ÎCCJ, Decizia nr. 184/2023

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud la 29 ianuarie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., prin administrator special B., a chemat în judecată pe pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Serviciul Soluționare Contestații și Administrația Județeană pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Cluj, solicitând anularea deciziei de soluționare a contestației nr. 683 din 17 decembrie 2019 emise de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Serviciul Soluționare Contestații și, pe cale de consecință, anularea deciziei de impunere nr. x din 27 martie 2018, emisă de Administrația Județeană pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Cluj, iar în subsidiar, să constate caducitatea deciziei de impunere.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1, art. 7, art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004 și art. 281 Codul de procedură fiscală.

Prin sentința civilă nr. 200 din 28 mai 2021, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea, ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 174 din 11 februarie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat împotriva acestei decizii.

Cererea de revizuire

Împotriva deciziei pronunțate în recurs, reclamanta a formulat cerere de revizuire, solicitând anularea hotărârii atacate, invocând motivul contrarietății de hotărâri și motivul încălcării principiului priorității dreptului Uniunii Europene.

Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene

În cadrul dosarului de revizuire, cu nr. x/2022, revizuenta a depus cerere de sesizare Curții de Justiție a Uniunii Europene, prin care a învederat că, în prezentul litigiu, contrarietatea vizează hotărâri pronunțate în proceduri diferite, care însă se referă la o chestiune litigioasă de natură fiscală. Or, la nivel național, există două soluții radical diferite cu privire la aceeași chestiune litigioasă, iar principiul securității juridice se opune unei asemenea interpretări.

Mai arată că legiuitorul ar trebui să clarifice expressis verbis cum pot fi conciliate două proceduri contradictorii, în care se dezbate aceeași chestiune litigioasă.

Hotărârea recurată

Prin Decizia nr. 1756 din 27 septembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebarea preliminară și cererea de revizuire formulată de revizuenta A. S.R.L., prin administrator special B., împotriva deciziei civile nr. 174 din 11 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

În motivarea soluției de respingere a cererii de sesizare, instanța a reținut că prevederile art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene instituie obligația instanțelor naționale, care judeca în ultim grad de jurisdicție, să sesizeze Curtea de Justiție a Uniunii Europene numai atunci când apreciază că este necesară o dezlegare asupra unei norme de drept european. Or, în prezenta cauză, instanța a constatat că nu este necesară o astfel de dezlegare, deoarece principiul securității juridice este clar, fiind consacrat în toate sistemele de drept europene și cristalizat în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În considerentele soluției de respingere a cererii de revizuire, instanța a reținut că în primul proces a fost respinsă contestația împotriva refuzului administratorului judiciar de a înscrie la masa credală respectivele creanțele pretinse în temeiul deciziei de impunere nr. x din 27 martie 2018 și a deciziei de calcul accesorii nr. 7269 din 3 aprilie 2018, această soluție fiind menținută în apel.

În al doilea proces a fost respinsă acțiunea prin care s-a solicitat atât anularea deciziei de soluționare a contestației nr. 683 din 17 decembrie 2019 și a deciziei de impunere nr. x din 27 martie 2018, cât și constatarea caducității deciziei de impunere, soluția fiind menținută în apel.

Ca urmare, instanța a constatat, din analiza comparativă a dezlegărilor date în cele două procese, ca acestea au vizat chestiuni diferite.

Astfel, în primul litigiu a fost tranșată chestiunea referitoare la valorificarea în procedura insolvenței a creanțelor izvorâte din deciziile fiscale.

Cu alte cuvinte, statuările din primul proces au vizat aspecte referitoare la executorialitatea deciziilor fiscale în cadrul procedurii insolvenței.

În schimb, instanțele de contencios administrativ învestite cu soluționarea celui de-al doilea proces au analizat legalitatea deciziilor fiscale. În aceste condiții, lipsirea de executorialitate în procedura insolvenței a deciziilor fiscale nu împiedică instanțele de contencios administrativ să analizeze legalitatea acestor decizii.

În consecință, statuările din al doilea proces cu privire la valabilitatea deciziilor fiscale nu intră în contradicție cu statuările din primul litigiu referitoare la imposibilitatea valorificării creanțelor rezultate din aceste decizii.

În plus, în al doilea proces a fost invocată caducitatea deciziei de impunere prin raportare la hotărârile date în primul proces, statuându-se că această chestiune excedează cadrului procesului circumscris de procedura administrativă și a procedurii în fața instanței de contencios administrativ.

Recursul

Împotriva acestei decizii, revizuenta A. S.R.L., prin administrator special B. a formulat recurs; calea de atac a fost însușită ulterior de administrator judiciar C.I.I. C..

