ÎCCJ, decizie (scj.ro #120643)

Rezoluție de neîncepere a urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual și uz de fals, ca urmare a intervenirii prescripției speciale a răspunderii penale, în contextul suspendării procesului civil în baza art. 244 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ. Inexistența autorității de lucru judecat a soluției dispuse de procuror în fața instanței civile. Nelegalitatea înlăturării unui înscris din materialul probator al cauzei  în absența cercetării falsului de către instanța civilă. Încălcarea principiului nemijlocirii administrării probelor.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Administrarea dovezilor.

Index alfabetic :

revendicare

suspendarea judecății

neînceperea urmăririi penale

contract de vânzare-cumpărare

expertiză grafoscopică

rezoluție penală

înscriere în fals

C.proc.civ. din  1865, art. 184, art. 244, art. 292,

art. 295, art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 9

C.proc.pen., art. 22 alin. (1)

C.pen., art. 124, art. 288, art. 291

Autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în procesul civil operează în cazul pronunțării unei hotărâri judecătorești de către instanța penală sesizată a se pronunța asupra elementelor menționate în art. 22 alin. (1) C.proc.pen. - existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia - și care privesc exclusiv latura penală a procesului penal; în acest caz, instanței civile nu îi este permis să administreze în mod nemijlocit probe cu privire la elementele stabilite prin hotărârea instanței penale ci, cu privire la acestea, doar va face aplicarea  efectului pozitiv al puterii de lucru judecat și, drept urmare, va considera că acestea sunt deja demonstrate.

În ceea ce privește însă rezoluția procurorului, aceasta nu este înzestrată cu autoritate de lucru judecat pentru ca instanța civilă să poată face aplicarea art. 22 alin. 1 C.proc.pen.

Astfel, în condițiile în care prin rezoluția organelor de cercetare penală s-a dispus, ca urmare a împlinirii prescripției speciale prevăzute de art. 124 C.pen., neînceperea urmării penale pentru săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual și uz de fals în legătură cu utilizarea unui înscris pentru dobândirea în proprietate a unui imobil, soluția dispusă de procuror nu oferea instanței civile alte elemente decât cele care rezultă în mod neechivoc din partea ei dispozitivă și potrivit efectelor prevăzute de lege – neînceperea urmăririi penale ca efect al înlăturării răspunderii penale datorată împlinirii prescripției speciale; prin urmare, nu era posibil a se reține că prin această rezoluție ar fi fost soluționat vreun aspect ce privea de latura civilă a cauzei (cum ar fi menținerea sau înlăturarea din circuitul civil a înscrisurilor în legătură cu care s-au derulat cercetările penale).

În consecință,

în mod nelegal și cu nerespectarea principiului contradictorialității, al dreptului la apărare, al nemijlocirii administrării probelor, instanța de apel a reținut și valorificat un mijloc de probă administrat în cursul cercetărilor penale, anume raportul de expertiză criminalistică grafoscopică, considerând această probă determinantă, cu consecința înlăturării din materialul probator al cauzei a actului contestat.

În atare împrejurare, instanța era ținută a observa dispozițiile art. 184 C.proc.civ. care dispun în sensul că, atunci când nu este caz de judecată penală sau dacă acțiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanța civilă, prin orice mijloace de dovadă, astfel încât, într-o corectă aplicare a dispozițiilor art. 295 alin. 1 C.proc.civ., trebuia să procedeze la verificarea situației de fapt prin administrarea nemijlocită a unor probe care să conducă, eventual, la infirmarea situației de fapt reținute de prima instanță, neexistând vreun temei legal pentru preluarea unor aspecte de fapt reținute în rezoluția penală fără legătură cu soluția adoptată de procuror (raportul de expertiză, nefiind și neputând fi reținut de organul de cercetare penală pentru a dispune neînceperea urmăririi penale, ci doar împlinirea prescripției penale speciale).

Secția I civilă, decizia nr. 346 din 30 ianuarie 2015

Prin cererea introdusă la data de 07 martie 2000 și înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, reclamantul N.I. a chemat în judecată Primăria Municipiului București, solicitând obligarea acesteia să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, format din teren în suprafață de 627 mp și construcție - subsol, parter, etaj, mansardă, pod și garaj.

Prin sentința civilă nr. 8777/2000, Judecătoria sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea tribunalului, având în vedere valoarea imobilului stabilită prin raportul de expertiză (3.000,7 milioane lei).

La termenul de judecată de la 20 noiembrie 2000, tribunalul a dispus introducerea în cauză a RA A.P.P.S., SC R. SA și SC H.N. SA, iar la termenul de la 12 februarie 2001 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a SC R. SA, având în vedere poziția reclamantului care a arătat că nu înțelege să se judece în contradictoriu și cu această parte.

La data de 14 februarie 2001, intervenienta RA A.P.P.S a formulat cerere de arătare a titularului dreptului, indicându-se Ministerul de Finanțe în calitate de proprietar al bunului și de reprezentant al Statului Român.

