ÎCCJ, decizie (scj.ro #232882)

Apel.  Revizuire. Cazul prevăzut în art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Cuprins pe materii

: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Revizuirea

Index alfabetic:

- drept procesual penal

- revizuire, apel

- chestiuni prejudiciale

- drept penal

- abuz în serviciu

- dare de mită

-  favorizarea infractorului

C. proc. pen.,

art. 52, art. 453 alin. (1) lit. a)

Legea nr.78/2000

, art. 6, art. 7

V. C. pen.,

art. 248, art. 248 ind. 1,

art. 264, art.255 alin. (1)

1.

Din perspectiva regimului chestiunilor prejudiciale în procesul penal, atunci când există o decizie definitivă a instanței civile sau de contencios administrativ, efectele acesteia se impun instanței penale prin autoritatea de lucru judecat (potrivit art. 430 – 431 C. proc. civ.), fiind excluse reexaminările paralele care ar însemna nesocotirea principiului securității juridice și crearea de soluții contradictorii între jurisdicții.

Rolul instanței penale, în astfel de cazuri, este de a integra în judecată rezultatul chestiunii prejudiciale deja tranșate de instanța civilă. Între competența sa de a soluționa incidental și forța obligatorie a deciziilor civile, prevalează cea din urmă, ca expresie a statului de drept și a respectării ordinii constituționale.

Revizuirea, deși are ca obiect verificarea unor hotărâri definitive, nu este o procedură pur formală, deoarece în ipoteza admiterii în principiu, se trece la rejudecarea fondului cauzei care presupune aplicarea acelorași reguli de competență și specializare ca în judecata inițială.

Este necesar ca instanța să fie nu doar independentă și imparțială, ci și specializată acolo unde statul a instituit completuri dedicate. Astfel, menținerea specializării chiar în etapa revizuirii este o necesitate, nu o opțiune, pentru a asigura continuitatea standardului de judecată și respectarea exigențelor procesului echitabil.

Actele reprezentantului instituției, prin care a urmărit valorificarea patrimoniului acesteia  și recunoașterea drepturilor sale de proprietate, se circumscriu atribuțiilor legale ale unei instituții academice, care, asemenea oricărui titular de drepturi, are vocația de a le apăra și valorifica prin procedurile prevăzute de lege. A considera aceste demersuri legitime drept acte de abuz în serviciu echivalează cu o răsturnare a principiului legalității, în sensul incriminării respectării legii însăși. Or, statul de drept nu poate accepta ca aplicarea corectă a normelor în materia fondului funciar să fie convertită, printr-o interpretare forțată, într-o faptă penală.

În lipsa prejudiciului produs patrimoniului public și în condițiile în care acțiunile imputate corespund unui exercițiu legal al drepturilor, respectiv îndeplinirea unor atribuții specifice în exercițiul funcției, acuzațiile de abuz în serviciu și de participație la acesta nu pot fi susținute.

Oferirea unui cadou de valoare insignifiantă nu poate avea aptitudinea de a determina un funcționar public să-și încalce atribuțiile de serviciu pentru ca inculpatul să obțină un imobil cu o valoare de zeci de milioane de euro.

Promisiunea, oferirea sau darea unor foloase necuvenite, de o valoare derizorie, vădit disproporționată – chiar în condițiile în care legea nu cere existența unei echivalențe absolute între foloasele procurate și serviciile sau actele funcționarului – nu constituie infracțiunea de dare de mită, întrucât bunurile oferite nu au aptitudinea de a corupe, respectiv de a naște condiționalitate.

I.C.C.J, Secția penală, decizia nr. 7/A  din 15 ianuarie 2025

I.

Prin sentința penală nr. 110/F din data de 12.07.2024, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București – Secția I penală

a admis cererea de revizuire formulată de revizuentul A,  ale cărei efecte au fost extinse și cu privire la inculpații B, C, D, E, F, G, H, I, J și K.

A anulat sentința penală nr. 115/F/23.06.2016, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția I Penală, în dosarul nr. x/2012, definitivă prin decizia penală nr. 266/A/02.08.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, și, în rejudecarea laturii penale reunite cu latura civilă, ce formează obiectul dosarului penal nr. x/2020:

În temeiul dispozițiilor art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lit. a) Cod procedură penală, a achitat pe inculpații A, B, C, D, G, H, I, J și K pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu în formă calificată prevăzută și pedepsită de art. 248 cu referire la art. 248 ind. 11 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1968, întrucât faptele presupus a fi săvârșite sub forma autoratului și complicității, nu există.