Recursul a fost întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Subsumat pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de revizuire nu ar fi analizat incidența autorității de lucru judecat, ci greșit a reținut că instanța de recurs ar fi analizat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat din cadrul litigiului grefat pe procedura insolvenței.

Recurenta a detaliat, arătând că a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu un capăt de cerere în constatarea caducității deciziei de impunere, în baza refuzului nejustificat al autorității publice (organul fiscal învestit cu soluționarea contestației) de a analiza motivul de nelegalitate circumscris caducității deciziei de impunere. Prin hotărârea de la fond și prin cea din recurs, pronunțate în litigiul fiscal, Tribunalul Bistrița Năsăud și Curtea de Apel Cluj au reținut că nu pot constata caducitatea.

Prin cererea de revizuire, recurenta nu a urmărit reformarea hotărârii instanței de contencios fiscal, din moment ce aceasta nu a analizat și nu a putut analiza pe fond, nefiind învestită cu acest lucru, efectul pozitiv al lucrului judecat anterior, în procedura judiciară a insolvenței.

Recurenta a mai susținut și contrarietatea hotărârilor judecătorești invocate. Astfel, efectele hotărârii judecătorului-sindic, validate de către instanța de apel, sunt acelea că intimatele nu mai dețin o creanță împotriva debitoarei, iar titlul care materializează creanța fiscală - decizia de impunere - este ineficace. Pe de altă parte, efectele hotărârilor instanțelor de contencios fiscal sunt acelea că respectiva creanță deținută de intimate a fost stabilită în mod legal, iar titlul care materializează creanța fiscală -decizia de impunere-este legal ca act administrativ fiscal, prin urmare este eficace.

Din această perspectivă, cele două hotărâri sunt vădit contradictorii, deoarece prima nu recunoaște un drept de creanță al organelor fiscale, cu consecința ineficacității (caducității) titlului de creanță fiscală, iar cea de-a doua, ulterioară, menține, deci evident recunoaște același drept de creanță, cu consecința eficacității titlului de creanță fiscală.

Aceste aspecte au fost înlăturate de instanța de revizuire, fiind greșit aplicate art. 5 alin. (1) pct. 19, art. 75 alin. (1), art. 100 alin. (1) lit. b), art. 114, art. 181 din Legea nr. 85/2014, art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, pct. 11.6 din Anexa la OPANAF nr. 3741/23.12.2015 privind aprobarea Instrucțiunilor pentru aplicarea titlului VIII din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, art. 431 alin. (2) și art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a detaliat care sunt efectele hotărârii pronunțate în procedura insolvenței și cele ale hotărârii pronunțate în procedura fiscală, apreciind că nu există nici un impediment în constatarea caducității în prezent.

A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și admiterea cererii de revizuire, cu consecința anulării Deciziei nr. 174/11.02.2022 pronunțate de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2020, pe motiv că încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 531/22.10.2018, pronunțate de aceeași instanță în dosarul nr. x/2018, prin care a fost menținută sentința nr. 352/29.06.2018, a Tribunalului Bistrița Năsăud.

În subsidiar, a solicitat schimbarea Deciziei nr. 174/11.02.2022 a Curții de Apel Cluj în dosarul nr. x/2020, cu consecința admiterii recursului așa cum a fost formulat și obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată din toate ciclurile procesuale.

Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene

La 27 februarie 2023, recurenta a depus cerere de înaintare a unor întrebări preliminare către Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Prin această cerere, a solicitat și suspendarea judecății cauzei, în temeiul art. 412 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. și art. 2 din Legea nr. 340/2009.

Întrebarea adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene este următoarea:

"Este contrară dreptului european pronunțarea unei hotărâri judecătorești în contextul existenței unei alte hotărâri judecătorești definitive, prin care s-a statuat asupra fondului aceleiași chestiuni litigioase, prin raportare la garanțiile conferite de principiul securității juridice?"

Recurenta a făcut un istoric al cauzei și a susținut că atât la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și la nivelul curților de apel, s-a statuat în sensul că o nouă procedură nu poate avea loc cu privire la aceleași obligații fiscale, atât timp cât în procedura penală s-a analizat deja acest fapt, cu referire la decizia civilă nr. 4526 din 13.12.2018 în dosarul nr. x/2015.

Procedând în acest fel, apreciază că instanțele încalcă principiul european al securității juridice, ceea ce impune ca legislația să fie previzibilă, practica administrativă să fie consecventă, iar jurisprudența sa fie unitară.

În materie fiscală, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a vorbit în repetate rânduri despre obligația de asigurare a securității juridice în cazul regulilor susceptibile să producă consecințe financiare, astfel încât cei vizați de aceste reguli să aibă cunoștință în mod exact despre întinderea obligațiilor impuse de aceste reguli; cu referire la hotărârile Curții pronunțate în afacerile 325/85 - Irlanda c. Comisiei 12,237/86 - Olanda c. Comisieil3, C-255/02 - Halifax și alții și C-17/01 -Sudholzls.

