ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1357/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 06 martie 2006, reclamantul C.N., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General și A.S., a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că trecerea terenului situat în sector 2, în suprafață de 1.000 m.p., în patrimoniul statului, s-a făcut fără temei legal și fără titlu legal, să fie obligate pârâtele să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul în litigiu, exceptând suprafața vândută ca drept de superfîcie, conform contractului din 02 decembrie 1997 de SC A. SA către A.S. și să fie obligată această din urmă pârâtă la ridicarea construcțiilor edificate fără autorizație de construcție, fără cheltuieli de judecata.

În motivarea în fapt a cererii de chemare în judecata, reclamantul a arătat că, prin actul de vânzare autentificat din 26 septembrie 1992 de Tribunalul Ilfov, părinții reclamantului, C.C. și P.C., au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului de 2.000 m.p. din moșia T.I., aflată în Colentina Fundeni, în prezent terenul fiind situat în sector 2. Reclamantul a mai precizat că terenul a fost stăpânit de autorii săi, care au permis unei rude îndepărtate, M.I., să-și edifice pe teren o construcție casă de locuit cu trei camere, iar prin Decretul nr. 92/1950 i-a fost naționalizată casa lui M.I., tară a se dispune însă cu privire la terenul de 1.000 m.p. pe care era edificată construcția (proprietatea autorilor săi, parte a terenului în suprafață totala de 2000 mp).

Reclamantul a arătat ca a succedat părinților săi și a intrat în posesia celor 1.000 m.p. din totalul de 2000 m.p., conform sentinței civile nr. 6087/2000; deși a efectuat demersuri pentru restituirea diferenței de teren, a întâmpinat dificultăți din partea autorităților, neputându-se stabili cu certitudine daca terenul în litigiu a trecut în patrimoniul statului. Pe de alta parte, din relațiile obținute de la Direcția de Control a Primăriei Sectorului 2 București, rezulta că pârâta A.S. (chiriaș cumpărător) a edificat pe terenul pe care nu are titlu de proprietate mai multe construcții, rară autorizație și tară consimțământul său sau al fostului locator. În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 480, 481 și art. 494 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 274 C. proc.

civ.. Prin sentința civilă nr. 1534/2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active și s-a respins ca atare acțiunea reținându-se, pe de o parte că reclamantul C.N. nu este singurul moștenitor având în vedere sentința civilă nr. 6678/2000 și faptul că nu s-a depus un certificat de moștenitor din care să rezulte că este unicul moștenitor, iar pe de altă parte având în vedere că terenul în litigiu nu a fost în proprietatea lui C.C. și C.P.. Prin decizia civilă nr. 723/2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul, s-a desființat sentința apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleași instanțe reținându-se că instanța de fond trebuie să pună în discuția părților sentința civilă nr. 6768/2000 și va stabili în ce măsură aplicarea principiului unanimității reprezintă o sarcină disproporționată ce-1 privează pe reclamant de accesul la un tribunal.

Totodată s-a reținut că problema de drept a inexistenței dreptului de proprietate reprezintă fondul acțiunii și nu excepția lipsei calității procesuale active. Prin sentința civilă nr. 397/2009 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active și s-a respins ca atare acțiunea, reținând că reclamantul nu a dovedit că este singurul moștenitor al celor doi defuncți și mai mult deși această problemă a fost ridicată de prima instanță ce a soluționat cauza, iar prin cauza a fost trimisă spre rejudecare pentru a se pune în discuție sentința civilă amintită, reclamantul nu a întreprins nimic pentru a indica acești moștenitori și nici nu a indicat motivele pentru care nu a făcut aceste demersuri.

