ÎCCJ, decizie (scj.ro #83856)

Fals în înscrisuri sub semnătură privată. Elemente constitutive Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracțiuni de fals. Falsuri în înscrisuri Indice alfabetic: Drept penal - fals în înscrisuri sub semnătură privată C. pen., art. 290 Infracțiunea prevăzută în art. 290 C. pen. constă în falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288 C. pen. - contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau alterarea înscrisului în orice mod -, dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat ori îl încredințează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice. Contrafacerea scrierii include și confecționarea unui înscris sub semnătură privată, care conține mențiuni necorespunzătoare adevărului.

În consecință, fapta de a întocmi actul constitutiv și statutul unei fundații - înscrisuri sub semnătură privată - în cuprinsul cărora făptuitorul a inclus mențiunea necorespunzătoare adevărului că activul patrimonial al fundației se compune dintr-un imobil, deși coproprietarul imobilului nu și-a dat acordul pentru intrarea acestuia în activul patrimonial al fundației, acte pe care făptuitorul le-a autentificat și le-a folosit în fața autorităților publice, în vederea producerii de consecințe juridice, constând în dobândirea personalității juridice a fundației, înregistrarea fiscală a acesteia și intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290 C. pen.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 2696 din 12 iulie 2011 Prin sentința nr. 152/F din 1 aprilie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, în baza art. 290 C. pen., a fost condamnat inculpatul B.D. la o pedeapsă de 3 luni închisoare și s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. Același inculpat, în baza art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat la o pedeapsă de 3 luni închisoare, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. În baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. a) C. pen., s-a dispus ca inculpatul B.D. să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 luni închisoare, cu aplicarea prevederilor art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

Totodată, în baza art. 81 C. pen., a fost suspendată condiționat executarea pedepsei rezultante, pe un termen de încercare de 2 ani și 3 luni, stabilit conform art. 82 C. pen., făcându-se aplicarea prevederilor art. 71 alin. (5) C. pen. Prin aceeași sentință penală nr. 152/F din 1 aprilie 2011, inculpata P.C., în baza art. 289 C. pen., a fost condamnată la o pedeapsă de 6 luni închisoare, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen.

În temeiul art. 85 C. pen., s-a anulat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 6 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 192 din 9 iulie 2008 a Curții de Apel București, definitivă prin decizia penală nr. 2574 din 29 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, și s-a contopit pedeapsa de 6 luni aplicată în cauză cu pedeapsa aplicată prin sentința penală nr. 192 din 9 iulie 2008 a Curții de Apel București, inculpata având de executat 6 luni închisoare. Aceeași inculpată - P.C., în baza arat. 289 C. pen., a fost condamnată la o pedeapsă de 6 luni închisoare și s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen.

În baza art. 85 C. pen., a fost anulată suspendarea condiționată a executării pedepsei de 6 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 192 din 9 iulie 2008 a Curții de Apel București, definitivă prin decizia penală nr. 2574 din 29 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, și a contopit, potrivit art. 36 C. pen., pedeapsa de 6 luni aplicată în cauză cu pedeapsa aplicată prin sentința penală nr. 192 din 9 iulie 2008 a Curții de Apel București, inculpata având de executat 6 luni închisoare. Tot prin sentința penală nr. 152/F din 1 aprilie 2011, inculpata P.C. a fost condamnată, în baza art. 246 C. pen., la o pedeapsă de 6 luni închisoare, cu aplicarea dispozițiilor art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

Totodată, în temeiul art. 85 C. pen., s-a anulat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 6 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 192 din 9 iulie 2008 a Curții de Apel București, definitivă prin decizia penală nr. 2574 din 29 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, și s-a contopit, potrivit art. 36 C. pen., pedeapsa de 6 luni aplicată în cauză cu pedeapsa aplicată prin sentința penală nr. 192 din 9 iulie 2008 a Curții de Apel București, inculpata având de executat 6 luni închisoare. De asemenea, s-a dispus ca, în baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. a) C. pen., inculpata să execute pedeapsa cea mai grea de 6 luni închisoare, iar, în baza art. 81 C. pen., a fost suspendată condiționat executarea pedepsei rezultante, pe un termen de încercare de 2 ani și 6 luni, stabilit conform art. 82 C. pen., făcându-se aplicarea prevederilor art. 71 alin. (5) C. pen.

