ÎCCJ, decizie (scj.ro #157833)

Trafic de influență. Participație improprie la fals intelectual. Fals în declarații.

Supraveghere tehnică. Decizia Curții Constituționale nr. 26/2019

Cuprins pe materii:

Drept penal. Partea specială. Infracțiuni de corupție și de serviciu. Infracțiuni de corupție

Indice alfabetic:

Drept penal. Drept procesual penal

-

trafic de influență

-

participație improprie la fals intelectual

-

supraveghere tehnică

C. pen.,

art. 52 alin. (3), art. 291, art. 321, art. 326

Decizia Curții Constituționale nr. 26/2019

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 118/A din 4 aprilie 2019

Prin sentința nr. 210/F din 1 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, s-au dispus cu privire la inculpatul A., între altele, următoarele:

În temeiul art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prevăzută în art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. raportat la art. 76 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații prevăzută în art. 326 C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. raportat la art. 76 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârșirea participației improprii sub forma instigării la infracțiunea de fals intelectual prevăzută în art. 52 alin. (3) C. pen. raportat la art. 321 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. raportat la art. 76 alin. (1) C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. raportat la art. 38 alin. (1) și (2) C. pen.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și inculpatul A.

Examinând apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și inculpatul A. prin prisma criticilor formulate, precum și sub toate aspectele de fapt și de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție constată, între altele, următoarele:

Motivul de apel susținut de inculpatul A. privind greșita condamnare pentru infracțiunea de trafic de influență este neîntemeiat.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că probele administrate în ambele faze ale procesului penal dovedesc, fără dubiu, faptul că inculpatul A. a pretins o sumă de bani, în decembrie 2014, de la B., susținând că are influență, prin intermediul unor persoane care au ori au avut funcții importante în instituțiile publice, asupra organelor judiciare implicate în instrumentarea dosarelor penale nr. X. și nr. Y. ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura centrală, care îl priveau pe B. și a promis că va determina astfel îndeplinirea de către organele judiciare a unor acte contrare îndatoririlor de serviciu, în scopul ridicării sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor lui B. și al soluționării ambelor dosare într-o manieră favorabilă acestuia, indiferent de probatoriile administrate în cauzele respective, iar la data de 17 martie 2015 a primit dreptul de creanță asupra sumei de 2.000.000 euro prin încheierea unui contract fictiv de împrumut, autentificat prin încheierea din 17 martie 2015.

În acord cu prima instanță, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că fapta întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de trafic de influență prevăzută în art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, fiind nefondate criticile aduse de apelantul inculpat sentinței pronunțate de prima instanță.

Cu prioritate, din perspectivă teoretică, instanța de control judiciar precizează că, pentru consumarea infracțiunii de trafic de influență, nu are relevanță dacă a avut loc sau nu intervenția pe lângă funcționar ori dacă acesta a exercitat sau nu actul determinat ce intră în atribuțiile sale de serviciu.

Astfel, pentru existența infracțiunii de trafic de influență este suficient ca scopul să fie cel puțin afirmat, fiind indiferent dacă s-a realizat sau nu, deoarece dezaprobarea exprimată prin incriminarea de către legiuitor a faptei de trafic de influență privește tocmai scopul urmărit de făptuitor.

Întrucât urmarea imediată constă într-o stare de pericol, legătura de cauzalitate în cazul infracțiunii de trafic de influență rezultă din însăși materialitatea activității desfășurate de inculpat (

ex re

).

Infracțiunea de trafic de influență este o infracțiune care se consumă la momentul realizării oricăreia dintre modalitățile alternative ale elementului material (pretinde, primește, acceptă promisiunea).

În vederea atingerii folosului urmărit, este posibil ca traficantul de influență să comită două din acțiunile tipice, prevăzute alternativ în textul incriminator, respectiv să pretindă și, ulterior, să primească folosul urmărit. Întrucât fiecare dintre aceste acțiuni reprezintă acte de executare a infracțiunii, prin acțiunea de pretindere a banilor sau a altor foloase, infracțiunea s-a consumat. Activitatea ulterioară, de primire a banilor sau a altor foloase constituie, alături de actele anterioare, o unitate infracțională.

