ÎCCJ, decizie (scj.ro #81742)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81742) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Faptă ilicită. Ordonanță a

procurorului de scoatere de sub urmărire penală și aplicare a

unei amenzi administrative. Inexistența autorității de lucru

judecat în sensul dispozițiilor art. 22 din Codul de procedură

penală în fața instanței civile în ceea ce privește

existența faptei, persoana care a săvârșit-o și

vinovăția acesteia.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Dezbateri. Autoritate de lucru

judecat.

Index alfabetic :

autoritate de lucru judecat

-

ordonanță de

scoatere de sub urmărire penală

C.proc.pen., art. 22

Dispozițiile art. 22 alin.(1) C.pr.pen.

conferă autoritate de lucru judecat, sub aspectul existenței faptei,

a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției

acesteia, hotărârii definitive a instanței penale în fața

instanței civile care judecă acțiunea civilă.  Deci, pentru

a se putea reține autoritatea de lucru judecat, este necesară

existența unei hotărâri judecătorești penale definitive, al

cărei efect pozitiv să fie aplicat în procesul civil, în sensul

că, asupra chestiunilor litigioase tranșate: existența faptei,

persoana care a săvârșit-o și vinovăția acesteia

să nu se mai poată reveni, operând în această situație

imutabilitatea verificării jurisdicționale.

O astfel de consecință nu este

recunoscută, însă, în cazul actelor îndeplinite de procuror,

rezoluția de scoatere de sub urmărire penală neavând caracterul

unei hotărâri definitive care să se poată opune cu forța

lucrului judecat într-o acțiune civilă ulterioară.

Maniera în care instanța de apel și-a

motivat soluția în ceea ce privește forța juridică a

ordonanței procurorului de scoatere de sub urmărire penală,

reținând exclusiv pe baza acestui act că s-a făcut dovada cu

privire la existența faptei, persoana care a săvârșit-o și

vinovăția acesteia, fără a se raporta la alte probe care

să justifice această concluzie, denotă faptul că, practic,

s-a dat valoare de lucru judecat acestei rezoluții a procurorului, cu

extinderea nelegală a efectului prevăzut de art. 22 alin. (1) C.

pr.pen.

Secția I

civilă, decizia nr.1898 din  16 martie 2012

P

rin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamanta

S.R.Tv. a chemat în judecată pe pârâtul M.D.L., solicitând obligarea

pârâtului la plata sumei de 30.000 euro, reprezentând prejudiciul cauzat de

pârât, în calitate de administrator al S.C. F.C. S.R.L. prin punerea la

dispoziția publicului pe un site a unor secvențe din meciul de fotbal

România-Germania, difuzat pe postul TVR1 în exclusivitate în data de

12.09.2007, încălcând astfel prevederile art. 39, art. 106

1

și art. 113 din Legea nr. 8/1996.

Reclamanta a arătat că a formulat plângere penală

pentru infracțiunea prevăzută de art. 139

8

din Legea

nr. 8/1996, însă prin ordonanța procurorului din 12.05.2009 s-a

dispus scoaterea de sub urmărire penală și aplicarea unei amenzi

administrative, deoarece fapta prezintă un grad de pericol social redus.

Reclamanta a considerat că această sancțiune

dovedește săvârșirea faptei ilicite și vinovăția

pârâtului, iar în ce privește dovedirea prejudiciului, reclamanta a

invocat existența unui contract cu un terț cedent care a achitat

reclamantei pentru drepturile de radiodifuzare a meciului suma de 300.000 euro.

Pe lângă această sumă, reclamanta a susținut că a mai

făcut o serie de cheltuieli inerente cu producerea programului de

televiziune.

Pârâtul a invocat excepția lipsei calității

procesuale pasive, susținând că răspunderea civilă

delictuală aparține societății comerciale, iar nu

administratorului acesteia.

Prin încheierea din 24.02.2010 s-a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive, iar prin sentința civilă

nr.1418 din 28.09.2010, Tribunalul București, Secția a III-a

civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca

neîntemeiată.

