ÎCCJ, decizie (scj.ro #158799)

Hotărârea penală Prin decizia penală nr. 416 din 3 martie 2016, Curtea de Apel București, Secția penală, în baza art. 397 coroborat cu art. 25 Cod procedură penală și art. 6 CEDO a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă ANAF și i-a obligat pe inculpați la plata către partea civilă a sumei de 1.730.951,10 lei noi, la care se adaugă obligațiile fiscale accesorii calculate de la data scadenței obligației și până la data plății efective, în solidar, după cum urmează: A.; B.; C.; D.; E. - acesta în solidar și cu partea responsabilă civilmente SC F. SRL prin lichidator judiciar; G. - acesta în solidar și cu partea responsabilă civilmente SC H. SRL prin lichidator judiciar; I., acesta în solidar doar cu inculpatul B. și în solidar și cu partea responsabilă civilmente SC J. SRL prin lichidator judiciar și doar în limita sumei de 134.354,45 lei noi la care se adaugă obligațiile fiscale accesorii calculate de la data scadenței obligației și până la data plății efective; K. și L., ambii în solidar doar cu inculpatul D. și doar în limita sumei de 16.506,40 lei noi, la care se adaugă obligațiile fiscale accesorii calculate de la data scadenței obligației și până la data plății efective.

Obiectul cererii Prin cererea înregistrată la data de 7.08.2018, A. a solicitat revizuirea deciziei penale nr. 416 din 3.03.2016 a Curții de Apel București, Secția I penală în ceea ce privește soluția dată asupra acțiunii civile, invocând incidența prevederilor art. 509 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă. Prin decizia civilă nr. 3836/A din 16.10.2018, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secțiile civile. În motivarea sentinței s-a reținut că soluția de declinare se impune în raport de dispozițiile art. 323 alin. (1) Cod procedură civilă de la 1865 potrivit cărora: Cererea de revizuire se îndreaptă la instanța care a dat hotărârea rămasă definitivă și a cărei revizuire se cere și de împrejurarea că decizia penală nr. 416/2016, a cărei revizuire se cere, a fost pronunțată de către Curtea de Apel București, Secția penală, în calea de atac a apelului.

Sentința pronunțată în primă instanță Prin decizia civilă nr. 442/A din 19.03.2019, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, a respins excepția tardivității cererii de revizuire, ca nefondată, precum și cererea de revizuire, ca inadmisibilă. Prin aceeași sentință, a fost admisă cererea de restituire a cauțiunii și, în baza art. 1064 alin.(1) și (2) Cod procedură civilă, s-a dispus restituirea cauțiunii în sumă de 15.230,96 RON, consemnată la dispoziția Tribunalului București, potrivit recipisei de consemnare CEC nr. 204868153/1 în favoarea revizuentului. Cu titlu preliminar, instanța a reținut că judecata cererii de revizuire este guvernată de prevederile vechiului Cod de procedură civilă de la 1865, în raport de dispozițiile art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a noului Cod de procedură civilă, dat fiind că actul de sesizare a instanței penale a fost înregistrat anterior datei de 15 februarie 2013. Instanța a reținut că revizuentul își fundamentează cererea de revizuire pe următoarele înscrisuri noi doveditoare: somația de executare nr. 2237 din 04.02.2002 emisă către SC M. SRL (atașată cererii de revizuire la momentul înregistrării pe rolul Tribunalului București, și, în completare somația de executare nr. 2236 din 04.02.2002 emisă către SC N. SRL, procesul-verbal nr. 92/218 din 07.01.2002 încheiat între Administrația Națională a Drumurilor și SC N. SRL, adresa nr. 90037 din 02.01.2004 de înaintare a protocolului nr. 4937/MM/10.12.2003/ 15191/09.01.2004 emisă de Ministerul Finanțelor Publice către Ministerul Transporturilor, decizia nr. 4035 din 24.06.2005 și decizia nr. 77 din 12.01.2005 ale ÎCCJ - Secția de contencios administrativ și fiscal. Cât privește excepția tardivității cererii de revizuire, instanța a reținut că nu poate fi primită, întrucât, în ceea ce privește înscrisurile depuse de revizuent în ședința publică din data de 15 februarie 2019, termenul prevăzut de dispozițiile art. 324 alin. (1) pct. 4 de Codul de procedură civilă nu s-a împlinit, având în vedere că la momentul invocării acestor înscrisuri cererea de revizuire fusese deja formulată și înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a civilă, iar în ceea ce privește înscrisul anexat cererii de revizuire, somația de executare nr. 2237/2002 emisă către SC M. SRL, termenul a început să curgă la data de 06.07.2018, data protocolului de predare primire încheiat de revizuent și intimatul D., protocol pe baza căruia revizuentul a intrat în posesia somației, potrivit propriilor susțineri, caz în care s-a împlinit la data de 06.08.2018, data înregistrării revizuirii pe rolul tribunalului, astfel că revizuentul a respectat termenul legal și cu privire la acest