Elementele de tipicitate ale infracțiunii de trafic de influență există și în situația în care pretinderea este aluzivă, dar neechivocă, fiind suficient ca ea să fie inteligibilă, adică să aibă capacitatea de a fi înțeleasă de cel căruia i se adresează.

În cauză, pretinderea sumei de bani de către inculpatul A. pentru traficarea influenței pe care a susținut că o are, prin intermediul unor persoane care au ori au avut diverse funcții în instituțiile publice, asupra organelor judiciare implicate în instrumentarea celor două dosare penale care îl vizau pe B., în vederea soluționării într-o manieră favorabilă acestuia și ridicării sechestrului asigurator instituit asupra bunurilor sale, a fost înțeleasă exact de partea civilă B.

Înalta Curte de Casație și Justiție mai arată că, în cazul infracțiunii de trafic de influență, nu este necesar ca suma de bani/folosul să fie determinat în mod absolut în momentul pretinderii. Este, astfel, irelevantă, sub aspectul întrunirii elementelor de tipicitate ale infracțiunii de trafic de influență, împrejurarea că suma de bani pretinsă de inculpatul A. a variat ca și întindere, după cum nu afectează întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii împrejurarea că B. a dat suma de 2.000.000 euro sub forma unui drept de creanță. Definitoriu este că, în permanență, scopul pretinderii și al primirii folosului a fost același.

În conformitate cu acuzația adusă prin rechizitoriu, curtea de apel a arătat, în mod legal și temeinic, că inculpatul A. a săvârșit infracțiunea de trafic de influență în modalitatea normativă alternativă a acțiunii de pretindere de la partea civilă B., în mod direct, pentru sine, a unei sume (extrem de mare) de bani, inculpatul A. demonstrându-i părții civile că are influență și că va determina organele judiciare să îndeplinească acte contrare atribuțiilor de serviciu în dosarele penale care o priveau pe partea civilă, în mod favorabil acesteia.

Deopotrivă, instanța de apel subliniază că pretinderea repetată a sumei de bani/foloaselor, care a fost urmată de primire, nu influențează unicitatea infracțiunii atunci când banii/foloasele au fost pretinse și date pentru aceeași intervenție/în același scop.

Or, în prezenta cauză, așa cum s-a menționat, pretinderea repetată a unei sume de bani și primirea dreptului de creanță asupra sumei de 2.000.000 euro s-au făcut în același scop, respectiv pentru ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor mobile și imobile ale părții civile B. și soluționarea dosarelor penale nr. X. și nr. Y. înregistrate la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura centrală, într-o manieră favorabilă părții civile, indiferent de probele administrate.

Ținând seama de apărările formulate de inculpatul A., Înalta Curte de Casație și Justiție mai precizează că, pentru existența infracțiunii de trafic de influență, nu se cere ca funcționarul să fie determinat, în concret, cu indicarea numelui, fiind suficient să se arate că acesta lucrează la o instituție în atribuțiile căreia intră rezolvarea chestiunii în discuție sau să se precizeze actul pentru a cărui îndeplinire urmează a se exercita influența inculpatului.

Nu se cere nici ca funcționarului vizat să-i aparțină, în exclusivitate, competența de a îndeplini acel act, fiind suficient să aibă, alături de alți funcționari, anumite sarcini în legătură cu îndeplinirea actului, cu alte cuvinte, competența funcționarului nu trebuie să fie exclusivă. Infracțiunea există și în situația în care funcționarul pe lângă care traficantul are sau lasă să se creadă că are influență îndeplinește, în cadrul serviciului, activități care pot contribui la realizarea actului, respectiv a interesului cumpărătorului de influență.

Traficul de influență poate fi săvârșit în mod direct sau indirect, prin persoane interpuse.

