ÎCCJ, Decizia nr. 151/2023

Asupra recursului;

Din examinarea actelor aflate la dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin decizia civilă nr. 1827 din 29.092022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 241/CM din 06.06.2022 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019.

Instanța de revizuire a constat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Împotriva deciziei menționate la pct. 1, revizuentul A. a declarat recurs solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate cu consecința admiterii cererii de revizuire, anularea deciziei nr. 241 din 06.06.2022 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe în vederea rejudecării apelului.

Prin memoriul de recurs, recurentul revizuent reia susținerile din cererea de revizuire și susține că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., revizuirea fiind admisibilă deoarece hotărârile definitive arătate dezleagă două pricini între aceleași două părți, în aceeași calitate și vizează desfacerea aceluiași contract de muncă, nr. x din 08.10.2012.

Învederează că în cauză au fost pronunțate două hotărâri definitive contradictorii. Astfel, o instanță a decis că notificarea de preaviz era nulă deopotrivă cu decizia de desfacere a contractului de muncă nr. x/13.09.2019 iar cea de-a doua instanță a statuat că în noua procedură de desfacere a contractului de muncă finalizată cu decizia nr. 4517/16.10.2019, aceeași notificare de preaviz a fost legală.

În ceea ce privește obiectul cauzelor, arată că deși sunt două decizii de desfacere a unui contract de muncă, scopul adoptării acestora era desfacerea aceluiași contract de muncă. Mai mult, chestiunea litigioasă apreciată de instanțe că încălca autoritatea de lucru judecat era notificarea de preaviz, care era un act prealabil, obligatoriu, ce a stat la baza emiterii ambelor decizii de desfacere a aceluiași contract de muncă.

Recurentul consideră că soluția ce a fost pronunțată de instanța de revizuire încălcă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., respectiv aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 509 pct. 8 din C. proc. civ., cu referire și la art. 430 alin. (2) din C. proc. civ. și art. 75 din Codul Muncii.

Intimata B. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentului-revizuent la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, intimata susține că instanța de revizuire a constatat în mod corect inadmisibilitatea cererii de revizuire motivat de faptul că cele două dosare nu sunt identice, nefiind îndeplinită condiția triplei identități de obiect, cauză și părți.

Mai susține că prin cererea de recurs, recurentul invocă argumente ce privesc fondul cauzei, referitoare la notificarea de preaviz. Or, arată că rolul unei cereri de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu este de a supune din nou analizei corectitudinea unei hotărâri definitive, ci verifică dacă a fost încălcată autoritatea de lucru judecat în cauză.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători

Analizând recursul dedus judecății, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză.

Examinând criticile dezvoltate în susținerea recursului, în sensul că instanța de revizuire a interpretat în mod greșit art. 431 alin. (2) coroborat cu art. 430 alin. (2) și prin raportate la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

Potrivit dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., "Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Astfel, invocarea normei de drept citate presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanțe de același grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunțată cu nesocotirea autorității de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 din C. proc. civ., astfel:,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestația în anulare sau revizuire își păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre".

Rațiunea reglementării menționate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea autorității de lucru judecat atunci când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, atât în ceea ce privește efectul negativ, cât și cel pozitiv astfel cum reiese din interpretarea prevederilor art. 431 din C. proc. civ.

În ceea ce privește condiția identității de părți, obiect și cauză, pornind de la scopul acestui caz de revizuire, anume evitarea contradicțiilor dintre hotărârile judecătorești, Înalta Curte reține că aceasta reprezintă o cerință care valorifică efectul negativ al autorității de lucru judecat: interzicerea reluării aceleiași judecăți în condițiile identității de elemente reglementate prin art. 431 alin. (1) din C. proc. civ.: "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect".

Se reține că, în cauză, revizuentul a solicitat revizuirea deciziei nr. 241 din 06.06.2022 pronunțate de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2019 susținând că aceasta contravine deciziei civile nr. 351 din 22.12.2020 pronunțate de aceiași instanță în dosarul nr. x/2019 prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra nulității absolute a deciziei de concediere nr. 4418/13.09.2019 și a actelor premergătoare ale acestei decizii, respectiv notificarea de preaviz nr. 4289 din 07.08.2019.

Înalta Curte, raportat la datele speței, constată că hotărârile pretins contrare nu îndeplinesc cerința identității de obiect prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ.

Astfel, se reține că prin decizia civilă nr. 351 din 22.12.2020 a Curții de Apel Constanța a fost anulată decizia de concediere nr. 4418 din 13.09.2019, emisă de intimata B. S.R.L.

