ÎCCJ, Secția penală

În baza art. 32 C. pen. rap. la art. 244 alin. (1), (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la înșelăciune. În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) și k) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public pe o perioadă de 3 ani de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri. În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și k) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, pe durata executării pedepsei principale. În baza art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (constând în falsificarea înscrisului intitulat "contract de împrumut" pretins încheiat cu persoana vătămată B.). În baza art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (constând în falsificarea înscrisului intitulat "întâmpinare" atribuit persoanei vătămate B.). În temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) rap. la art. 38 alin. (1) C. pen. și art. 45 alin. (1) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate pentru infracțiunile concurente în pedeapsa cea mai grea de 1 an și 6 luni închisoare, la care s-a adăugat sporul de 8 luni reprezentând o treime din totalul celorlalte pedepse, urmând ca în final inculpatul să execute pedeapsa de 2 ani și 2 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și k) C. pen. (de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale. În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și k) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 48 rap. la art. 32 rap. la art. 244 alin 1, 2 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul C. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la tentativă la înșelăciune. În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) și k) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, de a exercita profesia de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii (aceea de avocat) și de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public pe o perioadă de 3 ani de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri. În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) și k) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, de a exercita profesia de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii (aceea de avocat) și de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, pe durata executării pedepsei principale. În baza art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul C. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (constând în falsificarea înscrisului intitulat "contract de împrumut" pretins încheiat de inculpatul A. cu persoana vătămată B.). În baza art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul C. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (constând în falsificarea înscrisului intitulat "întâmpinare" atribuit persoanei vătămate B.). În baza art. 275 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul C. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri. În temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) rap. la art. 38 alin. (1) C. pen. și art. 45 alin. (1) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate pentru infracțiunile concurente în pedeapsa cea mai grea de 1 an și 6 luni închisoare, la care s-a adăugat sporul de 1 an reprezentând o treime din totalul celorlalte pedepse, urmând ca în final inculpatul să execute pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) și k) C. pen. (de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, de a exercita profesia de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunilor (aceea de avocat) și de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale. În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) și k) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, de a exercita profesia de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunilor (aceea de avocat) și de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 386 C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică a faptei pentru care inculpatul D. a fost trimis în judecată din infracțiunea prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen. în infracțiunea prev. de art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 290 alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 C. pen. În baza art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 290 alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul D. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată. În baza art. 71 C. pen. din 1969, s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. din 1969 (de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat), pe durata executării pedepsei principale. În baza art. 86 1 C. pen. din 1969 s-a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 ani, stabilit conform art. 86 2 C. pen. din 1969. În baza art. 86 3 alin. (1) C. pen. din 1969, s-a dispus ca pe durata termenului de încercare inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de probațiune București; b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență. În baza art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969 s-a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale. În baza art. 404 C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra cauzelor de revocare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, prevăzute de art. 86 4 C. pen. din 1969.

S-a luat act că persoana vătămată B. nu s-a constituit parte civilă în procesul penal. În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen. s-au desființat înscrisurile falsificate, intitulate "contract de împrumut" și "întâmpinare".