În cauză, apelantul inculpat A. a susținut că are influență, prin intermediari, asupra organelor judiciare cu atribuții în instrumentarea dosarelor penale care îl vizau pe B., înregistrate pe rolul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura centrală sub nr. X. și nr. Y.

Instanța de apel consideră irelevant, din perspectiva întrunirii elementelor de tipicitate ale infracțiunii de trafic de influență săvârșite de inculpatul A., dacă acesta îl cunoștea sau nu pe procurorul de caz. Aceasta cu atât mai mult cu cât infracțiunea de trafic de influență există chiar dacă, în realitate, făptuitorul nu are influența pe care susține că o are asupra funcționarului, pentru a-l determina să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.

În sfera îndatoririlor de serviciu ale persoanelor asupra cărora inculpatul A. a pretins că are influență intră, în mod evident, actele în legătură cu care a promis că va determina îndeplinirea, contrar atribuțiilor de serviciu (ridicarea sechestrului asigurător, adoptarea unei soluții favorabile lui B., în cauzele penale care îl priveau, înregistrate la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura centrală).

În apărare, apelantul inculpat A. a mai susținut că probatoriul administrat dovedește implicarea Serviciului Român de Informații în instrumentarea prezentei cauze în faza de urmărire penală, care, ca beneficiar secundar al activității de interceptare, nu s-ar fi rezumat la simplul acces la rezultatul activităților investigative, ci a asigurat în concret anumite activități.

Direcția Națională Anticorupție - Secția de combatere a corupției a comunicat instanței de control judiciar, prin adresa din 1 august 2018, că, în cursul urmăririi penale, ordonanțele din datele de 26 ianuarie 2015 și 27 ianuarie 2015 de autorizare cu titlu provizoriu pe o durată de 48 de ore a unor măsuri de supraveghere tehnică, precum și mandatele de supraveghere tehnică din data de 28 ianuarie 2015, din data de 11 februarie 2015 și din data de 26 martie 2015 au fost puse în executare de către ofițerii de poliție judiciară din cadrul Serviciului tehnic. Serviciul Român de Informații a fost desemnat doar beneficiar secundar al activității de interceptare, ceea ce înseamnă că această unitate a avut acces la rezultatul interceptărilor. În legătură cu acest aspect, s-a precizat că desemnarea acestei unități - Serviciul Român de Informații în calitate de beneficiar secundar a avut în vedere îndeplinirea corespunzătoare a atribuțiilor prevăzute de lege atât de către Direcția Națională Anticorupție, cât și de către Serviciul Român de Informații referitor la punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică și s-a realizat (anterior Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016 a Curții Constituționale) în baza dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 14/1992 și art. 142 alin. (1) C. proc. pen. S-a mai menționat că, potrivit prevederilor art. 142 alin. (1) C. proc. pen., procurorul putea pune în executare măsurile de supraveghere tehnică prin intermediul altor organe specializate ale statului, inclusiv prin intermediul Serviciului Român de Informații, aspect care, în speță, nu s-a realizat, măsurile de supraveghere autorizate de instanța de judecată fiind puse în executare de către Serviciul tehnic. În baza dispozițiilor legale indicate, beneficiarii secundari au fost desemnați în vederea acordării suportului pentru punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică, fiind precizat că Serviciul Român de Informații avea calitatea de autoritate națională în domeniul realizării interceptărilor, deținând Centrul Național de Interceptare a Comunicațiilor.

