ÎCCJ, decizie (scj.ro #83856)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83856) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Fals în înscrisuri sub

semnătură privată. Elemente constitutive

Cuprins

pe materii:

Drept penal. Partea specială. Infracțiuni de fals. Falsuri în

înscrisuri

Indice

alfabetic:

Drept penal

-

fals în înscrisuri sub semnătură privată

C. pen.,

art. 290

Infracțiunea

prevăzută în art. 290 C. pen. constă în falsificarea unui înscris sub semnătură

privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288 C. pen. - contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau alterarea înscrisului în orice mod -, dacă

făptuitorul folosește înscrisul falsificat ori îl încredințează altei persoane

spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice. Contrafacerea

scrierii include și confecționarea unui înscris sub semnătură privată, care

conține mențiuni necorespunzătoare adevărului.

În consecință,

fapta de a întocmi actul constitutiv și statutul unei fundații - înscrisuri sub

semnătură privată - în cuprinsul cărora făptuitorul a inclus mențiunea

necorespunzătoare adevărului că activul patrimonial al fundației se compune

dintr-un imobil, deși coproprietarul imobilului nu și-a dat acordul pentru

intrarea acestuia în activul patrimonial al fundației, acte pe care făptuitorul

le-a autentificat și le-a folosit în fața autorităților publice, în vederea

producerii de consecințe juridice, constând în dobândirea personalității

juridice a fundației, înregistrarea fiscală a acesteia și intabularea dreptului

de proprietate asupra imobilului, întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290

C. pen.

I.C.C.J., Secția penală,

decizia nr. 2696 din 12 iulie 2011

Prin sentința nr.

152/F din 1 aprilie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a II-a

penală, în baza art. 290 C. pen., a fost condamnat inculpatul B.D. la o

pedeapsă de 3 luni închisoare și s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 71 și

art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. Același inculpat, în

baza art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat

la o pedeapsă de 3 luni închisoare, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 71

și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 33

lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. a) C. pen., s-a dispus ca inculpatul B.D. să

execute pedeapsa cea mai grea, de 3 luni închisoare, cu aplicarea prevederilor

art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. Totodată,

în baza art. 81 C. pen., a fost suspendată condiționat executarea pedepsei

rezultante, pe un termen de încercare de 2 ani și 3 luni, stabilit conform art.

82 C. pen., făcându-se aplicarea prevederilor art. 71 alin. (5) C. pen.

Prin aceeași

sentință penală nr. 152/F din 1 aprilie 2011, inculpata P.C., în baza art. 289 C. pen., a fost condamnată la o pedeapsă de 6 luni închisoare, făcându-se aplicarea dispozițiilor

art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. În

temeiul art. 85 C. pen., s-a anulat suspendarea condiționată a executării

pedepsei de 6 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 192 din 9

iulie 2008 a Curții de Apel București, definitivă prin decizia penală nr. 2574

din 29 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, și s-a contopit

pedeapsa de 6 luni aplicată în cauză cu pedeapsa aplicată prin sentința penală

nr. 192 din 9 iulie 2008 a Curții de Apel București, inculpata având de

executat 6 luni închisoare.

Aceeași inculpată -

P.C., în baza arat. 289 C. pen., a fost condamnată la o pedeapsă de 6 luni

închisoare și s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 71 și art. 64 alin. (1)

lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. În baza art. 85 C. pen., a fost anulată suspendarea condiționată a executării pedepsei de 6 luni închisoare,

aplicată prin sentința penală nr. 192 din 9 iulie 2008 a Curții de Apel București, definitivă prin decizia penală nr. 2574 din 29 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, și a contopit, potrivit art. 36 C. pen., pedeapsa de 6 luni aplicată în cauză cu pedeapsa aplicată prin sentința penală nr. 192

din 9 iulie 2008 a Curții de Apel București, inculpata având de executat 6 luni

închisoare.

Tot prin sentința

penală nr. 152/F din 1 aprilie 2011, inculpata P.C. a fost condamnată, în baza

art. 246 C. pen., la o pedeapsă de 6 luni închisoare, cu aplicarea

dispozițiilor art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen. Totodată, în temeiul art. 85 C. pen., s-a anulat suspendarea condiționată

a executării pedepsei de 6 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr.

192 din 9 iulie 2008 a Curții de Apel București, definitivă prin decizia penală

nr. 2574 din 29 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, și s-a

contopit, potrivit art. 36 C. pen., pedeapsa de 6 luni aplicată în cauză cu

pedeapsa aplicată prin sentința penală nr. 192 din 9 iulie 2008 a Curții de Apel București, inculpata având de executat 6 luni închisoare.