Prin sentința civilă nr.458 din 25 iunie 2001, Tribunalul București, Secția V-a civilă a admis acțiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București și intervenienții SC H.N. SA și Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și a dispus obligarea acestora să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul din litigiu.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că imobilului revendicat de reclamant a fost dobândit de autorul acestuia N.I. prin cumpărare.

S-a mai reținut că imobilul în cauză a fost naționalizat de la un neproprietar, respectiv de la numitul G.D.N. care, anterior, înstrăinase imobilul prin actul de vânzare-cumpărare aut. sub nr. xxx85/1943 de fostul Tribunal Ilfov; în consecință, instanța a apreciat că nu a operat naționalizarea, ci doar o preluare în fapt a imobilului de către stat. Interpretând dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/21998 și actele de stare civilă și de proprietate la care s-a făcut referire, tribunalul a statuat că reclamantul este unicul moștenitor al defunctului N.I., iar acesta este singurul care deține un titlu legal asupra imobilului.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel intervenienții Ministerul Finanțelor Publice, RA APPS, ca și pârâta Primăria Municipiului București.

Intervenientul Ministerul Finanțelor Publice, prin motivele de apel formulate, a susținut că prima instanță a reținut în mod greșit că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, deși bunul a trecut în proprietatea statului în baza unui titlu valabil, anume Decretul nr. 92/1950 care, în conformitate cu prevederile constituționale de la acea dată, reprezintă un titlu valabil de preluare a unor imobile determinate în proprietatea statului. În acest sens, a fost invocată decizia nr. 31/1993 pronunțată de Curtea Constituțională.

Hotărârea instanței de fond a fost criticată și din perspectiva netemeiniciei sale, în sensul reținerii greșite a faptului că imobilul, fiind preluat de la o altă persoană decât proprietarul, ar fi fost preluat doar în fapt de către stat, în timp ce dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorului reclamantului (N.I.).

S-a mai susținut că greșita menționare în anexa Decretului nr.92/1950 a numelui fostului

proprietar nu înseamnă că actul de trecere în proprietatea statului este lovit de nulitate absolută, având în vedere faptul că adevăratul proprietar nu se încadra în categoriile prevăzute de art. 2 din decret. Afirmația intimatului în sensul că autorului său nu îi sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 92/1950 nu este întemeiată, întrucât, astfel cum rezultă din carnetul de muncă, între anii 1945 – 1959 autorul intimatului - reclamant nu figurează că ar fi fost angajat.

Apelanta Primăria Municipiului București, prin motivele de apel formulate, a susținut că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 19, 21 și 67 din Legea nr. 215/2001, statuând eronat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București. Potrivit dispozițiilor legale enunțate, Primăria Municipiului București nu are personalitate juridică, ci Municipiul București prin Primarul General.

Pe de altă parte, s-a arătat că Primăria Municipiului București nu poate avea calitate procesuală pasivă, având în vedere faptul că în cauză a fost chemat în judecată și Ministerul Finanțelor Publice, singurul reprezentant al statului, în calitate de proprietar.

Pe fond, s-a învederat că tribunalul a dat o sentință cu aplicarea greșită a legii, întrucât imobilului a trecut în proprietatea statului în baza legii, respectiv Decretul nr.92/1950, iar această modalitate de dobândire a proprietății este recunoscută și de Codul civil, prin dispozițiile art. 645.

Intervenienta RA A.P.P.S. a criticat soluția primei instanțe din perspectiva nelegalității și netemeiniciei acesteia, în sensul că imobilul revendicat nu a fost identificat printr-o expertiză topografică pentru a se stabili dacă imobilul-construcție situat actualmente pe teren este același cu cel descris în contractul de vânzare din anul 1943. În opinia apelantei, statul deține un titlu valabil de proprietate asupra imobilului revendicat, iar acesta din urmă se află în proprietatea publică a statului și în administrarea RA A.P.P.S., fiind indicat la poziția nr. 37 din Anexa 3 a H.G. nr. 854/2000.

Prin decizia civilă nr. 366/A din 22 septembrie 2014 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, apelurile formulate au fost admise, sentința apelată a fost schimbată în tot, iar, pe fond, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Instanța de apel, în analiza criticilor cu care a fost învestită, a reținut următoarele:

Din adresele din 19 aprilie 2000 și respectiv, cea din 08 septembrie 2000, emise de Primăria Municipiului București – Departamentul Patrimoniu Imobiliar, rezultă că imobilul din litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950; la poziția 2838 în calitate de proprietar a fost menționat G.D.N., iar prin H.G. nr. 39/1996, acesta a trecut  de la fostul ICRAL la RA A.P.P.S. (anume, apartamentul 2 de la etajul 1 și garajul); Direcția Generală de Administrare a Fondului Imobiliar a încheiat contracte de închiriere pentru apartamentele de la parter și mansardă.

