ÎCCJ, decizie (scj.ro #83964)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83964) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Fals intelectual. Participație improprie. Fals în

declarații. Fals privind identitatea. Elemente constitutive. Acțiune

civilă

Cuprins pe materii:

Drept penal. Partea specială. Infracțiuni de fals. Falsuri în

înscrisuri

Indice alfabetic:

Drept penal

-

fals intelectual

-

fals în declarații

-

fals privind identitatea

-

acțiune civilă

C. pen.,

art. 31 alin. (2), art. 289, art. 292, art. 293

C. proc. pen.,

art.

19 alin. (4)

prezenta în fața unui notar public ca fiind o altă persoană -

proprietar al terenurilor înscrise într-un certificat de moștenitor -

și, sub această identitate, de a declara necorespunzător

adevărului că el este singurul moștenitor și proprietar al

terenurilor pe care le înstrăinează, determinând prin acțiunile

sale notarul public să întocmească un înscris oficial (actul

notarial) în care să ateste împrejurări necorespunzătoare adevărului

- constând în înscrierea inculpatului ca singur proprietar al terenurilor -,

întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de fals privind

identitatea prevăzută în art. 293 alin. (1) C. pen., ale

infracțiunii de fals în declarații prevăzută în art. 292 C.

pen. și ale participației improprii la infracțiunea de fals

intelectual prevăzută în art. 31 alin. (2) raportat la art. 289 C.

pen.

(4) teza a II-a C. proc. pen., dacă persoana vătămată a

pornit acțiunea civilă în fața instanței civile, iar

această instanță a pronunțat o hotărâre

nedefinitivă anterior punerii în mișcare a acțiunii penale,

persoana vătămată nu poate să părăsească

instanța civilă și să se adreseze instanței penale

pentru rezolvarea acțiunii civile.

I.C.C.J., secția

penală, decizia nr. 541 din 17 februarie 2009

I. Prin sentința nr. 39 din 20

martie 2008 a Curții de Apel Alba lulia, Secția penală, în

temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc.

pen., a fost achitată inculpata V.S. pentru săvârșirea infracțiunii

de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art.

246 C. pen.

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a)

raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. combinat cu art. 51 alin.

(1) C. pen., a achitat pe aceeași inculpată pentru săvârșirea

infracțiunii de fals intelectual prevăzută în art. 289 C. pen.

În temeiul art. 334 C. proc. pen., a

schimbat încadrarea juridică dată faptelor săvârșite de

inculpatul B.I. junior, prin actul de sesizare, din complicitate la

săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor prevăzută în art. 26 raportat la art. 246 C. pen. și

complicitate la săvârșirea infracțiunii de fals intelectual

prevăzută în art. 26 raportat la art. 289 C. pen., cu aplicarea art.

33 lit. a) C. pen., în infracțiunea de fals în declarații

prevăzută în art. 292 C. pen., fals privind identitatea

prevăzută în art. 293 alin. (1) C. pen. și participație

improprie la săvârșirea infracțiunii de fals intelectual

prevăzută în art. 31 alin. (2) raportat la art. 289 C. pen., cu

aplicarea art. 33 lit. b) C. pen. și l-a condamnat pe inculpat la:

-

6 luni închisoare pentru participație improprie la săvârșirea

infracțiunii de fals intelectual prevăzută în art. 31 alin. (2)

raportat la art. 289 C. pen.;

-

3 luni închisoare pentru infracțiunea de fals în declarații

prevăzută în art. 292 C. pen.;

-

3 luni închisoare pentru fals privind identitatea prevăzută în art.

293 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 33 lit. b) C. pen. a

constatat existența concursului ideal de infracțiuni și, în

temeiul art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit pedepsele stabilite prin

prezenta hotărâre și a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de

6 luni închisoare.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. a

interzis inculpatului drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a)

și b) C. pen.

În temeiul art. 81, art. 82 C. pen.

s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe

durata unui termen de încercare de 2 ani și 6 luni.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen.

a fost suspendată executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării

condiționate a executării pedepsei închisorii.

S-a respins, ca nefondată,

cererea părții civile B.F., constatând că sentința

civilă nr. 1901/2006 a Judecătoriei Sibiu, rămasă definitivă

și irevocabilă prin decizia civilă nr. 17/2007 a Tribunalului

Sibiu, are autoritate de lucru judecat în fața instanței penale.