Aceste informații concordă cu cele comunicate primei instanțe de fond. Astfel, prin adresele din 14 aprilie 2016 și 15 aprilie 2016, Direcția Națională Anticorupție - Secția de combatere a corupției și Serviciul tehnic din cadrul acestei unități de parchet au comunicat că încheierile și mandatele de supraveghere tehnică au fost puse în executare de procuror prin intermediul Serviciului tehnic al Direcției Naționale Anticorupție, care a introdus datele necesare în sistemul național de interceptare. Traficul rezultat din interceptarea telecomunicațiilor a fost descărcat pe suporți optici de către ofițerii de poliție judiciară din cadrul Serviciului tehnic al Direcției Naționale Anticorupție și pus la dispoziția procurorului de caz, după cum rezultă din fiecare proces-verbal întocmit cu ocazia efectuării acestor operațiuni. De asemenea, ofițerii de poliție judiciară din cadrul Serviciului tehnic al Direcției Naționale Anticorupție au realizat interceptări ambientale, redări ale acestor înregistrări, precum și planșe fotografice. Echipamentele tehnice utilizate au fost cele din dotarea Direcției Naționale Anticorupție. De asemenea, au fost realizate înregistrări ambientale conform art. 139 alin. (3) C. proc. pen., redarea acestora fiind efectuată de ofițerii de poliție judiciară din cadrul Direcției Naționale Anticorupție.

Totodată, prin adresele emise la datele de 5 mai 2016 și 6 mai 2016, Direcția Națională Anticorupție - Secția de combatere a corupției și Serviciul tehnic din cadrul acesteia au comunicat faptul că, la punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, referitoare la înregistrarea comunicațiilor telefonice, în afară de personalul Serviciului tehnic al Direcției Naționale Anticorupție, au mai fost angrenați implicit și tehnicienii de specialitate din cadrul Serviciului Român de Informații, care asigură buna funcționare a sistemului național de interceptare, adică a platformelor hardware și software ale acestui sistem. Această categorie de personal nu a avut niciun rol în exploatarea propriu-zisă a informațiilor rezultate și nici nu a avut acces la aceste informații, întrucât nu intra în atribuțiile acestora. Echipamentele tehnice cu care au fost interceptate și, ulterior, înregistrate convorbirile telefonice aparțin atât Direcției Naționale Anticorupție, cât și Serviciului Român de Informații, precum și operatorilor de telefonie, ele fiind construite să funcționeze într-un sistem complex integrat. Convorbirile ambientale au fost înregistrate cu mijloacele proprii ale părții civile.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține, ca prim aspect, că înregistrările convorbirilor purtate în mediul ambiental puse la dispoziția organelor de urmărire penală de partea civilă B. au fost realizate în conformitate cu dispozițiile art. 139 alin. (3) C. proc. pen. (înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții), procesele-verbale de redare a acestor convorbiri purtate în mediul ambiental fiind întocmite de ofițerii de poliție judiciară din cadrul Direcției Naționale Anticorupție.

De asemenea, în baza comunicărilor Direcției Naționale Anticorupție și a actelor dosarului, se constată că ofițerii de poliție judiciară din cadrul Serviciului tehnic al Direcției Naționale Anticorupție au realizat interceptări ambientale, redări ale acestor înregistrări, echipamentele tehnice utilizate fiind cele din dotarea Direcției Naționale Anticorupție.

O categorie distinctă o constituie înregistrările convorbirilor telefonice și interceptările comunicărilor SMS realizate în baza încheierilor și mandatelor de supraveghere tehnică emise de judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție și înregistrările convorbirilor telefonice efectuate în baza ordonanțelor de autorizare provizorie a unor metode de supraveghere tehnică emise de procuror, confirmate de judecătorul de drepturi și libertăți prin încheierea nr. 36 din 28 ianuarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală.

Prin Decizia nr. 51/2016 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016, s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) C. proc. pen. este neconstituțională.

Totodată, prin Decizia nr. 26/2019 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 193 din 12 martie 2019, s-a admis sesizarea și s-a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parlamentul României, pe de-o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații a Protocolului nr. 00750 din 4 februarie 2009, precum și de exercitarea, în mod necorespunzător, a controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații.

De asemenea, s-a admis sesizarea și s-a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parlamentul României, pe de-o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații a Protocolului nr. 09472 din 8 decembrie 2016, doar cu privire la dispozițiile art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 9, precum și de exercitarea, în mod necorespunzător, a controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații.