De asemenea, a susținut și obligația instanței de a suspenda judecata cauzei, în temeiul art. 412 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Apărările părților

Intimata ANAF a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepției lipsei dovezii de reprezentant, respingerea cererii de recurs și menținerea deciziei recurate, respingerea petitului privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

La aceeași data, intimata a depus punct de vedere cu privire la cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, a solicitat respingerea cererii de sesizare, precum și a cererii de suspendare a soluționării cauzei.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinarea intimatei.

II. Considerentele Înaltei Curți

Înalta Curte va respinge excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, invocată de intimata Administrația Județeană a Finanțelor Publice, reținând că la data de 13 februarie 2023 a fost înregistrat pe rolul acestei instanțe recursul declarat de revizuenta A. S.R.L. prin administrator special B., semnat de avocat D..

Ulterior, prin adresa din 14 februarie 2023, administrator judiciar C.I.I. C. și-a însușit recursul declarat și a confirmat mandatul dat societății de avocatură E. pentru reprezentarea în fața instanței a debitoarei A. S.R.L., cum rezultă din înscrisul aflat la filele x.

Ca urmare, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant invocată de intimată este nefondată și urmează a fi respinsă.

Analizând cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte constată următoarele:

În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (fostul art. 234 din Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Alineatul 2 din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

Însă, chiar și în cazul instanțelor ale căror decizii nu sunt supuse niciunei căi de atac - cum este și situația de față - acestora le revine competența de a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora.

Așadar, simpla solicitare a părții interesate de a se dispune sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară nu implică automat sesizarea instanței europene, instanța națională având libertatea de a evalua relevanța unei astfel de cereri în contextul cauzei pe care o are de soluționat.

Pentru sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o cerere preliminară este necesar ca instanța națională să justifice de ce are nevoie de interpretarea unei dispoziții din dreptul comunitar. Ca atare, instanța trebuie să identifice în norma comunitară o problemă de interpretare, care să necesite intervenția Curții de Justiție a Uniunii Europene; recurgerea la procedura preliminară este posibilă numai atunci când instanța națională are îndoieli cu privire la interpretarea corectă a normelor Uniunii, aplicabile în cauză.

Pe calea procedurală a întrebării preliminare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene stabilește semnificația normei comunitare, în scopul interpretării unitare a dreptului comunitar la nivelul Uniunii, competența aplicării concrete a normei revenind exclusiv instanței naționale. Întrebarea ce se poate adresa de către instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății.

Atunci când se pronunță asupra interpretării sau validității dreptului Uniunii, Curtea încearcă să ofere un răspuns util pentru soluționarea litigiului principal, instanței de trimitere revenindu-i sarcina de a deduce consecințele concrete din răspunsul Curții, înlăturând, dacă este cazul, aplicarea normei naționale în discuție.

Aplicând aceste considerații teoretice speței de față, Înalta Curte constată că, în cuprinsul cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, recurenta pune în discuție aspecte legate de dreptul național, care revin spre competență Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv soluționarea concretă a cererii de revizuire ce are ca temei de drept art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. aspectele vizând interpretarea, validitatea sau aplicarea dreptului comunitar nu sunt relevante pentru soluționarea litigiului, respectiv pentru calea de atac a recursului dedus judecății, care este formulat împotriva unei hotărâri pronunțate în soluționarea unei cereri de revizuire.

Ca urmare, în prezenta cauză nu este necesară o astfel de dezlegare, deoarece principiul securității juridice este clar, fiind consacrat în toate sistemele de drept europene și cristalizat în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, motiv pentru care cererea privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată în cauză urmează a fi respinsă.

Ca efect al respingerii cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte va respinge și cererea de suspendare a judecății întemeiată în drept pe art. 412 alin. (7) C. proc. civ.

Asupra cererii de revizuire, se rețin următoarele:

Analizând recursul dedus judecății, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

În esență, subsumat motivelor de recurs invocate, principala critică din recurs vizează faptul că instanța de revizuire nu ar fi analizat incidența autorității de lucru judecat, fiind greșit aplicate prevederile art. 431 alin. (2) și 432 C. proc. civ.

Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. reglementează ipoteza existenței unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Astfel, potrivit dispozițiilor invocate, "Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Invocarea normei de drept menționate presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanțe de același grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunțată cu nesocotirea autorității de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Conform art. 430 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este reglementată astfel:,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestația în anulare sau revizuire își păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre".

Prin norma citată, s-a urmărit înlăturarea încălcării autorității de lucru judecat, atunci când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, atât în ceea ce privește efectul negativ, cât și cel pozitiv, astfel cum reiese din interpretarea prevederilor art. 431 C. proc. civ.