Instanța a reținut că reclamanta beneficiază

de dreptul exclusiv,

iar în

condițiile art. 106

1

și art. 113 din Legea nr. 8/1996,

nimeni nu poate folosi total sau parțial, un program de televiziune,

fără autorizarea societății de televiziune care a realizat

programul respectiv.

A mai reținut că s-a făcut dovada existenței

faptei ilicite, având în vedere probele administrate în cadrul cercetării

penale, finalizată cu ordonanța procurorului, prin care s-a aplicat

sancțiunea cu caracter administrativ.

Prima instanță a constatat că, în sensul art. 998

– 999 C.civ. s-a făcut și dovada existenței unui prejudiciu

și a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.

A fost respinsă excepția lipsei calității

procesuale pasive, deoarece fapta ilicită – postarea pe site – nu poate

reprezenta decât activitatea unei persoane fizice, situație în care

societatea comercială ar răspunde în condițiile art. 1003 C.civ.

Cu toate acestea, s-a reținut că

reclamanta nu a făcut dovada, în condițiile art. 1169 C.civ. și art. 129 C.pr.civ., că fapta ilicită aparține efectiv pârâtului,

iar nu unui alt angajat al societății sau unei alte persoane cu acces

la site. Or, în aceste condiții vinovăția pârâtului nu poate fi

stabilită cu certitudine.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, susținând că

sentința este greșită, deoarece, potrivit conținutului

ordonanței din 12.05.2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul

București, făptuitorul infracțiunii este intimatul M.D.L.

și nu altă persoană, deoarece organul de urmărire

penală nu ar fi putut în mod legal sa dispună o sancțiune

prevăzuta de Codul penal, pentru fapte săvârșite de alte

persoane.

La stabilirea măsurii de aplicare a unei

masuri cu caracter administrativ s-a ținut seama de faptul că

învinuitul, și nu o altă persoana, a avut o atitudine cooperanta în

cursul urmăririi penale, ceea ce înseamnă că învinuitul, și

nu o altă persoană, a recunoscut faptele, luând imediat măsura

înlăturării secvențelor din meci de pe site-ul pe care îl

administra, aceasta măsura fiind numai la îndemâna învinuitului și nu

a altei persoane.

Intimatul a formulat întâmpinare, arătând

că recurenta-reclamantă nu a dovedit că acesta ar fi difuzat,

prin faptă proprie, secvențele în discuție și nici că

acestuia, ca administrator, i s-ar putea imputa vreo lipsă de supraveghere

în condițiile în care și alte persoane au avut acces la site.

Mai arată intimatul că s-a reținut

în mod corect, prin hotărârea primei instanțe, că

răspunderea civilă delictuală poate fi antrenată numai

pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie, potrivit cu dispozițiile

art. 998-999 C. civ., fiind greșit argumentul recurentei, în sensul

că proba săvârșirii faptei licite ar decurge din calitatea de

învinuit, pentru că o atare calitate nu reprezintă decât calitatea

procesuală, efect al urmăririi penale, iar nu dovada că faptele

sesizate i-ar aparține.

Contrar susținerilor recurentei – a precizat

intimatul, acesta nu a recunoscut niciodată că ar fi difuzat

respectivele secvențe prin faptă proprie. Amenda administrativă

aplicată prin ordonanța procurorului din 12.05.2009 nu dovedește

săvârșirea unei fapte ilicite de către intimat, întrucât

respectiva ordonanță nu are autoritate de lucru judecat în sensul

art. 22 din C.pr.pen.

În ce privește raportul de constatare

tehnico-științifică, intimatul a arătat că el

indică numai locul în care sunt difuzate secvențele în internet,

și existența lor în acel loc, iar nu și persoana care le-a

difuzat.

În privința susținerii recurentei

potrivit căreia intimatul, în calitate de administrator al

societății comerciale căreia îi aparține site-ul, ar fi

avut obligația de a cere consimțământul recurentei pentru

difuzarea secvențelor în discuție pe menționatul site, intimatul

a susținut că fapta ilicită prevăzută de art. 139

8

din Legea nr.8/1996 nu constă în „lipsa solicitării

consimțământului”, ci în faptul pozitiv, de „punere la

dispoziția publicului a operelor …” fără

consimțământul titularilor de drepturi.