În baza aceluiași temei (fapta nu există), au fost achitați inculpații A (sub forma autoratului) și  E și F (sub forma complicității) pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită, prevăzută și pedepsită de art. 255 alin. (1) C. pen. din 1968 cu referire la art. 6 și art.7 din Legea nr. 78/2000, iar inculpații E și F și pentru săvârșirea infracțiunii de favorizare a infractorului, prevăzută și pedepsită de art. 264 alin. (1) C. pen. din 1968.

Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut că, în primul ciclu procesual, cauza a fost soluționată în dosarul nr. x/2012, sub aspectul laturii penale, prin sentința penală nr. 115/F din 23.06.2016, astfel cum a fost modificată și rămasă definitivă prin decizia penală nr. 266/A din 02.08.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin aceeași sentință, latura civilă a fost lăsată nesoluționată, în temeiul art. 25 alin. (5) raportat la art. 397 alin. (5) C. proc. pen., fiind disjunsă.

Ca urmare a disjungerii, latura civilă a fost soluționată prin sentința penală nr. 267/F din 28.12.2018, desființată prin decizia penală nr. 145/A din 12.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu trimitere spre rejudecare. În urma acestei soluții, pe rolul Curții de Apel București a fost înregistrat dosarul nr. x/2020, având ca obiect rejudecarea laturii civile disjunse.

Împotriva sentinței penale nr. 115/F/23.06.2016 a formulat cerere de revizuire inculpatul-condamnat A.

Prin încheierea din 26.05.2023, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 465/20.06.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cererea a fost admisă în principiu, dispunându-se rejudecarea cauzei în fond și trimiterea acesteia în vederea discutării reunirii laturii penale cu latura civilă a dosarului nr. x/2020, fiind și suspendată executarea hotărârii atacate.

Verificând legalitatea și temeinicia sentinței supuse revizuirii,

instanța de fond a apreciat cererea de revizuire ca fiind întemeiată.

În fapt, Curtea a reținut că, potrivit construcției acuzatoriale, inculpații B și A ar fi conceput un mecanism prin care terenul de 226,61 ha ar fi fost transferat din proprietatea publică a statului în proprietatea privată a părții civile X, pentru ca, în final, acesta să ajungă la firmele controlate de inculpatul A, cu încălcarea afectațiunii speciale a terenului (utilizarea exclusiv didactică). În acest context, s-a invocat că, la 12.04.2000, inculpatul B a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru suprafața menționată.

Sintetizând acuzațiile, Curtea a arătat că parchetul a pornit de la premisa că terenul aparținea domeniului public al statului, iar partea civilă X exercita doar dreptul de administrare, apreciindu-se că dovada proprietății publice rezultă din Legea nr. 213/1998. Pe această bază, demersurile părții civile X (universitate de stat) de reconstituire a dreptului de proprietate au fost calificate ca având relevanță penală.

Cu privire la cererea de reconstituire, Curtea a apreciat că dreptul la petiționare nu reprezintă o conduită ilicită, ci exercițiul unui drept în limitele legii; formularea unei cereri nu poate genera, prin ea însăși, o vătămare, motiv pentru care s-a considerat că demersul inculpatului B nu aduce atingere niciunei valori sociale, ci, din contră, este îndreptat spre protejarea unora, respectiv a dreptului de proprietate. Legalitatea și temeinicia pretenției sunt de competența comisiilor de fond funciar și a instanțelor de judecată.

În același timp, s-a reținut că organul de anchetă nu a determinat concret conținutul atribuțiilor de serviciu, prin raportare la legislația primară, deși s-a susținut încălcarea unor dispoziții din Carta Universității, Legea nr. 213/1998 și Constituția României. Analizând textele invocate, Curtea a constatat că unele nu conțin norme de conduită cu caracter prohibit, iar altele nu se circumscriu atribuțiilor inculpatului B ori nu îndeplinesc exigențele privind calitatea normei relevante pentru incriminare.

Curtea a concluzionat că acuzațiile de abuz în serviciu se grefează pe fapte de natură civilă, lipsind condițiile de tipicitate, atât sub aspect obiectiv, cât și subiectiv, părțile exercitând fie drepturi recunoscute de lege, fie atribuții legale în cadrul procedurilor de drept funciar.

