut că

apelantele nu au contestat starea dreptului dedus judecății ori modalitatea dreptului

cerut a fi recunoscut prin soluționarea acțiunii în revendicare, respectiv starea

de coproprietate pe cote părți indivize ce poartă asupra dreptului de proprietate

invocat și atribuit ca origine patrimoniului autorilor reclamantului inițial, numiții

C.C. și C.P., transmis motis cauza descendenților în drepturi ai acestora, astfel

cum s-a constatat prin certificatele de moștenitor din 1963 și din 1980 aflate la

Dosarul Curții de Apel București nr. 33130/3/2007.

Față de probatoriile administrate în cauză,

Curtea a constatat ca fiind corectă concluzia trasă de judecătorul fondului în urma

analizării acestora, în sensul că reclamantul inițial (autor al apelantelor reclamante

actuale) nu este singurul moștenitor al celor doi defuncți, existând și alți moștenitori,

cei cu care el a tranzacționat prin sentința civilă nr. 6768/2000 pronunțată de

Judecătoria sectorului 2 București, dar și împrejurarea că dreptul dedus judecății

este diferit de cel care a făcut obiectul tranzacției, astfel că respectiva tranzacție

nu produce efecte în ceea ce privește legitimarea procesuală activă în cauză ori

rezolvarea chestiunii litigioase a respectării regulii unanimității în promovarea

acțiunii.

Ca și prima instanță, Curtea împărtășește

opinia că acțiunea în revendicare de față, introdusă de reclamantul C.N. la 6

martie 2006 împotriva pârâților Municipiul București și A.S., întemeiată exclusiv

pe dispozițiile art. 480, 481 C. civ., este întrutotul supusă regimului de drept

comun și regulilor specifice acestuia,inclusiv în ceea ce privește necesitatea respectării

regulii unanimității în promovarea sa prin prezența în proces, ca titulari ai acțiunii

introductive ori prin atragerea forțată în proces pe tărâmul dispozițiilor art.

57 C. proc. civ., a tuturor titularilor dreptului de proprietate asupra cotelor

părți indivize din dreptul de proprietate a cărui recunoaștere și protecție se solicită

a fi acordată.

Interesul autorului reclamantelor în lămurirea

situației juridice a terenului revendicat a survenit ulterior intrării în vigoare

a Legii nr. 10/2001, respectiv în cursul anului 2005, după cum o dovedesc comunicările

făcute către acesta, la solicitarea lui, din partea unor diverse instituții ale

statului, inclusiv Prefectura Municipiului București, care i-a comunicat la 23

ianuarie 2006 că nu îndeplinește condițiile legale pentru a solicita pe calea administrativă

a Legii nr. 10/2001 recuperarea proprietăților ce au aparținut autorului său în

lipsa unei notificări formulată în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001,

republicată.

Aceste circumstanțe au condus la introducerea,

la 6 martie 2006, a acțiunii în revendicare de față întemeiată exclusiv pe dispozițiile

dreptului comun, astfel că apelantele reclamante nu ar putea cere valorificarea

în favoarea lor a unor dispoziții legale speciale, respectiv cele invocate ale Legii

nr. 18/1991 ori cele ale Legii nr. 10/2001, care suprimă regula unanimității din

dreptul comun, dispoziții legale care nu au nici o incidență în litigiul lor și

pe care ele, de altfel, nici nu și-au întemeiat pretențiile.

Cât privește proporția cotelor succesorale

cuvenite autorului reclamantelor și celorlalte părți ale litigiului finalizat prin

sentința civilă nr. 6768 din 30 mai 2000 a Judecătoriei Sectorului 2, din succesiunile

celor menționați în tranzacția părților - cote succesorale care nu rezultă în mod

direct dintr-o dezbatere a succesiunilor acelor persoane, ci doar indirect, din

înțelegerea părților acelui litigiu ce a fost în final consfințită de către o instanță

judecătorească - se apreciază de Curte că nu se constituie în acea circumstanță

deosebită a speței care să justifice renunțarea în cazul concret la impunerea respectării

regulii unanimității.