înscris. Instanța reține, totodată, că, deși afirmația intimatei ANAF, potrivit căreia partea revizuentă nu poate determina ea însăși momentul de la care începe a curge termenul legal de o lună, norma stabilind momentul obiectiv al luării la cunoștință a înscrisurilor este corectă, nu se pot ignora susținerile părții revizuente cu privire la împrejurările acestui moment obiectiv, întrucât ea este cea care, exercitând calea extraordinară de atac a revizuirii, învederează momentul luării la cunoștință a înscrisurilor și care nu poate fi ignorat în lipsa altor dovezi contrare. Cât privește excepția inadmisibilită ț ii cererii de revizuire , instanța a reținut că nu poate fi primită, întrucât niciunul dintre înscrisurile prezentate nu întrunește cumulativ cerințele prevăzute de lege pentru a fi apte să atragă revizuirea. Cu referire la somația de executare nr. 2237/2002 emisă către SC M. SRL, somația de executare nr. 2236/2002 emisă către SC N. SRL, procesul-verbal nr. 92/218/2002 încheiat între Administrația Națională a Drumurilor și SC N. SRL, decizia nr. 4035/2005 a ÎCCJ-SCAF și decizia nr. 77/2005 a ÎCCJ-SCAF, instanța a reținut că nu reprezintă înscrisuri care să nu fi putut fi folosite în procesul penal, sub motiv că ar fi fost reținute, cu rea credință, de partea adversă sau dintr-o împrejurare mai presus de voința părții. Aceasta, întrucât, cele două somații de executare și procesul-verbal au fost comunicate entităților vizate și, pe cale de consecință, s-au aflat în posesia administratorilor acestor entități, inculpați alături de revizuent, în procesul penal. Faptul că acești inculpați, administratori ai celor două persoane juridice, M. și N., nu au înțeles să administreze, în privința laturii civile a procesului penal, aceste înscrisuri, în opinia instanței, a reprezentat alegerea lor în plan procesual penal și civil și expresia configurării apărării pe care aceștia și-au făcut-o în respectivul proces. În atare condiții, instanța constată că nu poate reține situația premisă prevăzută de dispozițiile legale invocate, anume aceea ca înscrisurile să fi fost reținute de partea potrivnică, identificată de revizuent ca fiind MFP-ANAF ci, dimpotrivă, se impune a reține că acestea s-au aflat în sfera de interes a două părți din procesul penal, respectiv inculpații D. și C. Referitor la cele două decizii emise la nivelul anului 2005 de către Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, instanța a observat că în procesele finalizate prin pronunțarea acestor hotărâri au avut calitate de reclamante entitățile SC N. SRL și SC O. SRL, situație în care și aceste două înscrisuri puteau fi administrate în procesul penal de către inculpații care le dețineau, C. și B., lipsa administrării acestora în procesul penal reprezentând opțiunea lor în plan procesual, sens în care nu poate fi primită susținerea revizuentului potrivit căreia imposibilitatea folosirii ar fi fost determinată de reținerea lor de partea potrivnică sau dintr-o împrejurare mai presus de voința părții. Faptul că inculpații care dețineau înscrisurile invocate în prezenta cauză nu au dorit sau nu au ales să le folosească în probațiune în procesul penal, în opinia instanței, nu poate deschide unui alt inculpat din cadrul aceluiași proces penal calea unei revizuirii pentru a obține rejudecarea acțiunii civile, iar faptul că revizuentului nu i-au fost comunicate (căci nu era destinatarul lor) nu echivalează nici cu reținerea acestora de către partea potrivnică, nici cu o împrejurare mai presus de voința părții. Relativ la adresa nr. 90037 din 02.01.2004 de înaintare a protocolului nr. 4937/MM/10.12.2003/15191/09.01.2004 emisă de Ministerul Finanțelor Publice către Ministerul Transporturilor, instanța a reținut lipsa caracterului determinant al acestui înscris, întrucât atestă doar înaintarea unui Protocol pentru predarea – preluarea exercitării atribuțiilor privind stabilirea, constatarea, controlul, urmărirea și încasarea sumelor datorate la Fondul special al drumurilor publice. Instanța a mai reținut și că partea revizuentă din prezenta cauză avea posibilitatea de a putea procura și înfățișa respectivele înscrisuri în cadrul procedurii judiciare penale, în aceeași manieră în care le-a procurat, ulterior finalizării procesului penal, la nivelul anilor 2018-2019, înscrisurile aflându-se la îndemâna altor trei inculpați vizați de aceeași procedură judiciară penală, apreciind că această concluzie se impune în raport de constatările instanței penale care, în apel, a reținut, în privința inculpaților trimiși în judecată, inclusiv a revizuentului, existența unei conivențe ilicite, ceea ce, transpusă în cadrul procesual de față, conduce la existența unei relații comune de interes și de interacțiune între aceste persoane, care exclude ipotezele prevăzute de dispozițiile art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă.