Pentru a stabili dacă un teren a intrat sau nu în domeniul public al statului, este necesară analiza valabilității titlului, chestiune ce ține de comisiile de fond funciar și de instanțele specializate. Curtea a reținut că apartenența la domeniul public nu exclude, prin ea însăși, posibilitatea restituirii în temeiul legilor funciare, iar simpla folosință anterioară de către stat nu echivalează cu un titlu de proprietate.

În consecință, premisa potrivit căreia terenul nu putea fi restituit doar pentru că ar fi aparținut domeniului public a fost apreciată ca neîntemeiată: apartenența nu constituie, în sine, un fine de neprimire. Petiționarul nu are obligația de a se substitui autorităților și de a anticipa soluția asupra dreptului invocat; în caz contrar, i s-ar imputa, ca încălcare a atribuțiilor de serviciu, conduita altor participanți la procedură.

În legătură cu susținerea privind intabularea, Curtea a arătat că dreptul de a formula cereri în materia cărții funciare este un drept recunoscut de lege, iar controlul legalității aparține judecătorului delegat. Intabularea are funcție de opozabilitate față de terți, fără efect constitutiv în lipsa unui titlu; eventualele erori se corectează pe calea procedurilor civile, nu prin angajarea răspunderii penale.

Curtea a subliniat că interpretarea și aplicarea legii aparțin organelor abilitate; lipsa de temeinicie este sancționată prin respingerea cererii, nu prin sancțiune penală. În plus, s-a reținut existența unei hotărâri civile definitive care a statuat că pentru terenul pretins de universitate nu există declarația legii ca fiind teren aparținând domeniului public.

Cu privire la acuzația de fals intelectual (pentru care prin rechizitoriu s-a dispus netrimiterea în judecată), Curtea a apreciat că există interdependență factuală cu restul acuzațiilor și a analizat efectele pretinsei declarații. S-a reținut că regimul juridic al terenului se dovedește prin înscrisuri emise de autoritățile competente (extrase de carte funciară, titluri, hotărâri), iar sarcina verificării naturii dreptului nu revenea inculpatului, ci se realiza în cadrul procedurilor aplicabile (inclusiv în fața notarului, pentru acte autentice).

În ceea ce privește contractul de asociere în participațiune, Curtea a reținut că raporturile dintre inculpați au natură civilă/comercială, contractuală, nereclamând intervenția jurisdicției penale în lipsa unei premise infracționale. Aportarea în natură a unui teren într-o astfel de asociere nu presupune transferul proprietății, ci, cel mult, conferirea folosinței pentru realizarea de beneficii, iar eventualele neregularități se supun mecanismelor de drept civil (inclusiv celor din Legea nr. 213/1998).

S-a mai reținut că demersurile juridice întreprinse, circumscrise legii civile, au avut ca efect îmbunătățirea situației economico-financiare a părții civile X, iar parchetul nu a indicat norma de incriminare care ar interzice aportarea în natură într-un contract de asociere. De asemenea, Curtea a observat că dispozițiile unei carte universitare au valoare juridică inferioară legii și nu pot constitui, prin ele însele, temei de incriminare.

Analizând conduita inculpaților prin prisma dispozițiilor Legii nr. 31/1990 a societăților comerciale, Curtea a reținut că raporturile deduse judecății sunt doar raporturi comerciale, simpla manifestare de voință a inculpatului B, având sau nu împuternicire din partea senatului universității, de a participa la majorarea capitalului social al SC R SA, neputând nicio relație socială protejată de normele de incriminare penale, de vreme ce manifestarea acestuia de voință era condiționată de verificările notarului public, întrucât majorarea capitalului social în condițiile aportului în natură operează doar prin act autentic.

În ceea ce privește faptele de complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu imputate inculpatului A, s-a arătat că acestea nu există de vreme ce activitatea autorului B nu există ca manifestare în sfera penală, faptele imputate fiind exclusiv exercițiul unor drepturi subiective.

În final, s-a concluzionat că, fiind statuat că reconstituirea dreptului de proprietate în anul 2001 a operat în condiții de legalitate, aportarea la capitalul social al societății parte responsabilă civilmente, se circumscrie dreptului părții civile X de a dispune, în limitele legii, de drepturile sale de proprietate.

În final, cu privire la complicitatea imputată inculpatului A la abuz în serviciu, s-a arătat că, în lipsa faptei principale, nu poate subzista nici forma de participație.

Referitor la acuzațiile de dare de mită și favorizarea infractorului, Curtea a reținut că inculpații F, E și A au fost acuzați că ar fi încercat să zădărnicească urmărirea penală prin mituirea ofițerului de poliție judiciară delegat în cauză, pentru a obține o soluție de neîncepere a urmăririi penale. S-a invocat oferirea unor bunuri (două sticle de alcool și materiale promoționale), oferirea unei funcții și promisiunea unui sprijin în carieră.