S-a statuat ca Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, precum și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și unitățile subordonate să verifice, în cauzele pendinte, în ce măsură s-a produs o încălcare a dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, pentru a dispune măsurile legale corespunzătoare.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică având ca obiect interceptarea convorbirilor telefonice și comunicărilor SMS nu a implicat acte de urmărire penală efectuate de Serviciul Român de Informații.

În timpul cercetării judecătorești în primă instanță și în apel, Direcția Națională Anticorupție - Secția de combatere a corupției a comunicat, în esență, prin adresele anterior menționate, că mandatele de supraveghere tehnică au fost puse în executare de către ofițerii de poliție judiciară din cadrul Serviciului tehnic al Direcției Naționale Anticorupție.

Simpla mențiune în cuprinsul adreselor din datele de 26 ianuarie 2015, 27 ianuarie 2015, 28 ianuarie 2015, 11 februarie 2015, 24 februarie 2015 și 26 martie 2015 emise de Direcția Națională Anticorupție, în faza de urmărire penală, că Serviciul Român de Informații a fost beneficiar secundar, nu atrage sancțiunea nulității în condițiile în care mandatele de supraveghere tehnică au fost puse în executare de procuror prin intermediul Serviciului tehnic al Direcției Naționale Anticorupție.

Din perspectiva echipamentelor tehnice cu care au fost interceptate și înregistrate convorbirile telefonice și comunicările SMS, se constată, după cum s-a comunicat, că Direcția Națională Anticorupție a acționat autonom, în baza unui sistem preexistent, complex integrat. Împrejurarea că Serviciul Român de Informații avea calitatea de autoritate națională în domeniul realizării interceptărilor și că a asigurat buna funcționare a sistemului național de interceptare, adică a platformelor hardware și software ale acestui sistem integrat preexistent, nu presupune automat implicarea în punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică. De asemenea, simplul fapt că Serviciul Român de Informații a avut acces la rezultatul interceptărilor nu este echivalentul efectuării unor acte de urmărire penală, în cauză.

În paragraful 155 din Decizia nr. 26/2019 a Curții Constituționale s-a statuat că: „Art. 3 lit. g) din protocol prevede că

„Obiectivele cooperării sunt: [...] g) constituirea de echipe operative comune care să acționeze în baza unor planuri de acțiune pentru exercitarea competențelor specifice ale părților, în vederea documentării faptelor prevăzute la art. 2.

Potrivit art. 201

alin. (1

) C. proc. pen. anterior, în vigoare la data încheierii protocolului, urmărirea penală se efectuează de către procurori și de către organele de cercetare penală, iar, conform alin. (2) lit. b) al aceluiași text, organele de cercetare speciale sunt organe de cercetare penală. Or, potrivit

art. 13

din Legea nr. 14/1992,

Organele Serviciului Român de Informații nu pot efectua acte de cercetare penală

, iar, potrivit art. 12

alin. (2

) din aceeași lege,

la solicitarea organelor judiciare competente, cadre anume desemnate din Serviciul Român de Informații pot acorda sprijin la realizarea unor activități de cercetare penală pentru infracțiuni privind siguranța națională

. Din cele de mai sus rezultă că, la data încheierii protocolului de cooperare analizat, Serviciul Român de Informații nu avea atribuții de cercetare penală (a se vedea și Decizia

nr. 51 din 16 februarie 2016

, publicată în M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016,

paragraful 37

) și, prin urmare, nu avea calitatea de organ de cercetare penală, activitatea sa mărginindu-se la asigurarea unui sprijin tehnic

la realizarea unor activități de cercetare penală pentru infracțiuni privind siguranța națională

(a se vedea

mutatis mutandis

și Decizia

nr. 734 din 23 noiembrie 2017

, publicată în M. Of. nr. 352 din 23 aprilie 2018,

paragrafele 17

-

18

). În consecință, sprijinul/suportul/concursul tehnic nu poate fi echivalat cu o activitate de cercetare penală, specifică organelor de urmărire penală. De aceea, indiferent de faptul că sprijinul tehnic, acordat în temeiul Legii nr. 14/1992, a vizat perioada de activitate a Codului de procedură penală din 1968 sau a noului Cod de procedură penală, Curtea reține că acest sprijin nu putea fi valorizat ca o activitate de cercetare penală.”