Totodată s-a reținut că în cauza Lungoci contra României CEDO a statuat că având în vedere faptul că această regulă jurisprudențială era respectată de majoritatea instanțelor interne, Curtea poate admite că ea era clară și accesibilă și că aplicarea sa în speță era previzibilă. Curtea poate, de asemenea, să admită că ea urmărea un scop legitim, și anume protejarea drepturilor tuturor moștenitorilor foștilor coproprietari ai bunului. De asemenea s-a mai reținut că trebuie aflat dacă, atunci când au cerut obținerea acordului tuturor moștenitorilor foștilor coproprietari, instanțele le-au impus reclamanților o sarcină disproporționată care rupe justul echilibru dintre, pe de o parte, preocuparea legitimă de a proteja drepturile tuturor moștenitorilor și, pe de altă parte, dreptul reclamanților de acces la o instanță pentru a-și revendica cotele-părți din bunul indiviz.

În final curtea a constatat încălcarea art. 6 alini din convenție reținând că regula unanimității i-a împiedicat pe reclamanți să obțină examinarea temeiniciei acțiunilor lor de către instanțe avându-se în vedere, circumstanțele speciale ale speței respectiv dificultățile de identificare moștenitorii, precum și refuzul moștenitorului unui alt fost coproprietar de a se alătura acțiunilor lor. însă, în speța de față nu se poate reține o astfel de situație care să conducă la concluzia că aplicarea strictă a regulii unanimității ar impune reclamantului o sarcină disproporționată ce l-ar privat de orice posibilitate clară și concretă de a obține examinarea de către instanțe a cererilor lor de restituire a terenului în litigiu, având în vedere că deși instanța de apel a ridicat această problemă, în rejudecare reclamantul nu și-a modificat în vreun fel atitudinea procesuală.

Pe de altă parte în cauza Descariu contra României, respingând solicitarea de constatare a încălcării art. 6 alini din CEDO, Curtea a reținut, în esență, că dreptul de acces la un tribunalul nu este un drept absolut și că aplicarea regulii unanimității în cazul acțiunii în revendicarea bunului aflat în coproprietate nu contravine prin sine însăși dreptului la un proces echitabil. Prin decizia 44 din 21 ianuarie 2010 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelantul reclamant C.N. și a trimis cauza spre rejudecare aceleași instanțe reținând că, deși regula unanimității este acceptată unanim în practică și doctrină, nerespectarea acestei reguli atrage inadmisibilitatea acțiunii și nu respingerea acțiunii pentru lipsa calității procesuale active, aspect dovedit de reclamant.

Totodată s-a reținut că atunci când unul din moștenitori refuză să iasă din pasivitate, instanțele de judecată nu pot încălca drepturile celorlalți coproprietari care s-au manifestat în sensul valorificării drepturilor prevăzute de lege. Prin decizia 6950/2010 Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat nul recursul formulat, reținând că nu poate fî analizată direct în recurs excepția inadmisibilității ca excepție de ordine publică, din moment ce această excepție constituie tocmai problema de drept dezlegată prin decizia instanței de apel. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 28 februarie 2011 sub nr. 33130./3/2007. Prin sentința civilă nr. 1474 din 14 septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă excepția inadmisibilității și a fost respinsă ca inadmisibilă cererea având ca obiect revendicarea formulată de C.N.

și continuată de reclamantele M.L. și D.R., împotriva pârâților Municipiul București prin Primarul General și A.S.. Totodată, s-a disjuns capătul de cerere privind desființarea construcțiilor în contradictoriu cu pârâta A.S., s-a format un nou dosar în care s-a acordat termen la 2 noiembrie 2011 cu citarea părților. Pentru a hotărî în acest sens, Tribunalul a reținut că reclamantul inițial nu este singurul moștenitor al celor doi defuncți și că nici la acest moment procesual nu s-a indicat în mod clar care sunt moștenitorii pentru cota care nu aparține defunctului C.N., la dosar fiind depusă doar o scrisoare adresată numitei P.E., cu toate că în tranzacția încheiată apar menționate mai multe nume, respectiv P.E., P.A., P.D..

