ÎCCJ, decizie (scj.ro #127722)

Acțiune în răspundere civilă delictuală. Repararea prejudiciului material cauzat prin săvârșirea unei infracțiuni. Inexistența autorității de lucru judecat a hotărârii penale definitive sub aspectul laturii civile față de persoanele care nu s-au constituit părți civile în procesul penal. Imposibilitatea repunerii în discuție în fața instanței civile a unor chestiuni relative la neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale stabilite prin hotărârea penală.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic :

faptă ilicită

prejudiciu

autoritate de lucru judecat

hotărâre penală

părți civile

fond de investiții

comitent

prepus

calitate procesuală pasivă

C.civ. din 1864, art. 998 - 1000, art. 1079

C.proc.pen. din 1968, art. 19, art. 22

Așadar, hotărârea penală are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile numai cu

privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

În schimb, aspecte ce țin de latura civilă a cauzei, respectiv cuantumul prejudiciului cauzat prin săvârșirea infracțiunii, nu pot fi opuse cu autoritate de lucru judecat persoanelor care nu au figurat ca părți în procesul penal finalizat prin hotărârea ce conține și rezolvarea laturii civile. Acestea din urmă sunt îndreptățite să repună în discuție, în fața instanței civile, întinderea prejudiciului, aceasta întrucât prejudiciul cauzat prin săvârșirea unei infracțiuni trebuie să fie acoperit integral.

Secția I civilă, decizia nr. 2686 din 26 noiembrie 2015

Prin decizia civilă nr. 451/A din 23 octombrie 2014, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile reclamanților împotriva sentinței civile nr. 1453/2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă.

A schimbat în parte sentința în sensul că a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a A.V.A.S. (A.A.A.S.) și a admis, în parte, acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât.

A înlăturat obligarea la plată a C.N.V.M., urmând ca obligațiile reținute în sarcina acesteia să revină Autorității pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S.), în calitate de succesor în drepturi și obligații.

A admis și cererile formulate de reclamanții B.V.V.A., K.A.L.F., K.A.A.C. și M.I.

A obligat pârâții, cu titlu de despăgubiri materiale, la plata sumelor învestite inițial de acești reclamanți și actualizate în raport de rata inflației începând cu data de 24.05.2000 și până la data plății efective, conform numărului de unități de fond rezultat din cuprinsul carnetelor de investitor și perioadelor în care s-au săvârșit faptele ilicite, în aceleași condiții reținute prin hotărârea apelată.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile nr.1453 din 17.07.2012.

A respins apelurile reclamanților, prin Asociația X, declarate împotriva încheierii din 26.06.2013 și a sentinței civile nr.1465/2013 pronunțate în același dosar, precum și apelurile declarate de pârâții A.A.A.S., P.N., D.I. și B.G.

Instanța de apel a reținut, în esență, că apelanta-pârâtă A.A.A.S. a criticat împrejurarea că nu s-a dat curs în primă instanță cererii sale vizând suspendarea judecării pricinii, în temeiul art. 19 alin.(1) și (2) din vechiul C.pr.pen., până la rezolvarea definitivă a cauzei penale ce făcea obiectul dosarului nr. xx1/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de urmărire penală și criminalistică, apelanta reiterând totodată această solicitare în calea de atac.

Potrivit dispozițiilor art.19 alin.(1) C.pr.pen., persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea pagubei materiale și a daunelor morale pricinuite prin infracțiune, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, judecata în fața instanței civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.

Acest text legal consacră, alături de prevederile legale ce permit celui păgubit alăturarea acțiunii civile la cea penală în cadrul procesului penal, prin constituirea de parte civilă în respectivul proces

pendinte

(art.14 și urm. C.pr.pen.), dreptul de opțiune al persoanei vătămate în privința exercitării acțiunii civile în vederea reparării pagubei cauzate printr-o faptă ilicită care constituie în același timp și o infracțiune. Astfel, în măsura în care cel vătămat alege calea separată, exercitându-și acțiunea în fața instanței civile, legiuitorul impune – în acord cu dispozițiile de principiu ale art. 22 alin.(1) C.pr.pen., care instituie autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale definitive în fața instanței civile învestită cu soluționarea acțiunii civile – suspendarea judecății în procesul civil până la soluționarea definitivă a acțiunii penale.

În speță, existența faptelor ilicite care constituie în același timp și infracțiuni, a celor care le-au comis și a vinovăției acestora au fost stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă, respectiv prin sentința penală nr.423/2007 pronunțată de Tribunalul București, Secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr.2098/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, hotărâri pe care chiar apelanta le invocă pentru reținerea autorității de lucru judecat în cauză, neputându-se pune, deci, în discuție la momentul sesizării tribunalului prin actualul demers judiciar exprimarea unei manifestări de voință prin exercitarea unui drept de opțiune actual al reclamanților (exprimat în regula

electa una via, non datur recursus ad alteram

).

Prin urmare, ipoteza care ar face incidente dispozițiile art. 19 alin.(2) C.pr.pen. nici nu se regăsește în cauză, iar cererea de suspendare a judecății în raport de noul dosar penal poate fi examinată exclusiv din perspectiva prevederilor art. 244 alin.(1) pct. 2 C.pr.civ. de la 1865 care consacră un caz de suspendare facultativă, întrucât instanța poate suspenda judecata numai dacă s-a început urmărirea penală și dacă aceasta din urmă vizează o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra modului de soluționare a pricinii.

Or, apelanta-pârâtă a invocat ca temei al temporizării judecării cauzei existența unor plângeri penale nesoluționate care formează obiectul dosarului nr. xx1/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de urmărire penală și criminalistică, dosar a cărui cercetare se află în faza actelor premergătoare.

Reținând că nu este îndeplinită niciuna dintre cerințele prevăzute de art. 244 alin.(1) pct.2

C.pr.civ., curtea a constatat că este corectă soluția tribunalului de respingere a cererii de suspendare a judecății.