Față de înscrisurile menționate, curtea de apel a apreciat că în mod corect prima instanță a dispus introducerea în cauză a RA A.P.P.S., a SC H.N. SA, cât și a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, raportându-se la obiectul litigiului pendinte - revendicarea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.

S-a constatat că tribunalul și-a întemeiat soluția de admitere a cererii în revendicare pe actul de vânzare-cumpărare din 06 mai 1943 (solicitat reclamantului în forma autentică), contract prin care N.D.G. a vândut autorului reclamantului (I.N.) întreaga proprietate formată dintr-un teren în suprafață de 627 mp și o casă construită pe acesta, compusă din subsol, două dependințe, etaj, mansardă și două poduri.

Instanța de apel a constatat că în dosarul cu nr. xx4/P/2000 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție s-au efectuat cercetări în privința inculpatului N.I. în sarcina căruia au fost reținute mai multe infracțiuni - uz de fals și înșelăciune - constând în utilizarea unor înscrisuri false pentru dobândirea unor imobile, printre care și imobilul din litigiu.

Așa cum a rezultat din adresa emisă la 06 martie 2002 cu privire la contractul de vânzare-cumpărare a imobilului, a fost efectuată o expertiza criminalistică ale cărei concluzii au fost în sensul că semnătura de la rubrica vânzător nu aparține numitului G.D.N.; de asemenea, expertiza a concluzionat că actul a fost dactilografiat utilizându-se unul dintre tipurile de mașini de scris fabricate în Barcelona începând cu anul 1970 ; pe de altă parte, s-a reținut că actul a fost introdus în dosarul de carte funciară aflat în păstrare la Direcția Municipiului București a Arhivelor Naționale de către doi inculpați cercetați în stare de arest într-un dosar aflat spre soluționare la Parchetul Militar București.

În raport de această împrejurare, la termenul de judecată de la 19 aprilie 2002, instanța de apel a dispus suspendarea soluționării cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ.

Curtea de apel a constatat că prin rezoluția din 06 februarie 2012, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus neînceperea urmării penale față de intimatul - reclamant din prezenta cauză, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 288, art. 291, art. 215 C.pen., întrucât a intervenit prescripția specială prevăzută de art. 124 C.pen.

S-a mai constatat că prin actul de finalizare a urmăririi penale, anterior menționat, s-a reținut că prin raportul de expertiză nr. xxx56/2002 s-a stabilit că semnătura depusă la rubrica cumpărător a actului de vânzare-cumpărare din data de 06 mai 1943, act autentificat sub nr. xxx85 și transcris cu nr. xx88/1943 de către Tribunalul Ilfov, nu a fost executată de N.I., autorul reclamantului din cauza de față, și de asemenea, semnătura depusă la poziția vânzător a aceluiași act nu a fost executată de titularul G.D.N.

Având în vedere aceste aspecte privind situația de fapt, instanța de apel a apreciat că reclamant nu a dovedit calitatea de proprietar asupra imobilului revendicat pentru a putea pretinde pârâtului și intervenienților obligarea acestora la a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie bunul din litigiu.

Prin raportare la situația de fapt astfel cum a fost stabilită în cauză, precum și la temeiul juridic al acțiunii, Curtea de apel a constatat că intimatul-reclamant nu a putut demonstra nici nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului din litigiu și nici existența în patrimoniului autorului său a bunului imobil.

Pentru considerentele comune arătate, instanța de apel, în aplicarea dispozițiilor art. 296 C.proc.civ., dând valență și dispozițiilor art. 19 - 67 din Legea nr.215/2001 (relative la personalitatea juridică a municipalității), a decis admiterea apelurilor, cu consecința schimbării în tot a sentinței, în sensul respingerii acțiunii.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C.proc.civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a arătat că instanța de apel și-a întemeiat soluția pe două argumente: primul, că nu ar fi dovedit calitatea de proprietar, sens în care retine anumite împrejurări cu așa-zisa relevanță penală din dosarul xx4/P/2000 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și al doilea, că nu a demonstrat nici nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu.

Cu referire la primul argument al curții de apel, recurentul susține că instanța a preluat superficial și servil o anumită situație de fapt indicată în rezoluția Parchetului, fără a o lamuri însă și fără a administra un probatoriu suficient.

Recurentul critică situația de fapt reținută de instanță ca fiind „certă”, și anume că „semnătura de la rubrica vânzător nu aparține numitului G.D.N., iar actul a fost dactilografiat utilizându-se unul dintre tipurile de mașini de scris fabricate în Barcelona in anul 1970; actul a fost introdus în dosarul de CF de către doi inculpați cercetați în stare de arest într-un dosar aflat spre soluționare de Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar București.”