De asemenea, s-a

dispus ca, în baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. a) C. pen.,

inculpata să execute pedeapsa cea mai grea de 6 luni închisoare, iar, în baza

art. 81 C. pen., a fost suspendată condiționat executarea pedepsei rezultante,

pe un termen de încercare de 2 ani și 6 luni, stabilit conform art. 82 C. pen., făcându-se aplicarea prevederilor art. 71 alin. (5) C. pen.

Totodată, Secția a

II-a penală a Curții de Apel București, prin sentința penală nr. 152/F din 1

aprilie 2011, în baza art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., cu referire la

art. 445 C. proc. pen., a dispus anularea înscrisurilor falsificate, respectiv

actul constitutiv și statutul Fundației E., respectiv încheierea de

autentificare nr. 4520 din 6 noiembrie 2003 și încheierea de legalizare a

semnăturii nr. 9313 din 5 noiembrie 2003 a Biroului notarului public P.C.

Pentru a pronunța

sentința penală mai sus arătată, prima instanță, analizând materialul probator

administrat atât în cursul urmăririi penale, cât și al judecății, în raport cu

exigențele art. 62 C. proc. pen., a reținut următoarea situație de fapt:

La data de 5

noiembrie 2003, respectiv la data de  6 noiembrie 2003, inculpata P.C., în

calitate de notar public, a procedat la legalizarea declarației specimen de

semnătură și la autentificarea, în lipsa părții vătămate R.G., a unei

declarații cu privire la intrarea imobilului situat în București, strada P., ca

aport în natură, în activul patrimonial al Fundației E.

De asemenea,

aceeași inculpată, prin încheierea nr. 4520 din 6 noiembrie 2003, a atestat, în mod nereal, că partea vătămată s-a prezentat la sediul biroului notarial, unde a

consimțit la autentificare și a semnat declarația sus-menționată, în calitate

de declarant.

Autentificarea a

avut drept consecință pierderea de către partea vătămată R.G., fără știrea și

consimțământul său, a dreptului de coproprietate asupra imobilului respectiv,

dobândit în timpul căsătoriei cu inculpatul B.D., prin transferul imobilului în

cauză în patrimoniul Fundației E.

Acesta din urmă,

atât în actul constitutiv și statutul Fundației E., adoptate la data de 15

septembrie 2003, cât și în cuprinsul actului adițional la statutul aceleiași

fundații, semnat la data de 10 februarie 2004 și prezentat ulterior Direcției

Venituri din cadrul Consiliului Local al Sectorului 3 București pentru

rectificarea obligațiilor fiscale privind terenul situat în București, strada

P., a menționat, în calitate de fondator unic, că activul patrimonial inițial

al fundației se compune din acest imobil, deși coproprietara, partea vătămată

R.G., nu și-a dat consimțământul în sensul scoaterii acestuia din masa

bunurilor comune și al constituirii acestuia ca aport în natură la înființarea

fundației respective.

Actul constitutiv

și statutul fundației cu mențiunea falsă și declarația falsă autentificată la Biroul Notarului Public P.C. au fost ulterior folosite de către inculpatul B.D. la Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului -  Direcția Juridică în vederea obținerii

avizului necesar dobândirii personalității juridice, la Judecătoria Sectorului 3 București, în vederea înscrierii în Registrul Asociațiilor și

Fundațiilor, la Administrația Finanțelor Publice Sector 3 București, în vederea

înregistrării fiscale a fundației, precum și la Biroul de Carte Funciară de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București, în vederea

intabulării dreptului de proprietate al fundației respective.

În cauză au fost

efectuate 3 rapoarte de expertiză criminalistică grafică, 2 în faza de urmărire

penală și unul în faza cercetării judecătorești, având în final aceeași

concluzie, în sensul că semnăturile de pe înscrisurile în litigiu nu au fost

executate de către partea vătămată R.G.

Referitor la

infracțiunea prevăzută în art. 290 C. pen., în speță, prima instanță a

constatat că faptele inculpatului B.D., de a fi inserat atât în cuprinsul

actului constitutiv, cât și în cel al statutului Fundației E. mențiunea

necorespunzătoare adevărului, potrivit căreia activul patrimonial se compunea

din aportul inițial în natură, constând în întregul  imobil situat în București,

strada P. și prezentarea acestor înscrisuri inculpatei P.C. în vederea

autentificării, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de fals în

înscrisuri sub semnătură privată.