Referitor la infracțiunile de fals pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A., prin sentința apelată s-a reținut că fapta inculpatului A. care, în data de 17 martie 2015, a declarat, sub semnătură proprie, în fața notarului public că, în perioada 2008 - 2010, i-a dat părții civile B., cu titlu de împrumut, suma de 2.000.000 de euro, împrejurare necorespunzătoare realității, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în declarații prevăzută în art. 326 C. pen., iar fapta aceluiași inculpat care, prin declararea necorespunzătoare adevărului, l-a instigat, cu intenție, pe notarul public să comită, fără vinovăție, o faptă prevăzută de legea penală, respectiv fals intelectual, cu ocazia întocmirii și autentificării contractului de împrumut din 17 martie 2015, întrunește elementele constitutive ale participației improprii sub forma instigării la infracțiunea de fals intelectual prevăzută în art. 52 alin. (3) raportat la art. 321 alin. (1) C. pen.

Înscrisul care formează obiectul material al falsului este reprezentat de contractul de împrumut încheiat în formă autentică, executoriu pe aspectul creanței, perfectat între persoanele fizice care l-au semnat în calitate de împrumutător (A.) și împrumutat (B.), în conținutul său fiind consemnată mențiunea nereală - „Eu, A., am dat domnului B., cu titlu de împrumut, suma de 2.000.000 EURO (douămilioane euro).”

Falsul ce se poate reține este cel materializat în înscrisul intitulat contract de împrumut, aspectele relatate de inculpatul A. în procedura notarială fiind necesare contrafacerii documentului, fără relevanță infracțională distinctă.

În consecință, falsul nu s-a realizat prin declararea necorespunzătoare adevărului în condițiile faptei incriminate prin dispozițiile art. 326 C. pen., motiv pentru care instanța de control judiciar va dispune, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpatului A. pentru infracțiunea de fals în declarații.

Critica apelantului inculpat A., referitoare la greșita condamnare pentru participație improprie sub forma instigării la infracțiunea de fals intelectual prevăzută în art. 52 alin. (3) raportat la art. 321 alin. (1) C. pen., este neîntemeiată.

Din ansamblul probator rezultă că apelantul inculpat A. a derulat acțiuni pentru a se întocmi un contract fictiv de împrumut, ca „temei” pentru cei 2.000.000 euro pe care urma să-i primească de la partea civilă B., sumă pe care i-a pretins-o în luna decembrie 2014, pentru a-și trafica influența.

În consecință, din coroborarea probelor administrate în ambele faze ale procesului penal, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că inculpatul A., cu intenție directă, a determinat notarul public să autentifice un contract de împrumut, prin încheierea din 17 martie 2015, în cuprinsul căruia au fost atestate împrejurări necorespunzătoare adevărului, motiv pentru care este neîntemeiată cererea sa de achitare pentru participație improprie la fals intelectual, în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I sau teza a II-a C. proc. pen., fiind dovedită participația improprie sub forma instigării a inculpatului A. la infracțiunea de fals intelectual, ale cărei elementele constitutive sunt întrunite pe latură obiectivă și subiectivă.

Motivul de apel al parchetului privind greșita individualizare a pedepselor aplicate inculpatului A. este întemeiat.

Individualizarea pedepsei nu este un proces arbitrar, subiectiv, ci reprezintă rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probator, studiat după anumite reguli și criterii precis determinate. Ca să-și poată îndeplini funcțiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său și al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii, duratei și modalității de executare (privativă sau neprivativă de libertate), atât gravității faptei și potențialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real, persoana inculpatului, cât și aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența pedepsei.

În procesul propriu de individualizare a pedepselor, instanța de apel are în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute în art. 74 C. pen.: gravitatea infracțiunii săvârșite și periculozitatea infractorului evaluată după împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii, motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit, natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal, nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.