Cu privire la favorizare, Curtea a apreciat că inculpații nu au impus un plan de anchetă și nu au pretins o soluție de netrimitere, intervențiile fiind analizate în contextul pasivității organelor de cercetare penală. S-a subliniat că nu orice discuție despre un dosar intră în sfera ilicitului penal, ci doar acele conduite care afectează efectiv înfăptuirea justiției.

În ceea ce privește darea de mită, Curtea a reținut că înregistrările ambientale indică faptul că bunurile au fost remise în contextul sărbătorilor, în cadrul unor relații de apropiere, iar valoarea lor nu permite calificarea conduitei ca faptă penală, nefiind aptă să creeze o condiționalitate reală. Cu privire la oferirea unei funcții, s-a apreciat că interpretarea acuzării derivă dintr-o evaluare trunchiată a dialogului, prin scoaterea din context și fragmentare.

Cu privire la pretinsa promisiune de sprijin în carieră, Curtea a arătat că, în lipsa unor elemente probatorii convergente, o afirmație susceptibilă de interpretări diferite nu poate fundamenta acuzația; seriozitatea foloaselor presupune aptitudinea lor reală de a corupe, iar aceasta trebuie apreciată în concret.

În legătură cu favorizarea imputată inculpaților F și E, Curtea a reținut rolul determinant al martorului denunțător, care ar fi inițiat discuțiile și ar fi creat contexte pentru formularea acuzațiilor. S-a reținut caracterul provocator al demersului, realizat cu tehnică de înregistrare, contrar principiului loialității administrării probelor, fiind invocate dispozițiile art. 101 alin. (3) C. proc. pen.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, inculpatul I, părțile civile Statul Român prin Ministerul Finanțelor și partea civilă X, iar persoanele interesate Q și W au declarat apel împotriva încheierilor din datele de 27.10.2023 și 04.01.2024, pronunțate în același dosar.

Parchetul a criticat sentința apelată, invocând nelegalitatea compunerii completului, netemeinicia încheierii de admitere în principiu a cererii de revizuire, depășirea limitelor învestirii de către instanța de rejudecare, nelegalitatea analizării infracțiunilor pentru care s-a dispus o soluție de netrimitere în judecată, nelegalitatea soluțiilor de achitare și faptul că latura civilă a cauzei nu putea fi vizată de cererea de revizuire.

Părțile civile au susținut că în mod greșit a fost admisă cererea de revizuire, înscrisurile invocate în susținerea acesteia neconstituind fapte și împrejurări care să nu fi fost cunoscute la momentul soluționării cauzei și care să dovedească netemeinicia hotărârii de condamnare.

Inculpatul I a formulat cerere de repunere în termenul de apel, iar persoanele interesate Q și W au criticat dispoziția instanței de fond prin care le-a fost limitat dreptul de a pune concluzii doar asupra aspectelor ce privesc strict situația lor personală, apreciind că le-a fost limitat dreptul la apărare și că le-a fost vătămat dreptul la un proces echitabil.

Efectuând propria analiză a probatoriilor administrate în cauză, a dispozițiilor legale incidente și a împrejurărilor cauzei, Înalta Curte a reținut că soluția adoptată de prima instanță este legală și temeinică, raționamentul logico-juridic expus în susținerea acesteia cu trimiterea la probe și la dispozițiile legale incidente fiind unul corect și însușit ca atare de instanța de apel.

Evaluând motivele de apel formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, instanța supremă a reținut următoarele:

prin care s-a respins excepția nelegalei compuneri a completului de judecată

Compunerea completului a respectat atât cerința legalității, cât și exigența specializării. Specializarea instanței - o necesitate, nu o opțiune.

Înalta Curte a subliniat că aspectele vizând legala compunere a completului, atât din perspectiva modului în care judecătorul a fost înlocuit, cât și a necesității specializării, au fost tranșate anterior prin decizia penală nr. 465/20 iunie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2022 prin care s-a răspuns amplu și temeinic motivat acelorași critici formulate de procurori, reliefând legalitatea tuturor măsurilor adoptate de Curtea de apel.  Reluarea, în prezent, a unor critici deja tranșate definitiv nu doar că surprinde prin lipsa de fundament, dar contravine principiului autorității de lucru judecat, golind de conținut raționamentele deja validate de instanța supremă.