În ceea ce privește criticile aduse modului de soluționare a excepției netimbrării, curtea a reținut că pe această cale ambii pârâții au invocat neîndeplinirea de către reclamanți a obligației de a achita o taxă judiciară de timbru pentru acțiunea lor, apreciind de fapt, că în mod nelegal, tribunalul a apreciat asupra caracterului netimbrabil al acțiunii.

Legea taxelor judiciare de timbru nr. 146/1997 prevede expres regula plății anticipate a taxelor, stabilind totodată că, dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acțiunii sau cererii, ori dacă, în cursul procesului, apar elemente care determină o valoare mai mare, instanța va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată, sancțiunea incidentă în cazul nerespectării obligației până la termenul stabilit fiind anularea acțiunii sau a cererii [art. 20 alin.(1)-(2)].

Curtea, văzând aceste texte legale, a constatat că determinarea și achitarea taxelor judiciare de timbru nici nu constituie obiect al judecății în primă instanță și, prin urmare, cercetarea legalității și temeiniciei hotărârii în cadrul controlului judiciar nu ar putea avea un asemenea obiect. Atribuția instanței de judecată de a percepe taxele datorate conform legii pentru inițierea procesului este una administrativ-fiscală, delegată prin dispoziții legale de colectorul efectiv al acestora, beneficiare fiind, în principal, la acest moment,  bugetele locale.

Pe de altă parte, instanța de control judiciar are oricum obligația de a verifica, din oficiu, dacă la instanța inferioară s-au perceput taxele legal datorate.

În cauză, tribunalul a reținut că acțiunea este scutită de plata taxelor judiciare de timbru, neputându-se deci imputa în aceste condiții părții reclamante neîndeplinirea obligației de a achita taxa stabilită de instanță, chestiune care nu putea fi valorificată de partea adversă pe calea excepției procesuale a netimbrării.

La rândul său, instanța de apel a considerat că acțiunea este scutită de plata taxelor judiciare de timbru, conform art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, nereținând deci nici incidența art. 20 alin.(5) din același act normativ pentru faza procesuală anterioară.

Nu au fost găsite întemeiate nici susținerile apelantei-pârâte privind prematuritatea cererii de chemare în judecată decurgând din neîndeplinirea procedurii prealabile, prevăzută de art. 720

1

alin.(1) C.pr.civ., apelanta apreciind în acest sens că înscrisul numit „Convocare la conciliere directă” înregistrat la C.N.V.M. la 04.05.2011, după sesizarea primei instanțe, nu face dovada respectării respectivei proceduri.

Curtea, în interpretarea și aplicarea acestui text legal, a constatat că procedura concilierii directe, a cărei nerespectare duce la respingerea acțiunii ca fiind inadmisibilă [prin raportare la norma înscrisă în art. 109 alin.(2) C.pr.civ.], este incidentă doar în materie comercială (precum și în cazul celor asimilate, prevăzute de art. 720

10

C.pr.civ.), iar stabilirea împrejurării dacă un litigiu este sau nu de natură comercială trebuia făcută de prima instanță învestită cu acțiunea reclamantului, prin prisma art. 3-6, art. 7-9 și art. 56 din fostul Cod comercial.

Din calificarea dată de tribunal acțiunii deduse judecății, rezultă că s-a apreciat asupra naturii civile a prezentei cauze, situație ce exclude în speță aplicarea dispozițiilor art. 720

1

C.proc.civ.

Curtea a considerat că aceasta este calificarea corectă a naturii litigiului, având în vedere în acest sens chiar ultima precizare adusă de reclamanți cererii de chemare în judecată (din februarie 2012) prin care s-a arătat că toți pârâții condamnați în procesul penal sunt ținuți să răspundă delictual direct pentru fapta proprie în temeiul art. 998 - 999 C.civ., ca autori ai unor fapte ilicite, iar în cazul pârâților AVAS, CNVM, SC G. SA, SC S.I. SA, SC C. SA, temeiul juridic al acțiunii este răspunderea civilă delictuală prevăzută de dispozițiile art.1000 alin. (3) C.civ.

De altfel, această calificare a naturii litigiului în primă instanță nici nu a fost criticată de vreuna dintre părți prin apelurile declarate în cauză, situație în care, cu atât mai mult lipsa procedurii concilierii nu poate fi considerată un impediment în promovarea acțiunii reclamantei Asociația X.

Față de considerentele referitoare la dreptul de opțiune actual al reclamanților legat de calea procesuală penală sau civilă prin care să-și poată valorifica pretențiile decurgând din producerea unei infracțiuni, curtea a respins și critica apelantului-pârât P.N. privind inadmisibilitatea prezentului demers judiciar al reclamanților din perspectiva incidenței în speță a prevederilor art. 19 alin.(3) și art. 20 alin. (1) C.pr.pen., constatând că, în mod corect, tribunalul nu a reținut existența vreunui fine de neprimire a acțiunii în raport de textele legale invocate, în condițiile în care reclamanții pot sa aleagă cadrul procesual de realizare a pretențiilor lor, iar în procesul penal soluționat definitiv în anul 2009 nu s-au constituit părți civile, nefigurând ca atare în cuprinsul hotărârilor penale (deși din adresa din 24.08.2010 a I.P.J. Mureș rezultă că 820 dintre reclamanți au depus plângeri penale încă din anul 2000).

Or, susținerile pârâtului privind inadmisibilitatea acțiunii pleacă de la ipoteza că reclamanții au depus deja cereri de despăgubire în procesul penal, fiind însă invocate în acest sens și existența plângerilor penale înregistrate la I.P.J. Mureș, plângeri ce nu au determinat însă în acest nou dosar penal nici începerea urmăririi penale, astfel cum s-a comunicat instanței de fond, dosarul respectiv fiind în faza actelor premergătoare începerii unei asemenea proceduri. Într-o asemenea situație nu se poate vorbi nici despre alăturarea acțiunii civile unei acțiuni penale care nu s-a pus încă în mișcare.