S-a mai observat în plus că terenul care a făcut obiectul tranzacției este diferit de cel care face obiectul prezentului dosar, ceea ce înseamnă că tranzacția respectivă nu poate produce efecte în ceea ce privește persoanele care trebuie să solicite revendicarea unui alt teren despre care se pretinde că a aparținut acelorași autori. Făcând trimitere și la jurisprudența C.E.D.O. din cauzele Lungoci și Descariu împotriva României, prima instanță a apreciat că în cauza de față reclamanții puteau în mod rezonabil să obțină identificarea celorlalți coproprietari și să-i atragă în proces, singură atitudine culpabilă a reclamantelor neputând conduce la înlăturarea de la aplicare a regulii unanimității.

S-a mai arătat, de asemenea, că această regulă este aplicabilă cauzei pendinte, întrucât aceasta constituie o acțiune în revendicare de drept comun, ceea ce înseamnă că ei i se aplică regulile dreptului comun, iar nu dispozițiile favorabile ale altor legi speciale pe care reclamantul nici nu și-a întemeiat cererea. În plus, dispozițiile noului C. civ. invocat de către reclamante în sprijinul ideii inaplicabilității acestei reguli, nici nu intraseră în vigoare la momentul pronunțării hotărârii de primă instanță, iar reglementările acestuia se aplică pentru viitor. Observându-se că această regulă privește doar cererea în revendicare, în temeiul art. 165 C. proc. civ. tribunalul a luat măsura disjungerii în privința celui de-al doilea capăt al acțiunii prin care s-a solicitat desființarea construcțiilor ridicate nelegal de pârâta A.S.

pe terenul revendicat. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamantele. În motivarea apelului s-a arătat că reclamantul inițial deține o cotă de 4/5 din masa succesorală rămasă de pe urma defuncților săi părinți, iar celorlalți moștenitori le revine o cotă de 1/5 din aceeași masă (P.E., P.A. și P.D.), în timp ce C.I., soția lui C.C. s-a declarat străină de succesiune, astfel că impunerea regulii unanimității apare ca o sarcină excesivă față de reclamanți, cu consecința rămânerii bunului în patrimoniul unor persoane fizice și juridice ce au preluat bunul în mod abuziv. Problemele dintre moștenitori urmează a fi rezolvate pe calea dreptului comun, chiar prin sancționarea celor care nu au manifestat nici măcar un interes formal în cauză.

Dezinteresul unor moștenitori, cu o cotă infimă față de apelante, care nu s-au arătat dispuși să suporte demersurile și tracasările unui proces nu pot duce la dezavantajarea celui care dorește readucerea bunului preluat abuziv în patrimoniul inițial al autorilor, sancțiunea fiind disproporționată față de cota reclamantelor de 4/5. Prin decizia nr,137A din 27 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. Cu titlu preliminar, Curtea a reținut că apelantele nu au contestat starea dreptului dedus judecății ori modalitatea dreptului cerut a fi recunoscut prin soluționarea acțiunii în revendicare, respectiv starea de coproprietate pe cote părți indivize ce poartă asupra dreptului de proprietate invocat și atribuit ca origine patrimoniului autorilor reclamantului inițial, numiții C.C.

și C.P., transmis motis cauza descendenților în drepturi ai acestora, astfel cum s-a constatat prin certificatele de moștenitor din 1963 și din 1980 aflate la Dosarul Curții de Apel București nr. 33130/3/2007. Față de probatoriile administrate în cauză, Curtea a constatat ca fiind corectă concluzia trasă de judecătorul fondului în urma analizării acestora, în sensul că reclamantul inițial (autor al apelantelor reclamante actuale) nu este singurul moștenitor al celor doi defuncți, existând și alți moștenitori, cei cu care el a tranzacționat prin sentința civilă nr. 6768/2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, dar și împrejurarea că dreptul dedus judecății este diferit de cel care a făcut obiectul tranzacției, astfel că respectiva tranzacție nu produce efecte în ceea ce privește legitimarea procesuală activă în cauză ori rezolvarea chestiunii litigioase a respectării regulii unanimității în promovarea acțiunii.

