ÎCCJ, decizie (scj.ro #81742)

Faptă ilicită. Ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală și aplicare a unei amenzi administrative. Inexistența autorității de lucru judecat în sensul dispozițiilor art. 22 din Codul de procedură penală în fața instanței civile în ceea ce privește existența faptei, persoana care a săvârșit-o și vinovăția acesteia. Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Dezbateri. Autoritate de lucru judecat. Index alfabetic : autoritate de lucru judecat - ordonanță de scoatere de sub urmărire penală C.proc.pen., art. 22 Dispozițiile art. 22 alin.(1) C.pr.pen. conferă autoritate de lucru judecat, sub aspectul existenței faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, hotărârii definitive a instanței penale în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă.

Deci, pentru a se putea reține autoritatea de lucru judecat, este necesară existența unei hotărâri judecătorești penale definitive, al cărei efect pozitiv să fie aplicat în procesul civil, în sensul că, asupra chestiunilor litigioase tranșate: existența faptei, persoana care a săvârșit-o și vinovăția acesteia să nu se mai poată reveni, operând în această situație imutabilitatea verificării jurisdicționale. O astfel de consecință nu este recunoscută, însă, în cazul actelor îndeplinite de procuror, rezoluția de scoatere de sub urmărire penală neavând caracterul unei hotărâri definitive care să se poată opune cu forța lucrului judecat într-o acțiune civilă ulterioară.

Maniera în care instanța de apel și-a motivat soluția în ceea ce privește forța juridică a ordonanței procurorului de scoatere de sub urmărire penală, reținând exclusiv pe baza acestui act că s-a făcut dovada cu privire la existența faptei, persoana care a săvârșit-o și vinovăția acesteia, fără a se raporta la alte probe care să justifice această concluzie, denotă faptul că, practic, s-a dat valoare de lucru judecat acestei rezoluții a procurorului, cu extinderea nelegală a efectului prevăzut de art. 22 alin. (1) C. pr.pen. Secția I civilă, decizia nr.1898 din 16 martie 2012 P rin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamanta S.R.Tv. a chemat în judecată pe pârâtul M.D.L., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000 euro, reprezentând prejudiciul cauzat de pârât, în calitate de administrator al S.C.

F.C. S.R.L. prin punerea la dispoziția publicului pe un site a unor secvențe din meciul de fotbal România-Germania, difuzat pe postul TVR1 în exclusivitate în data de 12.09.2007, încălcând astfel prevederile art. 39, art. 106 1 și art. 113 din Legea nr. 8/1996. Reclamanta a arătat că a formulat plângere penală pentru infracțiunea prevăzută de art. 139 8 din Legea nr. 8/1996, însă prin ordonanța procurorului din 12.05.2009 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală și aplicarea unei amenzi administrative, deoarece fapta prezintă un grad de pericol social redus. Reclamanta a considerat că această sancțiune dovedește săvârșirea faptei ilicite și vinovăția pârâtului, iar în ce privește dovedirea prejudiciului, reclamanta a invocat existența unui contract cu un terț cedent care a achitat reclamantei pentru drepturile de radiodifuzare a meciului suma de 300.000 euro.

Pe lângă această sumă, reclamanta a susținut că a mai făcut o serie de cheltuieli inerente cu producerea programului de televiziune. Pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, susținând că răspunderea civilă delictuală aparține societății comerciale, iar nu administratorului acesteia. Prin încheierea din 24.02.2010 s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, iar prin sentința civilă nr.1418 din 28.09.2010, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Instanța a reținut că reclamanta beneficiază de dreptul exclusiv, iar în condițiile art. 106 1 și art. 113 din Legea nr. 8/1996, nimeni nu poate folosi total sau parțial, un program de televiziune, fără autorizarea societății de televiziune care a realizat programul respectiv.

A mai reținut că s-a făcut dovada existenței faptei ilicite, având în vedere probele administrate în cadrul cercetării penale, finalizată cu ordonanța procurorului, prin care s-a aplicat sancțiunea cu caracter administrativ. Prima instanță a constatat că, în sensul art. 998 – 999 C.civ. s-a făcut și dovada existenței unui prejudiciu și a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive, deoarece fapta ilicită – postarea pe site – nu poate reprezenta decât activitatea unei persoane fizice, situație în care societatea comercială ar răspunde în condițiile art. 1003 C.civ. Cu toate acestea, s-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada, în condițiile art. 1169 C.civ.