Căile extraordinare de atac exercitate în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuentul A., invocând incidența dispozițiilor art. 304 alin. (1) pct. 7 și 9 din Codul de procedură civilă de la 1865, coroborat cu dispozițiile art. 453 alin. (2) Cod procedură penală. În prealabil, revizuentul a susținut că are deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei recurate în conformitate cu prevederile art. 328 alin. (1) din vechiul Cod de procedură civilă, aplicabil litigiului pendinte în raport de dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 (întrucât obiectul litigiului îl reprezintă o cale extraordinară de atac promovată împotriva unei hotărâri judecătorești prin care a fost finalizat un proces care a debutat în anul 2002). Cum, decizia penală nr. 413/2016 a fost pronunțată de Curtea de Apel București, Secția penală, în apel, fiind supusă recursului în casație conform prevederilor art. 433 și urm. Cod procedură penală, revizuentul a susținut că și hotărârea dată asupra revizuirii de curtea de apel, în raport de dispozițiile art. 328 alin.(1) din vechiul Cod de procedură civilă, este supusă recursului prevăzut de dispozițiile art. 299 și urm. din același cod. În argumentarea susținerii privind necesitatea recunoașterii dreptului la recurs, revizuentul a criticat interpretarea reținută prin hotărârea recurată, potrivit căreia hotărârea dată asupra cererii de revizuire ar fi irevocabilă, întrucât este de natură să pună în discuție încălcarea principiul egalității în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea dreptului fundamental de acces liber în justiție, în componenta acestuia referitoare la dreptul la un proces echitabil. Aceasta, întrucât situația inculpatului căruia i-a fost soluționată acțiunea civilă printr-o hotărâre definitivă penală este similară situației pârâtului dintr-un proces civil, având ca obiect acțiunea în răspundere civilă delictuală, pârât care are posibilitatea recunoscută de legea civilă de a ataca cu recurs hotărârea definitivă, pronunțată în apel, caz în care și hotărârea dată asupra revizuirii în apel este, la rândul ei, supusă căii de atac a recursului. În dezvoltarea criticii subsumate motivului de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă (1865), revizuentul a invocat ca fiind contradictorii considerentele reținute în fundamentarea soluției privind excepția tardivității cererii de revizuire în raport de cele care au fundamentat soluția de respingere a aceleași cereri, ca inadmisibilă. Anume, revizuentul a susținut că atâta timp cât instanța a reținut că momentul la care a cunoscut efectiv înscrisurile noi este data de 6.07.2018 (considerent care a fundamentat soluția dată asupra excepției tardivității), în mod contradictoriu a reținut, ulterior, că aceleași înscrisuri nu îndeplinesc condiția de admisibilitate a revizuirii, aceea de a nu fi putut fi produse în procesul penal, sub motiv că au fost reținute de partea potrivnică sau dintr-o împrejurare mai presus de voința revizuentului (considerent care a fundamentat soluția de respingere a cererii de revizuire, ca inadmisibilă). Revizuentul a opinat în sensul că tocmai necunoașterea existenței înscrisurilor și a faptelor pe care acestea le documentează reprezintă, în sine, o împrejurare mai presus de voința părții, care împiedica în mod efectiv producerea respectivelor înscrisuri ca probe în proces, în înțelesul dispozițiilor art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă (1865), în speță, în procesul penal în care s-a pronunțat hotărârea penală a cărei revizuire o cere. În dezvoltarea criticii subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, revizuentul a susținut că soluția de respingere a cererii de revizuire, ca inadmisibilă, este rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă. Revizuentul a învederat că instanța de revizuire a reținut ca nefiind îndeplinită doar condiția potrivit căreia înscrisurile noi să nu fi putut fi produse în procesul penal pentru că ar fi fost reținute cu rea-credință de partea potrivnică sau pentru că s-ar fi aflat în imposibilitate dintr-o împrejurare mai presus de voința sa, celelalte condiții de admisibilitate apreciindu-se a fi îndeplinite, motiv pentru care va dezvolta critici doar sub acest aspect. Revizuentul a susținut că instanța de revizuire a delimitat greșit conținutul noțiunii de parte potrivnică, prevăzută de dispozițiile art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă, reținând eronat că acesta are în sfera sa de acoperire doar părțile care sunt adversare în proces, prin raportare la legitimarea lor procesuală, activă sau pasivă, ignorând faptul