În acest sens, arată că la dosarul cauzei se află un singur act, anume rezoluția din 06 februarie 2014 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București; or, instanța de apel nu a lămurit cum a putut fi stabilită în ancheta penală prin expertiza criminalistică administrată că semnăturile nu aparțin vânzătorului, în condițiile în care lipsesc (cel mai probabil) scriptele de comparație, întrucât persoanele respective sunt decedate; pe de altă parte, instanța de apel nu arată cum a fost posibilă reținerea unei situații de fapt ca fiind certă, fără să menționeze numele acestora (referitor la cele două persoane presupus a fi introdus în evidențele de CF actele falsificate).

În plus, în lipsa declarațiilor acestora (de recunoaștere a faptei) și a unei soluții legale în dosarul respectiv (număr necunoscut), în lipsa expertizei integrale din dosarul penal și a unor copii de pe declarațiile relevante, în opinia recurentului nu poate fi reținută ca atare această situație de fapt și nici presupunerile să fie considerate drept certitudini; în plus, recurentul precizează că a adresat organelor de urmărire penală cerere de redeschidere a cercetărilor în acest dosar.

Totodată, reclamantul învederează că titlul său de proprietate include și încheierea de intabulare (manuscrisă) despre care nu se face nicio mențiune în rezoluția penală care, e de altă parte, nu arată cum s-ar fi putut falsifica aceste acte dacă în actul de preluare abuzivă este menționat numele vânzătorului.

Din aceste motive, recurentul susține că situația de fapt este insuficient lămurită, decizia recurată fiind pronunțată cu încălcarea principiilor și prevederilor legale privind rolul activ al instanței, al aflării adevărului și respectării exigențelor dreptului la un proces echitabil, precum și cu

aplicarea greșită a dispozițiilor legale privind autoritatea de lucru judecat a penalului față de civil.

Recurentul a arătat că solicită instanței de recurs să dispună atașarea tuturor dosarelor penale (integral) despre care se face vorbire în decizia apelată.

Decizia recurată este motivată necorespunzător, întrucât este lipsită de arătarea motivele pentru care instanța de apel a adoptat soluția în cauză.

Astfel, simpla susținere a instanței că „nu s-ar fi demonstrat nevalabilitatea titlului statului” nu îndeplinește cerințele unei motivări juste; această motivare nu face referire la actele și probele din dosar, la situația de fapt arătată în acțiune și nici la sentința primei instanțe prin care s-a motivat suficient de clar și de explicit cu privire la acest aspect.

Recurentul susține că în mod real a dovedit în cauză preluarea abuzivă a imobilului, respectiv cu încălcarea Decretului nr. 92/1950, întrucât autorul său, N.I., era exceptat de la naționalizare.

Doar prin încălcarea formelor de procedură privind o cercetare judecătorească echitabilă, în numele unei așa zise celerități, instanța de apel a procedat la o judecată sumară, fără să pună în discuție împrejurările de fapt (cu referire la cele reținute prin rezoluția penală) și fără să administreze suficiente probe; de asemenea, recurentul a arătat că intimații sunt cei care au solicitat suspendarea facultativă a judecății, astfel că durata îndelungată a procesului nu îi este imputabilă, însă o soluționare pripită îl prejudiciază, cu atât mai mult cu cât decizia pronunțată este netemeinică și nelegală.

Recurentul a susținut că nici situația juridică a imobilului nu este lămurită, după cum nici imobilul însuși nu a fost identificat printr-o expertiză de specialitate.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă RA APPS a invocat excepția lisei calității procesuale active a recurentului în promovarea recursului având în vedere că la dosar a fost depus un contract de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase nr. xx00/2007, din care reiese că drepturile ce fac obiectul cauzei de față au fost înstrăinate în totalitate de către recurentul reclamant; în consecință, recurentul-reclamant nu mai este titularul dreptului litigios din cauză, astfel încât, pe fond, nu mai poate justifica legitimarea procesuală activă.

În măsura în care se va trece peste excepția procesuală de fond invocată, intimata-intervenientă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând argumentat că motivele de recurs dezvoltate de către recurent nu se verifică; s-a arătat că rezoluția Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. x/2012 are forța probantă a unei prezumții absolute în virtutea căreia se prezumă că ceea ce a decis organul de urmărire penală corespunde adevărului, astfel încât împotriva acesteia nicio probă nu poate fi admisă, nici chiar mărturisirea:

res judicata pro vertitate habetur

.

Având în vedere dispozițiile art. 137 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte a analizat cu prioritate excepția lipsei calității procesuale civile invocată de intimata-intervenientă prin întâmpinare, excepție care nu poate fi reținută, din următoarele considerente.

Astfel, Înalta Curte constată că în dosarul de apel se găsește o copie (atestată ca fiind conformă cu originalul) a contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, contract aut. sub nr. xx00 din 11 octombrie 2007, încheiat între recurentul reclamant N.I. prin mandatar C.G., în calitate de vânzător și numiții I.S. și A.V.E., în calitate de cumpărători de drepturi litigioase.