Sub aspectul gravității infracțiunii de corupție săvârșite de inculpatul A. este de evidențiat că acțiunea ce constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii de trafic de influență se răsfrânge negativ asupra actului de justiție, prin crearea suspiciunii că organele de urmărire penală pot fi influențate în exercitarea atribuțiilor de serviciu, ceea ce denotă nivelul ridicat al gravității comiterii unei astfel de infracțiuni, aspect la care contribuie și cuantumul important al sumei de bani, exprimat în milioane de euro, ce a format obiectul traficului de influență.

Prin acțiunile sale, inculpatul A. a adus atingere relațiilor sociale privitoare la desfășurarea activității organelor de urmărire penală în condiții care să asigure încrederea și prestigiul de care trebuie să se bucure acestea.

Prima instanță de fond a constatat, în mod întemeiat, gravitatea ridicată a faptelor săvârșite de inculpatul A.

Însă, a dat eficiență dispozițiilor art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. raportându-se exclusiv la aspectele pozitive ale personalității inculpatului, și anume lipsa antecedentelor penale și situația sa familială deosebită, fără a supune procesului de evaluare toate datele care caracterizează persoana inculpatului.

Împrejurările și modalitatea de comitere a infracțiunii de trafic de influență denotă elemente de natură să caracterizeze negativ persoana inculpatului A. căruia i-a aparținut inițiativa infracțională prin pretinderea unei sume de bani și promisiunea că va determina, prin trafic de influență, ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor părții civile B. și adoptarea unor soluții favorabile acesteia în dosarele penale de la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura centrală.

Traficantul de influență nu poate lua el însuși deciziile, dar abuzează de influența sa reală sau presupusă asupra unor persoane, ceea ce a făcut și inculpatul A., fiind evidențiată periculozitatea crescută a persoanei inculpatului care, pentru a intra în posesia sumei de bani pretinse, a susținut constant că are influență asupra organelor judiciare.

Nu este de lipsit de importanță efortul consistent și întins pe o perioadă îndelungată de timp, pe care inculpatul A. l-a depus pentru a obține suma de bani pretinsă părții civile B.

Sub aspectul periculozității inculpatului, se reține și împrejurarea că inculpatul A. a înțeles să denatureze realitatea (afirmând că i-a împrumutat lui B. o sumă importantă de bani), chiar cu prilejul încheierii unui act autentic, apelând la serviciile unui notar public, de ale cărui servicii s-a folosit în contra dispozițiilor legale, pe care l-a determinat să întocmească un act cu date false, fapt ce a adus atingere relațiilor sociale privind încrederea publică pe care trebuie să o inspire un înscris oficial.

Ca urmare, evaluând în mod conjugat gravitatea infracțiunilor săvârșite de inculpatul A., circumstanțele reale ale comiterii faptelor, formele de participație penală cu care a acționat inculpatul, scopul urmărit, precum și circumstanțele personale ale acestuia, nivelul de educație, situația familială și socială, instanța de apel consideră că se impune înlăturarea circumstanței atenuante judiciare prevăzute în art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. și condamnarea inculpatului A. la pedepse cu închisoarea în cuantum egal cu minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunile de trafic de influență și fals intelectual, pe care le-a comis.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și inculpatul A. împotriva sentinței nr. 210/F din 1 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală.

A desființat, în parte, sentința penală apelată și, rejudecând, între altele:

A înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 75 alin. (2) lit. b) raportat la art. 76 alin. (1) C. pen.

A condamnat pe inculpatul A. pentru infracțiunea de trafic de influență, prevăzută în art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

A condamnat pe inculpatul A. pentru participație improprie la infracțiunea de fals intelectual, prevăzută în art. 52 alin. (3) raportat la art. 321 alin. (1) C. pen.

A făcut aplicarea art. 39 alin. (1) lit. b) raportat la art. 38 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul A. pentru infracțiunea de fals în declarații, prevăzută în art. 326 C. pen.