că în ceea ce privește părțile care au aceeași legitimare procesuală în proces nu există o prezumție care ar putea justifica concluzia potrivit căreia fiecare dintre aceste părți cunoaște faptele sau probele celorlalte părți. Revizuentul a mai susținut că argumentele instanței de revizuire care acreditează teza potrivit căreia ar exista o suprapunere perfectă între noțiunea de parte potrivnică și cea de parte adversă sunt cu atât mai mult eronate din perspectiva caracterului personal al răspunderii penale care impune o nuanțare a poziției procesuale a fiecărui inculpat și a raporturilor în care acesta se află cu ceilalți coinculpați și, respectiv, din perspectiva condiției interesului, analiză care a fost limitată, cât timp s-a realizat cu luarea în considerare, cu prioritate, a legitimării procesuale active ori pasive, a părților. Revizuentul reiterează apărarea potrivit căreia înscrisurile noi pe care își fundamentează revizuirea puteau fi prezentate în procesul penal doar de către ceilalți coinculpați care au avut cunoștință de existența lor, anume de inculpații B., C. și D. ori de partea civilă ANAF, care este „parte potrivnică” în înțelesul dispozițiilor art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă (1865). Cât privește situația celorlalți inculpați, revizuentul a înțeles să critice considerentul în baza căruia instanța de revizuire a reținut existența unei conivențe frauduloase și a unei comunități de interese, apreciind că nu sunt susținute de probatoriile administrate în procesul pendinte și nici de hotărârea penală prin care s-a dispus încetarea procesului penal pentru toți inculpații. Din perspectiva condiției relative la interesul său de a se prevala de înscrisuri, revizuentul solicită a se observa că inculpații care au avut cunoștință de existența lor nu au avut interes să le utilizeze ca probe în procesul penal, întrucât acestea probau existența răspunderii societăților administrate de către inculpații menționați, chestiune aflată în legătură cu obiectul acțiunii penale, care viza tragerea la răspundere penală pentru eludarea, în mod fraudulos, a obligațiilor de plată către stat ce reveneau respectivelor societăți sau a administrațiilor respectivelor societăți (în raport de dispozițiile procesuale penale incidente). Spre deosebire de acești inculpați, revizuentul a susținut că, în ceea ce îl privește, prezentarea respectivelor înscrisuri în procesul penal ar fi condus la înlăturarea vinovăției sale de către instanța penală și, pe cale de consecință, la exonerarea sa de obligația de plată a despăgubirilor, în soluționarea acțiunii civile. În aceste condiții, date fiind interesele contrare ale coinculpaților din procesul penal, revizuentul a susținut că în cauză se impunea concluzia potrivit căreia înscrisurile noi, indicate drept temei al revizuirii, au fost reținute cu rea-credință de ceilalți inculpați și de partea civilă din dosarul penal, care și-au exercitat cu rea-credință dreptul de apărare, omițând (ascunzând) instanței penale aceste înscrisuri hotărâtoare din perspectiva analizei privind vinovăția. Cât privește partea civilă ANAF, revizuentul a apreciat că atitudinea sa subiectivă a fost analizată superficial și afirmă că faptul comunicării înscrisurilor către anumiți inculpați nu poate infirma teza reținerii cu rea-credință a acestor înscrisuri în privința sa, cât timp, astfel cum a arătat, nu a avut posibilitatea de a le propune și de a le utiliza în probațiune în procesul penal, în realizarea dreptului său la apărare și cât timp prezentarea acestor înscrisuri ar fi condus la înlăturarea răspunderii sale civile și penale. În fundamentarea criticii de nelegalitate, revizuentul a susținut că în ipoteza în care instanța de revizuire reținea că nu este îndeplinită condiția ca înscrisurile noi să fi fost reținute de partea potrivnică, era îndeplinită condiția alternativă prevăzută de dispozițiile art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă, anume, era dată o imposibilitate absolută, mai presus de voința sa, care l-a împiedicat să le prezinte în dosarul penal, imposibilitate dedusă din faptul nerecunoașterii existenței și a conținutului respectivelor înscrisuri. Aceasta, întrucât, sintagma „ce nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților” prevăzută de norma de drept menționată, trebuie interpretată în strictă corelare cu persoana revizuentului și cu posibilitatea obiectivă a acestuia de a propune și de a utiliza respective probe în proces. În dezvoltarea acestei critici, revizuentul a arătat că instanța de revizuire a apreciat în mod eronat că ar fi putut obține înscrisurile și anterior anului 