Problematica privind compunerea legală a completului este unică și a fost tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție printr-o hotărâre definitivă. Decizia conține un raționament autonom pe această chestiune, care rămâne opozabil indiferent de cadrul procedural în care a fost analizată. Prin urmare, raționamentul instanței supreme referitor la legalitatea completului are autoritate de lucru judecat și produce efecte obligatorii, independent de procedura în care a fost analizat. Reluarea acelorași critici contravine atât principiului securității raporturilor juridice, cât și efectului pozitiv al res judicata, care impune recunoașterea ca obligatorii a constatărilor anterioare ale instanței supreme

Instanța supremă a reiterat că modificarea compunerii completului de judecată a fost legală și temeinică, fiind consecința unei cereri întemeiate de degrevare formulate de judecătorul inițial, înlocuirea judecătorului s-a realizat conform procedurilor expres prevăzute de lege și de regulament, cu respectarea principiului legalității și al regulilor de specializare.

S-a avut în vedere că este necesar ca cererea de revizuire să fie soluționată de un complet specializat în materia infracțiunilor de corupție. Revizuirea, deși are ca obiect verificarea unor hotărâri definitive, nu este o procedură pur formală, deoarece în ipoteza admiterii în principiu, se trece la rejudecarea fondului cauzei. Or, rejudecarea fondului presupune aplicarea acelorași reguli de competență și specializare ca în judecata inițială. Art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 prevede explicit că judecarea infracțiunilor de corupție se face de complete specializate. Această dispoziție este obligatorie și nu poate fi eludată pe motivul că ne aflăm într-o procedură extraordinară. Dacă revizuirea ar fi judecată de un complet nespecializat, în ipoteza admiterii, rejudecarea fondului s-ar face de către judecători care nu au competența legală prevăzută de Legea nr. 78/2000. O asemenea interpretare ar goli de conținut norma specială privind competența și ar contraveni principiului legalității.

Legislația națională și jurisprudența instanțelor europene consacră cerința ca instanța să fie nu doar independentă și imparțială, ci și specializată acolo unde statul a instituit completuri dedicate. Astfel, menținerea specializării chiar în etapa revizuirii era necesară pentru a asigura continuitatea standardului de judecată și respectarea exigențelor procesului echitabil.

b) Netemeinicia încheierii din data de 26.05.2023, pronunțată în etapa examinării admisibilității în principiu a cererii de revizuire

Înalta Curte a constatat că instanța de fond a respectat pe deplin limitele procesuale ale etapei admiterii în principiu, prevăzute de art. 459 alin. (3) lit. b) Cod procedură penală, efectuând o analiză sumară, dar necesară, asupra caracterului de noutate și relevanței înscrisurilor depuse de revizuent.

Cerința de „noutate” nu presupune ca faptele să fie complet necunoscute instanței anterioare, ci doar ca noile înscrisuri să ofere o perspectivă diferită sau completă asupra împrejurărilor deja analizate, fiind apte, cel puțin teoretic, să conducă la o soluție diferită. Instanța de fond a reținut corect acest caracter de noutate, în deplină concordanță cu doctrina și practica judiciară.

Împrejurările necunoscute instanței inițiale – fundament al admiterii în principiu a revizuirii

Admiterea în principiu a cererii de revizuire a fost corect fundamentată, instanța de fond valorificând, în limitele prevăzute de art. 459 C.proc.pen., probele noi depuse, printre care procesul-verbal de predare-primire din 28 iunie 1920 și celelalte înscrisuri aflate la dosar. Acestea justificau pe deplin trecerea la etapa rejudecării, întrucât relevau elemente de fapt necunoscute instanței care a pronunțat hotărârea atacată. Prin raportare la art. 453 alin. (1) lit. a și art. 459 C.proc.pen., procesul-verbal de predare-primire din 28 iunie 1920, coroborat cu celelalte înscrisuri depuse, reprezintă elemente noi ce redeschid în mod direct problematica posibilei erori privind calificarea imobilului ca bun aparținând domeniului public. Această chestiune nu este una secundară, ci privește chiar imobilul în legătură cu care ar fi fost săvârșit pretinsul abuz în serviciu. Dacă imobilul nu era parte din domeniul public nu se poate produce o pagubă în patrimoniul persoanei juridice prin comitere faptelor, nu se poate reține un abuz în serviciu și implicit, întreaga construcție acuzatorială construită pornind de la această pretinsă infracțiune, este lipsită de orice bază.