Referitor

la faptele inculpatului B.D. de a fi folosit actul constitutiv și statutul

Fundației E. în formă autentică, cunoscând că acestea cuprind mențiuni false,

pentru obținerea avizului din 24 octombrie 2003, emis de către Ministerul

Educației, Cercetării și Tineretului - Direcția Juridică, în vederea dobândirii

personalității juridice de către fundația respectivă, pentru înscrierea

aceleiași fundații în Registrul Asociațiilor și Fundațiilor, ținut la grefa

Judecătoriei Sector 3 București, pentru obținerea certificatului de

înregistrare fiscală, emis la data de 16 ianuarie 2004 de Administrația

Finanțelor Publice Sector 3 București, precum și intabularea în Cartea Funciară

privind imobilul situat în București, strada P. a dreptului de proprietate al

Fundației E., acestea întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de uz

de fals prevăzută în art. 291 C. pen.

S-a

arătat că susținerile apărării, potrivit cărora „infracțiunea de fals în

înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută în art. 290 C. pen. include în conținutul ei și folosirea înscrisului falsificat, astfel că nu se poate

reține, ca infracțiune distinctă, uzul de fals” nu sunt reale, deoarece, în

speță, inculpatul B.D. a folosit în scopul producerii unei consecințe juridice

un alt înscris (declarația părții vătămate autentificată prin încheierea nr.

4520 din 6 noiembrie 2003) decât cel pe care l-a falsificat personal (actul

constitutiv și statutul Fundației E.); or, raționamentul invocat de apărare

vizează exclusiv situația în care falsificarea și folosirea de către

falsificator privește unul și același înscris.

S-a

constatat că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 41 alin. (2) C. pen.,

având în vedere împrejurarea că este vorba de o infracțiune continuată,

existența ei fiind argumentată prin faptul că, în momentul luării rezoluției

infracționale, făptuitorul și-a reprezentat activitatea infracțională pe care

urma să o desfășoare ulterior, în ansamblu, cel puțin în linii generale.

Referitor

la inculpata P.C., s-a reținut că faptele sale, prin care a procedat la

falsificarea încheierii de autentificare nr. 4520 din 6 noiembrie 2003,

respectiv a încheierii de legalizare a semnăturii nr. 9313 din 5 noiembrie

2003, cu prilejul întocmirii acestora, atestând în mod nereal că partea

vătămată R.G. și-a dat consimțământul la autentificare și a semnat în fața sa

declarațiile în cauză, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de

fals intelectual prevăzută în art. 289  C. pen. (2 fapte în concurs real).

Obiectul

juridic al infracțiunii îl constituie încrederea publică în realitatea și

autenticitatea înscrisurilor oficiale întocmite de către un notar public, fiind

indiscutabil că inculpata P.C., notar public, poate fi subiect activ calificat

al acesteia infracțiuni, în același sens fiind și opinia instanței supreme.

Cât

privește fapta inculpatei P.C. de a fi procedat la autentificarea declarației

nr. 4520 din 6 noiembrie 2003 în lipsa părții vătămate R.G., cu încălcarea

dispozițiilor art. 60 și art. 64 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a

activității notariale (potrivit cărora, în cadrul procedurii de autentificare a

declarației, notarul are obligația de a lua în prealabil consimțământul ambelor

părți și de a asista la semnarea înscrisului respectiv de către acestea) și,

prin aceasta, de a vătăma interesele legale ale sus-numitei, prin pierderea

dreptului de coproprietate asupra imobilului situat în București, strada P.,

acesta fiind scos din patrimoniul comun al foștilor soți fără consimțământul

părții vătămate, s-a reținut că aceasta întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în

art. 246 C. pen.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat recurs, între alții, inculpatul B.D.

Analizând cauza atât

prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, sub toate

aspectele, potrivit art. 386

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce urmează:

Așa cum rezultă din

verificarea actelor dosarului, prima instanță, în baza evaluării proprii,

juste, a probelor administrate în cursul urmăririi penale, a celor

readministrate în condiții de oralitate, nemijlocire și contradictorialitate în

etapa cercetării judecătorești și a celor administrate, cu respectarea

dreptului la apărare al părților, în această fază procesuală, a reținut corect

starea de fapt, vinovăția inculpaților și încadrarea juridică a faptelor comise

de către aceștia și pentru care s-a dispus condamnarea lor.

Inculpatul B.D. a

criticat hotărârea primei instanțe, în sensul că în ce privește infracțiunea de

fals în înscrisuri sub semnătură privată se impune achitarea sa, în

conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin.