II. Împotriva acestei sentințe

penale au declarat recurs procurorul și partea civilă B.F.

În recursul declarat de procuror sentința

este criticată ca nelegală și netemeinică, între altele,

sub următoarele aspecte:

1) instanța a comis o eroare

gravă de fapt având drept consecință pronunțarea unei

hotărâri greșite de achitare - motiv de nelegalitate prevăzut în

art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.;

2) instanța de fond în mod

greșit a schimbat încadrarea juridică în ceea ce privește

infracțiunile reținute în sarcina inculpatului B.I. junior - motiv de

nelegalitate prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 17 C. proc.

pen.;

3) în mod greșit instanța a

făcut aplicarea art. 71 alin. (2), art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C.

pen. și art. 71 alin. (5) în privința inculpatului B.I.

În recursul declarat de partea

civilă B.F. se solicită în esență: casarea în parte a

sentinței penale nr. 39 din 20 martie 2008 a Curții de Apel Alba

Iulia și, în rejudecare, admiterea acțiunii civile, astfel cum a fost

formulată, iar, în consecință, în baza art. 14 alin. (3) lit. a)

tezele II și III și art. 170 C. proc. pen., desființarea

totală, ca fiind întocmit în fals, a contractului de

vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 493 din 21 august 2003 de

către Biroul Notarului Public V.S. și restabilirea situației

anterioare săvârșirii infracțiunilor.

Examinând actele și

lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de

critică invocate de către procuror și partea civilă B.F.

și cu cazurile de casare indicate, precum și din oficiu recursul

declarat de partea civilă nominalizată, sub toate aspectele de fapt

și de drept, așa cum prevăd dispozițiile art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție

constată ca pertinentă critica iterată la pct. 3 din motivele de

recurs, sens în care recursul declarat de procuror se privește ca fondat

și urmează a fi admis ca atare, în baza art. 385

15

pct. 2

lit. d) C. proc. pen., iar recursul declarat de partea civilă B.F. se

privește ca nefondat și urmează a fi respins în baza

dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

A. 1) Sub aspectul primului motiv de

critică invocat în recursul declarat de procuror, prin care se pretinde

că prima instanța a comis o gravă eroare de fapt ce a avut drept

consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de

achitare, în baza cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin.

(1) pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție

are în vedere nepertinența acestuia.

Astfel, cu titlu de premisă se

reține că incidența pretinsului caz de casare indicat mai sus

este generată de existența unei contradicții esențiale,

necontroversate și intrinseci între ceea ce „spune dosarul cauzei prin

actele, lucrările și probele sale” și hotărârea

atacată de achitare a intimatei inculpate V.S., ceea ce nu este cazul în

speța de față.

În baza unui examen complet și

convingător al materialului probator administrat atât în faza de

urmărire penală, cât și la cercetarea judecătorească -

directă și nemijlocită - a primei instanțe, aceasta a

reținut corect, ca situație de fapt, că la data de 30 martie

2000 numitul B.I. senior a dobândit, în baza Certificatului de moștenitor

nr. 21/2000 eliberat de către Biroul Notarial Public D.V., mai multe

parcele de teren care au aparținut defunctei B.A., iar acesta, în data de

2 noiembrie 2000, prin contractul de întreținere nr. 2157/2000

autentificat de către același birou notarial D.V., a transmis fiului

său B.I. junior și soției acestuia B.F. nuda proprietate asupra

terenurilor dobândite anterior prin moștenire. Întrucât noii proprietari

ai terenurilor (soții B.I. junior și B.F.) au dorit să înstrăineze

o parcelă din aceste terenuri, la data de 15 februarie 2001, numitul B.I.

senior a renunțat prin declarație notarială la dreptul de

uzufruct.

Pentru că terenurile

deținute de către soții B.I. junior și B.F. erau situate

într-o zonă cu potențial economic, numitul M.I. i-a contactat pentru

a cumpăra două parcele, între soții B. și M.I. având loc

mai multe discuții în acest sens.

În baza acestor discuții

inculpatul B.I. junior s-a prezentat la biroul notarial al inculpatei V.S.

având la el actele necesare încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

unde s-a întâlnit cu martora P.D., juristă la firma

cumpărătorului M.I.