Nu în ultimul rând, respingerea demersului judiciar al reclamanților în fața instanței civile ca fiind inadmisibil, văzând că încă din anul 2000 părțile s-au adresat organelor de anchetă ale Statului Român pentru valorificarea drepturilor lor, iar acestea nu au luat nicio măsură pentru soluționarea acestor sesizări, nefiind reunite nici în cauza penală care a fost deja soluționată definitiv, ar pune în discuție încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO.

Cu privire la inadmisibilitatea cererii reclamanților de a pretinde despăgubiri întemeiate pe o hotărâre judecătorească penală pronunțată într-o cauză la judecarea căreia nu au participat, curtea a reținut că apelantul-pârât nu are în vedere inadmisibilitatea ca o sancțiune de ordin procesual și nici o situație în care s-ar fi introdus o acțiune greșit îndreptată/aleasă față de căile prevăzute de lege pentru valorificarea dreptului pretins sau exercitarea unui drept la acțiune inexistent ori deja epuizat, ci vizează mai degrabă netemeinicia acțiunii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală în raport de efectele hotărârii penale definitive invocate de reclamanți în susținerea cererii de dezdăunare.

Curtea a reținut totodată că în cadrul cererii de apel formulată de A.S.F. s-a susținut (susținere neînsoțită însă de formularea unei critici concrete de nelegalitate) că există persoane, părți în cauză, care s-au constituit părți civile și în dosarul penal nr. xxx32/3/2006 și care au fost despăgubiți, aflându-se în proceduri de executare, contestate de C.N.V.M.

În condițiile în care aceste susțineri nu sunt dovedite prin înscrisuri din care să rezulte neechivoc în ce măsură persoanele menționate - intervenienții C.S., C.V., F.R.O., F.V. și F.V. - solicită în prezenta cauză aceleași sume reprezentând despăgubiri care ar fi fost deja acordate printr-o altă hotărâre judecătorească ce constituie titlu executoriu pentru realizarea creanțelor recunoscute, curtea a avut în vedere, pe de o parte, împrejurarea că această apărare nu a fost invocată în apel de un pârât care nu mai poate fi obligat la plată, o asemenea obligație, conform Legii nr. 113/2013, revenindu-i A.A.A.S., iar pe de altă parte, modalitatea în care pârâții sunt obligați față de intervenienți și reclamanți prin sentința apelată, nefiind stabilite sume concrete ci  făcându-se referire la carnetele de investitor deținute, situație în care debitul urmărit, actualizat, se va stabili în concret la momentul punerii în executare a respectivei hotărâri.

Curtea a constatat, referitor la respingerea excepției autorității de lucru judecat a sentinței

penale nr.423/2007 pronunțată de Tribunalul București, Secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr.2098/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că este nefondată critica apelantei-pârâte.

Principiul autorității  de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilității raporturilor juridice, ca o chestiune litigioasă odată tranșată de o instanță să nu mai poată fi adusă înaintea judecății, iar, pe de altă parte, ca, ceea ce a stabilit o primă instanță să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanțe ulterioare. Prin urmare, autoritatea sau puterea lucrului judecat este o calitate atașată verificării și sancționării jurisdicționale, împiedicând reluarea aceluiași litigiu asupra unor chestiuni dezbătute și analizate de o instanță în cadrul și pe parcursul procedurii contencioase.

Autoritatea de lucru judecat de care se bucură o hotărâre definitivă în materie penală se fundamentează pe existența unei identități de obiect – înțeles ca faptă materială – și pe identitatea persoanei inculpatului, legea nepermițând tragerea la răspundere penală în mod repetat a aceleiași persoane pentru aceeași faptă.

O hotărâre judecătorească penală de condamnare are întotdeauna efecte

erga omnes

, însă, conform art. 22 alin. (1) C.pr.pen., deși, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale definitive se manifestă și în fața instanței civile învestită cu soluționarea acțiunii civile care nu s-a exercitat în cadrul procesului penal, această autoritate este limitată la existența faptei, persoana care a săvârșit-o și vinovăția acesteia.  Astfel, aspectele dezlegate cu privire la fapta materială și la persoana care a săvârșit-o nu mai pot fi puse în discuție în procesul civil ulterior. Exceptând aceste aspecte, instanța

civilă nu este legată de cele definitiv stabilite de judecata penală.

Din această perspectivă, cu excepția situațiilor în care acțiunea civilă se exercită și se soluționează din oficiu în cadrul procesului penal, în scopul protejării anumitor categorii de persoane anume prevăzute de lege, instanța penală este ținută în privința soluționării laturii civile a cauzei tot de principiul disponibilității procesuale, pronunțându-se, așadar, în limitele învestirii sale prin cererile celor vătămați care s-au constituit părți civile.

Pe de altă parte, chiar dacă instanța penală a stabilit și întinderea prejudiciului rezultat din infracțiune, în măsura în care anumite persoane nu au figurat ca părți în procesul penal acestea pot discuta acest cuantum în fața unei instanțe civile, deoarece pentru latura civilă hotărârea penală produce doar efecte relative.

Prin urmare, tribunalul nu putea reține în cauza de față ca fiind întemeiată excepția autorității de lucru judecat decurgând din împrejurarea susținută de apelantă, aceea că prin hotărârea penală definitivă sus-menționată s-ar fi statuat că A.A.A.S. (ca succesoare în drept a C.N.V.M.) răspunde în solidar, în calitate de parte responsabilă civilmente, pentru plata despăgubirilor doar către cele 130.798 părți civile din procesul penal.

În ceea ce privește celelalte critici ale apelantei-pârâte având ca obiect modul de soluționare a celorlalte excepții procesuale – prescripția dreptului la acțiune și lipsa calității procesuale pasive a A.A.A.S. - curtea a reținut că prin art. II din Legea nr. 113/2013 de aprobare a O.U.G. nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară, se prevede că A.A.A.S. preia fără plată toate drepturile și obligațiile C.N.V.M., rezultate din actele juridice prin care C.N.V.M. a fost obligată, ca parte responsabila civilmente, la plata de despăgubiri către investitorii la FNI.