O altă apărare a intimatului a fost

aceea că fapta nu are caracter ilicit, deoarece difuzarea secvențelor

în discuție pe site a fost făcută fără un avantaj

comercial sau economic, ci strict pentru informarea publicului asupra unor

probleme de actualitate, încadrându-se astfel în prevederile art. 33 alin.(1)

și (2) lit. a) și c) din Legea nr. 8/1996.

De asemenea a susținut intimatul că

recursul nu poate fi admis pentru că recurenta nu și-a probat

pretențiile. Suma de 30.000 euro, cerută de recurenta-reclamantă

cu titlu de despăgubiri, nu este destinată acoperirii unui prejudiciu

ci, astfel cum a afirmat chiar reclamanta, pedepsirii și prevenirii

faptelor pretins ilicite, astfel că această sumă nu poate fi

acordată.

Curtea de Apel București a recalificat calea

de atac exercitată împotriva sentinței civile Tribunalului

București, ca fiind apel.

Prin decizia nr. nr. 78/A din 03 martie 2011,

Curtea de apel București, Secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală a admis apelul, a schimbat în tot

sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea

și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.000

euro în echivalent lei la cursul BNR de la data pății, cu titlu de

despăgubiri, precum și la cheltuieli de judecată în fond și

apel.

În considerentele deciziei, instanța de apel

a reținut următoarele:

Prin sentința apelată s-a stabilit atât

existența dreptului exclusiv al apelantei reclamante de a utiliza, sau de

a consimți la utilizarea imaginilor din meciul de fotbal România-Germania

din data de 12.09.2007, cât și existența faptei ilicite constând în

utilizarea, fără consimțământul reclamantei, a unor imagini

din respectivul meci pe site.

De asemenea, s-a reținut prin aceeași

hotărâre că, în sensul art. 998-999 C.civ., s-a făcut dovada existenței unui prejudiciu, cât și a legăturii de cauzalitate dintre

faptă și prejudiciu.

Dintre elementele răspunderii civile

delictuale, a cărei antrenare se urmărea prin acțiunea

promovată de reclamantă (respectiv faptă ilicită,

prejudiciu, vinovăție și legătura de cauzalitate între

fapta ilicită și prejudiciu) a reținut prima instanță

că, în speță, nu se verifică cerința

vinovăției pârâtului acționat în judecată de

reclamantă, acesta fiind motivul pentru care pretențiile reclamantei

au fost apreciate neîntemeiate.

În raport de constatările menționate,

în soluționarea căii de atac pendinte ce a fost declanșată

numai prin apelul formulat de reclamantă, în lumina exigențelor art.

295 alin. (1)  și art. 296 teza finală C.pr.civ., Curtea este ținută

a verifica stabilirea situației de fapt  și aplicarea legii  de

către prima instanță în limitele criticilor concret formulate de

apelanta-reclamantă, cu excluderea posibilității de a-i crea

acesteia o situație mai grea în propria cale de atac.

Pe cale de consecință, în

condițiile în care intimatul pârât nu a formulat apel, Curtea nu poate

proceda la reanalizarea apărărilor relative la inexistența

prejudiciului și la lipsa caracterului ilicit al faptei de difuzare pe

site a secvențelor vizate prin cererea de chemare în judecată,

controlul judiciar urmând a se realiza numai în privința aspectelor care

interesează vinovăția ce se impută intimatului-pârât.

Referitor la vinovăția

pârâtului-intimat, Curtea a reținut că instanța de fond a

făcut o apreciere eronată în ce privește forța

probantă, pe acest aspect, a ordonanței nr. 25xx/P/2009 a Parchetului

de pe lângă Tribunalul București.

Prin respectiva ordonanță s-a stabilit

atât existența caracterului ilicit al faptei, cât și calitatea

pârâtului intimat M.D.D. de autor al acestei fapte, căruia i s-a aplicat o

sancțiune cu caracter administrativ (ce își găsește

reglementarea în Codul penal) în considerarea pericolului social redus al

respectivei fapte.