Actele aduse de inculpatul B.I.

junior au fost preluate de notarul V.S. care a trecut la redactarea actului,

iar ulterior, venind și martorul M.I., cei doi au semnat actul de

vânzare-cumpărare. Anterior, martorii I.I. și M.N. au luat, la

solicitarea martorului M.I., suma de 200 milioane lei vechi de la M.I. și

de la soția acestuia și i-au predat martorei P.D., care i-a dat

inculpatului B.I. junior ca preț al contractului.

Din examenul coroborat al

depozițiilor martorilor rezultă ca verosimilă declarația

intimatei inculpat notar public V.S. care a relatat că nu avea

cunoștință de împrejurarea că recurenta parte civilă

B.F. este proprietar în codevălmășie, întrucât inculpatul B.I.

junior s-a prezentat în fața ei ca singur proprietar, depunând

certificatul de moștenitor pe numele B.I., actul său de identitate

și titlul de proprietate asupra terenurilor eliberat pe numele de B.A.,

profitând astfel de coincidența de nume cu tatăl său și de

faptul că numele mamei sale era identic cu al bunicii sale (defuncta la a

cărei moștenire a venit B.I. senior), respectiv B.A.

Această chestiune a fost

justificat reținută de către prima instanță ca

reală, întrucât este dovedit și cu martorii audiați, dar și

cu faptul că în arhiva biroului notarial s-a găsit copia titlului de

proprietate pe care nu exista nicio mențiune.

Susținerea din rechizitoriu

că la prezentarea lui B.I. junior la inculpata V.S. pe titlul de

proprietate original ar fi existat o mențiune făcută de notarul

D.V., respectiv că terenurile au fost dobândite prin contract de

întreținere, nu poate fi reținută, întrucât nu este

dovedită. Copia acestui act dovedește că la acea oră nu

exista nicio mențiune, iar martora D.V. atestă că ar fi

făcut mențiunea (mențiune care există în prezent),

însă nu poate preciza la ce dată anume s-a făcut mențiunea,

care nici nu este datată.

Prin urmare, ceea ce poate fi

reținut în baza probelor administrate este că în data de 21 august

2003 inculpatul B.I. junior s-a prezentat la biroul notarial V.S.,

prezentându-se ca fiind persoana B.I. senior, cea trecută pe certificatul

de moștenitor, a prezentat actul său de identitate și titlul de

proprietate eliberat pe numele defunctei B.A., creând convingerea că el

este persoana din certificatul de moștenitor (or, acesta era tatăl

său) și că o moștenește pe defuncta B.A., mama sa

(când în realitate aceasta era bunica sa, cu nume identic însă cu mama

lui). Coinculpata V.S. l-a considerat ca atare și a întocmit actul

notarial prin care B.I. înstrăina cele două terenuri.

Se reține că intimata

inculpată - notarul public V.S. a respectat și etapele

premergătoare încheierii actului notarial, respectiv a luat

consimțământul în scris părților, prin semnătură,

pentru redactarea actului, apoi a redactat actul, iar după ce

părțile au citit actul și au fost de acord cu conținutul

acestuia, însușindu-și-l prin semnătura dată pe toate

exemplarele contractului, li s-a înmânat actul, aceștia semnând de primire

la rubrica - am primit actul.

Așa fiind, se reține ca

lipsită de suport probator încriminarea din actul de inculpare,

rechizitoriul scris, că împrejurarea că în arhiva Biroului Notarului

Public V.S., pe copia titlului de proprietate, nu se aflau mențiuni, se

poate explica prin aceea că s-ar fi putut înlătura cu

ușurință prin scanare sau fotocopiere.

Din același punct de vedere, cu

însemnată semnificație pentru consolidarea apărărilor, prin

precizările nr. 2431 din 29 noiembrie 2007 făcute de Camera Notarilor

Publici se arată că mențiunile notarului pe titlul de

proprietate nu constituie o obligație legală a acestuia, aceste

mențiuni fiind făcute doar de unii din notari.

Tot astfel, este și

susținerea esențială din depoziția martorei notar public

D.V., potrivit căreia „nu este cerut de lege, însă noi notarii am

început să scriem și să ștampilăm pe titluri de

proprietate atunci când întocmeam vreun act notarial în baza acestui titlu. Nu

pot spune cu precizie când am făcut consemnarea pe titlu de proprietate în

litigiu, însă ulterior când am fost solicitată de organele de

poliție am văzut pe o copie ulterioară că era consemnarea

mea, semnătura și ștampila.”