și art. 129 C.pr.civ., că fapta ilicită aparține efectiv pârâtului, iar nu unui alt angajat al societății sau unei alte persoane cu acces la site. Or, în aceste condiții vinovăția pârâtului nu poate fi stabilită cu certitudine. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, susținând că sentința este greșită, deoarece, potrivit conținutului ordonanței din 12.05.2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București, făptuitorul infracțiunii este intimatul M.D.L. și nu altă persoană, deoarece organul de urmărire penală nu ar fi putut în mod legal sa dispună o sancțiune prevăzuta de Codul penal, pentru fapte săvârșite de alte persoane.

La stabilirea măsurii de aplicare a unei masuri cu caracter administrativ s-a ținut seama de faptul că învinuitul, și nu o altă persoana, a avut o atitudine cooperanta în cursul urmăririi penale, ceea ce înseamnă că învinuitul, și nu o altă persoană, a recunoscut faptele, luând imediat măsura înlăturării secvențelor din meci de pe site-ul pe care îl administra, aceasta măsura fiind numai la îndemâna învinuitului și nu a altei persoane. Intimatul a formulat întâmpinare, arătând că recurenta-reclamantă nu a dovedit că acesta ar fi difuzat, prin faptă proprie, secvențele în discuție și nici că acestuia, ca administrator, i s-ar putea imputa vreo lipsă de supraveghere în condițiile în care și alte persoane au avut acces la site.

Mai arată intimatul că s-a reținut în mod corect, prin hotărârea primei instanțe, că răspunderea civilă delictuală poate fi antrenată numai pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie, potrivit cu dispozițiile art. 998-999 C. civ., fiind greșit argumentul recurentei, în sensul că proba săvârșirii faptei licite ar decurge din calitatea de învinuit, pentru că o atare calitate nu reprezintă decât calitatea procesuală, efect al urmăririi penale, iar nu dovada că faptele sesizate i-ar aparține. Contrar susținerilor recurentei – a precizat intimatul, acesta nu a recunoscut niciodată că ar fi difuzat respectivele secvențe prin faptă proprie. Amenda administrativă aplicată prin ordonanța procurorului din 12.05.2009 nu dovedește săvârșirea unei fapte ilicite de către intimat, întrucât respectiva ordonanță nu are autoritate de lucru judecat în sensul art. 22 din C.pr.pen.

În ce privește raportul de constatare tehnico-științifică, intimatul a arătat că el indică numai locul în care sunt difuzate secvențele în internet, și existența lor în acel loc, iar nu și persoana care le-a difuzat. În privința susținerii recurentei potrivit căreia intimatul, în calitate de administrator al societății comerciale căreia îi aparține site-ul, ar fi avut obligația de a cere consimțământul recurentei pentru difuzarea secvențelor în discuție pe menționatul site, intimatul a susținut că fapta ilicită prevăzută de art. 139 8 din Legea nr.8/1996 nu constă în „lipsa solicitării consimțământului”, ci în faptul pozitiv, de „punere la dispoziția publicului a operelor …” fără consimțământul titularilor de drepturi.

O altă apărare a intimatului a fost aceea că fapta nu are caracter ilicit, deoarece difuzarea secvențelor în discuție pe site a fost făcută fără un avantaj comercial sau economic, ci strict pentru informarea publicului asupra unor probleme de actualitate, încadrându-se astfel în prevederile art. 33 alin.(1) și (2) lit. a) și c) din Legea nr. 8/1996. De asemenea a susținut intimatul că recursul nu poate fi admis pentru că recurenta nu și-a probat pretențiile. Suma de 30.000 euro, cerută de recurenta-reclamantă cu titlu de despăgubiri, nu este destinată acoperirii unui prejudiciu ci, astfel cum a afirmat chiar reclamanta, pedepsirii și prevenirii faptelor pretins ilicite, astfel că această sumă nu poate fi acordată.

Curtea de Apel București a recalificat calea de atac exercitată împotriva sentinței civile Tribunalului București, ca fiind apel. Prin decizia nr. nr. 78/A din 03 martie 2011, Curtea de apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a admis apelul, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.000 euro în echivalent lei la cursul BNR de la data pății, cu titlu de despăgubiri, precum și la cheltuieli de judecată în fond și apel. În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut următoarele: Prin sentința apelată s-a stabilit atât existența dreptului exclusiv al apelantei reclamante de a utiliza, sau de a consimți la utilizarea imaginilor din meciul de fotbal România-Germania din data de 12.09.2007, cât și existența faptei ilicite constând în utilizarea, fără consimțământul reclamantei, a unor imagini din respectivul meci pe site.