Conform alin. (2), A.A.A.S. se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale C.N.V.M. și dobândește calitatea procesuală pe care aceasta o are, la data intrării în vigoare a prezentei legi, în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent dacă este vorba de faza de judecată sau de executare silită.

Prin acest act normativ, intrat în vigoare după pronunțarea sentinței civile nr. 1453/2012, s-a reglementat o transmitere a drepturilor și obligațiilor C.N.V.M. care intră în conținutul unor raporturi juridice izvorâte din acte referitoare la plata de despăgubiri către investitorii la FNI, precum și, corelativ, o transmitere a calității procesuale pe care aceasta o avea, la data intrării în vigoare a prezentei legi, în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, către A.A.A.S.

Apreciind asupra incidenței în speța de față a acestui nou act normativ, curtea a reținut totodată că, în mod corect, tribunalul a statuat – plecând de la cele hotărâte cu putere de lucru judecat prin hotărârile penale sus-menționate, precum și prin sentința comercială nr.1064/2005, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a comercială – că prin Legea nr. 333/2001, numai drepturile și obligațiile SC C. SA născute din contractul de fidejusiune/cauțiune încheiat între SC C. SA, prin președinte și SC S.I. SA, au fost preluate de către A.A.A.S., iar aceasta din urmă nu poate fi obligată la repararea prejudiciului în raport de temeiul de drept al cererii invocat de reclamanți, întrucât pârâții V.I.M., S.M., A.M., B.S., B.C.C., I.M.I.M., P.N., D.I., B.G. și C.M. nu au săvârșit faptele ilicite în exercitarea unor funcții încredințate de A.V.A.S. și între aceasta instituție și pârâți nu exista un raport de prepușenie care sa facă posibilă angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta altei persoane a A.V.A.S.

Pe de altă parte, corect s-a reținut, în conformitate cu hotărârile de condamnare pronunțate de instanța penală, că există un raport de prepușenie, în condițiile art. 1000 alin. (3) C.civ., între pârâții B.S. și B.C.C., pe de o parte, și C.N.V.M., pe de altă parte, raport juridic legal stabilit prin prisma dispozițiilor din Legea nr. 52/1994.

S-a reținut în același timp că prepușii indicați, care au îndeplinit funcțiile de președinte și respectiv, vicepreședinte al C.N.V.M., au săvârșit faptele ilicite în funcțiile ce li s-au încredințat, rezultând, ca atare, că pârâta C.N.V.M. este ținută să răspundă în calitate de comitent.

Toate aceste aspecte au fost în mod just avute în vedere de tribunal la stabilirea legitimării procesuale pasive a C.N.V.M. în prezenta cauză, în limitele arătate – respectiv, numai în limitele părții de prejudiciu cauzate de prepușii săi, pârâții B.S. și B.C.C.

Față de prevederile mai sus arătate ale art. II din Legea nr. 113/2013, curtea a considerat că este fondată susținerea apelantei A.S.F. (continuatoare a pârâtei C.N.V.M.), în sensul că aceasta nu mai are legitimare procesuală în cauză, calitatea sa procesuală transmițându-se în condițiile

prezentate către A.A.A.S.

Luând act de această transmitere legală a calității procesuale, care impune și schimbarea, din această perspectivă, a soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a A.A.A.S., curtea a putut examina și critica acesteia din urmă cu privire la obligarea sa, ca succesoare de drept a C.N.V.M., la plata despăgubirilor.

Curtea a constatat că, invocând lipsa legitimării sale procesuale, A.A.A.S. susține doar că prin decizia penală nr.2098/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, rămasă definitivă, instanța supremă a stabilit cine are calitate de parte responsabilă civilmente pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin fapta inculpaților, apreciind că fiecare comitent în parte este răspunzător solidar doar cu propriul prepus, în limitele părții de prejudiciu cauzate de acesta, menționând printre altele că, inculpații B.Ș. și B.C.C. răspund în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege în cadrul C.N.V.M. și răspund în solidar cu aceasta, situație care, în opinia apelantei-pârâte A.A.A.S. nu a preluat și drepturile și obligațiile F.N.I. în care reclamanta Asociația X avea calitatea de investitor.

Prin urmare, curtea a constatat că apelanta, fără a pune în discuție existența raportului de prepușenie și implicit, calitatea sa (mai precis, a C.N.V.M.) de persoană responsabilă civilmente, stabilită cu putere de lucru judecat de instanța penală, a apreciat, fără nici un fundament juridic, că răspunderea sa a fost limitată la despăgubirile datorate celor care au înțeles să se constituie părți civile în procesul penal, astfel încât, în opinia sa,  în prezenta cauză nu ar putea fi obligați la despăgubiri decât F.N.I. și SC S.I. SA, ca persoane vinovate de producerea prejudiciului.

Or, trebuie observat că aceeași chestiune a fost ridicată de parte prin intermediul excepției autorității de lucru judecat, ocazie cu care curtea, în analiza criticii formulate în apel, a statuat asupra incidenței art. 22 alin.(1) C.pr.pen. și a posibilității rediscutării cuantumului prejudiciului de cei care nu au figurat ca părți în procesul penal anterior.

Pe de altă parte, apelanta nici în dezvoltarea acestei noi critici și nici în cadrul susținerilor referitoare la neîndeplinirea în speță a condițiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de art.998, 999, 1000 alin.(3) C.civ. nu a contestat că prejudiciul invocat de reclamanți prin prezenta acțiune ar fi fost cauzat prin aceleași fapte cu caracter ilicit calificate ca fiind și infracțiuni de către instanța penală.

Instanța de fond nu putea ignora faptul  că autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepției procesuale (

non bis in idem)

, ci și sub forma prezumției de lucru judecat, altfel spus, a efectului pozitiv al lucrului judecat care presupune ca ceea ce a stabilit o instanță să nu fie contrazis de cea ulterioară.