În temeiul art. 274 alin. (1) și (2) C. proc. pen. au fost obligați fiecare dintre inculpați la plata a câte 1.000 lei cheltuieli judiciare către stat. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele: în cursul lunii septembrie a anului 1995, cetățeanul italian B., persoană ce se pare că era implicată în traficul internațional de droguri, s-a aflat pentru scurtă vreme în România. În timpul șederii sale, ce a acoperit ultima decadă a lunii septembrie, cetățeanul italian a cumpărat un apartament în București, de la numiții E. și F. Acest fapt este atestat de contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului, autentificat de Notariatul se Stat al Sectorului 3 București. Este de remarcat că, la momentul autentificării contractului, B. și-a indicat ca adresă de domiciliu un hotel din stațiunea franceză La Grande Motte, departamentul Herault, în contract fiind însă menționat în mod eronat că această adresă ar fi în Italia, iar localitatea a fost trecută "La Grande Hotte" în loc de "La grande Morte". Trebuie de asemenea menționat că apartamentul cumpărat era unul nou, vânzătorii E. și F. intrând în posesia acestuia cu câteva zile înainte (conform procesului-verbal de predare-primire din data de 20 septembrie 1995), și nu avea toate finisajele făcute, astfel că nu era locuibil în starea în care era (conform declarației martorului G.). După cumpărarea apartamentului, B. a părăsit România și, după toate probabilitățile, nu a mai revenit niciodată în țara noastră. Din coroborarea informațiilor transmise de Interpol cu datele culese de martorul H. din presa italiană on-line ar rezulta că B., care în anul 1996 era urmărit în Italia pentru trafic internațional de droguri între America de Sud și Europa, fiind și arestat în Venezuela în același an, s-a stabilit ulterior în această țară sud-americană, sub o identitate falsă, respectiv cea a cetățeanului venezuelean I. În această țară, în luna aprilie 2012, B. și-ar fi ucis un partener de afaceri (cetățeanul francez J.), astfel că, fiind căutat de autoritățile venezuelene pentru această faptă, a fugit în Italia, unde a fost arestat, în urma cererii de extrădare adresate de Venezuela, la data de 04 septembrie 2012. Întrucât documentele necesare extrădării (care oricum nu ar fi putut fi încuviințată, dată fiind cetățenia italiană a persoanei solicitate) nu au fost transmise de către autoritățile venezuelene, la data de 25 martie 2013 B. a fost eliberat din arestul autorităților italiene, ulterior acestui moment nemaicunoscându-se localizarea sa. În orice caz, ceea ce este de reținut este faptul că, de la momentul achiziției apartamentului în anul 1995, B. nu s-a mai interesat niciodată de bunul său, neexercitând niciun act sau fapt, personal sau prin intermediar, cu privire la acesta. Astfel, mai întâi, transferul de proprietate asupra apartamentului nu a fost înregistrat la organele fiscale și cumpărătorul nu a plătit nicio sumă cu titlu de impozit. Apartamentul a rămas înregistrat la rolul fiscal al vânzătorilor E. și F., iar la nivelul anului 2013 erau restante debite cu titlu de impozit în cuantum de 3.124,60 lei, aferente anilor 2005 - 2012. De asemenea, pentru apartamentul menționat nu au fost achitate niciodată cheltuielile de întreținere datorate asociației de proprietari, până în anul 2013 adunându-se restanțe în cuantum de aproximativ 30.000 lei, pentru care asociația a introdus mai multe acțiuni succesive în justiție, solicitând obligarea lui B. (citat la adresa apartamentului) la plata acestor restanțe. Tot astfel, după momentul achiziției apartamentului B. nu a fost văzut niciodată la imobil, după cum rezultă din declarația martorului G., care locuiește într-un apartament alăturat celui cu nr. 64, dar și din cea a portarului imobilului, K., audiat în cursul urmăririi penale, care a arătat că deși lucrează de 7 ani ca portar al blocului, nu a văzut și nu a auzit niciodată ca un cetățean italian pe nume B. să locuiască în apartamentul 64. Apartamentul a rămas nelocuit din anul 1995 și până în anul 2012, iar în luna ianuarie a anului 2006, după cum rezultă din declarația martorului G. și din cuprinsul Sentinței civile nr. 10921 din 25 noiembrie 2008 a Judecătoriei Sectorului 3 București, din cauză că ferestrele apartamentului nr. 64 rămăseseră deschise încă din anul 1995, s-au spart caloriferele din apartamentul lui B., producându-se o inundație în urma căreia apa s-a scurs și în apartamentul de la etajul inferior, aparținând numitei L., unde a provocat diverse daune. Întrucât proprietarul apartamentului era de negăsit, administrația blocului a fost nevoită să spargă ușa apartamentului cu nr. 64 pentru a remedia avaria și a opri inundația. În urma acestui fapt administrația a înlocuit broasca ușii de acces în apartament, iar cheile au rămas la administratorul blocului, respectiv martorul G., până în anul 2012. Proprietara apartamentului de la etajul inferior, L., l-a acționat în instanță pe B., ca proprietar al apartamentului cu nr. 64, pentru repararea pagubelor suferite în urma inundației din ianuarie 2006, iar prin Sentința civilă nr. 10921 din 25 noiembrie 2008 a Judecătoriei Sectorului 3 B. a fost obligat la plata sumei de 11.136 lei reprezentând contravaloarea reparațiilor efectuate pentru remedierea stricăciunilor produse la apartamentul reclamantei și la 6.562,86 lei cheltuieli de judecată. În cursul acestui proces, pârâtul B. a fost menționat ca având domiciliul la adresa greșită cu care figura în contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului din anul 1995 ("Italia") și, cu toate că nu rezultă unde anume a fost citat, în mod evident nu s-a prezentat la proces. Pentru recuperarea creanței sale, L. a demarat în anul 2011 o procedură de executare silită, formulând în acest sens o cerere adresată executorului judecătoresc M., la data de 22 noiembrie 2011. În cadrul executării silite - debitorul neputând fi în mod evident executat în alt mod întrucât era de negăsit - executorul a scos la vânzare silită apartamentul nr. 64, la data de 26 septembrie 2012 fiind publicată în Registrul Electronic de Publicitate a