ÎCCJ, decizie (scj.ro #118623)

Acțiune în restituirea unui împrumut. Hotărâre penală de constatare a săvârșirii unei infracțiuni de trafic de influență. Cale de atac promovată de procuror. Condiții de admisibilitate din perspectiva interesului

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic : acțiune în restituire

-împrumut

-hotărâre penală de condamnare definitivă

-autoritate de lucru judecat

-excepția lipsei de interes

C. proc . civ. din 1865, art. 45 alin. (3), (5)

C. civ. din 1864, art. 969, art. 1169

Legea nr. 78/2000, art. 6, art. 6

1

C. pen., art. 41 alin. (2), art. 257

C. proc. pen., art. 22 alin. (1)

Din economia dispozițiilor art. 45 C. proc. civ. rezultă că Ministerul Public poate porni acțiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege

, procurorul putând pune concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și libertăților cetățenilor.

Astfel, în cazul în care printr-o sentință penală de condamnare definitivă s-a stabilit că remiterea de către partea reclamantă către pârât a unei sume de bani – care face obiectul unei acțiuni civile formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul, prin care se solicită  restituirea unui pretins împrumut - s-a făcut nu cu titlu de împrumut, ci în cadrul unei infracțiuni de trafic de influență, Ministerul Public justifică interesul în formularea căii de atac în cadrul procesului civil, în vederea apărării ordinii de drept, față de faptul că soluția pronunțată în litigiul civil în primă instanță contrazice cele stabilite prin sentința penală de condamnare definitivă.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3716 din 25 noiembrie 2014

Prin cererea înregistrată la 22 februarie 2011 pe rolul Tribunalului București, Secția a V-a civilă reclamantul C.C. l-a chemat în judecată pe pârâtul V.C., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, pârâtul să fie obligat la restituirea sumelor de 200.000 Euro și 250.000 lei cu titlu de împrumut, solicitând și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 194 din 31 ianuarie 2012, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a admis în parte cererea reclamantului C.C. și l-a obligat pe pârâtul V.C. să-i restituie reclamantului sumele de 250.000 de lei și 200.000 de Euro, cu titlu de împrumut. Totodată, a respins cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Conform art. 275 C. proc. civ., „Pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului, nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată”.

Având în vedere dispoziția procedurală citată mai sus, tribunalul a constatat că la prima zi de înfățișare, în ședință publică, prin reprezentantul legal, pârâtul V.C. a recunoscut pretențiile reclamantului C.C., respectiv obligația de a-i restitui acestuia sumele de 200.000 Euro și 250.000 lei.

Tribunalul a constatat că la dosar nu s-a depus niciun înscris doveditor al pretinselor împrumuturi și nici nu a operat o punere în întârziere a pârâtului și a arătat că prin prezenta sentință tribunalul nu constată că în anul 2009 între cele două părți s-au încheiat împrumuturile pretinse și în condițiile arătate, astfel că sentința nu va putea fi interpretată în acest mod.

S-a arătat, totodată, că obligația asumată în fața instanței de către pârât nu contravine dispozițiilor legale, ordinii publice sau bunelor moravuri, însă nici nu dovedește cu certitudine raporturile juridice pe care părțile pretind că le-au încheiat.

Cum pretențiile reclamantului au fost recunoscute în condițiile menționate mai sus, iar în cauză nu se face dovada unei eventuale puneri în mișcare a acțiunii penale de soluționarea căreia să atârne prezentul proces, Tribunalul a apreciat că nu există niciun motiv legal care să împiedice achiesarea pârâtului, urmând ca adevăratele raporturi juridice, în măsura în care fac obiectul unor cercetări la D.N.A., să fie stabilite de către acest organ de cercetare penală, respectiv de instanța penală, dacă va fi cazul.

Împotriva sentinței tribunalului a declarat, în termen legal, apel Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

, care a susținut următoarele critici:

În mod eronat instanța de fond a admis în parte cererea reclamantului C.C. și l-a obligat pe pârâtul V.C. să restituie acestuia sumele de 250.000 lei și 200.000 Euro cu titlu de împrumut, întrucât între cele două părți nu s-a încheiat un contract de împrumut așa cum s-a susținut în acțiunea formulată de reclamant.