Totodată, Secția a II-a penală a Curții de Apel București, prin sentința penală nr. 152/F din 1 aprilie 2011, în baza art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., cu referire la art. 445 C. proc. pen., a dispus anularea înscrisurilor falsificate, respectiv actul constitutiv și statutul Fundației E., respectiv încheierea de autentificare nr. 4520 din 6 noiembrie 2003 și încheierea de legalizare a semnăturii nr. 9313 din 5 noiembrie 2003 a Biroului notarului public P.C. Pentru a pronunța sentința penală mai sus arătată, prima instanță, analizând materialul probator administrat atât în cursul urmăririi penale, cât și al judecății, în raport cu exigențele art. 62 C. proc.

pen., a reținut următoarea situație de fapt: La data de 5 noiembrie 2003, respectiv la data de 6 noiembrie 2003, inculpata P.C., în calitate de notar public, a procedat la legalizarea declarației specimen de semnătură și la autentificarea, în lipsa părții vătămate R.G., a unei declarații cu privire la intrarea imobilului situat în București, strada P., ca aport în natură, în activul patrimonial al Fundației E. De asemenea, aceeași inculpată, prin încheierea nr. 4520 din 6 noiembrie 2003, a atestat, în mod nereal, că partea vătămată s-a prezentat la sediul biroului notarial, unde a consimțit la autentificare și a semnat declarația sus-menționată, în calitate de declarant.

Autentificarea a avut drept consecință pierderea de către partea vătămată R.G., fără știrea și consimțământul său, a dreptului de coproprietate asupra imobilului respectiv, dobândit în timpul căsătoriei cu inculpatul B.D., prin transferul imobilului în cauză în patrimoniul Fundației E. Acesta din urmă, atât în actul constitutiv și statutul Fundației E., adoptate la data de 15 septembrie 2003, cât și în cuprinsul actului adițional la statutul aceleiași fundații, semnat la data de 10 februarie 2004 și prezentat ulterior Direcției Venituri din cadrul Consiliului Local al Sectorului 3 București pentru rectificarea obligațiilor fiscale privind terenul situat în București, strada P., a menționat, în calitate de fondator unic, că activul patrimonial inițial al fundației se compune din acest imobil, deși coproprietara, partea vătămată R.G., nu și-a dat consimțământul în sensul scoaterii acestuia din masa bunurilor comune și al constituirii acestuia ca aport în natură la înființarea fundației respective.

Actul constitutiv și statutul fundației cu mențiunea falsă și declarația falsă autentificată la Biroul Notarului Public P.C. au fost ulterior folosite de către inculpatul B.D. la Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului - Direcția Juridică în vederea obținerii avizului necesar dobândirii personalității juridice, la Judecătoria Sectorului 3 București, în vederea înscrierii în Registrul Asociațiilor și Fundațiilor, la Administrația Finanțelor Publice Sector 3 București, în vederea înregistrării fiscale a fundației, precum și la Biroul de Carte Funciară de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București, în vederea intabulării dreptului de proprietate al fundației respective. În cauză au fost efectuate 3 rapoarte de expertiză criminalistică grafică, 2 în faza de urmărire penală și unul în faza cercetării judecătorești, având în final aceeași concluzie, în sensul că semnăturile de pe înscrisurile în litigiu nu au fost executate de către partea vătămată R.G.

Referitor la infracțiunea prevăzută în art. 290 C. pen., în speță, prima instanță a constatat că faptele inculpatului B.D., de a fi inserat atât în cuprinsul actului constitutiv, cât și în cel al statutului Fundației E. mențiunea necorespunzătoare adevărului, potrivit căreia activul patrimonial se compunea din aportul inițial în natură, constând în întregul imobil situat în București, strada P. și prezentarea acestor înscrisuri inculpatei P.C. în vederea autentificării, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată. Referitor la faptele inculpatului B.D.

de a fi folosit actul constitutiv și statutul Fundației E. în formă autentică, cunoscând că acestea cuprind mențiuni false, pentru obținerea avizului din 24 octombrie 2003, emis de către Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului - Direcția Juridică, în vederea dobândirii personalității juridice de către fundația respectivă, pentru înscrierea aceleiași fundații în Registrul Asociațiilor și Fundațiilor, ținut la grefa Judecătoriei Sector 3 București, pentru obținerea certificatului de înregistrare fiscală, emis la data de 16 ianuarie 2004 de Administrația Finanțelor Publice Sector 3 București, precum și intabularea în Cartea Funciară privind imobilul situat în București, strada P. a dreptului de proprietate al Fundației E., acestea întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de uz de fals prevăzută în art. 291 C. pen.