Fiind astfel stabilită existența

infracțiunii prevăzute de art. 139

8

din Legea nr.8/1996

și în egală măsură responsabilitatea pârâtului pentru

săvârșirea ei, chiar dacă respectiva ordonanță nu se

bucură de autoritate de lucru judecat, ea trebuia că primească

în fața instanței civile un tratament egal cu cel acordat unei

hotărâri judecătorești ce ar fi conținut o măsură

sancționatorie similară, în considerarea faptului că, potrivit

cu prevederile art. 11 pct. 1 lit. b) și pct. 2 lit. a) raportat la art.

10 lit. b

1

) din C.pr.pen., procurorul exercită atribuții

similare celor ale instanței penale, atâta vreme cât legiuitorul a acordat

acestuia, în mod excepțional, dreptul de a aprecia asupra

intensității pericolului social al faptei ce întrunește toate

elementele unei infracțiuni și de a aplica el însuși

sancțiunea prevăzută de legislația penală

față de autorul respectivei fapte, dacă constată că

aceasta prezintă un pericol social redus.

Având în vedere aceste considerente, Curtea

apreciază că în mod eronat a apreciat prima instanță

că probatoriul administrat de reclamantă nu este apt a dovedi că

fapta ilicită reclamată prin acțiunea pendinte a fost

săvârșită de pârât, și astfel nu ar fi îndeplinită

condiția vinovăției spre a fi antrenată răspunderea

acestuia și pentru consecințele civile produse de delictul pentru

care deja a fost sancționat în contextul legislației penale.

Astfel, constatând întrunite toate cele patru

condiții ce rezidă din dispozițiile art. 998-999 C. civ. spre a opera angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului-intimat M.D.L.,

Curtea a dispus, în conformitate cu prevederile art. 296 C.pr.civ., admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul

admiterii în parte a cererii reclamantei.

Curtea a constatat că reclamanta nu a produs

vreo dovadă relativă la atingeri aduse prestigiului, reputației

pe care o avea în circuitul civil anterior săvârșirii faptei

reținute în sarcina pârâtului, astfel încât nu a reținut

existența unui prejudiciu moral susceptibil a fi acoperit prin angajarea

răspunderii acestuia pentru respectiva faptă.

Sub aspectul prejudiciului material, Curtea a

apreciat că acesta se impune a fi reținut în condițiile în care

dreptul subiectiv exclusiv, de difuzare a meciului de fotbal România-Germania

din 12.09.2007 (dobândit prin contractul nr. 1xxx/01.02.1007), are ca și

corelativ obligația oricărui terț de a se abține de la

folosirea neautorizată (în tot sau în parte) a emisiunii de televiziune în

care a avut loc respectiva difuzare și, concomitent, are beneficiul

protecției legale conferite prin dispozițiile art. 106

3

lit. g) din Legea nr.8/1996.

Atâta vreme cât reclamanta avea dreptul de a

consimți/autoriza la folosirea de către terți a operei

protejate, iar un astfel de consimțământ o îndreptățea

să încaseze un preț, cu titlu de contraprestație din partea

subiectului de drept autorizat, apare ca evident că fapta pârâtului de a

utiliza neautorizat părți din opera protejată a lipsi-o pe

reclamantă de beneficiul contraprestației din partea utilizatorului.

În cuantificarea prejudiciului astfel

reținut, prin raportare la prevederile art. 139 din Legea nr. 8/1996,

Curtea a avut în vedere faptul că, potrivit probatoriului administrat,

reclamanta a tranzacționat cu o altă persoană ce a

săvârșit fapte similare celor ce s-au reținut în speță

în sarcina pârâtului un cuantum al despăgubirilor de 2.000 euro.

Cum nicio altă probă administrată

de reclamantă nu este aptă a oferi elemente utile stabilirii

dimensiunii remunerației pe care ar fi putut să o obțină de

la terți, în schimbul autorizării de utilizare a înregistrării

meciului de fotbal în discuție, Curtea a apreciat că suma de 30.000

euro solicitată prin cererea de chemare în judecată este nejustificat

de mare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs,

susținând următoarele :

Hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 295 C. pr. civ., deoarece instanța nu a analizat apărările pârâtului din întâmpinarea

depusă în apel.