2018, adică pe parcursul procesului penal, fără a observa că situația concretă la nivelul anului 2018, când a intrat în posesia acestor înscrisuri, a suferit modificări ca urmare a finalizării procesului penal, fără a mai exista riscul unei condamnări penale a vreunuia dintre inculpați. A învederat și împrejurarea că instanța de revizuire a ignorat faptul că, urmare a declarației sale în sensul că nu dorește continuarea procesului penal, toate probele avute în vedere în soluționarea laturii civile a cauzei de către instanța penală, fie au fost administrate ulterior, fără a-i fi ascultate concluziile, fie au fost administrate anterior și nu puteau fi folosite fără a-i fi încălcată prezumția de nevinovăție, fiind astfel lipsit de posibilitatea de promovare a unei căi de atac eficiente împotriva hotărârii pronunțate de această instanță asupra laturii civile.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata Agenția Națională pentru Administrare Fiscală a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Intimata a susținut că revizuirea este o cale extraordinară de atac admisibilă doar în condițiile reglementate procedural și care, astfel cum s-a reținut prin hotărârea recurată, nu sunt îndeplinite în cauza pendinte, dat fiind că înscrisurile invocate nu sunt noi ci, dimpotrivă, au existat la momentul judecății cauzei penale și s-au aflat în posesia unora dintre inculpații din dosarul penal. Pârâta a învederat și faptul că respectivele înscrisuri sunt acte de executare realizate de Ministerul Transporturilor care nu prezintă relevanță din punct de vedere al modului de soluționare a laturii civile și nici din perspectiva beneficiului solidarității recunoscut în favoarea părții civile, cu mențiunea că împrejurarea că aceste acte de executare sunt individuale nu presupune, cum eronat interpretează revizuenta, renunțarea de către partea civilă la beneficiul menționat. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Cu privire la admisibilitatea căii de atac a recursului: Stabilind, prin dispozițiile art. 453 alin. (2) Cod procedură penală, în sensul că: Revizuirea hotărârilor judecătorești penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilă, poate fi cerută numai în fața instanței civile, potrivit Codului de procedură civilă, legiuitorul nu a statuat, printr-o normă specială, date fiind reglementările diferite ale căilor de atac prevăzute de cele două coduri: de procedură penală și, respectiv, de procedură civilă, cu privire instituirea unei căi de atac specifice împotriva hotărârilor date de instanța civilă asupra cererii de revizuire. În materie penală, dispozițiile art. 436 alin. (1) Cod procedură penală statuează cu privire la condițiile care permit exercitarea căii de atac a recursului în casație. Potrivit acestora, inculpatul poate formula recurs în casație în ceea ce privește latura penală și latura civilă , împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal (lit. b). Pe de altă parte, dispozițiile art. 448 alin. (2) Cod procedură penală statuează cu privire la soluția care poate fi dispusă cu privire la recursul în casație exercitat pentru greșita soluționare a laturii civile, în sensul că instanța penală, după admiterea recursului, va înlătura nelegalitatea constatată sau va dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost casată, în condițiile alin. (1) pct. 2 lit. b). Din analiza coroborată a menționatelor reglementări ale Codului de procedură penală se desprinde concluzia că, de principiu, hotărârile date în apel sunt susceptibile de recurs în casație, sub rezerva invocării unor motive de recurs susceptibile de încadrare în cele enumerate de art. 438 alin. (1) din același cod. În acest context de reglementare dat de legea procedurală penală, se constată că decizia penală a cărei a cărei revizuire s-a cerut în cadrul prezentului dosar nu este exceptată de la calea de atac a recursului în casație. Așa fiind, interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 453 alin. (2) Cod procedură civilă și ale art. 328 alin. (1) Cod procedură civilă potrivit cărora: Hotărârea asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită, conduce la constatarea potrivit căreia decizia civilă nr. 442 A din 19.03.2019 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, dată de instanța civilă asupra cererii de revizuire îndreptate împotriva soluției privind latura civilă a decizie penale nr. 416 din 3.03.2016 a Curții de Apel București, este supusă recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție. Cu privire la recurs, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente: În drept, statuând că revizuirea hotărârilor judecătorești penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilă, poate fi cerută numai în fața instanței civile, dispozițiile art. 453 alin.