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

În acest context, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care oprește o nouă judecată în fond, în măsura în care există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză).

În jurisprudența referitoare la acest motiv de revizuire [a se vedea, cu titlu de exemplu, Deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători nr. 329 din 11 decembrie 2017 și nr. 120 din 20 mai 2019], s-a reținut că una dintre condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire pentru hotărâri definitive potrivnice este ca excepția autorității de lucru judecat să nu fi fost invocată în al doilea proces ori, în ipoteza în care a fost invocată, instanța să fi omis a se pronunța asupra acesteia.

Este adevărat că art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu reglementează expressis verbis o asemenea condiție de admisibilitate, însă această condiționare derivă din faptul că, în cadrul acestei căi extraordinare de atac, instanța de revizuire nu efectuează o analiză de legalitate și temeinicie a hotărârii atacate cu revizuire, ca un corolar al principiului res judicata caracteristic hotărârilor judecătorești definitive.

În cauză, revizuenta susține că decizia prin care instanța de contencios administrativ a constatat valabilitatea deciziilor fiscale încalcă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei din primul proces, prin care s-a statuat că sumele înscrise în deciziile fiscale nu mai pot fi recuperate ca urmare a depunerii tardive a declarației de creanță în procedura insolvenței; așadar, Decizia nr. 174/2022 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 531/2018 a aceleiași instanțe.

În deplin acord cu instanța de revizuire, Înalta Curte reține, la rândul său, că statuările din al doilea proces cu privire la valabilitatea deciziilor fiscale nu intră în contradicție cu statuările din primul proces.

Din cronologia evenimentelor, se constată că în primul proces a fost respinsă contestația împotriva refuzului administratorului judiciar de a înscrie la masa credală creanțele pretinse în temeiul deciziei de impunere nr. x din 27 martie 2018 și a deciziei de calcul accesorii nr. 7269 din 3 aprilie 2018, această soluție fiind menținută în apel; deci, s-a tranșat chestiunea referitoare la valorificarea în procedura insolvenței a creanțelor izvorâte din deciziile fiscale.

În al doilea proces, a fost respinsă acțiunea prin care s-a solicitat anularea deciziei de soluționare a contestației nr. 683 din 17 decembrie 2019 și a deciziei de impunere nr. x din 27 martie 2018, precum și constatarea caducității deciziei de impunere, soluția fiind menținută în apel; așadar, instanța a fost învestită cu legalitatea deciziilor fiscale.

Așa cum a detaliat și instanța de revizuire, lipsirea de executorialitate în procedura insolvenței a deciziilor fiscale nu împiedica instanțele de contencios administrativ să analizeze legalitatea acestor decizii.

În plus, în al doilea litigiu a fost invocată caducitatea deciziei de impunere prin raportare la hotărârile date în primul proces, statuându-se că această chestiune excedează cadrului procesul circumscris de procedura administrativă și a procedurii în fața instanței de contencios administrativ.

Procedând în acord cu dispozițiile procedurale, instanța de revizuire a concluzionat în sensul că în cadrul motivului de revizuire privind contrarietatea de hotărâri nu mai poate fi invocată nesocotirea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat atașate unei hotărâri de care partea s-a prevalat și a fost avută în vedere de instanțe în al doilea proces.

Această soluție se impune întrucât în cadrul revizuirii nu se exercită un control judiciar asupra hotărârii date în al doilea proces, ci se verifică numai respectarea autorității de lucru judecat a hotărârilor din primul proces.

Din această perspectivă, este edificatoare jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a reținut, cu referire la cererea de revizuire, că "unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".

În același sens, se reține că, în actualul stadiu procesual, în cadrul căruia instanța de recurs este limitată la verificarea modului în care instanța de revizuire a analizat, în temeiul art. 513 alin. (3) raportat la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire, fără a avea competența de a analiza fondului raportului juridic dedus judecății, nu pot forma obiectul examinării criticile din recurs referitoare la contrarietatea hotărârilor judecătorești indicate, cu privire la dreptul de creanță al organelor fiscale.

În concluzie, se observă că în mod corect instanța de revizuire, în cadrul analizei realizate în temeiul art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., a constatat că, în raport cu circumstanțele cauzei, nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a revizuirii formulate în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pentru toate aceste argumente, nefiind identificate motive de reformare a hotărârii atacate din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, urmează a fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, invocată de intimata Administrația Județeană a Finanțelor Publice.

Respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene și cererea de suspendare a cauzei formulate de recurenta A. S.R.L..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. S.R.L., prin administrator special B. și prin administrator judiciar C.I.I. C. împotriva Deciziei nr. 1756 din 27 septembrie 2022 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 septembrie 2023.