S-a arătat că susținerile apărării, potrivit cărora „infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută în art. 290 C. pen. include în conținutul ei și folosirea înscrisului falsificat, astfel că nu se poate reține, ca infracțiune distinctă, uzul de fals” nu sunt reale, deoarece, în speță, inculpatul B.D. a folosit în scopul producerii unei consecințe juridice un alt înscris (declarația părții vătămate autentificată prin încheierea nr. 4520 din 6 noiembrie 2003) decât cel pe care l-a falsificat personal (actul constitutiv și statutul Fundației E.); or, raționamentul invocat de apărare vizează exclusiv situația în care falsificarea și folosirea de către falsificator privește unul și același înscris.

S-a constatat că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 41 alin. (2) C. pen., având în vedere împrejurarea că este vorba de o infracțiune continuată, existența ei fiind argumentată prin faptul că, în momentul luării rezoluției infracționale, făptuitorul și-a reprezentat activitatea infracțională pe care urma să o desfășoare ulterior, în ansamblu, cel puțin în linii generale. Referitor la inculpata P.C., s-a reținut că faptele sale, prin care a procedat la falsificarea încheierii de autentificare nr. 4520 din 6 noiembrie 2003, respectiv a încheierii de legalizare a semnăturii nr. 9313 din 5 noiembrie 2003, cu prilejul întocmirii acestora, atestând în mod nereal că partea vătămată R.G. și-a dat consimțământul la autentificare și a semnat în fața sa declarațiile în cauză, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de fals intelectual prevăzută în art. 289 C. pen.

(2 fapte în concurs real). Obiectul juridic al infracțiunii îl constituie încrederea publică în realitatea și autenticitatea înscrisurilor oficiale întocmite de către un notar public, fiind indiscutabil că inculpata P.C., notar public, poate fi subiect activ calificat al acesteia infracțiuni, în același sens fiind și opinia instanței supreme. Cât privește fapta inculpatei P.C.

de a fi procedat la autentificarea declarației nr. 4520 din 6 noiembrie 2003 în lipsa părții vătămate R.G., cu încălcarea dispozițiilor art. 60 și art. 64 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale (potrivit cărora, în cadrul procedurii de autentificare a declarației, notarul are obligația de a lua în prealabil consimțământul ambelor părți și de a asista la semnarea înscrisului respectiv de către acestea) și, prin aceasta, de a vătăma interesele legale ale sus-numitei, prin pierderea dreptului de coproprietate asupra imobilului situat în București, strada P., acesta fiind scos din patrimoniul comun al foștilor soți fără consimțământul părții vătămate, s-a reținut că aceasta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art. 246 C. pen.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs, între alții, inculpatul B.D. Analizând cauza atât prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, sub toate aspectele, potrivit art. 386 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează: Așa cum rezultă din verificarea actelor dosarului, prima instanță, în baza evaluării proprii, juste, a probelor administrate în cursul urmăririi penale, a celor readministrate în condiții de oralitate, nemijlocire și contradictorialitate în etapa cercetării judecătorești și a celor administrate, cu respectarea dreptului la apărare al părților, în această fază procesuală, a reținut corect starea de fapt, vinovăția inculpaților și încadrarea juridică a faptelor comise de către aceștia și pentru care s-a dispus condamnarea lor.