Vânzării Bunurilor Supuse Executării Silite publicația de vânzare a apartamentului. Licitația publică pentru vânzarea apartamentului a avut loc la data de 30 octombrie 2012, iar în urma acesteia a fost declarat adjudecatar, la prețul de 400.000 lei, numitul H. Cu procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc în care se consemna rezultatul licitației, H. s-a prezentat la apartament, fiind însoțit de alte 3 - 4 persoane de sex masculin, și i-a cerut administratorului imobilului, martorul G., cheile de la ușa de acces în apartament, întrucât martorului i s-a părut că cei care îi cereau cheile erau "suspecți" și pentru că avea dubii cu privire la faptul că procesul-verbal ce consemna rezultatul licitație îi conferea lui H. vreun drept de a pătrunde în apartament, în lipsa unui act de adjudecare, martorul a apelat la organele de poliție, iar după sosirea acestora a înmânat în cele din urmă cheile apartamentului către H. (aceste aspecte rezultă din declarațiile martorului G. și din cele ale agenților de poliție care s-au prezentat la apartament în urma apelului la 112 făcut de martor). La data de 31 octombrie 2012 inculpatul A., în calitate de reclamant, reprezentat prin inculpatul C., în calitate de avocat, a introdus la Judecătoria Lehliu-Gară o acțiune civilă prin care solicita obligarea pârâtului B. să-i restituie suma de 100.000 euro pe care pretindea că i-o împrumutase acestuia la data de 20 noiembrie 2009. În acest sens inculpatul A. se prevala de un contract de împrumut sub semnătură privată, datat 20 noiembrie 2009, depus la dosarul civil drept probă, în copie certificată pentru conformitate cu originalul de către avocatul C., ce atesta împrejurarea că la data menționată A. l-ar fi împrumutat pe B. cu suma de 100.000 euro, termenul de restituire a împrumutului fiind 01 iulie 2012. Contractul de împrumut era semnat de ambele părți, precum și, în calitate de martor, de inculpatul D. În cererea de chemare în judecată formulată de A. ca reclamant și de C. ca avocat al acestuia era indicată ca domiciliu al pârâtului B. adresa greșită din contractul de vânzare-cumpărare prin care B. dobândise apartamentul în anul 1995 (contract pe care inculpații l-au și depus la dosarul civil), respectiv adresa din "Italia". De asemenea, inculpații au indicat că pârâtul își avea reședința în România la adresa apartamentului pe care îl deținea, aspect care în mod evident nu era real, B. nelocuind niciodată la acea adresă. Cauza civilă a primit primul termen de judecată la data de 03 decembrie 2012, iar la data de 26 noiembrie 2012 la dosar a fost depusă o întâmpinare din partea pârâtului B., prin care acesta recunoștea datoria pe care o avea față de inculpatul A., arătând că într-adevăr a împrumutat de la A. suma de 100.000 euro pentru a-și "relansa afacerile în domeniul construcțiilor", afaceri care însă au mers prost, astfel că se află în imposibilitate de a restitui împrumutul, în finalul întâmpinării pârâtul menționa că nu se va prezenta în fața instanței deoarece "îi este rușine de domnul A. și nu poate să dea ochii cu el". Curtea a constatat că atât contractul de împrumut pe care inculpatul A. își întemeia pretențiile cât și întâmpinarea atribuită lui B. sunt în mod evident false. Acest fapt rezultă cu certitudine atât din raportul de constatare tehnico-științifică grafică efectuat în cauză, care concluzionează că semnăturile atribuite lui B. de pe contractul de împrumut și de pe întâmpinare (care sunt în rest tehnoredactate) nu au fost executate de acesta, dar și, cu aceeași siguranță, din circumstanțele cauzei. Astfel, B. nu putea încheia un contract de împrumut cu A. în anul 2009, pentru a-și "relansa afacerile în domeniul construcțiilor", deoarece la momentul respectiv se afla cel mai probabil în Venezuela, nu avea niciun fel de afaceri imobiliare în România și nu s-a întâlnit niciodată cu inculpatul A. Tot astfel, la momentul depunerii întâmpinării în dosarul Judecătoriei Lehliu Gară, respectiv data de 26 noiembrie 2012, B. se afla într-un penitenciar din Italia în vederea soluționării cererii de extrădare către Venezuela, fiind deținut în perioada 04 septembrie 2012 - 25 martie 2013, după cum rezultă din relațiile oferite de Interpol Roma. Neverosimilitatea susținerii inculpatului A. cum că l-ar fi împrumutat pe B. cu suma de 100.000 euro rezultă și din aceea că inculpatul nu apare să fi avut vreodată starea materială care să-i permită astfel de acte de generozitate. În acest sens este de observat că în anul 2011 inculpatul a ajuns să-și piardă apartamentul în care locuia din orașul Fundulea, fiind executat silit pentru o datorie rezultată dintr-un credit bancar contractat în anul 2008, în cuantum de 25.000 lei, precum și pentru un împrumut de 7.500 euro contractat cu o persoană fizică în anul 2011. Astfel, în prezent locuiește împreună cu familia într-o cameră dintr-un cămin de nefamiliști din orașul Fundulea. Or, este mai mult decât neverosimil ca o persoană care a avut nevoie să se împrumute 25.000 lei de la o bancă în anul 2008, credit pe care n-a fost capabil să-l restituie, să fie în același timp în măsură să acorde un împrumut de 100.000 euro, fără dobândă sau vreo garanție, unei alte persoane, indiferent de natura relațiilor dintre cele două persoane. De altfel, inculpatul nu a explicat în niciun fel împrejurările în care a ajuns să-l cunoască pe B. și să-i acorde împrumutul pretins, în cursul procesului penal optând pentru exercitarea dreptului la tăcere, fără îndoială unul dintre motivele acestei atitudini fiind acela că s-ar fi aflat în imposibilitate să prezinte o variantă plauzibilă a împrejurărilor menționate. Referitor la circumstanțele falsificării celor două înscrisuri (contractul de împrumut și întâmpinarea), Curtea a reținut mai întâi că toți trei inculpații A., C. și D. sunt persoane din anturajul numitului H., persoană