Justețea soluției de admitere în principiu a cererii de revizuire este întărită prin prisma soluției definitive pronunțate de Înalta Curte – Secția de contencios administrativ, decizia nr.1917/04.04.2024, prin care au fost anulate HG nr. 517/1999 și HG nr. 776/1999. Aceste hotărâri de guvern reprezentau singurele acte normative prin care terenul aferent

Fermei Z

fusese calificat ca făcând parte din domeniul public al statului. Or, instanța supremă a constatat, cu autoritate de lucru judecat, că aceste acte au fost nelegale, întrucât: nu existau titluri de proprietate valabile care să ateste trecerea terenului în patrimoniul statului;  hotărârile de guvern nu puteau suplini lipsa titlului, având doar rol de delimitare administrativă; nu era realizată identificarea clară a terenului și nici includerea sa valabilă în inventarul domeniului public conform Legii nr. 213/1998.

Chestiunile prejudiciale în procesul penal: între competența instanței penale și forța obligatorie a deciziilor civile

În prezenta cauză, soluționarea cauzei din perspectiva acuzației de abuz în serviciu depindea de stabilirea caracterului juridic al imobilului vizat: dacă acesta aparținea domeniului public sau era supus regimului de proprietate privată. Această problemă reprezintă, în sensul art. 52 C.proc.pen., o chestiune prejudicială, întrucât calificarea juridică a imobilului determină însăși existența infracțiunii imputate. Prin Decizia nr. 250/2019, Curtea Constituțională a statuat că această competență nu este nelimitată: instanța penală nu poate ignora jurisdicțiile specializate și nici nu poate tranșa aspecte deja rezolvate prin hotărâri definitive.

Astfel, atunci când există o decizie definitivă a instanței civile sau de contencios administrativ, efectele acesteia se impun instanței penale prin autoritatea de lucru judecat (art. 430–431 C. proc. civ.), fiind excluse orice reexaminări paralele. A admite contrariul ar însemna nesocotirea principiului securității juridice și crearea de soluții contradictorii între jurisdicții, ceea ce Curtea Constituțională a calificat drept neconstituțional.

Or, prin decizia civilă nr. 1917/04.04.2024 pronunțată de Secția de contencios administrativ a instanței supreme au fost anulate HG nr. 517/1999 și HG nr. 776/1999, singurele acte normative prin care terenul aferent Fermei Z fusese calificat ca făcând parte din domeniul public al statului.

În consecință, rolul instanței penale, în astfel de cazuri, este de a integra în judecată rezultatul chestiunii prejudiciale deja tranșate de instanța competentă. Între competența sa de a soluționa incidental și forța obligatorie a deciziilor civile, prevalează cea din urmă, ca expresie a statului de drept și a respectării ordinii constituționale.

S-a constatat, față de considerentele expuse, că revizuirea nu era doar posibilă, ci și obligatorie, întrucât o instanță civilă de contencios a stabilit definitiv că terenul nu era al statului – ceea ce demolează fundamentul juridic al hotărârii penale inițiale.

2

. Criticile privind depășirea limitelor învestirii instanței de rejudecare precum și cea vizând „nelegalitatea analizării infracțiunilor pentru care s-a dispus o soluție de netrimitere în judecată

”, au fost apreciate ca nefondate de către instanța supremă.

Interdependența faptelor pentru care nu s-a dispus trimiterea în judecată cu cele ce au fundamentat condamnarea. Necesitatea examinării pentru verificarea temeiniciei acuzațiilor

Înalta Curte a constatat că în cauză, Curtea de apel a respectat întru totul dispozițiile art. 371 C.proc.pen. Astfel, necesitatea efectuării acestei analize extinse a rezultat din interdependența evidentă dintre faptele pentru care s-a dispus soluția de netrimitere în judecată și cele ce au constituit temeiul condamnării inculpaților. Întrucât aceste fapte erau strâns legate atât sub aspectul situației de fapt, cât și al încadrării juridice, examinarea lor de către instanța de rejudecare s-a impus ca o condiție indispensabilă pentru verificarea temeiniciei acuzațiilor reținute în sarcina inculpaților și pentru asigurarea unei juste soluționări a cauzei. Astfel, analiza nu a avut caracter autonom, ci s-a realizat exclusiv în considerarea legăturii indisolubile cu faptele deduse judecății, servind la fundamentarea unei evaluări corecte asupra ansamblului probator și asupra caracterului întemeiat al condamnării.