În temeiul acestui act juridic, intimata-pârâtă Primăria Municipiului București, la termenul din 22 septembrie 2014 (când a avut loc dezbaterea asupra apelurilor declarate în cauză), a solicitat să se dispună introducerea în cauză a cumpărătorilor de drepturi litigioase și, în consecință, citarea acestora în cauză ca efect al subrogării în drepturile reclamantului din cauză.

Instanța de apel, astfel cum rezultă din practicaua deciziei recurate, a dispus respingerea acestei cereri având în vedere că la dosar nu există o solicitare din partea cumpărătorilor de drepturi litigioase – I.S. și A.V.E. - pentru a interveni în proces în vreuna dintre modalitățile prevăzute de lege pentru respectiva etapă procesuală.

Înalta Curte, în cauza de față, este învestită doar cu soluționarea recursului declarat de către reclamantul N.I., iar acesta, astfel cum reiese din expozeul deciziei de față, nu a formulat vreo critică de nelegalitate împotriva dispoziției instanței de apel anterior enunțate; pe de altă parte, nici pârâta Primăria Municipiului București și nici intervenienta RA APPS nu au promovat recurs prin care să supună controlului de legalitate al instanței de recurs această dispoziție a instanței de apel.

În plus, chiar dacă invocarea împrejurării înstrăinării de către reclamantul cauzei a drepturilor litigioase ce formează obiectul pricinii de față este de natură a fundamenta fie o solicitare de a se da efect acestei înstrăinări cu titlu particular (prin cererea de introducere în cauză a dobânditorilor), fie invocarea excepției lipsei calității procesuale active a vânzătorului drepturilor, Înalta Curte reține că o atare alegere este doar la îndemâna părților.

Soluțiile nu sunt însă alternative, astfel încât nu se poate recurge la invocarea acestora în mod succesiv, întrucât se va opune autoritatea de lucru judecat cu privire la aspectul litigios deja tranșat în exercitarea primei opțiuni, fiind indiferent mijlocul procedural prin care acesta a fost dezbătut în proces (subrogarea cumpărătorilor în drepturile vânzătorului ori excepția lipsei calității procesuale a vânzătorului de drepturi litigioase -  deoarece în cazul din urmă, dacă excepția este admisă, în mod necesar, ca măsură procesuală, va fi urmată de introducerea în cauză a cumpărătorului drepturilor litigioase, ca efect al încheierii unui astfel de contract în cursul procesului).

În consecință, Înalta Curte constată că respingerea solicitării de introducere în cauză a cumpărătorilor drepturilor litigioase din acest dosar este o chestiune intrată deja sub autoritatea de lucru judecat ca efect al celor dispuse de instanța de apel la termenul din 22 septembrie 2014, astfel că, în această etapă procesuală nu mai este posibilă reiterarea aspectelor legate de înstrăinarea drepturilor litigioase, dată fiind epuizarea exercitării opțiunilor alternative anterior menționate, prin valorificarea acestei împrejurări de către pârâta Primăria Municipiului București; pe de altă parte, deși excepția lipsei calității procesuale active este o excepție procesuală de fond absolută, peremptorie, al cărei regim juridic ar permite invocarea ei în orice etapă a procesului [potrivit art. 316 rap. la art. 294 alin. (1) teza finală C.proc.civ.] de orice parte, precum și de instanță din oficiu, Înalta Curte reține că ea a fost deja soluționată prin pronunțarea instanței de apel asupra cererii alternative, iar prin motivele de recurs ale reclamantului (singurul recurs declarat în cauză) nu s-a formulat vreo critică de nelegalitate împotriva acestei dispoziții a curții de apel.

Totodată, având în vedere situația de fapt a cauzei de față, Înalta Curte apreciază că menținerea în proces a reclamantului inițial (în condițiile în care, dispozițiile Codului de procedură civilă de la 1865 nu permit prezența în proces atât a vânzătorului cât și a cumpărătorului a drepturilor litigioase), este o măsură de bună administrare a justiției, cu atât mai mult cu cât în cauză se pune problema verificării efective a unui pretins fals, astfel cum va rezulta din analiza motivelor de recurs, singura parte care la acest moment va mai putea pune la dispoziția instanței de apel, în rejudecare, eventuale scripte de comparație în cadrul cercetărilor ce se vor efectua; în sfârșit, este util a se mai preciza că, în ce-i privește pe cumpărătorii drepturilor litigioase, acestora le va fi opozabilă hotărârea ce se va pronunța în cauză, în calitate de succesori cu titlu particular ai recurentului-reclamant.

Recursul formulat este fondat, potrivit celor ce succed.

Litigiul de față (declanșat la 07 martie 2000) are ca obiect revendicarea imobilului, compus din teren în suprafață de 627 mp și construcție compusă din subsol, parter, etaj, mansardă, pod și garaj; cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamantul N.I. în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, însă, urmare a măsurilor procesuale dispuse de prima instanță, cererea a fost soluționată în contradictoriu și cu RA APPS, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice (arătat ca titular al dreptului de către RA APPS) și SC H.N. SA.