implicată în afaceri imobiliare, constând între altele în achiziția de imobile supuse executării silite, la licitație publică, urmată de revânzare la un preț mai mare. Astfel, după cum rezultă inclusiv din declarațiile inculpaților, C. este avocatul care îl asistă pe H. în diferitele afaceri ale acestuia încă din anul 2011, iar D., la fel, un apropiat al acestuia, persoană pe care o folosește uneori, împreună cu fiul numitului A., respectiv A., la licitații publice, pentru a fi îndeplinită cerință de minim doi licitatori, după care lui sau altor persoane interesate, din anturajul lor, le cesionează dreptul câștigat la licitație, adjudecatari devenind aceștia din urmă. Fără îndoială în contextul relației lor cu H. au aflat inculpații despre existența apartamentului, pe care proprietarul său practic îl abandonase. Astfel, H. a participat la licitația publică în cadrul căreia executorul judecătoresc M. a scos la vânzare apartamentul lui B. la data de 30 octombrie 2012, pe care a și câștigat-o. Tot prin intermediul lui H. inculpații trebuie să fi intrat și în posesia contractului de vânzare-cumpărare prin care B. dobândise apartamentul în anul 1995, singurul înscris care atesta existența persoanei vătămate ca proprietar al apartamentului. În acest context este de observat că deși logica evenimentelor conduce la ideea implicării lui H. în comiterea faptelor deduse judecății, în cauză nu au putut fi administrate probe care să dovedească participația acestuia la activitatea infracțională, în condițiile în care cei trei inculpați trimiși în judecată au refuzat să coopereze cu organele judiciare și au adoptat o poziție procesuală nesinceră. Revenind la faptele cauzei, se reține că înscrisul (contractul de vânzare-cumpărare din 1995) obținut de inculpați din dosarul de executare silită, prin intermediul lui H., a fost depus de aceștia atașat cererii de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Lehliu Gară a doua zi (31 octombrie 2012) după câștigarea licitației de către H. Scopul urmărit de inculpați prin introducerea acțiunii la Judecătoria Lehliu Gară a fost fără îndoială acela de a-și constitui un titlu executoriu pentru o pretinsă creanță pe care ar fi avut-o inculpatul A. asupra lui B., cu care să intervină în executarea silită desfășurată de executorul M. și să obțină pentru ei cea mai mare parte a prețului rezultat în urma vânzării silite a apartamentului lui B. În acest scop, la data de 23 noiembrie 2012 inculpatul A., prin avocatul său inculpatul C., a solicitat și obținut un certificat de grefă privind acțiunea sa introdusă pentru restituirea pretinsului împrumut, certificat pe care l-a depus la Dosarul de executare silită nr. x/2011 al BEJ M., manifestându-și astfel intenția de a participa la executarea silită împotriva lui B. Demersul inculpaților ar fi avut, mai mult decât probabil, câștig de cauză, dacă nu ar fi intervenit organele de urmărire penală, ca urmare a denunțului făcut la data de 28 februarie 2013 de Asociația de Proprietari, prin administratorul G. În acest context este de observat că, pentru a asigura efectuarea procedurii de citare, inculpații au indicat drept adresă de reședință a lui B. pe cea a apartamentului, astfel că sentința pronunțată de Judecătoria Lehliu Gară la data de 03 decembrie 2012 a fost comunicată prin afișare pe ușa apartamentului nr. 64, unde a putut fi văzută de martorul G. Acesta și-a dat seama că, în mod evident, pretinsa datorie a lui B., care nu mai fusese văzut în România din 1995, față de A. este rezultatul unui fals, inculpații urmărind să-și însușească prețul rezultat în urma vânzării apartamentului, împrejurare pe care a coroborat-o cu caracterul "suspect" al modalității în care H. a intrat în posesia apartamentului nr. 64. Astfel, în denunțul înregistrat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București martorul a menționat că "cei doi [inculpații A. și C.] fac parte dintr-o rețea de samsari imobiliari, care, cunoscând că împotriva debitorului B. a fost începută executarea silită în cadrul dosarului de executare la BEJ M., au plastografiat semnătura presupusului debitor spre a prelua prin interpuși, pentru grupul infracțional din care fac parte, imobilul proprietatea lui B. asupra căruia se realizează executarea silită". Urmare a denunțului formulat de martor și a actelor premergătoare efectuate, la data de 29 iulie 2013 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a început urmărirea penală împotriva celor trei inculpați, iar la data de 24 iulie 2013, Parchetul a adus la cunoștință executorului judecătoresc M. existența cercetărilor penale, cu mențiunea ca orice formă de executare ce s-ar încerca de către creditorul A. să fie comunicată Parchetului. De asemenea la data de 13 septembrie 2013 Parchetul a solicitat Curții de Apel București înaintarea în original a Dosarului civil nr. x/249/2012 (dosarul Judecătoriei Lehliu Gară, aflat la acel moment în faza recursului), ceea ce a zădărnicit încercările inculpaților de a obține învestirea cu formulă executorie a sentinței pronunțate de Judecătoria Lehliu Gară, pentru a o putea pune în executare silită. Este de menționat că la data de 03 decembrie 2012 Judecătoria Lehliu Gară admisese acțiunea civilă introdusă de A. și îl obligase pe pârâtul B. să îi plătească suma de 100.000 euro reprezentând împrumutul pretins acordat în anul 2009, bazându-și soluția pe cele două înscrisuri false, respectiv contractul de împrumut și întâmpinarea prin care pretinsul debitor recunoștea datoria. Împotriva acestei sentințe a formulat apel, iar mai apoi recurs, Asociația de Proprietari, și cu toate că aceste căi de atac nu puteau fi eficiente în sensul desființării sentinței primei instanțe, fiind formulate de o persoană ce nu era parte în dosar, au avut însă darul de a întârzia eforturile infracționale ale inculpaților, care nu au putut