Într-o atare situație curtea a constatat că, în mod corect, s-a reținut de către tribunal că prejudiciile pretinse prin această acțiune și dovedite prin actele de la dosar sunt generate de aceleași fapte materiale care au intrat în conținutul activității infracționale deja stabilite prin hotărâri definitive, caz în care statuările instanțelor penale, inclusiv, privind cei ținuți să răspundă în plan delictual pentru daunele cauzate prin infracțiune, au intrat în puterea lucrului judecat.

În raport de acest ultim aspect al lucrului judecat, tribunalul a stabilit în speță că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale conform prevederilor art.998, art.999 și art. 1000 alin.(3) C.civ.

Văzând totodată apărările reiterate de pârâtă pe calea excepției prescripției extinctive, curtea a considerat că este necesară precizarea că de la principiul neadmiterii opțiunii între acțiunea delictuală și acțiunea contractuală în practica judiciară și în literatura de specialitate în mod constant s-a admis existența unei situații de excepție în care opțiunea este permisă – cazul în care neexecutarea contractului constituie în același timp și o infracțiune. Într-o astfel de situație, dacă cel păgubit nu a înțeles să alăture acțiunea sa civilă acțiunii penale – când se admite principiul că se aplică regulile răspunderii civile delictuale – și se adresează separat instanței civile, acesta are de ales între cele două acțiuni, urmând ca, de îndată ce păgubitul a optat pentru una dintre cele două căi, să nu mai poată urma o altă cale (

electa una via non datur recursus ad alteram

).

Or, în speță, opțiunea reclamanților a fost neechivocă, aceștia invocând prin acțiune și prin precizările ulterioare aduse cererii introductive chiar hotărârile penale definitive prin care s-a stabilit existența faptelor ilicite, precum și responsabilitatea celor ținuți să răspundă pentru comiterea acestora.

Curtea a constatat deci că este nefondată în aceste condiții critica referitoare la intervenirea prescripției extinctive, invocată în apărare atât de apelanta-pârâtă A.A.A.S., cât și de alți pârâți.

Astfel, în conformitate cu prevederile art.1 din Decretul nr.167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, iar conform prevederilor art.3 din același act normativ termenul general de prescripție incident în acest caz este de 3 ani.

Art. 1886 C.civ. prevede că nicio prescripție nu poate începe a curge mai înainte de a se naște acțiunea supusă acestui mod de stingere, astfel că prescripția nu poate curge înainte de a se naște dreptul la acțiune.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art.7 alin.(1) din Decretul nr.167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.

Acțiunea civilă întemeiată pe răspunderea civilă delictuală se prescrie în termenul de drept comun în materia drepturilor de creanță, de 3 ani, dar acest termen se calculează, conform art. 8 alin.(2) din Decretul nr. 167/1958, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

În raport de aceste dispoziții legale, curtea nu a putut primi susținerile apelantei-pârâte A.A.A.S. în sensul că dreptul material la acțiune al reclamantei Asociația X s-ar fi născut la data de 24.05.2000, respectiv, data la care FNI administrat de SC S.I. SA, a intrat în încetare de plăți, și nici cele referitoare la incidența în calculul termenului de prescripție extinctivă a art.12 din O.G. nr.24/1993 (în vigoare la data încetării de plăti a FNI) care  reglementează exclusiv condițiile în care se pot răscumpăra titlurile de participare emise de către un fond deschis de investiții, și care se aplică în raporturile contractuale intervenite între învestitori și respectivul fond.

Apelanta susține că dreptul material la acțiune s-ar fi prescris chiar anterior momentului până la care persoanele vătămate se puteau constitui părți civile în procesul penal ceea ce contravine tuturor reglementărilor care permit acestora să-și exercite dreptul de opțiune în vederea acoperirii daunelor produse printr-o infracțiune.

În speță, raportul de drept dedus judecății în conținutul căruia intră obligația de plată a acelor răspunzători pentru săvârșirea faptei ilicite ce a constituit și infracțiune s-a stabilit ulterior momentului la care FNI administrat de SC S.I. SA, a intrat în încetare de plăți, actualul demers judiciar, nefundamentându-se pe raporturile contractuale dintre deponenți/învestitori și Fond.

Astfel, în speță, respectivul raportul juridic care include obligația invocată de reclamanți nu a existat până în momentul în care instanțele judecătorești nu au stabilit definitiv persoanele vinovate de comiterea unor fapte care se încadrau în sfera ilicitului penal, acela fiind și momentul – la care cei prejudiciați prin infracțiune pot acționa împotriva celor identificați ca fiind vinovați și a celor ținuți să răspundă pentru ei în vederea recuperării pagubelor.

În consecință, de la data rămânerii definitive a hotărârii penale de condamnare a inculpaților pentru săvârșirea infracțiunilor care au generat prejudiciile invocate a început să curgă termenul de prescripție de trei ani, termen care nu era împlinit la data introducerii acțiunii, 29.09.2010, pretențiile deduse judecății nefiind prescrise, în raport de dispozițiile art. 3 coroborate cu art. 7 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958.

În ceea ce privește motivul de apel referitor la neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998, 999, 1000 alin. (1) și 1079 alin. (1) C.civ., Curtea a constatat că prin acesta se pune în discuție netemeinicia și nelegalitatea pretențiilor la dezdăunări formulate de reclamanți pe fondul cauzei.

Curtea a constatat însă că toate apărările invocate de pârâți și în fața instanței de fond nu pot fi primite în prezenta cauză, în condițiile în care, cum corect a reținut și tribunalul, aceste apărări se opun celor statuate cu putere de lucru judecat prin sentința penală nr.423/2007 pronunțată de Tribunalul București, definitivă prin decizia penală nr.2098/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Or, cei trei pârâți au fost părți în procesul penal menționat, proces în care s-a soluționat și acțiunea civilă alăturată celei penale, prilej cu care s-a stabilit că membrii FNI beneficiau de toate drepturile conferite de posesia unităților de fond din momentul încasării contravalorii acestora de către societatea de administrare – SC S.I. SA, calitatea de membru fiind atestată prin carnetul de investitor, confirmările de sold, ordinele de plată și alte acte, iar prin faptele ilicite ale pârâților V.I.M., S.M., A.M., B.S., B.C.C., I.M.I.M., P.N., D.I., B.G. și C.M. s-a creat starea de insolvabilitate a SC S.I. SA ceea ce a determinat prejudicierea persoanelor care achiziționaseră unități de fond la FNI.