Prima instanță a apreciat întemeiată cererea de chemare în judecată și a admis-o în totalitate prin sentința civilă nr. 458/2001, dispunând obligarea pârâților să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie întregul imobil anterior menționat.

În dovedirea pretențiilor sale, reclamantul s-a prevalat de contractul de vânzare-cumpărare al autorului său (N.I.) aut. sub nr. xxx85/1943 de Secția Notariat a fostului Tribunal Ilfov, transcris sub nr. xx88/1943 și înscris în cartea funciară potrivit procesului verbal din 14 iunie 1943, ca și de certificatul de calitate de moștenitor nr. xx4 din 26 martie 2998 de pe urma lui N.I.

În consecință, prima instanță a constatat dovedită calitatea de proprietar a autorului său, de unic moștenitor al reclamantului de pe urma acestuia, apreciind în sensul unei preluări în fapt a imobilului (fără titlu valabil) în proprietatea statului, în aplicarea criteriilor prevăzute de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, întrucât în baza Decretului nr. 92/1950 s-a procedat la aplicarea măsurii naționalizării pe numele altei persoane decât acela al autorului reclamantului (G.D.N., iar nu N.I., deci pe numele  celui menționat în calitate de vânzător în contractul de vânzare-cumpărare nr. xxx85/1943); ca atare, s-a apreciat că imobilul nu a ieșit niciodată în mod valabil din patrimoniul autorului reclamantului, astfel încât, pentru aceste motive cererea de chemare în judecată a fost admisă.

Instanța de apel a fost învestită cu soluționarea a trei apeluri declarate în cauză împotriva

sentinței civile nr. 458/2001 a Tribunalului București – al pârâtei Primăria Municipiului București, ca și al intervenienților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și RA APPS, fiecare dintre apelanți formulând critici proprii de nelegalitate și netemeinicie.

La termenul de judecată din 19 aprilie 2002, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă a dispus suspendarea soluționării cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ., urmare a adresei din 06 martie 2002 emise de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție prin care se atesta derularea unor cercetări penale în dosarul nr. xx4/P/2000 împotriva inculpatului N.I. (aflat în stare de arest la acea dată) pentru săvârșirea unor infracțiuni de uz fals, înșelăciune și instigare la mărturie mincinoasă [art. 215 alin. (2), art. 291  și art. 25 rap. la art. 260 C.pen.] în legătură cu utilizarea unor înscrisuri false pentru  dobândirea unor imobile; de asemenea, din conținutul aceleiași adrese  reieșea că unul dintre înscrisurile utilizate pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals este și contractul de vânzare-cumpărare a imobilului, respectiv, cauza dreptului reclamantului în pricina de față.

Dosarul a fost repus pe rol ca efect al pronunțării deciziei civile nr. 1460/2014 de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă, prin care a fost admis recursul declarat de RA APPS împotriva încheierii de ședință din 10 septembrie 2012 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a dispus modificarea încheierii recurate, în sensul admiterii cererii de repunere pe rol formulată de apelanta-pârâtă RA APPS și trimiterii cauzei la instanța de apel în vederea continuării judecății.

După repunerea cauzei pe rol, instanța de apel a reținut că prin rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București din 06 februarie 2012 (comunicată instanței la 16 august 2012) s-a dispus, în ce-l privește pe recurentul reclamant N.I., soluția de neîncepere a urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 288 (fals intelectual), art. 291 (uz de fals) și art. 215 alin. (1), (2) și (5) (înșelăciune) C.pen., întrucât a intervenit prescripția specială prevăzută de art. 124 C.pen., prescripție ce are efectul înlăturării răspunderii penale a recurentului.

Însă, la pronunțarea deciziei recurate, instanța de apel a reținut și valorificat un mijloc de probă administrat în cursul cercetărilor penale, anume raportul de expertiză criminalistică ca și concluziile acestui raport, apreciind că acestea fundamentează elemente esențiale ale situației de fapt în această cauză, contrare situației de fapt reținute de prima instanță; astfel, s-a constatat că prin această expertiză „s-a stabilit că semnătura depusă la rubrica cumpărător a actului de vânzare-cumpărare din data de 06 mai 1943, act autentificat sub nr. xxx85 și transcris sub nr. xx88/1943 de către Tribunalul Ilfov, nu a fost executată de N.I., autorul intimatului-reclamant din cauza de față, și, de asemenea, semnătura depusă a poziția vânzător a aceluiași act nu a fost executată de titularul G.D.N.”

Premisa stabilită în aceste condiții, a permis instanței de apel să concluzioneze asupra a două aspecte, astfel cum susține recurentul, și anume: „că intimatul reclamant nu a dovedit calitatea de proprietar asupra bunului imobil pentru a putea pretinde pârâtului și intervenienților obligarea acestora la a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie bunul în litigiu” și, pe de altă parte „că intimatul reclamant nu a putut demonstra nici nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului din litigiu și nici existența în patrimoniul autorului său a bunului imobil din str. A.A. nr. x4.”