Curtea a rețint în continuare că în cauza

Lupaș și alții contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că

regula jurisprudențială a unanimității efectuării actelor de dispoziție, cărora

este asimilată și promovarea unei acțiuni în revendicarea bunului aflat în coproprietate

pe cote părți, este clară, accesibilă și previzibilă, fiind urmată de majoritatea

tribunalelor, observând că rațiunea ei urmărește un scop legitim, respectiv protecția

drepturilor tuturor moștenitorilor foștilor coproprietari ai bunului. Doar în considerarea

circumstanțelor deosebite ale speței, date de momentul naționalizării bunului și,

în special, dificultățile decurgând de aici pentru a identifica moștenitorii unui

fost coproprietar și de refuzul unui alt fost coproprietar de a se alătura acțiunii

în revendicare a bunului, Curtea a constatat că impunerea respectării acestei reguli

s-a constituit într-un veritabil obstacol de nedepășit pentru reclamanții din acea

cauză, de a avea acces la o instanță pentru examinarea pe fond a dreptului lor.

Or, circumstanțele cauzei de față, după

cum a subliniat și judecătorul fondului, sunt cu totul diferite față de cele ce

au fost prezente în cauza Lupaș și alții contra României, în care C.E.D.O. a constatat

violarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În

primul rând, apelantelor reclamante le sunt ori le pot fi

ușor cunoscuți ceilalți coproprietari ai bunului revendicat, cu care, în trecut,

reclamantul inițial (autorul lor) a și încheiat înțelegeri validate de instanță

asupra unei părți a bunurilor provenind de la autorii lor comuni, C.C. și C.P..

În

al doilea rând, ele nu au invocat și dovedit nici un motiv

rezonabil și obiectiv pentru care nu au dorit să-i alăture, chiar în mod forțat,

demersului lor judiciar pe ceilalți coproprietari, conținutul scrisorii aflată la

dosarul Tribunalului București, în care a fost pronunțată sentința apelată, relevând

incontestabil o negare a oricăror drepturi pe care aceștia le-ar putea invoca asupra

bunului litigios de către numitul C.N., coproprietarul bunului ce a avut inițiativa

prezentului demers judiciar.

Sub un alt aspect, acest singur înscris

nu are aptitudinea de a dovedi că, în speță, nealăturarea celorlalți comoștenitori

demersului judiciar inițiat de C.N. ar fi consecința unui dezinteres al acestora

ce se cere astăzi a fi sancționat. Aceasta întrucât reclamantul nici nu a dovedit

că i-ar Ti înștiințat pe aceștia despre intențiile sale ori că le-ar fi făcut cunoscută

introducerea acțiunii în revendicare. Scrisoarea aflată la dosar a fost destinată

doar numitei P.E., iar momentul administrării sale ca probă în dosar (în anul 2011,

în a treia judecată de fond) a generat pe bună dreptate, dubii judecătorului fondului

asupra realității expedierii sale către destinatar, de vreme ce problema calității

procesuale active fusese ridicată în cauza încă din anul 2007, fiind deci în dispută

și la nivelul anului 2009, când scrisoarea ar fi fost expediată.

Pentru a putea vorbi despre dezinteresul

celorlalți comoștenitori este nevoie, înainte de toate, să se facă proba cunoașterii

de către aceștia a împrejurării față de care se cere analiza și caracterizarea conduitei

lor. Or, în cauza de față, reclamantul doar a simulat o încunoștințare a celor cu

care se presupune că împarte coproprietatea bunului revendicat, probând neconvingător

o pretinsă doar pasivitate a acestora.

Singură, voința lor de a acționa unilateral

și independent, întocmai ca și titularul unui drept de proprietate pur și simplu,

neafectat de nici o modalitate, nu îndreptățește criticile apelantelor de încălcare

a accesului liber la justiție prin impunerea regulii unanimității, despre care chiar

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a remarcat că nu constituie în sine un obstacol

în exercițiul acestui drept.

Tot astfel, aplicarea regulii jurisprudențiale

a unanimității în promovarea acțiunii în revendicare nu poate să depindă de mărimea

cotelor părți deținute din drept de titularii acestuia și ea nu este destinată să

ocrotească doar pe titularii unor cote majoritare ori mai mari din drept, după cum

pretind apelantele atunci când susțin că ceilalți comoștenitori din cazul lor ar

trebui neglijați, dată fiind cota lor infimă din drept de 1/5.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamantele M.L. și D.R..

În

motivarea recursului s-au arătat următoarele.

Acțiunile în revendicare în contra statului,

admisibile după 22 decembrie 1989, au suferit de-a lungul timpului mai multe variante

de soluționare, reglementari dispuse prin art. 6 din Legea nr. 213/1998, limitări

după intrarea în vigoare a legilor speciale de reparații și lămuriri, așa cum rezultă

din decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin legile speciale,

în materia imobilelor preluate abuziv de către stat, regula unanimității este restrânsă

(Legea nr. 18/1991; Legea nr. 10/2001 așa cum au fost acestea modificate), în considerarea

faptului că păstrarea calității de proprietar ori redobândirea proprietății asupra

bunului este condiționată de manifestările de voință formale ale moștenitorilor

fostului proprietar, fiind limitată doar la persoanele care s-au manifestat în acest

sens.