De asemenea, s-a reținut prin aceeași hotărâre că, în sensul art. 998-999 C.civ., s-a făcut dovada existenței unui prejudiciu, cât și a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. Dintre elementele răspunderii civile delictuale, a cărei antrenare se urmărea prin acțiunea promovată de reclamantă (respectiv faptă ilicită, prejudiciu, vinovăție și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu) a reținut prima instanță că, în speță, nu se verifică cerința vinovăției pârâtului acționat în judecată de reclamantă, acesta fiind motivul pentru care pretențiile reclamantei au fost apreciate neîntemeiate.

În raport de constatările menționate, în soluționarea căii de atac pendinte ce a fost declanșată numai prin apelul formulat de reclamantă, în lumina exigențelor art. 295 alin. (1) și art. 296 teza finală C.pr.civ., Curtea este ținută a verifica stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță în limitele criticilor concret formulate de apelanta-reclamantă, cu excluderea posibilității de a-i crea acesteia o situație mai grea în propria cale de atac. Pe cale de consecință, în condițiile în care intimatul pârât nu a formulat apel, Curtea nu poate proceda la reanalizarea apărărilor relative la inexistența prejudiciului și la lipsa caracterului ilicit al faptei de difuzare pe site a secvențelor vizate prin cererea de chemare în judecată, controlul judiciar urmând a se realiza numai în privința aspectelor care interesează vinovăția ce se impută intimatului-pârât.

Referitor la vinovăția pârâtului-intimat, Curtea a reținut că instanța de fond a făcut o apreciere eronată în ce privește forța probantă, pe acest aspect, a ordonanței nr. 25xx/P/2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București. Prin respectiva ordonanță s-a stabilit atât existența caracterului ilicit al faptei, cât și calitatea pârâtului intimat M.D.D. de autor al acestei fapte, căruia i s-a aplicat o sancțiune cu caracter administrativ (ce își găsește reglementarea în Codul penal) în considerarea pericolului social redus al respectivei fapte.

Fiind astfel stabilită existența infracțiunii prevăzute de art. 139 8 din Legea nr.8/1996 și în egală măsură responsabilitatea pârâtului pentru săvârșirea ei, chiar dacă respectiva ordonanță nu se bucură de autoritate de lucru judecat, ea trebuia că primească în fața instanței civile un tratament egal cu cel acordat unei hotărâri judecătorești ce ar fi conținut o măsură sancționatorie similară, în considerarea faptului că, potrivit cu prevederile art. 11 pct. 1 lit. b) și pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b 1 ) din C.pr.pen., procurorul exercită atribuții similare celor ale instanței penale, atâta vreme cât legiuitorul a acordat acestuia, în mod excepțional, dreptul de a aprecia asupra intensității pericolului social al faptei ce întrunește toate elementele unei infracțiuni și de a aplica el însuși sancțiunea prevăzută de legislația penală față de autorul respectivei fapte, dacă constată că aceasta prezintă un pericol social redus.

Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că în mod eronat a apreciat prima instanță că probatoriul administrat de reclamantă nu este apt a dovedi că fapta ilicită reclamată prin acțiunea pendinte a fost săvârșită de pârât, și astfel nu ar fi îndeplinită condiția vinovăției spre a fi antrenată răspunderea acestuia și pentru consecințele civile produse de delictul pentru care deja a fost sancționat în contextul legislației penale. Astfel, constatând întrunite toate cele patru condiții ce rezidă din dispozițiile art. 998-999 C. civ. spre a opera angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului-intimat M.D.L., Curtea a dispus, în conformitate cu prevederile art. 296 C.pr.civ., admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii în parte a cererii reclamantei.

Curtea a constatat că reclamanta nu a produs vreo dovadă relativă la atingeri aduse prestigiului, reputației pe care o avea în circuitul civil anterior săvârșirii faptei reținute în sarcina pârâtului, astfel încât nu a reținut existența unui prejudiciu moral susceptibil a fi acoperit prin angajarea răspunderii acestuia pentru respectiva faptă. Sub aspectul prejudiciului material, Curtea a apreciat că acesta se impune a fi reținut în condițiile în care dreptul subiectiv exclusiv, de difuzare a meciului de fotbal România-Germania din 12.09.2007 (dobândit prin contractul nr. 1xxx/01.02.1007), are ca și corelativ obligația oricărui terț de a se abține de la folosirea neautorizată (în tot sau în parte) a emisiunii de televiziune în care a avut loc respectiva difuzare și, concomitent, are beneficiul protecției legale conferite prin dispozițiile art. 106 3 lit. g) din Legea nr.8/1996.