În lipsa acestei analize, instanța nu ar fi putut proceda la o soluționare deplină și temeinică a cauzei, întrucât omisiunea examinării faptelor aflate în legătură indisolubilă cu acuzațiile deduse judecății ar fi condus la o apreciere fragmentară și incompletă a situației de fapt și de drept.

Cu privire la fondul cauzei,

Înalta Curte a apreciat pe deplin legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate de instanța de fond. Valoarea acesteia rezidă nu doar în soluția finală, ci în întreaga construcție rațională care o susține: analiza atentă a tipicității, evaluarea riguroasă a probelor și argumentarea coerentă, ce reflectă profesionalismul și echilibrul judecătorului cauzei. În aceste condiții, motivarea Înaltei Curți se circumscrie doar aspectelor esențiale, strict în măsura necesară pentru a răspunde criticilor formulate de către apelantul DNA.

- apreciată nefondată de către instanța supremă.

Instanța supremă a subliniat rigoarea cu care instanța de fond a examinat elementele factuale și de drept, în special în ceea ce privește aplicarea legii fondului funciar și a celor cu incidența asupra regimului juridic al proprietății, și, în consecință, a confirmat că analiza realizată respectă atât exigențele legalității, cât și pe cele ale logicii juridice, constituind fundamentul suficient pentru menținerea soluției de fond.

Lipsa caracterului de bun public al imobilului

. Elementul esențial al infracțiunii de abuz în serviciu, în forma reținută, presupune aducerea unei atingeri patrimoniului public. Or, în speță, imobilul vizat nu făcea parte din proprietatea publică a statului, ci dintr-un patrimoniu supus unor raporturi juridice de drept privat. Așadar, nu poate fi reținută ipoteza lezării proprietății publice, ceea ce exclude tipicitatea obiectivă a faptei.

Caracterul legitim al demersurilor lui B și exercițiu corespunzător al funcției publice în cazul inculpaților D, G, H, I, J și K.

Actele lui B, în calitate de reprezentant al Universității, prin care a urmărit valorificarea patrimoniului instituției și recunoașterea drepturilor sale de proprietate, au fost acte perfect legitime. Ele se circumscriu firesc atribuțiilor legale ale unei instituții academice, care, asemenea oricărui titular de drepturi, are vocația de a le apăra și valorifica prin procedurile prevăzute de lege.

În același tipar de legalitate se înscriu și actele funcționarilor publici implicați în soluționarea cererilor de restituire. Aceștia nu au acționat arbitrar, ci în temeiul legilor fondului funciar și al principiului general al reparării abuzurilor anterioare regimului comunist. Rolul lor a fost acela de a aplica legea și de a răspunde cererilor formulate de titularii de drept.

Terenul vizat era supus regimului de restituire, iar atribuțiile funcționarilor erau strict reglementate: verificarea documentației, constatarea dreptului și dispunerea măsurilor administrative de reconstituire. În acest cadru, nu se poate vorbi de vreun act ilicit sau abuziv, ci, dimpotrivă, de respectarea obligației legale de a restitui bunurile către adevăratul titular.

A considera aceste demersuri legitime drept acte de abuz în serviciu echivalează cu o răsturnare a principiului legalității, în sensul incriminării respectării legii însăși. Or, statul de drept nu poate accepta ca aplicarea corectă a normelor în materia fondului funciar să fie convertită, printr-o interpretare forțată, într-o faptă penală.

Atât actele Universității, prin reprezentantul său B, cât și cele ale funcționarilor publici, au avut un caracter legitim, legal. Ele se întemeiază pe regimul juridic al restituirii proprietăților, nu pe o conduită ilicită. De aceea, fundamentul acuzațiilor de abuz în serviciu se dovedește a fi lipsit de orice temei.

Absența unei contribuții infracționale a inculpaților A si C.

Acuzația de participație la abuz în serviciu s-a clădit pe o presupusă complicitate la acte care, în realitate, nu au caracter infracțional. Dacă actele principale sunt lipsite de tipicitate, cu atât mai mult nu se poate reține vreo formă de participație.

Prin urmare, întreaga construcție acuzatorială se sprijină pe o premisă eronată: calificarea unor demersuri juridice legitime ca elemente constitutive ale unei infracțiuni. În lipsa prejudiciului produs patrimoniului public și în condițiile în care acțiunile imputate corespund unui exercițiu legal al drepturilor, respectiv îndeplinirea unor atribuții specifice în exercițiul funcției, acuzațiile de abuz în serviciu și de participație la acesta nu pot fi susținute.

- critică considerată nefondată de către instanța supremă.