Înalta Curte constată că în mod întemeiat recurentul susține că situația de fapt a cauzei nu putea fi stabilită pe baza celor redate în rezoluția de neîncepere a urmăririi penale.

Astfel, art. 295 alin. (1) C.proc.civ. obligă instanța de apel să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Or, în condițiile în care instanța de apel a infirmat situația de fapt reținută la prima instanță, atare concluzie trebuia a fi fundamentată pe materialul probator administrat în cauză în ambele etape procesuale și coroborarea probelor administrate în mod nemijlocit de instanță.

Aplicând regula de procedură anterior enunțată, cu luarea în calcul a particularităților cauzei – măsura suspendării dispuse în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ. – derogarea de la regula administrării nemijlocite a probelor în procesul civil, era permisă doar prin aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (1) C.proc.pen.: „Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.”

Prin urmare, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în procesul civil operează în cazul pronunțării unei

hotărâri judecătorești de către instanța penală

sesizată prin rechizitoriu a se pronunța asupra elementelor menționate de textul citat ce privesc exclusiv latura penală a procesului penal:  existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia; totodată, soluția procurorului (rezoluție, în cauza de față) nu este înzestrată cu autoritate de lucru judecat pentru ca instanța civilă să poată  face aplicarea art. 22 alin. (1) C.proc.pen., chiar dacă acea soluție dispusă de procuror a fost confirmată sau infirmată de instanță prin exercitarea controlului judecătoresc prevăzut de legislația procesuală penală.

Astfel, pentru cazul în care ar fi fost incidente dispozițiile art. 22 alin. (1) C.proc.pen., ca efect al autorității de lucru judecat, instanței civile nu îi era permis să administreze în mod nemijlocit probe cu privire la elementele stabilite prin hotărârea instanței penale (indicate în conținutul acestui text), ci, cu privire la acestea, ar fi făcut doar aplicarea  efectului pozitiv al puterii de lucru judecat consacrat prin această normă de ordine publică, astfel încât, în cauza civilă, ar fi urmat ca aceste elemente să fie considerate deja demonstrate; pe de altă parte, dacă prin hotărârea instanței penale s-ar fi soluționat pe fond și latura civilă a procesului penal, de asemenea, ar fi fost operantă autoritatea de lucru judecat (efectul negativ al puterii lucrului judecat) și în fața instanței civile, prin ipoteză, învestită cu o cerere de chemare în judecată pentru care se verifică tripla identitate a elementelor acțiunii civile - părți, obiect și cauză.

Or, în speța de față, prin rezoluția menționată s-a dispus soluția de neîncepere a urmării penale față de recurentul-reclamant ca efect al împlinirii prescripției speciale prevăzute de art. 124 C.pen., iar împlinirea acestei prescripții speciale a avut ca afect chiar înlăturarea răspunderii penale.

Înalta Curte constată că această soluție dispusă de procuror nu oferea instanței civile în cauza de față alte elemente decât cele care rezultă în mod neechivoc din partea ei dispozitivă și potrivit efectelor prevăzute de lege – neînceperea urmăririi penale ca efect al înlăturării răspunderii penale datorată împlinirii prescripției speciale; în consecință, nu era posibil a se reține că prin această rezoluție ar fi fost soluționat vreun aspect ce privea de latura civilă a cauzei (cum ar fi menținerea sau înlăturarea din circuitul civil a înscrisurilor în legătură cu care s-au derulat cercetările penale pentru infracțiunile de fals intelectual – art. 288 C.pen. și uz de fals – art. 291 C.pen., cu referire la contractul de vânzare-cumpărare aut. sub nr. xxx85/1943 de Secția Notariat a fostului tribunal Ilfov, transcris sub nr. xx88/1943).

Ca atare, nici cele redate în conținutul rezoluției Parchetului Curții de Apel cu referire administrarea unei expertize grafoscopice nu ar putea fi reținute ca fundament al soluției dispuse de organul de cercetare penală, soluție care nu a vizat decât latura penală a procesului penal (care s-a stins prin împlinirea prescripției speciale), iar nu și latura civilă (acțiunea civilă în procesul penal fiind întotdeauna accesorie acțiunii penale, fără a avea existență de sine stătătoare), astfel încât instanța de apel să fie îndreptățită a face aplicarea celor reținute prin rezoluția organelor de anchetă penală cu efectele puterii lucrului judecat, prin simpla lor preluare necritică.

Mai mult decât atât, astfel cum deja s-a arătat, judecata cauzei a fost suspendată de instanța de apel la termenul din 19 aprilie 2002 în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ., fiind repusă pe rol după emiterea rezoluții menționate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și urmare a admiterii recursului împotriva încheierii din data de 10 septembrie 2012 prin care instanța de apel  respinsese cererea de repunere pe rol formulată de către apelanta RA APPS.