Demersurile întreprinse de unul dintre

coprorietari pentru restituirea imobilului preluat abuziv de stat, au caracterul

unor acte de conservare a drepturilor celorlalți posibili comoștenitori, urmând

ce ulterior,aceștia să se desocotească pe cale dreptului comun. Lipsa de interes

al unor comoștenitori, cu o cotă mult prea mică, față de cota celui care a făcut

tot ce i-a stat în putință pentru readucerea bunului din patrimoniul statului, intrat

nelegal și abuziv, în patrimoniul autorilor comuni, nu poate duce la automat la

respingerea ca inadmisibilă a revendicării împotriva statului, perpetuând un abuz,

care nu naște drept și aducând astfel atingere însăși substanței dreptului lor de

acces la un tribunal.(Lupaș și alții VS România).

Pentru a înlătura aplicarea excesivă a

regulii unanimității în anumite situații, noul C. civ. a reglementat această situație

de aplicare obligatorie, formală și excesivă a acestui principiu.

Aplicarea excesivă a regulii unanimității

în revendicările îndreptate împotriva statului încalcă și dispozițiile art. 1 din

Protocolul 1 la Convenție. Practica jurisprudențială a C.E.D.O. a stabilit că textul

menționat conține „trei norme distincte" și anume prima cu caracter general

care enunță principiul respectării proprietății, a doua se referă la privarea de

proprietate pe care o supune anumitor condiții și a treia privește reglementarea

folosinței bunurilor în conformitate cu interesul general, recunoscând statelor

dreptul dea aplica legile pe care le consideră necesare în acest scop. Curtea a

subliniat vă ultimele două norme urmează a fi interpretate numai în raport de prima

normă generală, în caz contrar ducând la abuzuri.

În

speță s-au depus certificate de moștenitor cât și acte de

stare civilă ce dovedesc împrejurare că reclamantul inițial și recurentele au o

cotă de 4/5 din moștenirea rămasă de pe urma defuncților C.. Sentința 6768/2000

pronunțată de Judecătoria sectorului 2 nu reprezintă o tranzacție asupra cotelor

succesorale, ci asupra bunurilor moștenite, fiind consemnat la pct. III că soția

supraviețuitoare a lui C.C., Ioana Curculescu este străină de succesiune, iar P.E.

și copiii acesteia, au împreună o cotă de 1/5.

Înalta Curte a constatat fondat recursul

pentru considerentele expuse maijos.

Potrivit art. 643 alin. (1) NCC fiecare

coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în

orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare.

Potrivit art. 63 din Legea nr. 71 din 3

iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. "dispozițiile

art. 643 alin. (1) și (2) C. civ. se aplică și în cazurile în care hotărârea judecătorească

nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a Codului civil...".

În

prezentul litigiu, hotărârea primei instanțe (sentința civilă

nr. 1474 din 14 septembrie 2011), prin care a fost admisă excepția inadmisibilității

și a fost respinsă ca inadmisibilă cererea având ca obiect revendicarea pentru nerespectarea

principiului unanimității nu era definitivă la data intrării în vigoare a noului

C. civ., apelul declarat împotriva acesteia fiind în curs de judecată la data de

1 octombrie 2011, atâta timp cât decizia asupra apelului s-a pronunțat la data de

27 martie 2012.

Ca atare, având în vedere că cursul judecării

litigiului în apel a intervenit o normă juridică ce permite formularea acțiunii

în revendicare de către un singur coproprietar, fapt ce a modificat regula unanimității

statornicită în cadrul jurisprudenței anterioare noului C. civ., normă aplicabilă

conform prevederilor tranzitorii ale Legii nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea

în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., așa cum au fost expuse anterior,

devine admisibilă acțiunea formulată doar de o parte dintre cei care se pretind

coproprietarii imobilului.

În

consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin.

(1)-(3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul, va modifica,

în tot, decizia atacată, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. va admite apelul,

va desființa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantele

M.L. și D.R. împotriva deciziei nr. 137A din 27 martie 2012 a Curții de Apel București,

secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică în tot decizia atacată în sensul

că:

Admite

apelul declarat de reclamantele M.L. și D.R. împotriva sentinței civile nr. 1474

din 14 septembrie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pe care o

desființează și trimite cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 13 martie 2013.