Lipsa abuzului în serviciu

. Așa cum s-a motivat în cele ce preced, nu se poate reține existența infracțiunii de abuz în serviciu, întrucât imobilul nu făcea parte din proprietatea publică, iar actele de valorificare a drepturilor Universității au fost legitime. În lipsa abuzului, cade însăși premisa pentru care s-ar fi putut invoca fapte de dare de mită sau favorizare.

Lipsa probelor privind infracțiunea de dare de mită.

Pretinsa „mituire” nu se sprijină pe niciun probatoriu serios. Invocarea unor gesturi sociale sau simbolice – precum oferirea unei sticle de pălincă, whisky ori a unui cadou de sărbători – nu poate justifica existența unei infracțiuni de dare de mită raportat la valoarea și complexitatea unui imobil de mare importanță. Disproporția este evidentă și demonstrează lipsa elementului material al infracțiunii.

Inexistența favorizării infractorului.

Favorizarea presupune existența unei infracțiuni principale.

Or, în lipsa abuzului în serviciu și a mitei, nu există nici infracțiune accesorie

.

Drept urmare, acuzațiile de dare de mită și favorizarea infractorului se dovedesc neîntemeiate: faptele nu îndeplinesc tipicitatea obiectivă și, mai mult, probele administrate nu susțin în niciun fel ipoteza acuzării. Instanța de fond a reținut corect aceste aspecte și soluția sa este conformă legii și logicii juridice. Nu se poate  vorbi de dare de mită acolo unde nu există nici abuz în serviciu și nici vreo probă reală a coruperii. A susține că oferirea unui cadou de valoare insignifiantă ar putea fi de natură să determine un funcționar public să-și încalce atribuțiile de serviciu pentru ca inculpatul să obțină un imobil cu o valoare de zeci de milioane de euro, este o forțare a logicii și a dreptului. Dreptul penal nu se construiește pe supoziții și exagerări, ci pe probe clare și pe tipicitate legală.

Lipsa situației premisă imputată, a faptului că imobilul nu se afla în proprietatea publică, face imposibilă reținerea ipotezei de lezare a unui interes public protejat prin această incriminare. În plus s-a demonstrat că actele și demersurile inculpaților au reprezentat un exercițiu legal al unor prerogative, nu acte ilicite.

Efect de tip domino

. Odată înlăturată existența abuzului în serviciu, cad toate construcțiile derivate, și, pe cale de consecință, nu mai există nici motiv sau obiect pentru darea de mită, nici infracțiune principală care să justifice favorizarea.

Înalta Curte a subscris integral argumentelor instanței de fond, apreciind că acestea sunt riguroase și corect fundamentate atât în fapt, cât și în drept. În aceste condiții, apelurile părților civile, nu pot fi primite, întrucât se sprijină pe o ipoteză infirmată: existența unor fapte de abuz în serviciu sau a altor infracțiuni. În lipsa faptelor de abuz în serviciu, se infirmă întreaga bază a acuzațiilor penale și, implicit, fundamentul acțiunilor civile. În aceste condiții, apelurile părților civile nu au suport juridic și urmează să fie respinse.

Cererea de repunere în termenul de apel a inculpatului I

a fost considerată neîntemeiată, apreciindu-se că nu a existat o cauză temeinică de împiedicare pentru ca inculpatul să se afle în imposibilitatea de a declara apel, motiv pentru care apelul său a fost considerat tardiv.

Apelurile formulate de persoanele interesate

Înalta Curte a reținut în privința criticilor formulate că  acestea nu vizează dreptul propriu al persoanelor interesate, ci se referă exclusiv la limitarea posibilității de a formula concluzii asupra unor aspecte ce exced sfera drepturilor lor, respectiv regimul juridic al bunurilor sau încadrarea juridică a faptelor imputate inculpaților.

Persoanele interesate pot exercita drepturile procedurale numai din perspectiva interesului propriu, adică a dobândirii drepturilor asupra imobilelor și a bunei-credințe invocate, neputând extinde apărarea asupra unor chestiuni ce aparțin exclusiv raportului de drept penal dintre stat și inculpați.

În aceste condiții, limitarea stabilită de instanța de fond nu echivalează cu o restrângere a dreptului la apărare sau cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, ci reprezintă expresia aplicării cadrului procesual prevăzut de lege.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte a respins, ca nefondate, apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție și părțile civile X și Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Totodată, a fost respins, ca tardiv, apelul formulat de inculpatul I și au fost respinse, ca inadmisibile, apelurile formulate de persoanele interesate.