În deplin acord cu argumentele instanței de revizuire, Înalta Curte reține la rândul său, că prin cererea de chemare în judecată adresată Tribunalului Constanța la 29.11.2019, înregistrată sub nr. x/2019, revizuentul-reclamant A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L. a formulat contestație împotriva deciziei nr. 4517 din 16.10.2019 de încetarea a contractului individual de muncă nr. x din 08.10.2012 emisă de intimata în calitate de angajator, solicitând constatarea nulității absolute a acesteia.

Față de cele ce preced, rezultă că în cele două litigii nu a existat identitate de obiect. Or, lipsa de identitate raportată fie și la un singur element dintre cele trei, față de care se apreciază autoritatea lucrului judecat, este de natură să atragă inadmisibilitatea revizuirii.

Înalta Curte mai reține că, potrivit art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Astfel cum rezultă din textul art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca atașându-se și considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susțin dispozitivul, ci și considerentelor decizorii.

În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ și efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situație, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză).

Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății, nu se cere în mod necesar existența unei triple identități de acțiune (obiect, cauză, părți).

Înalta Curte observă că, prin cererea de revizuire, revizuentul a susținut că prin sentința civilă nr. 1449 din 07.07.2020 a Tribunalului Constanța definitivă prin decizia civilă nr. 351 din 22.12.2020 a Curții de Apel Constanța s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra nulității absolute a deciziei de concediere nr. 4418 din 13.09.2019 și a actelor premergătoare ale acestei decizii, respectiv notificarea de preaviz nr. 4289 din 07.08.2019, pentru că aceasta împreună cu decizia de desfacere a contractului de muncă au reprezentat o procedură unitară de desfacere a contractului de muncă. A mai arătat recurentul-revizuent că faptul că prin decizia nr. 241 din 06.06.2022 a Curții de Apel Constanța s-a statuat în opinie majoritară asupra legalității deciziei de concediere nr. 4517 din 16.10.2019 emisă în baza aceleiași notificări de preaviz a condus la concluzia că, în noua procedură de desfacere a aceluiași contract de muncă 34 din 08.10.2012, cea de-a doua instanță a încălcat puterea de lucru judecat a soluției cuprinse în sentința civilă 1449 din 07.07.2020 a Tribunalului Constanța definitivă prin decizia civilă nr. 351/22.12.2020 constatând legalitatea notificării de preaviz.

Or, așa cum a reținut și instanța de revizuire, referitor la invocarea dispozițiilor art. 430 alin. (2) din C. proc. civ. potrivit cărora autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, se constată că hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat nu a încălcat autoritatea de lucru judecat a primei decizii deoarece în cel de al doilea proces în care a fost pronunțată decizia supusă revizuirii nu a fost analizată aceeași decizie de concediere.

În acest context, nu se poate susține că există posibilitatea reverificării dezlegărilor date prin decizia civilă invocată (obiect al judecății în cel de-al doilea dosar) și prin intermediul revizuirii.

De altfel, cerința ca a doua instanță să nu fi fost sesizată cu existența primei hotărâri și să nu se fi pronunțat ea însăși asupra autorității de lucru judecat izvorăște chiar din natura juridică a instituției revizuirii, care este o cale extraordinară de atac de retractare și nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un recurs la recurs, instanța de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorității de lucru judecat de către cea de-a doua instanță în fața căreia s-a invocat acest aspect.

Cu alte cuvinte, instanței de revizuire nu îi este permis să se transforme în instanță de recurs și să cenzureze modalitatea în care o altă instanță a dat efect sau nu autorității de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanță s-a pronunțat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluții se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, iar nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în cadrul căreia instanța de revizuire nu este chemată să cenzureze o judecată anterioară, astfel cum se solicită în cauză.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

Având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată și faptul că intimata B. S.R.L. a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.975 RON, reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte va obliga recurentul la plata sumei de 3.975 cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata B. S.R.L. Cheltuielile de judecată efectuate în faza procesuală a recursului au fost dovedite prin factura seria x nr. x din 06.06.2023 și factura fiscală seria x nr. x din 18.05.2021 și extras de cont aferent acestor facturi .

Înalta Curte constată că recurentul este parte căzută în pretenții potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., situație față de care va fi obligată la plata acestora către intimata B. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei nr. 1827 din 29 septembrie 2022 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022.

Obligă recurentul la plata sumei de 3.975 cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 iunie 2023.