obține învestirea cu formulă executorie a sentinței din cauză că aceasta nu era definitivă și ulterior din cauza lipsei dosarului de la prima instanță. Referitor la autorii falsurilor ce vizează cele două înscrisuri (contractul de împrumut și întâmpinarea), se reține că aceștia sunt inculpații A. și C. Astfel, în ce privește contractul de împrumut, unul dintre autorii falsului este fără îndoială inculpatul A., în condițiile în care este vorba de un act juridic bilateral, al cărui beneficiar este inculpatul, nefiind de conceput ca o parte dintr-un act juridic bilateral sau multilateral, materializat într-un înscris dovedit ca fals și care poartă semnătura sa, să nu fie reținut ca autor al falsului. Prin semnarea, în calitate de parte, a unui înscris ce reprezintă instrumentam probationes pentru un contract, făptuitorul atestă realitatea contractului, iar dacă se dovedește că acest contract în realitate nu a existat, făptuitorul va fi coautor al falsului, chiar dacă înscrisul a fost conceput și redactat de o altă persoană. În ce-l privește pe inculpatul C., și în sarcina acestuia s-a reținut coautoratul la falsificarea ambelor înscrisuri, atât a contractului de împrumut cât și a întâmpinării. Se observă că participația acestuia e dovedită pe deplin și în mod neechivoc mai întâi în ce privește întâmpinarea depusă la dosarul Judecătoriei Lehliu Gara în numele persoanei vătămate B., despre care a rezultat din probele administrate în cauză că a fost expediată de la biroul de avocatură în cadrul căruia inculpatul C. își desfășoară activitatea. Astfel, pe plicul în care a fost trimisă întâmpinarea se regăsește scrisul martorei N., secretara biroului de avocatură cu care colaborează inculpatul, lucru atestat atât de raportul de constatare tehnico-științifică grafică, cât și de declarațiile martorei, care și-a recunoscut scrisul. Aceasta a mai arătat că se ocupă de expedierea corespondenței pentru avocații ce lucrează în cadrul societății de avocați S.P.R.L. O. și, cu toate că nu își amintește cine anume i-a înmânat întâmpinarea pe care a expediat-o la Judecătoria Lehliu Gară, persoana respectivă nu putea fi decât unul dintre avocații din cadrul S.P.R.L. O. (sau care colaborează cu societatea), între care și inculpatul C. A mai precizat că nu primea corespondență pentru a fi expediată direct de la clienți, ci numai prin intermediul avocaților, iar pe inculpatul A. nu l-a cunoscut în calitate de client al biroului de avocatură. În condițiile în care din nicio probă nu a rezultat că inculpatul A. ar fi avut vreo relație de orice fel cu vreun alt angajat al biroului de avocatură, este evident că doar inculpatul C. putea și avea interesul să înmâneze martorei întâmpinarea atribuită lui B., pentru a fi expediată la Judecătoria Lehliu Gară. Fiind dovedită participarea inculpatului C. la activitatea infracțională, în sarcina acestuia s-a reținut și coautoratul la falsificarea contractului de împrumut. Astfel, toate faptele și circumstanțele cauzei induc concluzia că inculpații A. și C. au conceput, încă din momentul în care au aflat de existența apartamentului, al cărui proprietar era dispărut, un plan elaborat având ca finalitate obținerea celei mai mari părți din suma rezultată în urma vânzării silite a apartamentului. Acest plan presupunea mai întâi obținerea, în mod fraudulos, a unei creanțe asupra lui B., prin intermediul unei instanțe de judecată, urmată de valorificarea acelei creanțe în cadrul procedurii de executare silită declanșate deja în dosarul BEJ M. În acest context este mai mult decât neverosimilă ipoteza că inculpatul C. nu ar fi participat la falsificarea contractului de împrumut și nu ar fi cunoscut dintru început caracterul fals al acestuia, dar că ar fi aderat ulterior la activitatea infracțională începută de inculpatul A., participând la falsificarea întâmpinării. Această ipoteză este incompatibilă cu coerența evenimentelor descrise mai sus, ce indică în mod neîndoielnic un plan elaborat și bine pus la punct, la a cărui concepere inculpatul C. trebuie să fi participat, în calitatea sa de specialist în domeniul juridic. Este astfel de observat că executarea planului infracțional presupunea îndeplinirea unor acte și proceduri cu caracter eminamente juridic: conceperea unui contract fals, formularea unei cereri de chemare în judecată, depunerea unei întâmpinări atribuite pârâtului prin care acesta recunoștea datoria, îndeplinirea altor acte necesare finalizării procesului și obținerii hotărârii definitive și executorii ce consfințea creanța fictivă, intervenția în cadrul procedurii de executare silită declanșate deja în dosarul BEJ M., orice alte acte care ar fi trebuit îndeplinite, în calitate de creditor intervenient, în dosarul de executare silită. Trebuie avute în vedere și aspectele învederate de Parchet, referitoare la inserarea în contractul de împrumut a unor clauze a căror necesitate numai un specialist în drept ar fi putut să o anticipeze, cum este cea referitoare la alegerea de competență, în caz de litigiu, în favoarea instanței de la domiciliul creditorului. Deși este adevărat că, după cum s-a susținut în apărarea inculpatului C., în prezent sunt disponibile pe internet numeroase modele de contracte de orice fel, astfel încât și o persoană fără pregătire juridică poate să redacteze un contract de împrumut, este totuși mai mult decât improbabil că inculpatul A. ar fi putut să falsifice singur contractul de împrumut, dar și să conceapă singur planul infracțional în cadrul căruia înscrisul falsificat urma să fie folosit. În acest sens este de observat că inculpatul A. pare a fi mai degrabă o persoană rudimentară, dacă se au în vedere nivelul său de educație (studii medii), antecedența penală alcătuită din multiple fapte de lovire sau alte violențe ori vătămare corporală pentru care a primit sancțiuni cu caracter administrativ (conform