Așa fiind, în mod legal și

temeinic s-a statuat neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii

de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art.

246 C. pen. imputată intimatei inculpate V.S., întrucât aceasta a

acționat fără vinovăție în sensul omiterii

constatării că și partea civilă era coproprietară

asupra terenurilor vândute doar de soțul său, inculpatul B.I. junior,

pentru că nu avea cunoștință că acesta s-a prezentat

ca fiind altă persoană (respectiv tatăl său) și

că nu cu actele prezentate trebuia să dovedească calitatea de

proprietar.

Pentru infracțiunea de fals

intelectual prevăzută în art. 289 C. pen. imputată constând în

aceea că în momentul întocmirii actului inculpata V.S. nu cunoștea

existența contractului de întreținere și fiind indusă în

eroare de actele prezentate de inculpatul B.I. junior, în sensul că el

este proprietarul din certificatul de moștenitor, s-a dispus, de asemenea,

în mod justificat achitarea aceleiași inculpate în baza art. 11 pct. 2

lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., datorat aspectului

că inculpata nominalizată s-a aflat în eroare de fapt în sensul

dispozițiilor art. 51 C. pen.

2) Nu este pertinentă nici

critica secundă - întemeiată pe cazul de casare prevăzut în art.

385

9

alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., prin care se tinde la

stabilirea ca riguroasă și corectă a trimiterii în judecată

a inculpatului B.I. junior pentru comiterea infracțiunii

prevăzută în art. 26 raportat la art. 246 C. pen. și la art. 289

C. pen., instanța procedând ca urmare a unei aprecieri greșite a

probelor la schimbarea încadrării juridice în infracțiunile

prevăzute în art. 292, art. 293 și, respectiv, art. 31 raportat la

art. 289 C. pen.

Din acest punct de vedere, în mod

justificat de situația de fapt descrisă pe larg cu ocazia analizei

primului motiv de critică devoluat în recursul procurorului, se reține

că legal prima instanță a statuat că faptele inculpatului

B.I. junior de a se prezenta în fața unui notar public ca fiind o

altă persoană (respectiv B.I. senior, proprietar al terenurilor

înscrise în certificatul de moștenitor) întrunește elementele constitutive

ale infracțiunii de fals privind identitatea prevăzută în art.

293 alin. (1) C. pen. și, sub această identitate, de a declara

necorespunzător adevărului că el este singurul moștenitor

al defunctei B.A. și singurul proprietar al bunurilor pe care le

înstrăinează (deși potrivit contractului de întreținere

coproprietari în codevălmășie erau el și soția sa)

întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în

declarații prevăzută în art. 292 C. pen. Din starea de fapt

reținută mai rezultă și faptul că inculpatul B.I.

junior a determinat prin acțiunile sale pe coinculpata V.S. să

săvârșească fără vinovăție o

infracțiune de fals intelectual, respectiv să întocmească un

înscris oficial (actul notarial) în care să ateste împrejurări

necorespunzătoare adevărului (prin trecerea ca singur proprietar a

inculpatului), faptă care întrunește elementele constitutive ale

participației improprii la infracțiunea de fals intelectual

prevăzută în art. 31 alin. (2) raportat la art. 289 C. pen.

3) Este fondată, însă,

critica de la pct. 3, în sensul că în mod greșit și nemotivat

instanța a reținut și art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen.,

fără a face nicio referire la motivele avute în vedere la

interzicerea dreptului inculpatului de a alege.

Pe de altă parte, trebuia ca

instanța de fond să țină seama de data săvârșirii

faptelor, care este anterioară modificării art. 71 C. pen. prin Legea

nr. 278/2006, în reglementarea anterioară nefiind prevăzută

expres interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 C. pen. - ca

pedeapsă accesorie în cazul pedepselor a căror executare a fost

suspendată, prin urmare greșit s-a făcut aplicarea art. 71 alin.

(2) C. pen. și respectiv art. 71 alin. (5) C. pen.

Într-adevăr, față de

Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului (martie 2004) din

cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord,

prin care s-a statuat că o interdicție de a vota impusă tuturor

deținuților nu intră în dreptul de apreciere a statului, fiind

violat art. 3 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului, întrucât nu există o legătură între neexercitarea

votului și prevenirea infracțiunilor, se impune admiterea recursului

declarat de procuror numai cu privire la pedeapsa accesorie aplicată

inculpatului B.I. junior și înlăturarea din conținutul pedepsei

accesorii aplicate acestuia a interzicerii de a vota prevăzută în

art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen.