Ca și prima instanță, Curtea împărtășește opinia că acțiunea în revendicare de față, introdusă de reclamantul C.N. la 6 martie 2006 împotriva pârâților Municipiul București și A.S., întemeiată exclusiv pe dispozițiile art. 480, 481 C. civ., este întrutotul supusă regimului de drept comun și regulilor specifice acestuia,inclusiv în ceea ce privește necesitatea respectării regulii unanimității în promovarea sa prin prezența în proces, ca titulari ai acțiunii introductive ori prin atragerea forțată în proces pe tărâmul dispozițiilor art. 57 C. proc. civ., a tuturor titularilor dreptului de proprietate asupra cotelor părți indivize din dreptul de proprietate a cărui recunoaștere și protecție se solicită a fi acordată.

Interesul autorului reclamantelor în lămurirea situației juridice a terenului revendicat a survenit ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv în cursul anului 2005, după cum o dovedesc comunicările făcute către acesta, la solicitarea lui, din partea unor diverse instituții ale statului, inclusiv Prefectura Municipiului București, care i-a comunicat la 23 ianuarie 2006 că nu îndeplinește condițiile legale pentru a solicita pe calea administrativă a Legii nr. 10/2001 recuperarea proprietăților ce au aparținut autorului său în lipsa unei notificări formulată în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Aceste circumstanțe au condus la introducerea, la 6 martie 2006, a acțiunii în revendicare de față întemeiată exclusiv pe dispozițiile dreptului comun, astfel că apelantele reclamante nu ar putea cere valorificarea în favoarea lor a unor dispoziții legale speciale, respectiv cele invocate ale Legii nr. 18/1991 ori cele ale Legii nr. 10/2001, care suprimă regula unanimității din dreptul comun, dispoziții legale care nu au nici o incidență în litigiul lor și pe care ele, de altfel, nici nu și-au întemeiat pretențiile.

Cât privește proporția cotelor succesorale cuvenite autorului reclamantelor și celorlalte părți ale litigiului finalizat prin sentința civilă nr. 6768 din 30 mai 2000 a Judecătoriei Sectorului 2, din succesiunile celor menționați în tranzacția părților - cote succesorale care nu rezultă în mod direct dintr-o dezbatere a succesiunilor acelor persoane, ci doar indirect, din înțelegerea părților acelui litigiu ce a fost în final consfințită de către o instanță judecătorească - se apreciază de Curte că nu se constituie în acea circumstanță deosebită a speței care să justifice renunțarea în cazul concret la impunerea respectării regulii unanimității.

Curtea a rețint în continuare că în cauza Lupaș și alții contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că regula jurisprudențială a unanimității efectuării actelor de dispoziție, cărora este asimilată și promovarea unei acțiuni în revendicarea bunului aflat în coproprietate pe cote părți, este clară, accesibilă și previzibilă, fiind urmată de majoritatea tribunalelor, observând că rațiunea ei urmărește un scop legitim, respectiv protecția drepturilor tuturor moștenitorilor foștilor coproprietari ai bunului.

Doar în considerarea circumstanțelor deosebite ale speței, date de momentul naționalizării bunului și, în special, dificultățile decurgând de aici pentru a identifica moștenitorii unui fost coproprietar și de refuzul unui alt fost coproprietar de a se alătura acțiunii în revendicare a bunului, Curtea a constatat că impunerea respectării acestei reguli s-a constituit într-un veritabil obstacol de nedepășit pentru reclamanții din acea cauză, de a avea acces la o instanță pentru examinarea pe fond a dreptului lor. Or, circumstanțele cauzei de față, după cum a subliniat și judecătorul fondului, sunt cu totul diferite față de cele ce au fost prezente în cauza Lupaș și alții contra României, în care C.E.D.O.