În realitate sumele de bani pretinse de reclamantul C.C. fac obiectul dosarului penal nr. xx89/1/2010 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală în care reclamantul C.C. este judecat pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență prevăzută de art. 6

1

din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., iar pârâtul V.C. este judecat pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Astfel, prin rechizitoriul nr. 310/P/2010 din data de 20 mai 2010, D.N.A. – Secția de combatere a corupției, a dispus trimiterea în judecată a inculpaților C.C. și V.C., întrucât în cursul anului 2009, în mod repetat, la diferite intervale de timp și în baza aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul C.C. i-a promis inculpatului V.C. că-i va remite suma totală de 260.000 Euro, din care i-a înmânat efectiv suma de 200.000 Euro, în schimbul asigurărilor primite de la acesta că va interveni pe lângă magistrații Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, investiți cu soluționarea dosarului nr. xx60/212009, având ca obiect litigiul dintre SC P.C. SRL Bacău și C.N.A.D.N.R. și-i va determina să adopte o soluție favorabilă societății comerciale.

Situația de fapt arătată mai sus a fost probată cu mijloacele de probă pe care apelantul le enumeră ca atare.

Intimatul-reclamant a invocat excepția lipsei interesului în formularea apelului.

Prin decizia nr. 208/A din 13 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă

a fost respinsă excepția lipsei interesului în formularea apelului. A fost admis apelul formulat de apelantul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva sentinței civile nr. 194 din 31 ianuarie 2012, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă în dosarul nr. xx962/3/2011, în contradictoriu cu intimatul-reclamant C.C. și intimatul-pârât V.C., fiul lui D. și G., în prezent deținut la Penitenciarul Rahova. A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reclamantului de obligare a pârâtului să restituie sumele de 200.000 Euro și 250.000 lei, împrumut.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut următoarele:

Curtea a respins excepția lipsei interesului în formularea apelului, apreciind că acest interes se justifică în contextul în care remiterea sumelor de bani despre care este discuție în cauză a fost reținută ca reprezentând actele materiale ale infracțiunii de trafic de influență, infracțiune pentru care au fost deja condamnați definitiv atât reclamantul, cât și pârâtul prin sentința penală nr. 877/2012 a ICCJ, astfel cum a rămas definitivă prin decizia penala nr. 86/22 aprilie 2013 a ICCJ- Completul de 5 judecători.

Potrivit art. 45 alin. (5) C. proc. civ., procurorul poate să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri. Se constată de către Curte că acest text nu circumstanțiază, astfel cum o face art. 45 alin. (3) C. proc. civ., dar chiar și dacă s-ar aprecia că aceste texte trebuie interpretate coroborat, Curtea a constatat că art. 45 alin. (3) face referire la necesitatea ”apărării ordinii de drept, a drepturilor și libertăților cetățenilor”.

Curtea a constatat că prin sentința penală de condamnare definitivă s-a stabilit că remiterea de către reclamant către pârât a celor două sume de bani care fac obiectul cauzei prezente s-a făcut nu cu titlu de împrumut, ci în cadrul unei infracțiuni de trafic de influență, situație în care Curtea a apreciat că Ministerul Public justifică interesul în formularea apelului, în vederea apărării ordinii de drept, față de faptul că soluția pronunțată în prima instanță contrazice cele stabilite prin sentința penală de condamnare definitivă.

Soluționând pe fond apelul, Curtea l-a admis, iar, în baza art. 296 C. proc. civ., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului de obligare a pârâtului să restituie sumele de 200.000 Euro și 250.000 lei, pretins remise cu titlu de împrumut.

Astfel, Curtea a constatat că reclamantul a dedus judecății pretenția sa de obligare a pârâtului să restituie aceste sume, indicând drept cauză juridică existența între părți a două contracte de împrumut, care dau naștere obligației de restituire din partea pârâtului.

Soluția primei instanțe nu a fost una pronunțată pe baza probelor administrate, astfel de probe nefiind administrate, ci a fost întemeiată pe recunoașterea pârâtului, în condițiile art. 270 C. proc. civ.