Inculpatul B.D. a criticat hotărârea primei instanțe, în sensul că în ce privește infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată se impune achitarea sa, în conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen., deoarece, în cazul infracțiunii prevăzută în art. 290 C. pen., acțiunea de contrafacere sau alterare se realizează asupra materialității înscrisului însuși, a formei materiale, a scrierii ( instrumentum ) și nu asupra conținutului, a împrejurărilor și faptelor despre care trebuie să se facă proba ( negotium ); întrucât alterarea înseamnă modificarea materială a redactării textului înscrisului, prin adăugiri, transformări, înlocuiri ștergeri de cuvinte ș.a., rezultă că ambele modalități de realizare a infracțiunii, respectiv contrafacerea și alterarea, presupun necesitatea prezența unui înscris preexistent, a cărui materialitate să fie modificată în modurile arătate; astfel, în speță, inculpatul, cu ocazia redactării actului constitutiv și a statutului, a menționat la art. 5 și la art. 6 că activul patrimonial al Fundației se compune din apartamentul în natură constând în imobilul situat în București, strada P., fără să aibă, la acel moment, acordul expres al soției, care era coproprietar al imobilului, acordul urmând să fie obținut ulterior, iar în legătură cu acest aspect, instanța a reținut eronat că este vorba de o alterare a înscrisurilor prin inserarea unor mențiuni corespunzătoare, fără a ține seama că nu a existat un înscris preexistent, asupra căruia inculpatul să intervină, denaturând adevărul;

în sprijinul acestei teorii s-a invocat și decizia nr. 564 din 18 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele: Referitor la infracțiunea prevăzută în art. 290 C. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că falsul în înscrisuri sub semnătură privată este fapta persoanei care contraface, plăsmuiește, în tot sau în parte, ori alterează, modifică un astfel de înscris, pentru a obține, prin aceasta, o probă scrisă, neconformă cu realitatea. Falsificarea unui astfel de înscris înseamnă alterarea adevărului, operată asupra unui lucru, asupra unei chestiuni, care are legal însușiri probatorii. Obiectul material al infracțiunii prevăzute în art. 290 C. pen.

îl constituie înscrisul sub semnătură privată, contrafăcut sau alterat. Înscrisul falsificat constituie, în același timp, și produsul activității infracționale. Falsificarea unui înscris sub semnătură privată nu este posibilă fără preexistența unei stări de fapt sau de drept, stare în detrimentul căreia se creează o probă falsă, prin plăsmuirea sau alterarea unui înscris sub semnătură privată, căci în caz contrar, un înscris fals, care nu are nicio întrebuințare, care nu corespunde niciunei cerințe impuse de o stare de fapt, este un fals inutil și inofensiv, care nu cade sub incidența legii penale. Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că elementul material al infracțiunii prevăzute în art. 290 C. pen.

constă în acțiunea de falsificare prin vreunul din modurile arătate în art. 288 C. pen., adică prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod a unui înscris. În cazul alterării prin adăugire, inserare, apare ca necesară o contrafacere a scrierii, fiind vorba despre același scris, de mână sau dactilografiat, tehnoredactat, existând situații când, pentru a nu deveni suspect, datorită unor ștersături, modificări, adăugiri, falsificatorul preferă să contrafacă înscrisul în întregime. Totodată, contrafacerea scrierii înseamnă și o imitare prin reproducerea conținutului obișnuit al înscrisului falsificat (de exemplu, un act constitutiv al unei societăți ori fundații trebuie să conțină mențiunile obișnuite, reale ale unui astfel de înscris), fără o astfel de reproducere a conținutului înscrisul fals neputând avea aparența unui înscris adevărat.

Așadar, contrafacerea scrierii înseamnă și plăsmuirea, respectiv confecționarea unui înscris similar cu cel care trebuia să conțină mențiuni adevărate, deoarece o condiție a existenței infracțiunii prevăzute în art. 290 C. pen. este ca înscrisul falsificat să fie susceptibil de a produce consecințe juridice în cazul când ar fi folosit, cerință care este îndeplinită din moment ce înscrisul falsificat are doar aparent însușirile și conținutul unui înscris adevărat, ce ar putea, prin folosire, să producă aceleași efecte ca și acesta din urmă. Toate cele de mai sus se regăsesc comentate în literatura juridică de specialitate, semnificativă fiind lucrarea „Explicații teoretice ale Codului penal român” – vol. IV pag.