(2) Cod procedură penală, prevăd și că revizuirea se face potrivit Codului de procedură civilă . Așa fiind, partea care pretinde revizuirea laturii civile a unei hotărâri penale are a se supune rigorilor prevăzute de dispozițiile Codului de procedură civilă în ceea ce privește condițiile de admisibilitate ale aceste căi extraordinare de atac, neputând invoca, în scopul înlăturării acestora, specificul procedurii penale în care s-a finalizat judecata acțiunii civile. Cu alte cuvinte, solicitând revizuirea unei hotărâri judecătorești penale definitive în privința laturii civile, partea interesată nu poate cere instanței civile analizarea unor chestiuni de drept care prezentau relevanță cu privire la latura penală a procesului (spre exemplu: analizarea condițiilor revizuirii din perspectiva interesului inculpaților care se aflau în posesia înscrisurilor de a le înfățișa sau nu instanței penale din perspectiva laturii penale, analizarea efectelor pe care aceste înscrisuri le aveau cu privire la vinovăția inculpaților care le dețineau și, respectiv, cu privire la nevinovăția inculpatului revizuent etc.), întrucât aceste aspecte sunt și rămân în competența exclusivă a instanței penale. Concluzia se impune și în situația în care, cu privire la latura penală a cauzei, instanța penală a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale. Aceasta, întrucât, dispozițiile art. 18 Cod procedură penală prevăd următoarele: În caz de amnistie, de prescripție, de retragere a plângerii prealabile, de existen ț ă a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renun ț ării la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal. Dispozițiile legale menționate reglementează cadrul procesual penal în care persoanele interesate pot obține cu privire la latura penală o soluție de achitare pentru lipsa vinovăției, soluție care produce efecte și asupra laturii civile a respectivei cauze, fără a mai exista, dată fiind intervenția prescripției răspunderii penale, riscul condamnării pentru respectivele fapte. Cât privește condiția relativă la interes, este de observat că în ceea ce privește acțiunea civilă, părțile justifică același interes atât în plan procesual penal, cât și în plan procesual civil, anume acela de se stabili în mod corect existența sau nu a prejudiciului pretins și a cuantumului despăgubirii. Pornind analiza de la aceste premise, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă prevăd posibilitatea revizuirii unei hotărâri judecătorești definitive: dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfă ț i ș ate dintr-o împrejurare mai presus de voin ț a părților. Prin instituirea acestei căi de retractare a unei hotărâri definitive, legiuitorul a urmărit, în principal, revenirea asupra unor erori de fapt săvârșite involuntar de judecător ca urmare a imposibilității în care s-a aflat una dintre părți de a înfățișa înscrisuri existente la momentul judecății, cu caracter determinat asupra soluției, pentru că au fost reținute (adică, ascunse) de cealaltă parte din proces (parte potrivnică) ori din împrejurări mai presus de voința sa (care nu se confundă cu împrejurările imputabile, precum pasivitatea, neglijența, neștiința, riscul condamnării penale etc.). Cât privește motivul de casare relativ la contradictorialitatea considerentelor unei hotărâri judecătorești, Înalta Curte constată că poate fi invocat cu succes atunci când în cuprinsul hotărârii se regăsesc argumente care se exclud reciproc cu privire la soluția pronunțată asupra aceleiași chestiuni juridice, astfel încât nu se poate ști pe care dintre acestea se fundamentează soluția. Motivarea contradictorie nu pune în discuție existența unor argumente diferite relative la aceleași împrejurări de fapt ale cauzei, reținute de instanța de judecată în fundamentarea unor soluții diferite pronunțate cu privire la chestiuni de drept distincte. În speța supusă analizei , se constată că hotărârea recurată nu cuprinde considerente contradictorii care să atragă incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă. Anume, Înalta Curte constată că, invocând acest motiv de recurs, revizuentul pretinde a fi contradictorii considerentele reținute de instanța de revizuire cu privire la două chestiuni de drept diferite: excepția tardivității și excepția inadmisibilității cererii deduse judecății, care, prin ipoteză, nu pot pune în discuție incidența dispozițiilor legale menționate. Aceasta, întrucât stabilirea zilei în care s-au descoperit