fișei de cazier) sau limbajul deosebit de vulgar și violent reliefat de una din transcrierile interceptărilor convorbirilor telefonice efectuate în cauză. Față de cele de mai sus, s-a reținut participația ambilor inculpați A. și C., sub forma coautoratului, la falsificarea atât a contractului de împrumut, cât și a întâmpinării, cei doi inculpați acționând împreună pentru executarea planului infracțional având ca scop intrarea în posesia sumei de bani rezultate din vânzarea apartamentului lui B. De asemenea, prin folosirea celor două înscrisuri false, inculpații A. și C. au indus în eroare instanța de judecată, obținând, în urma admiterii acțiunii formulate de inculpatul A. în calitate de reclamant, o hotărâre judecătorească prin care se recunoștea în favoarea acestuia o creanță (ce în realitate nu exista) împotriva persoanei vătămate B., hotărârea judecătorească urmând a fi folosită ulterior pentru a intra în posesia celei mai mari părți a prețului rezultat din vânzarea silită a apartamentului persoanei vătămate. Inculpații nu au reușit însă să-și ducă la îndeplinire întreg planul infracțional, procedura de executare silită, respectiv distribuirea prețului, fiind suspendată în urma anchetei penale declanșate de Parchet. În ce-l privește pe inculpatul C., se mai reține că la data de 27 martie 2013 acesta a sustras din Dosarul nr. x/249/2012 al Tribunalului Călărași, având ca obiect apelul declarat împotriva Sentinței nr. 1005 din 03 decembrie 2012 a Judecătoriei Lehliu Gară, două înscrisuri, respectiv împuternicirea avocațială dată inculpatului pentru apel și copia acesteia, aflate la dosarul Tribunalului Călărași. În acest sens se constată că, urmare a denunțului formulat de Asociația de proprietari, în interesul cercetărilor, procurorul de caz a solicitat Tribunalului Călărași, la data de 21 martie 2013, înaintarea Dosarului nr. x/249/2012, care a fost copiat și au fost ridicate din acesta înscrisurile presupus falsificate, precum și alte înscrisuri, ce au fost înlocuite cu copii. Dosarul a fost restituit Tribunalului Călărași la data de 27 martie 2013, iar printr-o adresă din 01 aprilie 2013, înregistrată la Parchet la 04 aprilie 2013, Tribunalul Călărași a informat Parchetul că, în afară de înscrisurile ridicate conform procesului-verbal din 22 martie 2013, din dosarul de apel lipsesc filele nr. 25 și 28. Întrucât dosarul civil fusese fotocopiat în întregime de Parchet, s-a putut stabili că cele două file dispărute din dosarul de apel erau reprezentate de împuternicirea avocațială dată pentru apel de către reclamantul A. avocaților din cadrul SPRL O. (între care și inculpatul C., care a asigurat în concret asistența juridică), precum și copia acesteia. În urma verificărilor efectuate, s-a constatat că Dosarul nr. x/249/2012 a fost solicitat și primit pentru studiu, în arhiva Tribunalului Călărași, de către inculpatul C., la data de 27 martie 2013, după cum reiese din registrul de evidență a dosarelor date spre studiu, ținut de Tribunalul Călărași. Rezultă astfel că singura persoană care a avut atât posibilitatea cât și interesul să sustragă din dosar împuternicirea avocațială aflată la dosarul Tribunalului Călărași este inculpatul C. Interesul inculpatului de a sustrage înscrisul menționat rezultă din aceea că pe împuternicire se afla scrisul martorei N., respectiv același scris cu cel regăsit pe plicul în care fusese expediată întâmpinarea falsificată, atribuită lui B. Cum acea împuternicire permitea stabilirea legăturii dintre inculpat și întâmpinarea falsificată, dovedind că aceasta din urmă emana de la societatea de avocatură în care își desfășura activitatea, inculpatul C. a sustras cele două file din dosarul Tribunalului Călărași, în încercarea de a acoperi urmele participării sale la activitatea infracțională. În ce-l privește pe inculpatul D., s-a reținut că acesta a semnat în calitate de martor contractul de împrumut pretins încheiat între A. și B., dovedit a fi fals. Deși inculpatul a recunoscut că nu a participat la încheierea vreunui contract de împrumut între A. și B. și nici nu a asistat la remiterea vreunei sume de bani de către inculpatul A. către persoana vătămată, pe care de altfel nu a cunoscut-o niciodată, a pretins că a semnat cu bună-credință înscrisul în cauză, la solicitarea lui A., în care a avut deplină încredere că actul pe care îi cere să-l semneze reflectă adevărul. Lăsând la o parte că simpla semnare, în calitate de martor, a unui contract la a cărui încheiere nu a participat reprezintă atestarea unui fals, s-a reținut că apărările inculpatului în sensul că nu a cunoscut caracterul fals al contractului atunci când l-a semnat sunt vădit nesincere. Nicio persoană cu un minim discernământ (iar inculpatul este absolvent de studii superioare) nu ar putea considera verosimilă ipoteza că cineva care locuiește într-o cameră dintr-un cămin de nefamiliști ar putea împrumuta pe un terț cu suma de 100.000 euro și nu ar semna ca martor un act care să ateste o asemenea împrejurare fără să pună nicio întrebare. Dimpotrivă, actele dosarului probează faptul că inculpatul D. a participat pe deplin conștient la planul infracțional, fiind totodată dispus să aibă o contribuție mult mai consistentă, în condițiile în care a fost propus ca martor de către ceilalți doi inculpați în Dosarul civil nr. x/249/2012 și a fost prezent la Judecătoria Lehliu Gară, la data de 03 decembrie 2012, când s-a judecat cauza în primă instanță și s-a pronunțat Sentința nr. 1005, fiind pregătit să săvârșească infracțiunile de mărturie mincinoasă și complicitate la înșelăciune, prin declararea că a fost într-adevăr martor la încheierea contractului de împrumut dintre A. și D. Instanța a respins însă proba cu audierea martorului D., propusă de avocatul C., considerând-o superfluă față de existența la dosar a contractului de împrumut și a întâmpinării