Curtea a constatat că prin sentință penală nr. 877/2012 a ICCJ, astfel cum a rămas definitivă prin decizia penală nr. 86/22 aprilie 2013 a ICCJ - Completul de 5 judecători, părțile din prezenta cauză au fost condamnate pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, faptele reținute în sarcina lor constând în aceea că pârâtul a pretins de la reclamant sume de bani, promițând în schimb anumite intervenții pe lângă magistrații ICCJ pentru obținerea unei soluții favorabile într-un anumit dosar, iar reclamantul a urmărit aceste asigurări și a remis pârâtului anumite sume de bani în vederea acestui rezultat.

Curtea a constatat, din analiza considerentelor acestor hotărâri penale, că a intrat în conținutul infracțiunii de trafic de influență exact remiterea sumei de 200.000 Euro, în data de 11 septembrie 2009, deci exact operațiunea juridică invocată în prezenta cauză ca reprezentând împrumut. Iar în ce privește suma de 250.000 lei, pretinsă în cauza prezentă ca fiind remisă ca împrumut în iulie 2009, s-a constatat că în hotărârile penale s-a reținut că această sumă a fost pretinsă, de asemenea, drept folos al infracțiunii de trafic de influență, organele penale reținând, însă, că nu a fost remisă vreodată în mod efectiv.

Curtea a reținut că prin hotărârea penală definitivă s-a înlăturat apărarea inculpatului V.C. conform căreia sumele ar fi fost remise cu titlu de împrumut, reținându-se că nu se verifică în probatoriul administrat.

Or, în aceste condiții, Curtea a constatat că între părți nu este vorba de un raport juridic de împrumut – așa cum se cere în cauză, iar obligațiile dintre părți se regularizează după regulile aplicabile procesului penal, iar nu din sensul aplicării art. 1584 C. civ.

Curtea a avut în vedere și dispozițiile art. 22 C. proc. pen., conform căruia ”Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.”

Chiar dacă în cauză nu este vorba de o acțiune civilă a persoanei vătămate prin infracțiune, este cert că cele constatate prin hotărârile penale de condamnare se impun cu autoritate de lucru judecat în procesul civil prezent, referitor la existența faptelor acolo sancționate.

Oricum, de vreme ce în procesul penal, prin hotărâre penală definitivă, s-a stabilit că sumele respective au fost pretinse, respectiv remise, nu cu titlu de împrumut, Curtea a constatat că nu se poate contrazice această concluzie a instanței penale printr-o hotărâre judecătorească civilă, dat fiind că hotărârea penală este prezumată că stabilește adevărul.

Așadar, de vreme ce remiterea sumelor se constituie într-o infracțiune, reprezentând foloase ale infracțiunii de trafic de influență, raportul juridic dintre părți nu se poate regla după regulile specifice actului juridic civil de împrumut, ci este supus regulilor aplicabile procesului penal referitor la confiscarea sumelor rezultate din infracțiune. De altfel, în procesul penal s-a dispus confiscarea de la inculpatul C.C. a sumelor de 200.000 Euro și 119.000 lei.

Nu are nicio relevanță dacă pârâtul s-a declarat de acord cu admiterea cererii sau nu, întrucât un asemenea act de dispoziție nu poate prevala principiului legalității, iar în contextul în care în discuție este nu un act civil, ci săvârșirea unei infracțiuni, consecințele juridice ale acestei infracțiuni sunt cele fixate de lege, iar nu cele urmărite de părți.

În plus, în mod esențial, în cauză, instanța a fost investită cu o cerere de obligare a pârâtului la restituirea unor împrumuturi, or, de îndată ce instanța constată că aceste sume nu au reprezentat împrumuturi (fapt stabilit definitiv printr-o sentință penală de condamnare), cererea este neîntemeiată, întrucât nu se circumscrie acestei cauze juridice.

Nu a fost primită apărarea reclamantului referitoare la principiul forței obligatorii a contractului, pentru simplul motiv că dispozițiile art. 969 C. civ. au în vedere contractele ”legal făcute”, deci acele convenții care respectă normele legale și ordinea de drept, ceea ce nu poate fi cazul în speță, având în vedere cele stabilite prin sentința penală definitivă.