a constatat violarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În primul rând, apelantelor reclamante le sunt ori le pot fi ușor cunoscuți ceilalți coproprietari ai bunului revendicat, cu care, în trecut, reclamantul inițial (autorul lor) a și încheiat înțelegeri validate de instanță asupra unei părți a bunurilor provenind de la autorii lor comuni, C.C. și C.P.. În al doilea rând, ele nu au invocat și dovedit nici un motiv rezonabil și obiectiv pentru care nu au dorit să-i alăture, chiar în mod forțat, demersului lor judiciar pe ceilalți coproprietari, conținutul scrisorii aflată la dosarul Tribunalului București, în care a fost pronunțată sentința apelată, relevând incontestabil o negare a oricăror drepturi pe care aceștia le-ar putea invoca asupra bunului litigios de către numitul C.N., coproprietarul bunului ce a avut inițiativa prezentului demers judiciar.

Sub un alt aspect, acest singur înscris nu are aptitudinea de a dovedi că, în speță, nealăturarea celorlalți comoștenitori demersului judiciar inițiat de C.N. ar fi consecința unui dezinteres al acestora ce se cere astăzi a fi sancționat. Aceasta întrucât reclamantul nici nu a dovedit că i-ar Ti înștiințat pe aceștia despre intențiile sale ori că le-ar fi făcut cunoscută introducerea acțiunii în revendicare. Scrisoarea aflată la dosar a fost destinată doar numitei P.E., iar momentul administrării sale ca probă în dosar (în anul 2011, în a treia judecată de fond) a generat pe bună dreptate, dubii judecătorului fondului asupra realității expedierii sale către destinatar, de vreme ce problema calității procesuale active fusese ridicată în cauza încă din anul 2007, fiind deci în dispută și la nivelul anului 2009, când scrisoarea ar fi fost expediată.

Pentru a putea vorbi despre dezinteresul celorlalți comoștenitori este nevoie, înainte de toate, să se facă proba cunoașterii de către aceștia a împrejurării față de care se cere analiza și caracterizarea conduitei lor. Or, în cauza de față, reclamantul doar a simulat o încunoștințare a celor cu care se presupune că împarte coproprietatea bunului revendicat, probând neconvingător o pretinsă doar pasivitate a acestora. Singură, voința lor de a acționa unilateral și independent, întocmai ca și titularul unui drept de proprietate pur și simplu, neafectat de nici o modalitate, nu îndreptățește criticile apelantelor de încălcare a accesului liber la justiție prin impunerea regulii unanimității, despre care chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a remarcat că nu constituie în sine un obstacol în exercițiul acestui drept.

Tot astfel, aplicarea regulii jurisprudențiale a unanimității în promovarea acțiunii în revendicare nu poate să depindă de mărimea cotelor părți deținute din drept de titularii acestuia și ea nu este destinată să ocrotească doar pe titularii unor cote majoritare ori mai mari din drept, după cum pretind apelantele atunci când susțin că ceilalți comoștenitori din cazul lor ar trebui neglijați, dată fiind cota lor infimă din drept de 1/5. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele M.L. și D.R.. În motivarea recursului s-au arătat următoarele. Acțiunile în revendicare în contra statului, admisibile după 22 decembrie 1989, au suferit de-a lungul timpului mai multe variante de soluționare, reglementari dispuse prin art. 6 din Legea nr. 213/1998, limitări după intrarea în vigoare a legilor speciale de reparații și lămuriri, așa cum rezultă din decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin legile speciale, în materia imobilelor preluate abuziv de către stat, regula unanimității este restrânsă (Legea nr. 18/1991; Legea nr. 10/2001 așa cum au fost acestea modificate), în considerarea faptului că păstrarea calității de proprietar ori redobândirea proprietății asupra bunului este condiționată de manifestările de voință formale ale moștenitorilor fostului proprietar, fiind limitată doar la persoanele care s-au manifestat în acest sens. Demersurile întreprinse de unul dintre coprorietari pentru restituirea imobilului preluat abuziv de stat, au caracterul unor acte de conservare a drepturilor celorlalți posibili comoștenitori, urmând ce ulterior,aceștia să se desocotească pe cale dreptului comun.