Potrivit art. 244 alin. (2) C.proc.civ., suspendarea cauzei dispuse în oricare dintre ipotezele prevăzute de art. 244 alin. (1), durează până când hotărârea pronunțată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă.

Rațiunea acestui text este tocmai aceea ca părțile acelei cauze și instanța care a dispus măsura suspendării să poată folosi cu puterea lucrului judecat cele dezlegate în judecata care a determinat măsura suspendării, aspectele dezlegate în cealaltă cauză [civilă – pentru ipoteza de la art. 244 alin. (1) pct. 1 și penală - pentru ipoteza de la art. 244 alin. (1) pct. 2], fiind chestiuni prejudiciale pentru pricina suspendată.

Or, în speță, procesul penal nu s-a finalizat cu o hotărârea judecătorească pronunțată de instanța penală, ci cu o soluție dispusă de procuror exclusiv pe latură penală, soluție care, cu referire la apelul cu care era învestită instanța de control judiciar nu era de natură a oferi dezlegări care să poată fi reținute cu puterea lucrului judecat în raport cu obiectul pricinii de față.

Prin urmare, deși oportună la momentul la care suspendarea judecării cauzei a fost dispusă de instanța de apel, în cele din urmă, ea nu s-a dovedit a fi utilă din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 22 alin. (1) C.proc.pen., ce ar fi interesat în cauză.

În consecință, într-o corectă aplicare a dispozițiilor art. 295 alin. (1) C.proc.civ., instanța de apel era ținută să procedeze, astfel cum susține și recurentul, la verificarea situației de fapt prin administrarea nemijlocită a unor probe care să conducă, eventual, la infirmarea situației de fapt reținute de prima instanță, neexistând vreun temei legal pentru preluarea unor aspecte de fapt reținute în rezoluția penală fără legătură cu soluția adoptată de procuror (raportul de expertiză din 15 februarie 2002, nefiind și neputând fi reținut de organul de cercetare penală pentru a dispune neînceperea urmăririi penale față de recurent, ci doar împlinirea prescripției penale speciale prevăzute de art. 124 C.pen. a fost instituția juridică ce a fundamentat soluția dispusă) .

Înalta Curte constată că dată fiind derularea cercetărilor penale soldate cu adoptarea soluției menționate, instanța de apel era ținută a observa dispozițiile art. 184 C.proc.civ. care dispun în sensul că atunci când nu este caz de judecată penală sau

dacă acțiunea publică s-a stins sau s-a prescris,

falsul

se va cerceta de instanța civilă

, prin orice mijloace de dovadă.

Astfel cum s-a demonstrat deja, expertiza administrată în procesul penal reprezintă o probă extrajudiciară pentru procesul civil de față, fără ca instanța civilă să motiveze posibilitatea valorificării acesteia ca probă în apel în raport de cele statuate prin prevederile art. 292 alin. (1) C.proc.civ. și fără a se referi la dispozițiile legale de la art. 22 alin. (1) C.proc.pen.; în plus, această probă în mod nelegal a fost apreciată ca dobândită cauzei civile, fiind considerată chiar determinantă, întrucât pe baza acesteia s-a procedat la înlăturarea din materialul probator al cauzei a contractului de vânzare-cumpărare aut. sub nr. xxx85/1943 de Secția Notariat a fostului Tribunal Ilfov, transcris sub nr. xx88/1943 și la schimbarea situației de fapt reținute de prima instanță.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază ca fiind fondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C.proc.civ., astfel încât, la acest moment procesual, nu este posibilă exercitarea de către instanța de recurs a controlului de legalitate întrucât situația de fapt a cauzei nu este pe deplin stabilită și nici cu respectarea principiului contradictorialității, al dreptului la apărare, al nemijlocirii administrării probelor și a celorlalte garanții procesuale ale unei proceduri echitabile (cercetarea efectivă a prezumtivului fals); în consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3), dar și cu aplicarea dispozițiilor art. 314 C.proc.civ., a fost admis recursul formulat de reclamant, cu trimiterea cauzei la aceeași instanță de apel pentru rejudecarea apelurilor.

Totodată, este necesar a se preciza că pentru a proceda la aplicarea dispozițiilor art. 184 C.proc.civ., instanța de apel va trebui să solicite apelanților a preciza dacă, în procesul civil de față, înțeleg să defăimeze contractul de vânzare-cumpărare aut. sub nr. xxx85/1943 ca fiind un înscris fals, astfel încât în cazul în care una dintre părți declanșează procedura înscrierii în fals (specifică înscrisurilor autentice),va proceda, anterior soluționării apelurilor, la aplicarea normei enunțate.

În caz contrar,  având în vedere că cercetările penale nu au fost generate ca efect al înscrierii în fals în prezenta cauză, ci independent, în baza unor plângeri formulate direct la organele de cercetare penală, instanța de apel va proceda la soluționarea apelurilor cu care a fost învestită, pe baza criticilor susținute prin motivele de apel.