Atâta vreme cât reclamanta avea dreptul de a consimți/autoriza la folosirea de către terți a operei protejate, iar un astfel de consimțământ o îndreptățea să încaseze un preț, cu titlu de contraprestație din partea subiectului de drept autorizat, apare ca evident că fapta pârâtului de a utiliza neautorizat părți din opera protejată a lipsi-o pe reclamantă de beneficiul contraprestației din partea utilizatorului. În cuantificarea prejudiciului astfel reținut, prin raportare la prevederile art. 139 din Legea nr. 8/1996, Curtea a avut în vedere faptul că, potrivit probatoriului administrat, reclamanta a tranzacționat cu o altă persoană ce a săvârșit fapte similare celor ce s-au reținut în speță în sarcina pârâtului un cuantum al despăgubirilor de 2.000 euro.

Cum nicio altă probă administrată de reclamantă nu este aptă a oferi elemente utile stabilirii dimensiunii remunerației pe care ar fi putut să o obțină de la terți, în schimbul autorizării de utilizare a înregistrării meciului de fotbal în discuție, Curtea a apreciat că suma de 30.000 euro solicitată prin cererea de chemare în judecată este nejustificat de mare. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, susținând următoarele : Hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 295 C. pr. civ., deoarece instanța nu a analizat apărările pârâtului din întâmpinarea depusă în apel. Au fost încălcate prevederile art. 22 alin.(1) C.pr.pen., reținându-se greșit că ordonanța procurorului trebuia să primească în fața instanței civile un tratament egal cu cel acordat unei hotărâri judecătorești care stabilește existența infracțiunii.

Decizia instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art.10 lit. b 1 ), art.11 pct.1 lit. b) și pct. 2 lit. a) C.pr pen., întrucât niciunul dintre textele invocate de instanță nu duc la concluzia că procurorul exercită atribuții similare instanței de judecată. Decizia este rezultatul încălcării art. 139 alin.(2) din Legea nr.8/1996, art.1169 C.civ. și a principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, instanța de apel estimând prejudiciul la suma de 2.000 euro, în condițiile în care intimata-reclamantă nu a precizat și nu a probat valoarea prejudiciului în conformitate cu criteriile legale. Instanța a stabilit prejudiciul la suma de 2.000 euro, contrar dispozițiilor prevăzute de art. 139 alin.(2) din Legea nr. 8/1996, raportându-se la o tranzacție (pe care nu o identifică) și care ar fi fost încheiată de către reclamanta-intimată cu o terță parte, în altă cauză.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: În considerentele sentinței pronunțată de prima instanță s-a reținut ca fiind dovedite fapta ilicită, prejudiciul și raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu, însă instanța a apreciat că vinovăția pârâtului nu poate fi stabilită cu certitudine, deoarece nu s-a dovedit că fapta ilicită – postarea pe site – aparține efectiv pârâtului, iar nu unui angajat al societății comerciale sau altei persoane care are acces la site. Sentința a fost apelată de către reclamantă, care a invocat motive de nelegalitate și de netemeinicie, susținând că probele administrate dovedesc împrejurarea că fapta ilicită a fost săvârșită de pârât.

Prin întâmpinarea depusă în apel, pârâtul a combătut argumentele reclamantei, dar a susținut și apărări referitoare la lipsa caracterului ilicit al faptei, inexistența, respectiv, nedovedirea întinderii prejudiciului, apărări pe care instanța de apel nu le-a examinat, precizând expres acest lucru în considerentele deciziei, cu motivarea că numai reclamanta a declarat apel, astfel încât, în raport de prevederile art. 295 alin.(1) și art. 296 teza finală C.pr.civ., Curtea este ținută a verifica stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță în limitele criticilor concrete formulate de apelanta-reclamantă, cu excluderea posibilității de a-i crea acesteia o situație mai grea în propria cale de atac.