Curtea a observat și că nu erau îndeplinite condițiile incidenței art. 270 C. proc. civ. în fața tribunalului, întrucât pretinsa recunoaștere a pretențiilor de către pârât nu a fost făcută în forma cerută de lege, anume personal în fața instanței sau prin act autentic, ci a fost făcută sub semnătura unui avocat, fără procură specială pentru asemenea acte de dispoziție, cu încălcarea art. 69 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul-reclamant C.C., solicitând casarea hotărârii recurate ca fiind nelegală și menținerea sentinței prin care s-a admis acțiunea, invocând art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor întemeiate pe art. 304 pct. 9 se arată că instanța a aplicat greșit art. 22 alin. (1) C. proc. pen., întrucât a reținut în cauză că, de vreme ce în procesul penal, prin hotărâre definitivă, s-a stabilit că sumele au fost pretinse, iar nu remise cu titlu de împrumut, această concluzie nu poate fi contrazisă printr-o hotărâre judecătorească civilă.

A susținut recurentul că interpretarea textului de lege este eronată deoarece prin această regulă se impune instanței civile să soluționeze acțiunea civilă în concordanță cu soluția definitivă pronunțată asupra acțiunii penale.

Potrivit textului de lege invocat de instanța de judecată, modul de soluționare a acțiunii penale influențează modul de soluționare a acțiunii civile. În speță, însă, nu a fost exercitată acțiunea civilă, cauza supusă judecății având ca obiect un contract de împrumut încheiat de părți și obligația de restituire a acestuia. Or, hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile sesizată cu acțiunea civilă privitoare la pagubele produse prin fapta asupra căreia s-a pronunțat instanța penală. Argumentul că hotărârea penală este prezumată că stabilește adevărul nu poate prevala voinței părților, constatată prin sentința instanței de fond.

Printr-o altă critică se arată faptul că în mod nelegal a fost respinsă excepția lipsei de interes a Parchetului de pe lângă ÎCCJ în promovarea căii de atac. Recurentul arată faptul că pentru promovarea oricărei acțiuni în justiție trebuie să se facă dovada interesului și numai partea nemulțumită de hotărârea instanței se poate îndrepta împotriva acesteia cu calea de atac recunoscută de lege. Apelul parchetului se întemeiază în drept pe dispozițiile art. 45 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și libertăților cetățenilor.

Instanța de apel a reținut că potrivit art. 45 alin. (5) procurorul poate să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri, însă, consideră recurentul, acesta trebuie să justifice un interes general, pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și libertăților cetățenilor, ceea ce în cauză nu a fost relevat. Interesul parchetului este cel al soluționării acțiunii penale, or, indiferent de soluția dată în prezenta cauză, soluția pronunțată în acțiunea penală și-ar fi urmat cursul.

În cauză este vorba de un interes privat, nicidecum public, astfel că rolul procurorului într-o acțiune de răspundere civilă contractuală nu își are justificare.

A arătat recurentul că lipsa interesului este dovedită și de atitudinea pasivă a reprezentantului Ministerului Public după soluționarea irevocabilă a dosarului penal, cauză a suspendării cauzei civile, redeschiderea dosarului civil fiind solicitată de recurent. Lipsa interesului este dovedită și de lipsa de la fiecare termen de judecată ce a fost fixat ulterior redeschiderii dosarului or, una din cerințele interesului este aceea de a fi actual.

O altă critică vizată de recurent are în vedere încălcarea principiului

pacta sunt servanda

stipulat prin art. 969 C. civ., contractul de împrumut încheiat de părți având forță obligatorie pentru acestea dar și pentru instanțele de judecată care au sarcina de a asigura executarea lui. Având în vedere principiul disponibilității și astfel achiesarea pârâtului la pretențiile reclamantului, astfel cum au fost formulate prin acțiunea introductivă, în mod just prima instanță a constatat că obligația asumată nu contravine dispozițiilor legale, ordinii publice sau bunelor moravuri.

Prin invocarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat faptul că instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

În susținerea acestui motiv s-a arătat că instanța de apel a reținut că, în contextul în care în discuție este nu un act civil, ci săvârșirea unei infracțiuni, consecințele juridice ale acesteia sunt cele fixate de lege, iar nu cele urmărite de părți. Or, actul civil, respectiv contractul de împrumut este recunoscut de părți, acțiunea introductivă fiind o acțiune în realizare, iar nu în constatare și întrucât a existat o imposibilitate morală de a preconstitui înscrisul datorită relației de prietenie dintre părți, contractul s-a încheiat în formă verbală. Întrucât suma a fost recunoscută de pârât instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății.