înscrisurile, în vederea calculării termenului de revizuire prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 4 Cod procedură civilă, impune analiza faptelor prin care revizuentul a ajuns în posesia înscrisurilor, astfel cum aceste fapte sunt indicate și probate de revizuent și combătute de partea adversă. Referitor la acest aspect, considerentele deciziei recurate evidențiază motivele pentru care instanța a reținut, în ceea ce privește înscrisul anexat cererii de revizuire, că termenul de o lună a început să curgă la data de 6.07.2018 și s-a împlinit la data înregistrării cererii de revizuire, iar în ceea ce privește înscrisurile depuse de revizuent în data de 15.02.2019, că termenul de o lună nu s-a împlinit, întrucât revizuentul a intrat în posesia acestora după momentul înregistrării cererii de revizuire și, totodată, că în lipsa unor dovezi contrare privind aceste aspecte de fapt ale litigiului, nu poate primi criticile formulate de intimată. O astfel de constatare de fapt, relevantă din punct de vedere al excepției tardivității, nu conduce însă la concluzia că descoperirea respectivelor înscrisuri la datele calendaristice menționate de revizuent s-ar fi datorat faptului că acestea ar fi fost reținute de parte potrivnică ori faptului că acesta ar fi fost împiedicat să le descopere și să le înfățișeze instanței dintr-o împrejurare mai presus de voința sa. Reținerea de către partea potrivnică a înscrisurilor ori împiedicarea părții revizuente să le înfățișeze instanței dintr-o împrejurare mai presus de voința sa se constituie în chestiuni care vizează admisibilitatea revizuirii și se analizează de către instanța de revizuire, în raport de probatoriile administrate de părți, subsecvent soluționării excepției tardivității. Așa fiind, Înalta Curte constată că nu poate primi critica relativă la caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei recurate. Analizând criticile formulate de revizuent circumscrise motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată, de asemenea, că nu pot fi primite. Cât privește sintagma parte potrivnică , prevăzută de dispozițiile art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă, aceasta desemnează partea adversă din proces, adică partea cu interese opuse, contradictorii în procesul finalizat prin pronunțarea hotărârii a cărei revizuire se cere, analiza realizându-se, astfel cum corect s-a reținut prin hotărârea recurată, din perspectiva legitimării procesuale a persoanelor fizice și juridice implicate în respectivul proces. Fiind vorba de parte potrivnică , ea nu poate fi asimilată cu aceeași parte, întrucât o astfel de ipoteză nu este acoperită de textul de lege invocat, anume de dispozițiile art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă, nefiind de admis ca persoane fizice sau juridice care se legitimează ca având aceeași poziție procesuală (semnifică aceeași parte ) și justifică același interes cu privire la una și aceeași pretenție, în unul și același proces, să-și ascundă reciproc înscrisuri doveditoare existente la momentul judecății pentru a obține, în cazul pronunțării unei hotărâri nefavorabile (ale cărei efecte, în materie civilă, se extind asupra tuturor persoanelor având aceeași legitimare procesuală) revizuirea respectivei hotărâri. Concluzia menționată se impune și în ceea ce privește acțiunea civilă exercitată în procesul penal, cu privire la care inculpații sunt în poziția similară părții pârâte din procesul civil, întrucât soluționarea acesteia se realizează în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură civilă, apărarea revizuentului privind caracterul personal al răspunderii penale nefiind relevantă din perspectiva chestiunii de drept supuse analizei, întrucât ea nu interesează latura civilă a procesului penal. Aceasta, întrucât, astfel cum s-a arătat, nu este competența instanței civile să analizeze, în revizuirea laturii civile, existența sau nu a răspunderii penale a inculpaților din procesul penal în raport de înscrisurile invocate drept temei al revizuirii, și să statueze, astfel cum eronat pretinde revizuentul, cu privire la caracterul determinant al respectivelor înscrisuri în ceea ce privește stabilirea vinovăției ori nevinovăției penale a inculpaților și, pe cale de consecință, a interesului prezentării acestor înscrisuri in fața instanței penale de către cei care le-au deținut. Așa fiind, cum, necontestat, unii dintre inculpații din procesul penal având, din punct de vedere al laturii civile, aceeași legitimare procesuală cu revizuentul, s-au aflat în posesia înscrisurilor invocate drept temei al revizuirii, însă nu au înțeles să le înfățișeze