B) Sub aspectul recursului declarat

de partea civilă B.F., prin care se tinde la desființarea totală

a actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 493 din 21 august 2003

la biroul notarului public V.S. și restabilirea situației anterioare

săvârșirii infracțiunilor, Înalta Curte de Casație și

Justiție are în vedere că în mod legal și temeinic, deși

eliptic motivată, a fost rezolvată latura civilă a cauzei prin

respingerea cererii iterate de partea civilă B.F., pentru considerentul

esențial că acest aspect a fost soluționat anterior prin

sentința civilă nr. 1901/2006 a Judecătoriei Sibiu,

rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia

civilă nr. 17/2007 a Tribunalului Sibiu, care are autoritate de lucru

judecat în fața instanței penale.

Astfel, în examenul propriu al

instanței de recurs a Înaltei Curți de Casație și

Justiție se reține că prin sentința civilă nr. 1901 din

26 aprilie 2006 a Judecătoriei Sibiu s-a dispus: „admite în parte

acțiunea civilă formulată de reclamanta B.F. (...) în

contradictoriu cu pârâții B.I. junior (...) și M.I. (...).

Admite cererea

reconvențională formulată de reclamantul M.I. în contradictoriu

cu pârâții B.F. și B.I. junior și în consecință:

Constată nulitatea contractului

de vânzare-cumpărare autentificat de Notarul Public V.S. sub nr. 493/2003

și restabilește situația anterioară de carte funciară.

Constată că între

reclamantul reconvențional M.I. și pârâții B.F. și B.I.

junior s-a încheiat o promisiune de vânzare-cumpărare pentru terenurile

tarla 90 parcela (...) - 3000 m.p. și tarla 90 parcela (...) - 3200 m.p.

Obligă pârâții

reconvenționali să încheie cu reclamantul contract autentic de vânzare-cumpărare

pentru imobilele identificate mai sus, iar în caz de refuz prezenta

sentință va ține loc de contract autentic.”

Pe de altă parte, se reține

că ulterior, la data de 12 iulie 2007, s-a dispus chiar prin rechizitoriul

scris de învestire a instanței de fond a Curții de Apel Alba Iulia

punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în

judecată a inculpaților V.S. și B.I. junior.

Or, din acest punct de vedere se

constată că acțiunea penală a fost pusă în

mișcare ulterior pronunțării unei hotărâri de către

instanța civilă, chiar nedefinitivă la acea dată.

Pentru rezolvarea corectă a

raportului dintre cele două acțiuni este necesar a se face apel la

dispozițiile exprese ale art. 19 alin. (4) C. proc. pen., potrivit

cărora „persoana vătămată care a pornit acțiunea în

fața instanței civile poate să părăsească

această instanță și să se adreseze organului de

urmărire penală sau instanței de judecată, dacă

punerea în mișcare a acțiunii penale a avut loc ulterior sau procesul

penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanței

civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunțat o hotărâre

chiar nedefinitivă.”

Rezultă, așadar,

fără echivoc că partea civilă B.F. nu s-a conformat

dispoziției de excepție (în care se afla în ipoteza datelor deja

evidențiate ale speței) stabilită în teza a II-a a textului de

lege sus-citat și, în consecință, sentința civilă nr.

1902 din 26 aprilie 2006 a Judecătoriei Sibiu, modificată prin

decizia civilă nr. 17 din 16 ianuarie 2007 a Tribunalului Sibiu, are

autoritate de lucru judecat în fața instanței penale - ulterior

sesizată după emiterea rechizitoriului scris în cauză de

către procuror, iar cu titlu concluziv cererea părții civile

B.F. este nefondată fiind justificat respinsă ca atare.

Față de considerentele ce preced,

Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de

procuror împotriva sentinței nr. 39 din 20 martie 2008 a Curții de

Apel Alba Iulia, Secția penală, numai cu privire la pedeapsa

accesorie aplicată intimatului inculpat B.I. junior, a casat în parte

sentința recurată și rejudecând, în fond, a limitat

conținutul pedepsei accesorii la interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a)

teza a II-a și b) C. pen., menținând restul dispozițiilor

sentinței recurate, și a respins ca nefondat recursul declarat de

recurenta parte civilă B.F.