pârâtului, prin care acesta recunoștea datoria. Susținerile inculpatului că ar fi urmat să declare adevărul cu ocazia audierii sale ca martor, respectiv că în realitate n-a fost de față la încheierea contractului de împrumut, pe care l-a semnat în vara anului 2012 la solicitarea inculpatului A., pe bază de încredere, precum și că ar fi adus la cunoștința celorlalți doi inculpați că urma să declare adevărul, iar aceștia nu ar fi avut nimic împotrivă, sunt pur și simplu puerile. Astfel, este de neconceput ca inculpații D. și C. să-și fi conceput într-un mod atât de stupid strategia de obținere a unei hotărâri judecătorești pentru creanța fictivă încât să propună ca probă audierea unui martor care să le saboteze această strategie, declarând că în realitate el nu a fost prezent la încheierea vreunui contract de împrumut și că a atestat în mod fals această împrejurare. La fel de absurdă este și pretenția inculpatului D. de a convinge instanța că urma să recunoască în fața Judecătoriei Lehliu Gară săvârșirea unei infracțiuni, și aceasta fără nicio rațiune imaginabilă, în condițiile în care prin declarația sa ar fi sabotat și planul infracțional al celorlalți doi coinculpați. Referitor la încadrarea juridică a faptelor comise se inculpați, Curtea a reținut următoarele: Faptele inculpaților A. și C., care, în a doua jumătate a anului 2012, împreună au conceput și întocmit două înscrisuri false, contrafăcute - contractul de împrumut pretins încheiat între A. și B. și respectiv întâmpinarea prin care B. ar fi recunoscut datoria față de A. - pe care ulterior le-au folosit în cadrul acțiunii civile introduse la Judecătoria Lehliu Gară, constituie două infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzute de art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen., ce au fost reținute în sarcina ambilor inculpați, în coautorat. Sub acest aspect, Curtea nu a reținut apărările inculpaților, circumscrise ideii că faptele de fals în înscrisuri sub semnătură privată imputate nu ar fi tipice, deoarece potrivit legii în vigoare la data comiterii lor, acțiunea de a plăsmui în întregime un înscris sub semnătură privată, în care se atestă fapte sau împrejurări nereale, nu ar fi incriminate prin dispozițiile art. 290 C. pen. din 1969, care ar viza doar acțiunile de contrafacere a scrierii sau subscrierii unui înscris preexistent ori alterarea lui în alt mod. Astfel, deși textul art. 290 C. pen. din 1969, în care se face trimitere la modalitățile de falsificare prevăzute la art. 288 C. pen. din 1969 privind falsul material în înscrisuri oficiale, suferea de o anumită imprecizie, ce a permis și interpretări în sensul că plăsmuirea în întregime a unui înscris sub semnătură privată, în care se atestă fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, nu constituie infracțiune, deoarece art. 290 C. pen. din 1969 nu sancționa și "falsul intelectual sub semnătură privată", majoritatea soluțiilor din practica judiciară au fost în sensul sancționării faptelor de plăsmuire a înscrisurilor sub semnătură privată. Astfel, încă din anul 1970, prin Decizia de îndrumare nr. 1 a Plenului Tribunalului Suprem (ce se referă la falsul material în înscrisuri oficiale prev. de art. 288 C. pen. din 1969, dar este aplicabilă, mutatis mutandis, și falsului în înscrisuri sub semnătură privată, având în vedere că art. 290 trimite, în ce privește modalitățile de falsificare a înscrisului, la art. 288), s-a stabilit că prin contrafacerea scrierii se înțelege și plăsmuirea în întregime a unui înscris, iar noțiunea de falsificare trebuie înțeleasă nu numai în sensul de denaturare a unui înscris preexistent, adevărat, ci și în sensul de înscris imitat, alcătuit fraudulos, plăsmuit, neadevărat, contrafăcut. În același sens s-a decis și în practica recentă a instanței supreme, dezvoltată în legătură cu aplicarea art. 290 C. pen. de la 1969. Astfel, într-o speță s-a reținut că "falsul în înscrisuri sub semnătură privată este fapta persoanei care contraface, plăsmuiește, în tot sau în parte, ori alterează, modifică un astfel de înscris, pentru a obține, prin aceasta, o probă scrisă, neconformă cu realitatea", decizându-se că fapta de a întocmi un act constitutiv și un statut al unei fundații, în care s-a menționat fals că activul patrimonial al fundației se compune din aportul inițial în natură reprezentat de un imobil, în condițiile în care coproprietarul imobilului nu cunoștea și nu-și dăduse acordul cu privire la intrarea bunului în activul patrimonial al fundației, urmată de folosirea ulterioară a actelor în fața mai multor autorități publice, în vederea producerii de consecințe juridice, constituie infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Decizia nr. 2696 din 12 iulie 2011, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2009). Într-o altă speță, tot recentă, s-a ajuns la aceeași soluție, respectiv că fapta de a iniția și participa nemijlocit la întocmirea frauduloasă a două antecontracte de vânzare-cumpărare mistificate prin adăugarea unor mențiuni necorespunzătoare adevărului sub aspectul conținutului, voinței reale a părților și a datei întocmirii acestora, precum și folosirea ulterioară a înscrisurilor, constituie infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, motivându-se însă că acțiunea infracțională a constat în alterarea înscrisului, alterare ce poate consta, ca și în cazul unui înscris oficial, în denaturarea conținutului unui înscris adevărat, prin atestarea unor împrejurări necorespunzătoare adevărului (Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, Decizia nr. 156 din 4 iunie 2013, pronunțată în Dosarul nr. x/1/2013). În speță există și o contrafacere a subscrierii celor două înscrisuri sub semnătură privată, respectiv a semnăturii atribuite lui B. din cuprinsul acestora, care în mod evident nu a fost executată de persoana vătămată (fapt