Reclamanții, care în speță și-au probat calitatea de investitor al FNI, au fost păgubiți tot ca

urmare a insolvabilității fondului, prin imposibilitatea restituirii către aceștia a sumelor investite.

Prin aceleași hotărâri penale s-a stabilit contribuția pârâților D.I. și B.G., inculpați în cauza penală, la activitatea infracțională ce a generat prejudiciul pretins, reținându-se că atitudinea pasivă a celor doi inculpați în perioada activității FNI, în calitatea de membri ai Consiliului de Administrație al SC S.I. SA, constând în exercitarea formală a obligațiilor ce le reveneau, fără a realiza un control efectiv menit să depisteze eventualele nereguli sau disfuncționalități au favorizat desfășurarea activității infracționale de către inculpații V.I.M., P.N., P.M. și S.M., prin întărirea convingerii acestora că pot acționa liber de orice control sau verificare.

În plus, s-a stabilit că există un raport de prepușenie, în condițiile art. 1000 alin. (3) C.civ. între pârâții B.S. și B.C.C., pe de o parte și C.N.V.M., pe de altă parte, prin decizia nr.2098/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală analizându-se condițiile de existență ale acestui raport juridic și din perspectiva prevederilor legale invocate în apel de pârâta A.A.A.S. și reținându-se astfel că pârâta C.N.V.M. exercita o putere de supraveghere, direcție și control asupra activității desfășurate de cei doi.

Curtea a mai reținut că apelanții-pârâți D.I. și B.G. s-au mai apărat în fața primei instanțe susținând în esență că reclamanții nu au fost părți în procesul penal anterior și că aceștia este posibil să fi fost despăgubiți de către societățile de asigurări, conform garanțiilor oferite de fond, însă aceste apărări trebuie înlăturate, față de cele expuse mai sus cu privire la temeiul juridic al cererii reclamanților din cauza de față și raportul din procesul penal finalizat definitiv și actualul demers judiciar, respectiv, față de lipsa oricăror dovezi legate de acoperirea prejudiciului prin activarea unor contracte de asigurare, dezdăunare care – văzând și cele reținute în hotărârea de condamnare – nu s-a realizat nici în cazul foștilor investitori care s-au constituit parte civilă în procesul penal.

Prin urmare, în raport de statuările instanței penale și de înscrisurile administrate în cauză, în condițiile în care nu s-a administrat nicio probă în cadrul acestei noi acțiuni civile privitoare la existența unei alte situații de fapt față de situația concretă a reclamanților, curtea a considerat că în mod corect tribunalul a stabilit că sunt întrunite, în limitele dovedirii pretențiilor deduse judecății, cerințele legale prev. de art. 998 - 999 C.civ., respectiv, art. 1000 alin.(1) și (3) C.civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților persoane fizice și, în conformitate cu raportul de prepușenie față de C.N.V.M. răspunderea acesteia, care, în prezent, îi revine A.A.A.S.

În ceea ce privește apărarea pârâtului D.I. referitoare la respingerea în dosarul penal a cererilor de despăgubiri formulate de reclamanții reprezentanți de Asociația X, soluție de care instanța civilă ar trebui să țină seama, în opinia sa, curtea a reținut că, în urma rejudecării, pe latură civilă, a dosarului penal, în limitele dispuse de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală,  prin sentința penală nr. 38/2011 pronunțată de Tribunalul București, definitivă, prin admiterea apelului, prin decizia penală nr. 495/2014 pronunțată de Curtea de Apel București, în temeiul disp.art.385

18

pct.2 C.pr.pen., instanța a respins, ca inadmisibile, cererile de constituire de parte civilă (prin procedeul intervenției în interes propriu) formulate de persoanele cu privire la care nu s-a dispus

rejudecarea prin decizia penală nr.2098/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În rândul acestor cereri se regăsesc și cererile persoanelor pretinse păgubite care au înțeles să fie reprezentate de Asociația X, situație în care, întrucât aceste pretenții nu au fost analizate pe fond, curtea nu a reținut nici un impediment procedural pentru examinarea lor în prezenta cauză.

Cât privește apelul formulat de apelanții-reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1453/2012, curtea a arătat că ulterior pronunțării sentinței, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a mai pronunțat în același dosar două încheieri de îndreptare a erorilor materiale la data de 14.05.2013 și, respectiv la data de 26.06.2013, o sentință civilă cu nr.1465/2013 prin care a fost completată prima sentință – ultimele două fiind atacate, de asemenea, de reclamanți în prezenta cauză, precum și o încheiere la data de 12.07.2013 prin care s-a dispus lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 1453/2012 și care nu a fost apelată.

Prin urmare, curtea nu a putut ignora împrejurarea că la momentul pronunțării asupra apelului examinat, sentința pronunțată pe fond și apelată în cauză a fost deja rectificată, lămurită ori completată, modificări care vor fi avute în vedere, în raport și de celelalte apeluri declarate în dosar, la stabilirea legalității măsurilor dispuse de prima instanță în ceea ce privește soluționarea acțiunii.

Curtea a reținut că prin încheierea pronunțată la 26.06.2013, în temeiul art. 281 C.proc.civ., tribunalul a dispus și o rectificare a sentinței inițiale, nr. 1453/2012, în sensul trecerii în dispozitivul acesteia a reclamanților ale căror cereri au fost admise, dar „s-a omis menționarea acestora” (fiind deci admise și cererile formulate de C.C.R., S.M.M.I., S.A.V., S.P.V., P.Z., S.T.T.Z., S.V.Z. și V.A.A.).