Au fost încălcate prevederile art. 22 alin.(1) C.pr.pen.,

reținându-se greșit că ordonanța procurorului trebuia

să primească în fața instanței civile un tratament egal cu

cel acordat unei hotărâri judecătorești care stabilește

existența infracțiunii.

Decizia instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea

greșită a dispozițiilor art.10 lit. b

1

), art.11 pct.1

lit. b) și pct. 2  lit. a) C.pr pen., întrucât niciunul dintre textele

invocate de instanță nu duc la concluzia că procurorul

exercită atribuții similare instanței de judecată.

Decizia este rezultatul încălcării art. 139 alin.(2) din Legea

nr.8/1996, art.1169 C.civ. și a principiului disponibilității ce

guvernează procesul civil, instanța de apel estimând prejudiciul la

suma de 2.000 euro, în condițiile în care intimata-reclamantă nu a

precizat și nu a probat valoarea prejudiciului în conformitate cu

criteriile legale.

Instanța a stabilit prejudiciul la suma de 2.000 euro, contrar

dispozițiilor prevăzute de art. 139 alin.(2) din Legea nr. 8/1996,

raportându-se la o tranzacție (pe care nu o identifică) și care

ar fi fost încheiată de către reclamanta-intimată cu o

terță parte, în altă cauză.

Examinând decizia recurată, prin prisma

motivelor de recurs invocate, Înalta Curte apreciază că recursul este

fondat, pentru următoarele considerente:

În considerentele sentinței

pronunțată de prima instanță s-a reținut ca fiind

dovedite fapta ilicită, prejudiciul și raportul de cauzalitate între

faptă și prejudiciu, însă instanța a apreciat că

vinovăția pârâtului nu poate fi stabilită cu certitudine,

deoarece nu s-a dovedit că fapta ilicită – postarea pe site –

aparține efectiv pârâtului, iar nu unui angajat al societății

comerciale sau altei persoane care are acces la site.

Sentința a fost apelată de către

reclamantă, care a invocat motive de nelegalitate și de netemeinicie,

susținând că probele administrate dovedesc împrejurarea că fapta

ilicită a fost săvârșită de pârât.

Prin întâmpinarea depusă în apel, pârâtul a

combătut argumentele reclamantei, dar a susținut și

apărări referitoare la lipsa caracterului ilicit al faptei,

inexistența, respectiv, nedovedirea întinderii prejudiciului,

apărări pe care instanța de apel nu le-a examinat, precizând

expres acest lucru în considerentele deciziei, cu motivarea că numai

reclamanta a declarat apel, astfel încât, în raport de prevederile art. 295

alin.(1) și art. 296 teza finală C.pr.civ., Curtea este

ținută a verifica stabilirea situației de fapt și aplicarea

legii de către prima instanță în limitele criticilor concrete

formulate de apelanta-reclamantă, cu excluderea posibilității de

a-i crea acesteia o situație mai grea în propria cale de atac.

Refuzul instanței de apel de a examina

apărările formulate de pârât, care tindeau la menținerea

sentinței primei instanțe, nu este susținut de dispozițiile

procedurale invocate în sprijinul acestei soluții.

Sentința a soluționat cauza prin

respingerea acțiunii formulate de reclamantă, soluție care era

favorabilă pârâtului, astfel încât acesta nu ar fi putut justifica un

interes în atacarea cu apel a acestei hotărâri, în condițiile în care

actualele norme de procedură civilă nu prevăd posibilitatea

exercitării căii de atac împotriva considerentelor.

Este adevărat că, potrivit

dispozițiilor art. 295 alin.(1) C.pr.civ, instanța de apel

verifică stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de

către prima instanță în limitele cererii de apel.

Cu toate acestea, principiul este atenuat în

ipoteza în care partea a obținut o soluție favorabilă pentru

unul dintre motivele susținute în fața primei instanțe,

deși a discutat înaintea acesteia toate motivele care-i susțineau

poziția procesuală și nu are un interes legitim de a ataca

hotărârea. În cazul în care partea adversă atacă hotărârea,

cel care a câștigat procesul în primă instanță poate repune

în discuție toate argumentele sale, chiar dacă nu a exercitat calea

de atac.