(1) lit. a) C. proc. pen., deoarece, în cazul infracțiunii prevăzută în art. 290 C. pen., acțiunea de contrafacere sau alterare se realizează asupra materialității înscrisului

însuși, a formei materiale, a scrierii (

instrumentum

) și nu asupra

conținutului, a împrejurărilor și faptelor despre care trebuie să se facă proba

(

negotium

); întrucât alterarea înseamnă modificarea materială a

redactării textului înscrisului, prin adăugiri, transformări, înlocuiri

ștergeri de cuvinte ș.a., rezultă că ambele modalități de realizare a

infracțiunii, respectiv contrafacerea și alterarea, presupun necesitatea prezența

unui înscris preexistent, a cărui materialitate să fie modificată în modurile

arătate; astfel, în speță, inculpatul, cu ocazia redactării actului constitutiv

și a statutului, a menționat la art. 5 și la art. 6 că activul patrimonial al

Fundației se compune din apartamentul în natură constând în imobilul situat în

București, strada P., fără să aibă, la acel moment, acordul expres al soției,

care era coproprietar al imobilului, acordul urmând să fie obținut ulterior,

iar în legătură cu acest aspect, instanța a reținut eronat că este vorba de o

alterare a înscrisurilor prin inserarea unor mențiuni corespunzătoare, fără a

ține seama că nu a existat un înscris preexistent, asupra căruia inculpatul să

intervină, denaturând adevărul; în sprijinul acestei teorii s-a invocat și

decizia nr. 564 din 18 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte de

Casație și Justiție reține următoarele:

Referitor la

infracțiunea prevăzută în art. 290 C. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție

reține că falsul în înscrisuri sub semnătură privată este fapta persoanei care

contraface, plăsmuiește, în tot sau în parte, ori alterează, modifică un astfel

de înscris, pentru a obține, prin aceasta, o probă scrisă, neconformă cu

realitatea.

Falsificarea unui

astfel de înscris înseamnă alterarea adevărului, operată asupra unui lucru,

asupra unei chestiuni, care are legal însușiri probatorii.

Obiectul material

al infracțiunii prevăzute în art. 290 C. pen. îl constituie înscrisul sub

semnătură privată, contrafăcut sau alterat. Înscrisul falsificat constituie, în

același timp, și produsul activității infracționale.

Falsificarea unui

înscris sub semnătură privată nu este posibilă fără preexistența unei stări de

fapt sau de drept, stare în detrimentul căreia se creează o probă falsă, prin

plăsmuirea sau alterarea unui înscris sub semnătură privată, căci în caz

contrar, un înscris fals, care nu are nicio întrebuințare, care nu corespunde

niciunei cerințe impuse de o stare de fapt, este un fals inutil și inofensiv,

care nu cade sub incidența legii penale.

Totodată, Înalta

Curte de Casație și Justiție arată că elementul material al infracțiunii

prevăzute în art. 290 C. pen. constă în acțiunea de falsificare prin vreunul

din modurile arătate în art. 288 C. pen., adică prin contrafacerea scrierii ori

a subscrierii sau prin alterarea în orice mod a unui înscris.

În cazul alterării

prin adăugire, inserare, apare ca necesară o contrafacere a scrierii, fiind

vorba despre același scris, de mână sau dactilografiat, tehnoredactat, existând

situații când, pentru a nu deveni suspect, datorită unor ștersături,

modificări, adăugiri, falsificatorul preferă să contrafacă înscrisul în

întregime.

Totodată,

contrafacerea scrierii înseamnă și o imitare prin reproducerea conținutului

obișnuit al înscrisului falsificat (de exemplu, un act constitutiv al unei

societăți ori fundații trebuie să conțină mențiunile obișnuite, reale ale unui

astfel de înscris), fără o astfel de reproducere a conținutului înscrisul fals

neputând avea aparența unui  înscris adevărat.

Așadar,

contrafacerea scrierii înseamnă și plăsmuirea, respectiv confecționarea unui

înscris similar cu cel care trebuia să conțină mențiuni adevărate, deoarece o

condiție a existenței infracțiunii prevăzute în art. 290 C. pen. este ca înscrisul falsificat  să fie susceptibil de a produce consecințe juridice în

cazul când ar fi folosit, cerință care este îndeplinită din moment ce înscrisul

falsificat are doar aparent însușirile și conținutul unui înscris adevărat, ce

ar putea, prin folosire, să producă aceleași efecte ca și acesta din urmă.