Prin încheierea din 12.07.2013, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a dispus lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 1453/2012, și a admis și cererea formulată de reclamanta V.I.E.

De asemenea, prin sentința civilă nr.1465/2013 Tribunalul București, Secția V-a civilă a dispus

completarea dispozitivului sentinței civile nr.1453/2012, și în sensul admiterii cererii formulate de reclamantul B.I.

Curtea a împărtășit punctul de vedere al tribunalului în privința modalității în care poate fi făcută dovada despăgubirilor solicitate în cauză, carnetul de investitor reprezentând documentul care atestă calitatea unei persoane de participant la F.N.I., pe baza acestuia fiind stabilite prejudiciile și în cadrul procesului penal în cazul păgubiților care au înțeles să se constituie părți civile până la citirea actului de sesizare.

Este vădit neîntemeiată susținerea reclamanților vizând situația celor care nu au putut prezenta un astfel de înscris emis de Fond, înscris care îi putea fi opus acestei societăți, în condițiile reglementărilor speciale în materie, încercarea de dovedire a pretențiilor unora dintre reclamanți prin simple declarații de proprie răspundere în sensul că nu se mai află în posesia carnetului neputând fi primită, aceste declarații neavând nici măcar valoarea probatorie a unui început de dovadă scrisă și neputând constitui probe ale unor prejudicii certe, ca existență și întindere, care să poată angaja o obligație de dezdăunare din partea pârâților în speță, în condițiile art. 998 - 999 C.civ.

Curtea a constatat că dovada prejudicierii prin aceleași fapte ilicite reținute de instanța de fond a fost făcută în cauză și în privința reclamanților B.V.V.A., K.A. L.F., K.A.A.C., M.I., carnetele de investitor ale acestora aflându-se în cadrul respectivelor înscrisuri, situație față de care se impune schimbarea în parte a sentinței apelate și obligarea pârâților, cu titlu de despăgubiri materiale, la plata sumelor învestite inițial de acești reclamanți și actualizate în raport de rata inflației începând cu data de 24.05.2000 și până la data plății efective, conform numărului de unități de fond rezultat din cuprinsul carnetelor de investitor și perioadelor în care s-au săvârșit faptele ilicite, în aceleași condiții reținute prin hotărârea apelată.

În ceea ce privește ceilalți reclamanți ale căror cereri au fost respinse, astfel cum s-a statuat prin hotărârea pronunțată în cauză în prima instanță, rectificată și completată ulterior, curtea a constatat legalitatea și temeinicia acestei statuări, având în vedere actele doveditoare depuse la dosar, după cum deja s-a arătat.

Curtea a respins și critica apelanților reclamanți vizând refuzul primei instanțe de a proceda la actualizarea sumelor pretinse, reținând că tribunalul, atât prin sentința inițială, cât și ulterior prin încheierea de lămurire a acesteia pronunțată la data de 12.07.2013, neatacată în cauză și rămasă definitivă și irevocabilă, s-a arătat fără echivoc că pârâții V.I.I.M., P.M., S.M., A.M., B.G., B.S., B.C.C., I.M.I.M., C.M., P.N., D.I., în solidar, și pârâții B.S. și B.C.C. în solidar cu pârâta C.N.V.M., au fost obligați la plata către reclamanți si intervenienți a sumelor inițial investite de aceștia, actualizate în raport de rata inflației, astfel cum rezulta din cuprinsul carnetelor de investitor, luându-se în considerare, pe de altă parte, toate carnetele deținute, în cazul în care reclamanții/intervenienții sunt titularii mai multor carnete de investitor, numărul unităților de fond urmând a fi determinat conform acestora.

Această actualizare a sumelor datorate – cele subscrise la achiziționarea unităților de fond rezultate din carnetele de învestitor – în funcție de inflație de la data de 24.05.2000, data prăbușirii fondului, și până la achitarea lor integrală este, cum corect s-a statuat, singura modalitate corectă de acoperire integrală a pagubei, în raport de principiul disponibilității acțiunii civile și de opțiunea exercitată de reclamanți ca manifestare a acestui principiu în sensul învestirii instanței civile cu o cerere de despăgubiri fundamentată pe răspunderea civilă delictuală, în condițiile în care fapta ilicită constituie o infracțiune.

Întrucât acoperirea prejudiciului nu poate determina o îmbogățire fără justă cauză a celor vătămați prin infracțiune, tribunalul a reținut, similar celor dispuse în procesul penal soluționat definitiv în privința celor care au alăturat acțiunea civilă celei penale, că valoarea unității de fond la data de 24.05.2000 nu corespundea realității, fiind majorată prin activitatea infracționala a pârâților, fiind deci, în mod justificat, înlăturate susținerile reclamanților în sens contrar.

Curtea a constatat, totodată, că atât în fond, cât și în apel actualizarea debitului în funcție de rata inflației a fost singura modalitate de acoperire a prejudiciului efectiv solicitată de reclamanți.

Referitor la criticile de apel formulate în cauză cu privire la cheltuielile de judecată acordate de tribunal prin sentința nr.1453/2012, curtea a constatat că sunt nefondate.

Astfel, în privința susținerilor A.A.A.S. vizând greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 C.proc.civ., curtea a constatat că textul legal menționat prevede o singură condiție pentru obligarea uneia dintre părțile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfășurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenții, adică să fi pierdut procesul.

Contrar celor susținute de apelanta-pârâtă A.A.A.S., reaua-credință sau comportarea neglijentă în cursul procesului nu constituie criterii pentru stabilirea obligației de plată a cheltuielilor de judecată.

Curtea a constatat, pe de altă parte, că stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată nu se poate realiza prin prisma textului legal arătat cu ignorarea principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat de partea căzută în pretențiuni, în raport de culpa sa procesuală reținută în cauză.