Respingând apărările intimatului din

apel, pe motiv că cele statuate de prima instanță sub aspectul

caracterului ilicit al faptei și a existenței unui prejudiciu ar fi

intrat sub puterea lucrului judecat, instanța de apel a încălcat

dreptul pârâtului la apărare și a lăsat nelămurite

împrejurări de fapt esențiale pentru soluționarea cauzei.

În mod greșit instanța de apel a

considerat că, procedând la analiza apărărilor formulate de

pârât, s-ar crea reclamantei o situație mai grea în propria cale de atac.

Prima instanță a respins cererea

reclamantei, iar instanța de apel, în măsura în care ar fi găsit

întemeiate apărările pârâtului, ar fi putut cel mult să

respingă apelul, însă cu alte argumente decât cele reținute de

tribunal, o asemenea soluție neputând fi considerată ca având drept consecință

agravarea situației reclamantei.

Înalta Curte găsește întemeiată

și critica recurentului pârât referitoare la greșita interpretare

și aplicare a dispozițiilor art. 22 alin.(1) C.pr.pen., care

conferă autoritate de lucru judecat, sub aspectul existenței faptei,

a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției

acesteia, hotărârii definitive a instanței penale în fața

instanței civile care judecă acțiunea civilă. În raport de

exprimarea clară a textului legal, concluzia instanței de apel, în

sensul că ordonanța nr. 2xxx/P/2009 a Parchetului de pe lângă

Tribunalul București (prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire

penală a pârâtului și s-a aplicat acestuia o amendă

administrativă) ar trebui că primească în fața

instanței civile un tratament egal cu cel acordat unei hotărâri

judecătorești ce ar fi conținut o măsură

sancționatorie similară, este nefondată.

Pentru a se putea reține autoritatea de

lucru judecat, este necesară existența unei hotărâri

judecătorești penale definitive, al cărei efect pozitiv să

fie aplicat în procesul civil, în sensul că, asupra chestiunilor

litigioase tranșate: existența faptei, persoana care a

săvârșit-o și vinovăția acesteia să nu se mai

poată reveni, operând în această situație imutabilitatea

verificării jurisdicționale.

O astfel de consecință nu este

recunoscută, însă, în cazul actelor îndeplinite de procuror,

rezoluția de scoatere de sub urmărire penală neavând caracterul

unei hotărâri definitive care să se poată opune cu forța

lucrului judecat într-o acțiune civilă ulterioară.

Maniera în care instanța de apel și-a

motivat soluția în ceea ce privește forța juridică a

ordonanței procurorului de scoatere de sub urmărire penală,

reținând exclusiv pe baza acestui act că s-a făcut dovada cu

privire la existența faptei, persoana care a săvârșit-o și

vinovăția acesteia, fără a se raporta la alte probe care

să justifice această concluzie, denotă faptul că, practic,

s-a dat valoare de lucru judecat acestei rezoluții a procurorului, cu

extinderea nelegală a efectului prevăzut de art. 22 alin. (1)

C.pr.pen.

Având în vedere că situația de fapt nu a fost

pe deplin lămurită, nefiind stabilit în apel (pe baza examinării

atât a motivelor de apel, cât și a apărărilor intimatului pârât,

cu administrarea și examinarea și a altor probe, pe lângă

rezoluția de neîncepere a urmăririi penale) dacă sunt dovedite

toate elementele răspunderii civile delictuale, în temeiul art. 314 C.pr.civ. Înalta Curte a admis recursul declarat de pârât împotriva deciziei Curții de Apel

București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, a casat decizia atacată și a trimis

cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel. În raport de

împrejurarea că se impune cu prioritate examinarea în rejudecare, de

către instanța de apel, a apărărilor pârâtului referitoare

la caracterul ilicit al faptei și vinovăția sa, Înalta Curte a

apreciat că este prematură examinarea celorlalte motive de recurs

care vizează existența și întinderea prejudiciului, formulate de

pârât în această fază procesuală, acestea urmând a fi avute în

vedere de instanța de rejudecare.