378, 379, 390 - 395, unde autorii V. Dongoroz și colaboratorii s-au exprimat în sensul celor pe care le-am expus. De asemenea, analizând dispozițiile art. 290 C. pen., în lucrarea „Codul penal comentat și adnotat” - partea specială vol. II, pag. 251, 252 și 276, autorii Teodor Vasiliu, George Antoniu, Vasile Papadopol ș.a. au reținut că acțiunea de falsificare poate îmbrăca fie forma contrafacerii scrierii ori a subscrierii, fie forma alterării în orice mod. A contraface înseamnă a reproduce ceva în mod fraudulos, a imita, a plăsmui, a ticlui, a alcătui ceva, atribuindu-i caracter de adevăr, de autenticitate. Făcând trimitere la dispozițiile art. 288 C. pen., autorii lucrării au arătat că, datorită specificului înscrisurilor oficiale de a fi confecționate prin folosirea unor mijloace de imprimare mecanică (n.n.

în prezent acest lucru este valabil și în privința înscrisurilor sub semnătură privată, care pe scară largă și în mod obișnuit sunt tehnoredactate), expresiei „contrafacerea scrierii” trebuie să i se acorde un sens mai larg, și anume acela de alcătuire, de plăsmuire a înscrisului, iar nu numai de imitare a scrierii manuscrise a conținutului său. S-a menționat în aceeași lucrare că Tribunalul Suprem, cu ocazia pronunțării deciziei de îndrumare nr. 1/1970, fiind chemat să se pronunțe asupra problemei dacă plăsmuirea în întregime a unui înscris cade sub incidența art. 288 C. pen., a dat o soluție afirmativă arătând că, în ce privește elementul material, contrafacerea poate fi totală, când autorul plăsmuiește înscrisul în întregime, sau parțială, acest din urmă mod de falsificare constând de cele mai multe ori în semnarea falsă a pretinsului emitent.

Prin urmare, față de cele mai sus precizate și coroborând probele cauzei în ceea ce îl privește pe inculpatul B.D., rezultă că, în cazul său, faptele de a întocmi la 15 septembrie 2003 actul constitutiv și statutul Fundației E., în cuprinsul cărora a menționat în fals că activul patrimonial al Fundației se compune din aportul inițial în natură reprezentat din imobilul situat în București, strada P., acte pe care le-a autentificat la 6 noiembrie 2003, în condițiile în care R.G., în calitate de coproprietar al imobilului menționat, nu cunoștea și nu-și dăduse acordul cu privire la intrarea bunului în activul patrimonial al Fundației, după care inculpatul a folosit ulterior actele în fața mai multor autorități publice, în vederea producerii de consecințe juridice (pentru dobândirea, în ce privește Fundația, a personalității juridice, pentru înregistrarea fiscală a acesteia, pentru intabularea dreptului de proprietate), se circumscriu elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 290 C. pen.

Cum la dosar nu există dovezi că R.G. și-ar fi exprimat acordul în sensul celor atestate neadevărat în cuprinsul actului constitutiv și al statutului Fundației, reiese fără tăgadă că inculpatul a plăsmuit în întregime actele arătate, creând aparența unor înscrisuri conforme cu realitatea, legea neimpunând condiția preexistenței, în cazul infracțiunii prevăzută în art. 290 C. pen., a unui înscris inițial adevărat, asupra căruia să intervină autorul, contrafăcându-l ori alterându-l în vreun fel.

În legătură cu infracțiunea prevăzută în art. 291 C. pen., se reține că prima instanță a constatat în mod corect că actele materiale care intră în conținutul acestei infracțiuni sunt cele referitoare la folosirea de către inculpat, în fața mai multor autorități publice, a declarației false autentificată nelegal de inculpata P.C., nefiind vorba despre actele materiale care intră, se absorb în conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute în art. 290 C. pen., respectiv folosirea de către inculpat a actului constitutiv și a statutului Fundației în fața acelorași autorități publice. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat împotriva sentinței nr. 152/F din 1 aprilie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală.

Notă: În urma republicării Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale în M. Of. nr. 732 din 18 octombrie 2011, dispozițiile art. 60 se regăsesc în art. 61, iar dispozițiile art. 64 se regăsesc în art. 65.