Sub aspectul evaluării prejudiciului, de principiu, legiuitorul s-a raportat la valoarea taxelor judiciare de timbru, a timbrului judiciar, plata experților, despăgubirile martorilor, dar și onorariul de avocat etc., precum si la alte cheltuieli pe care partea care a câștigat procesul le va dovedi efectuate.

În acest context trebuie arătat că, pentru a statua asupra cheltuielilor de judecată trebuie avute în vedere atât dispozițiile de drept intern, respectiv art. 274 - 276 C.pr.civ. cât și principiile stabilite de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care au impus ideea că acestea pot fi încuviințate de instanța de judecată dacă au fost  necesare, reale și rezonabile.

Se impune, deci, a fi respinse atât criticile aduse de reclamanți, critici vizând neacordarea integrală a sumelor pretinse cu acest titlu, cât și critica apelantei-pârâte A.A.A.S. referitoare la dovedirea costurilor reale ale procesului nesusținută de datele concrete ale cauzei, având în vedere că tribunalul a acordat cheltuieli de judecată constând exclusiv în onorariu avocațial, cheltuieli transport, cheltuieli pentru consumabile și alte cheltuieli legate de proces, dovedite prin înscrisurile depuse la dosar.

În mod corect, prin raportare la criteriile sus-enunțate, tribunalul a apreciat că celelalte sume pretinse cu acest titlu de reclamanți nu au fost determinate de soluționarea prezentei cauze sumele legate de înființarea, organizarea și administrarea asociației nu pot fi puse în sarcina pârâților neavând o legătură directă cu prezentul proces.

În plus, pretinzând integral sumele arătate ca fiind cheltuieli de judecată, apelanții-reclamanți ignoră împrejurarea că în speță tribunalul a făcut și aplicarea dispozițiilor art. 276 C.proc.civ., apreciind astfel că acestea nu pot fi acoperite integral de pârâți, întrucât nu a căzut în pretențiuni în totalitate.

În ceea ce privește apelurile reclamanților declarate împotriva încheierii din 26.06.2013 și a sentinței civile nr.1465/2013 pronunțate în același dosar, curtea a constatat că, față de cererea formulată de reclamanți la data de 30.05.2013 cerere care a fost întemeiată de aceștia pe dispozițiile art. 281, 281

1

, 281

2

C.pr.civ., Tribunalul București s-a considerat învestit, prin prisma solicitărilor formulate printr-o cerere unică, cu cereri de îndreptare a erorilor materiale, de lămurire a dispozitivului sentinței nr. 1453/2012 și, respectiv, de completarea aceleiași sentințe – toate aceste cereri fiind soluționate succesiv, conform procedurilor specifice fiecăreia.

De asemenea, curtea a constatat că, după pronunțarea încheierii de îndreptare a erorilor materiale din data de 26.06.2013, reclamanții s-au adresat la data de 4.07.2013 tribunalului cu o nouă cerere prin care au reiterat solicitări inițiale, formulate prin cererea din data de 30.05.2013, precum și cu solicitări de îndreptare/lămurire a unor aspecte rămase, în opinia lor, nesoluționate ori care au fost soluționate necorespunzător.

Ulterior acestei cereri, la data de 12.07.2013 Tribunalul București, Secția a V-a civilă a pronunțat încheierea conform prevederilor art. 281

1

C.proc.civ., încheiere pe care reclamanții nu au înțeles să o mai atace cu apel.

Curtea a mai reținut că prin cele două apeluri declarate inițial împotriva încheierii din 26.06.2013 și a sentinței civile nr.1465/2013 pronunțate de tribunal în același dosar, reclamanții au criticat deopotrivă nerectificarea unor erori materiale soluționate de prima instanță, existența unor erori materiale care s-ar mai regăsi în hotărâri după ce tribunalul a dispus îndreptarea, existența unor omisiuni ori neluarea în considerare a faptului că există învestitori care dețin mai multe carnete.

În raport de toate aceste împrejurări, curtea a constatat că, deși se verifică susținerile apelanților privitoare la faptul că s-ar mai regăsi unele erori materiale în componența numelui sau a adresei unor părți, nerectificate de tribunal prin hotărârile pronunțate succesiv în cauză, în condițiile în care o parte dintre aceste erori se identifică și în anexa cererii introductive de instanță, de unde au fost preluate parțial de tribunal în dispozitivul hotărârii redactate, iar unele dintre erori au fost puse în discuția tribunalului și după pronunțarea încheierii din 26.06.2013, dar noua cerere cu acest obiect nu a fost examinată de tribunal prin încheierea din 12.07.2013, neapelată, sau printr-o altă încheiere/hotărâre distinctă, singura posibilitate de a se da curs solicitărilor întemeiate ale reclamanților interesați în îndreptarea tuturor erorilor strecurate în mențiunile referitoare la numele sau adresa lor este aceea ca instanța de apel – dând eficiență efectului devolutiv al acestei căi de atac – să menționeze numele și adresa corectă a tuturor reclamanților în cadrul dispozitivului deciziei de apel.

În acest mod se vor soluționa complet toate cererile referitoare la existența unor erori materiale conform art. 281 C.proc.civ., părțile interesate de punerea în executare a titlului obținut putând să-și valorifice pretențiile pe deplin în acest mod, prin invocarea în procedurile de realizarea a drepturilor de creanță recunoscute a tuturor hotărârilor de fond și apel pronunțate în favoarea acestora.

Referitor la celelalte critici vizând lămuriri sau omisiuni, curtea a constatat că aspectele repuse în discuție prin apel au fost soluționate prin încheierea din 12.07.2013, neatacată de părți, prin care tribunalul a reținut că nu sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea și aplicarea dispozitivului sentinței civile nr. 1453/2012 în cazul acelor reclamanți și intervenienți care sunt titularii mai multor carnete de investitor, deoarece numărul unităților de fond urmează a fi determinat  luându-se în considerare toate carnetele deținute, precum și prin sentința de completare nr. 1465/2013 prin care tribunalul s-a pronunțat cu privire la pretențiile reclamanților care au fost omise, având în vedere pr