Lipsa de interes al unor comoștenitori, cu o cotă mult prea mică, față de cota celui care a făcut tot ce i-a stat în putință pentru readucerea bunului din patrimoniul statului, intrat nelegal și abuziv, în patrimoniul autorilor comuni, nu poate duce la automat la respingerea ca inadmisibilă a revendicării împotriva statului, perpetuând un abuz, care nu naște drept și aducând astfel atingere însăși substanței dreptului lor de acces la un tribunal.(Lupaș și alții VS România). Pentru a înlătura aplicarea excesivă a regulii unanimității în anumite situații, noul C. civ. a reglementat această situație de aplicare obligatorie, formală și excesivă a acestui principiu. Aplicarea excesivă a regulii unanimității în revendicările îndreptate împotriva statului încalcă și dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.

Practica jurisprudențială a C.E.D.O. a stabilit că textul menționat conține „trei norme distincte" și anume prima cu caracter general care enunță principiul respectării proprietății, a doua se referă la privarea de proprietate pe care o supune anumitor condiții și a treia privește reglementarea folosinței bunurilor în conformitate cu interesul general, recunoscând statelor dreptul dea aplica legile pe care le consideră necesare în acest scop. Curtea a subliniat vă ultimele două norme urmează a fi interpretate numai în raport de prima normă generală, în caz contrar ducând la abuzuri.

În speță s-au depus certificate de moștenitor cât și acte de stare civilă ce dovedesc împrejurare că reclamantul inițial și recurentele au o cotă de 4/5 din moștenirea rămasă de pe urma defuncților C.. Sentința 6768/2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 nu reprezintă o tranzacție asupra cotelor succesorale, ci asupra bunurilor moștenite, fiind consemnat la pct. III că soția supraviețuitoare a lui C.C., Ioana Curculescu este străină de succesiune, iar P.E. și copiii acesteia, au împreună o cotă de 1/5. Înalta Curte a constatat fondat recursul pentru considerentele expuse maijos. Potrivit art. 643 alin. (1) NCC fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare.

Potrivit art. 63 din Legea nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. "dispozițiile art. 643 alin. (1) și (2) C. civ.

se aplică și în cazurile în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a Codului civil...". În prezentul litigiu, hotărârea primei instanțe (sentința civilă nr. 1474 din 14 septembrie 2011), prin care a fost admisă excepția inadmisibilității și a fost respinsă ca inadmisibilă cererea având ca obiect revendicarea pentru nerespectarea principiului unanimității nu era definitivă la data intrării în vigoare a noului C. civ., apelul declarat împotriva acesteia fiind în curs de judecată la data de 1 octombrie 2011, atâta timp cât decizia asupra apelului s-a pronunțat la data de 27 martie 2012. Ca atare, având în vedere că cursul judecării litigiului în apel a intervenit o normă juridică ce permite formularea acțiunii în revendicare de către un singur coproprietar, fapt ce a modificat regula unanimității statornicită în cadrul jurisprudenței anterioare noului C. civ., normă aplicabilă conform prevederilor tranzitorii ale Legii nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., așa cum au fost expuse anterior, devine admisibilă acțiunea formulată doar de o parte dintre cei care se pretind coproprietarii imobilului.

În consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul, va modifica, în tot, decizia atacată, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. va admite apelul, va desființa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantele M.L. și D.R. împotriva deciziei nr. 137A din 27 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică în tot decizia atacată în sensul că: Admite apelul declarat de reclamantele M.L. și D.R. împotriva sentinței civile nr. 1474 din 14 septembrie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pe care o desființează și trimite cauza spre rejudecare aceluiași tribunal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2013.