Înalta Curte, analizând cererea de recurs prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.

Reclamantul a învestit instanța cu o acțiune în realizare prin care a solicitat restituirea unui pretins împrumut de la pârât.

Acțiunea a fost promovată după ce fusese pusă în mișcare acțiunea penală având ca obiect acuzarea reclamantului de săvârșirea infracțiunilor de cumpărare de influență prevăzută de art. 6

1

din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., și a pârâtului V.C. de săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., ambele infracțiuni privind remiterea sumelor de bani care fac obiectul pretinsului împrumut.

După pronunțarea instanței civile în fond a avut loc condamnarea definitivă a părților pentru săvârșirea infracțiunilor susmenționate.

Așadar, înainte de finalizarea procesului civil de față printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă a fost pronunțată o hotărâre penală cu relevanță directă asupra cauzei civile.

Conform art. 22 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

În ceea ce privește fapta, instanța penală a reținut că părțile sunt vinovate de săvârșirea faptelor de cumpărare și respectiv trafic de influență prin acte materiale care vizează aceleași sume pretins a fi împrumutate de reclamant pârâtului și solicitate cu acest titlu prin prezenta acțiune. Prin urmare, instanța penală, cu autoritatea prevăzută de lege, a dat relevanță penală raporturilor juridice dintre părți, stabilind că sumele respective au fost date în scopul și cu destinația constatată prin hotărârea penală, aspect care se impune prin efectul pozitiv al puterii de lucru judecat instanței civile.

Faptul că nu a fost exercitată acțiunea civilă în cadrul acțiunii penale nu are nicio influență asupra incidenței art. 22 alin. (1) C. proc. pen.

Critica prin care se arată faptul că în mod nelegal a fost respinsă excepția lipsei de interes a Parchetului de pe lângă ÎCCJ în promovarea căii de atac este nefondată având în vedere că, potrivit art. 45 alin. (5) C. proc. civ., procurorul poate să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri, iar art. 45 alin. (3) C. proc. civ. face referire la necesitatea ”apărării ordinii de drept, a drepturilor și libertăților cetățenilor”.

Întrucât prin sentința penală de condamnare definitivă s-a stabilit că remiterea de către reclamant către pârât a celor două sume de bani care fac obiectul cauzei prezente s-a făcut nu cu titlu de împrumut, ci în cadrul unei infracțiuni de trafic de influență, instanța de apel a apreciat, în mod corect, că Ministerul Public justifică interesul în formularea apelului, în vederea apărării ordinii de drept, față de faptul că soluția pronunțată în prima instanță contrazice cele stabilite prin sentința penală de condamnare definitivă.

Este nefondată și critica prin care are se invocă încălcarea principiului

pacta sunt servanda

stipulat prin art. 969 C. civ., contractul de împrumut încheiat de părți având forță obligatorie pentru acestea dar și pentru instanțele de judecată care au sarcina de a asigura executarea lui.

Instanța va reține astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 1169 C. civ., cel care va face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească. Ca atare, simpla recunoaștere a datoriei, astfel cum s-a reținut de către instanța de fond în mod greșit, nu este suficientă pentru dovedirea pretențiilor în cadrul unui proces civil în lipsa administrării probelor prevăzute de lege, deoarece achiesarea din dreptul procesual nu valorează recunoaștere în sensul dreptului civil. Pentru stabilirea exactă a raporturilor dintre părți acestea ar fi trebuit să dovedească existența împrumutului.

Prin motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată faptul că instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Astfel cum s-a arătat mai sus, instanța civilă este ținută de lege să respecte hotărârea penală cu privire la faptă, persoane și vinovăție, prin urmare interpretarea reținută de instanța de apel în sensul că sumele de bani solicitate prin acțiunea civilă au avut un alt scop decât cel relevat de părți este corectă din acest punct de vedere și nu vine în contradicție cu dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Față de efectele hotărârii penale de condamnare definitivă a părților, orice alte interpretări asupra raporturilor juridice pretinse de acestea nu mai prezintă nicio relevanță, normele juridice penale având caracter imperativ.

Față de cele reținute, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a respins recursul declarat de recurentul-reclamant C.C., ca nefondat.