Toate cele de mai

sus se regăsesc comentate în literatura juridică de specialitate, semnificativă

fiind  lucrarea „Explicații teoretice ale Codului penal român” – vol. IV pag.

378, 379, 390 - 395, unde autorii V. Dongoroz și colaboratorii s-au exprimat în

sensul celor pe care le-am expus.

De asemenea,

analizând dispozițiile art. 290 C. pen., în lucrarea „Codul penal comentat și

adnotat” - partea specială vol. II, pag. 251, 252 și 276, autorii Teodor Vasiliu,

George Antoniu, Vasile Papadopol ș.a. au reținut că acțiunea de falsificare

poate îmbrăca fie forma contrafacerii scrierii ori a subscrierii, fie forma

alterării în orice mod. A contraface înseamnă a reproduce ceva în mod

fraudulos, a imita, a plăsmui, a ticlui, a alcătui ceva, atribuindu-i caracter

de adevăr, de autenticitate. Făcând trimitere la dispozițiile art. 288 C. pen., autorii lucrării au arătat că, datorită specificului înscrisurilor oficiale de a fi

confecționate prin folosirea unor mijloace de imprimare mecanică (n.n. în

prezent acest lucru este valabil și în privința înscrisurilor sub semnătură

privată, care pe scară largă și în mod obișnuit sunt tehnoredactate), expresiei

„contrafacerea scrierii” trebuie să i se acorde un sens mai larg, și anume

acela de alcătuire, de plăsmuire a înscrisului, iar nu numai de imitare a

scrierii manuscrise a conținutului său. S-a menționat în aceeași lucrare că

Tribunalul Suprem, cu ocazia pronunțării deciziei de îndrumare nr. 1/1970,

fiind chemat să se pronunțe asupra problemei dacă plăsmuirea în întregime a

unui înscris cade sub incidența art. 288 C. pen., a dat o soluție afirmativă arătând că, în ce privește elementul material, contrafacerea poate fi totală,

când autorul plăsmuiește înscrisul în întregime, sau parțială, acest din urmă

mod de falsificare constând de cele mai multe ori în semnarea falsă a

pretinsului emitent.

Prin urmare, față

de cele mai sus precizate și coroborând probele cauzei în ceea ce îl privește

pe inculpatul B.D., rezultă că, în cazul său, faptele de a întocmi la 15

septembrie 2003 actul constitutiv și statutul Fundației E., în cuprinsul cărora

a menționat în fals că activul patrimonial al Fundației se compune din aportul

inițial în natură reprezentat din imobilul situat în București, strada P., acte

pe care le-a autentificat la 6 noiembrie 2003, în condițiile în care R.G., în

calitate de coproprietar al imobilului menționat, nu cunoștea și nu-și dăduse

acordul cu privire la intrarea bunului în activul patrimonial al Fundației,

după care inculpatul a folosit ulterior actele în fața mai multor autorități

publice, în vederea producerii de consecințe juridice (pentru dobândirea, în ce

privește Fundația, a personalității juridice, pentru înregistrarea fiscală a

acesteia, pentru intabularea dreptului de proprietate), se circumscriu

elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 290 C. pen.

Cum la

dosar nu există dovezi că R.G. și-ar fi exprimat acordul în sensul celor

atestate neadevărat în cuprinsul actului constitutiv și al statutului

Fundației, reiese fără tăgadă că inculpatul a plăsmuit în întregime actele

arătate, creând aparența unor înscrisuri conforme cu realitatea, legea

neimpunând condiția preexistenței, în cazul infracțiunii prevăzută în art. 290 C. pen., a unui înscris inițial adevărat, asupra căruia să intervină autorul, contrafăcându-l ori

alterându-l în vreun fel.

În legătură cu

infracțiunea prevăzută în art. 291 C. pen., se reține că prima instanță a

constatat în mod corect că actele materiale care intră în conținutul acestei

infracțiuni sunt cele referitoare la folosirea de către inculpat, în fața mai

multor autorități publice, a declarației false autentificată nelegal de

inculpata P.C., nefiind vorba despre actele materiale care intră, se absorb în

conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute în art. 290 C. pen., respectiv folosirea de către inculpat a actului constitutiv și a statutului Fundației în

fața acelorași autorități publice.

Pentru

toate aceste considerente, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat,

recursul declarat de inculpat împotriva sentinței nr. 152/F din 1 aprilie 2011,

pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală.

Notă: În urma republicării

Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale în M. Of. nr. 732

din 18 octombrie 2011, dispozițiile art. 60 se regăsesc în art. 61, iar

dispozițiile art. 64 se regăsesc în art. 65.