atestat și de constatarea tehnico-științifică grafică). Instanța nu a reținut însă falsificarea semnăturii lui B. în sarcina vreunuia dintre inculpați, deoarece nu se poate stabili care anume dintre aceștia a imitat semnătura persoanei vătămate, putând fi vorba de oricare dintre cei trei inculpați, dar și de o terță persoană a cărei participație nu a putut fi stabilită (cum ar fi numitul H., în legătură cu care au existat indicii că a participat la planul infracțional). Aspectul menționat este însă subsidiar, fiind suficient să se constate, în ce privește existența infracțiunilor de fals reținute în sarcina inculpaților, că aceștia au contrafăcut conținutul celor două înscrisuri. De asemenea, instanța a reținut că fapta inculpatului A. de a introduce acțiune civilă la Judecătoria Lehliu-Gară, înregistrată sub nr. x/249/2012, inducând în eroare instanța, prin prezentarea unor situații juridice false, susținute de înscrisuri falsificate, pentru a obține o hotărâre judecătorească prin care să i se constate un drept de creanță în contradictoriu și în dauna persoanei vătămate, B., pârât în cauza civilă, sentință ce a rămas definitivă și nu a fost pusă în executare datorită intervenției organelor de urmărire penală, constituie infracțiunea de tentativă la înșelăciune, prev. de art. 32 C. pen. raportat la art. 244 alin. (1), (2) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen. Corelativ, fapta inculpatului C. care, în calitate de avocat care l-a asistat pe inculpatul A. în cauza civilă nr. x/249/2012, l-a ajutat pe acesta, prin cererile și apărările formulate, să inducă în eroare instanța de judecată pentru obținerea unei hotărâri judecătorești ce atesta o creanță fictivă față de persoana vătămată, ce urma a fi pusă în executare împotriva acesteia, lucru care nu s-a mai întâmplat din cauza intervenției organelor judiciare, constituie infracțiunea de complicitate la tentativă la înșelăciune, prev. de art. 32 C. pen. raportat la art. 244 alin. (1), (2) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen. Inculpații au contestat și tipicitatea infracțiunii de tentativă la înșelăciune ce le este imputată, în calitate de autor, respectiv complice, instanța reținând de asemenea caracterul nefondat al acestor apărări. Astfel, pe de o parte, împrejurarea că acțiunea de inducere în eroare se exercită asupra unei alte persoane decât cea în patrimoniul căreia se produce paguba nu înlătură tipicitatea înșelăciunii, după cum s-a arătat de altfel în literatura de specialitate și în practica judiciară. Referitor la faptul că, în speță, inducerea în eroare s-a realizat asupra unei instanțe judecătorești, este de constatat mai întâi că, în practica mai veche, s-a apreciat că un organ al statului, cum este notarul public sau o instanță de judecată, nu poate fi indus în eroare și nu poate fi subiect pasiv - nici măcar secundar - al unei infracțiuni de înșelăciune, acesta nefiind parte în raporturile juridice și neavând interese proprii în procedura la care participă sau pe care o îndeplinește în temeiul legii, având totodată obligația legală de a verifica situația juridică prezentată de părți și susținerile acestora, astfel că nu se poate pune problema de "a-i fi înșelată încrederea". În opinia acestei instanțe, practica menționată ar trebui reconsiderată, și aceasta în primul rând deoarece ignoră realitatea obiectivă, perceptibilă la nivelul bunului simț de orice persoană fără pregătire juridică, anume că în cazurile de înșelăciuni imobiliare - în care această problemă se pune, primul indus în eroare este agentul instrumentator (de regulă notarul public, dar și, în situații particulare precum cea din speță, o instanță de judecată) prin mijlocirea căruia se produce ieșirea bunului imobil din patrimoniul persoanei vătămate. În spețele "clasice" de înșelăciune imobiliară, în care făptuitorul, folosindu-se de o procură sau de un act de proprietate fals, determină notarul public să încheie un act prin care imobilul ce aparține în realitate persoanei vătămate este înstrăinat unui terț, se consideră îndeobște că cel indus în eroare este terțul cumpărător, acesta fiind "înșelat" cu privire la calitatea de mandatar sau de proprietar a vânzătorului. Această soluție este de natură să ofere rezultate satisfăcătoare și să răspundă nevoii de a sancționa prin mijloace de drept penal astfel de fapte, fără îndoială de o gravitate ridicată, în situațiile în care terțul dobânditor este de bună-credință. Însă, în situația în care terțul dobânditor nu este de bună credință, fiind dimpotrivă în conivență cu făptuitorul vânzător, teza de mai sus nu mai răspunde nevoii de a oferi un suport juridic convingător încadrării faptei în dispozițiile Codului penal ce sancționează înșelăciunea. În speța dedusă judecății, trebuie apreciat că nu se identifică niciun argument valid pentru care să se considere că infracțiunea de înșelăciune nu s-ar putea comite prin inducerea în eroare a unei instanțe de judecată (sau a unui judecător), care, fiind indusă în eroare prin înscrisurilor falsificate depuse de inculpați, a admis acțiunea civilă și a constituit inculpatului A. un titlu de creanță împotriva persoanei vătămate B., care urma a fi folosit pentru însușirea sumei de bani rezultate din vânzarea silită a apartamentului persoanei vătămate, lucru care nu s-a mai întâmplat datorită intervenției organelor de urmărire penală - ceea ce face ca fapta să fi rămas în faza de tentativă. Acțiunile inculpatului A., care, ajutat de inculpatul C., a formulat cererea de chemare în judecată introdusă la Judecătoria Lehliu Gară, pe care și-a probat-o prin înscrisuri false, reușind astfel să inducă în eroare instanța de judecată, care i-a admis acțiunea și i-a recunoscut o creanță împotriva lui B., se circumscriu unor acte de executare a elementului material al infracțiunii de înșelăciune. Pe de altă parte, î