Refuzul instanței de apel de a examina apărările formulate de pârât, care tindeau la menținerea sentinței primei instanțe, nu este susținut de dispozițiile procedurale invocate în sprijinul acestei soluții. Sentința a soluționat cauza prin respingerea acțiunii formulate de reclamantă, soluție care era favorabilă pârâtului, astfel încât acesta nu ar fi putut justifica un interes în atacarea cu apel a acestei hotărâri, în condițiile în care actualele norme de procedură civilă nu prevăd posibilitatea exercitării căii de atac împotriva considerentelor. Este adevărat că, potrivit dispozițiilor art. 295 alin.(1) C.pr.civ, instanța de apel verifică stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță în limitele cererii de apel.

Cu toate acestea, principiul este atenuat în ipoteza în care partea a obținut o soluție favorabilă pentru unul dintre motivele susținute în fața primei instanțe, deși a discutat înaintea acesteia toate motivele care-i susțineau poziția procesuală și nu are un interes legitim de a ataca hotărârea. În cazul în care partea adversă atacă hotărârea, cel care a câștigat procesul în primă instanță poate repune în discuție toate argumentele sale, chiar dacă nu a exercitat calea de atac. Respingând apărările intimatului din apel, pe motiv că cele statuate de prima instanță sub aspectul caracterului ilicit al faptei și a existenței unui prejudiciu ar fi intrat sub puterea lucrului judecat, instanța de apel a încălcat dreptul pârâtului la apărare și a lăsat nelămurite împrejurări de fapt esențiale pentru soluționarea cauzei.

În mod greșit instanța de apel a considerat că, procedând la analiza apărărilor formulate de pârât, s-ar crea reclamantei o situație mai grea în propria cale de atac. Prima instanță a respins cererea reclamantei, iar instanța de apel, în măsura în care ar fi găsit întemeiate apărările pârâtului, ar fi putut cel mult să respingă apelul, însă cu alte argumente decât cele reținute de tribunal, o asemenea soluție neputând fi considerată ca având drept consecință agravarea situației reclamantei. Înalta Curte găsește întemeiată și critica recurentului pârât referitoare la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 22 alin.(1) C.pr.pen., care conferă autoritate de lucru judecat, sub aspectul existenței faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, hotărârii definitive a instanței penale în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă.

În raport de exprimarea clară a textului legal, concluzia instanței de apel, în sensul că ordonanța nr. 2xxx/P/2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București (prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a pârâtului și s-a aplicat acestuia o amendă administrativă) ar trebui că primească în fața instanței civile un tratament egal cu cel acordat unei hotărâri judecătorești ce ar fi conținut o măsură sancționatorie similară, este nefondată. Pentru a se putea reține autoritatea de lucru judecat, este necesară existența unei hotărâri judecătorești penale definitive, al cărei efect pozitiv să fie aplicat în procesul civil, în sensul că, asupra chestiunilor litigioase tranșate: existența faptei, persoana care a săvârșit-o și vinovăția acesteia să nu se mai poată reveni, operând în această situație imutabilitatea verificării jurisdicționale.

O astfel de consecință nu este recunoscută, însă, în cazul actelor îndeplinite de procuror, rezoluția de scoatere de sub urmărire penală neavând caracterul unei hotărâri definitive care să se poată opune cu forța lucrului judecat într-o acțiune civilă ulterioară. Maniera în care instanța de apel și-a motivat soluția în ceea ce privește forța juridică a ordonanței procurorului de scoatere de sub urmărire penală, reținând exclusiv pe baza acestui act că s-a făcut dovada cu privire la existența faptei, persoana care a săvârșit-o și vinovăția acesteia, fără a se raporta la alte probe care să justifice această concluzie, denotă faptul că, practic, s-a dat valoare de lucru judecat acestei rezoluții a procurorului, cu extinderea nelegală a efectului prevăzut de art. 22 alin. (1) C.pr.pen.

Având în vedere că situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită, nefiind stabilit în apel (pe baza examinării atât a motivelor de apel, cât și a apărărilor intimatului pârât, cu administrarea și examinarea și a altor probe, pe lângă rezoluția de neîncepere a urmăririi penale) dacă sunt dovedite toate elementele răspunderii civile delictuale, în temeiul art. 314 C.pr.civ. Înalta Curte a admis recursul declarat de pârât împotriva deciziei Curții de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

În raport de împrejurarea că se impune cu prioritate examinarea în rejudecare, de către instanța de apel, a apărărilor pârâtului referitoare la caracterul ilicit al faptei și vinovăția sa, Înalta Curte a apreciat că este prematură examinarea celorlalte motive de recurs care vizează existența și întinderea prejudiciului, formulate de pârât în această fază procesuală, acestea urmând a fi avute în vedere de instanța de rejudecare.