instanței penale, în mod corect instanța de revizuire a constatat că acestea nu pot fi folosite, ulterior pronunțării hotărârii definitive, de către alți inculpați, având același interes procesual, în scopul obținerii revizuirii soluției date asupra laturii civile, în beneficiul tuturor inculpaților. Cât privește partea civilă ANAF, în calitatea sa de reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice, parte reclamantă în acțiunea civilă din procesul penal și, deci, parte potrivnică inculpaților din perspectiva legii procesual civile, se observă că hotărârea recurată cuprinde considerentele pentru care instanța a apreciat că nu i se poate imputa reținerea și ascunderea respectivelor înscrisuri, anume faptul că aceasta a comunicat înscrisurile persoanelor interesate, participanți în procesul penal și având, din perspectiva acțiunii civile, aceeași poziție procesuală cu revizuentul din prezenta cauză. Revizuentul mai pretinde că, în ipoteza în care instanța de revizuire nu a reținut că înscrisurile noi nu au putut fi folosite în procesul penal sub motiv că au fost reținute de partea potrivnică, în cauză se impunea concluzia potrivit căreia era incidentă cea de-a doua ipoteză prevăzută de textul de lege, anume că înscrisurile nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, cu luarea în considerare a particularităților speței și în strictă corelare cu persoana revizuentului care, în mod obiectiv, din cauza neștiinței de existența acestor înscrisuri, nu a putut intra în posesia lor și nu le-a putut folosi în procesul penal. Or, cele două ipoteze statuate prin dispozițiile art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă sunt diferite și nu se confundă, neputând fi invocate, concomitent, cu privire la aceeași situație de fapt. Statuând că înscrisurile descoperite nu au putut fi prezentate de partea interesată dintr-o împrejurare mai presus de voința sa, legiuitorul are în vedere nu faptul necunoașterii ori neștiinței de existența respectivelor înscrisuri, fapt care poate fi imputabil părții revizuente, ci faptul existenței unor împrejurări mai presus de voința sa, care nu au permis descoperirea și folosirea lor în proces, împrejurări care să nu poată fi imputate în nici un fel părții revizuente, întrucât nu le putea evita. Analizând critica, se observă că revizuentul invocă, în realitate, nu existența unor împrejurări obiective care să excludă culpa sa în neprocurarea respectivelor înscrisuri pe parcursul procesului penal, ci doar neștiința, plecând de la premisa greșită că textul de drept invocat acoperă și această ipoteză, raționament care nu poate fi însă primit, întrucât, astfel cum s-a arătat, nu este acoperit de norma de drept menționată. Cu atât mai puțin neștiința nu poate fi temei al revizuirii când ea este fundamentată, astfel cum a constat instanța de revizuire, pe lipsa de diligență în identificarea și procurarea unor mijloace de probă a căror administrare, indiferent de strategia de apărare adoptată cu privire la latura penală, se impunea cu necesitate, mijloace de probă necesare în susținerea apărărilor prin care combăteau elemente ale răspunderii civile delictuale. Concluzia se impune, întrucât, indiferent de procedura de judecată, penală ori civilă, este în sarcina părții pârâte să solicite și să obțină de la partea civilă (partea reclamantă în procesul civil) ori de la instituțiile statului implicate în procedură, administrarea de dovezi privind întinderea prejudiciului și, după caz, informații privind demersurile efectuate în vederea recuperării, în totalitate sau în parte, a sumelor pretinse, eventualele omisiuni fiindu-i imputabile. În dezvoltarea acestei critici revizuentul invocă și faptul că instanța penală s-a pronunțat asupra laturii civile cu ignorarea declarației sale în sensul că nu înțelege să continue procesul penal, fără a observa că toate probele relative la latura civilă, fie au fost administrate ulterior, fără a i se da posibilitatea să pună concluzii, fie au fost administrate anterior și nu puteau fi valorificate decât cu încălcarea prezumției de nevinovăție. Astfel de critici, care pun în discuție săvârșirea de către instanța penală a unor greșeli de judecată cu ocazia soluționării laturii penale ori a laturii civile prin hotărârea atacată cu revizuire, puteau face obiectul analizei instanței penale, în măsura în care s-ar fi acceptat continuarea procesului penal, inculpații neavând deschisă, sub acest aspect, al analizării unor critici de nelegalitate, posibilitatea alegerii căii extraordinare de atac a revizuirii hotărârii date asupra laturii civile și invocarea lor în fața instanței civile. Așa fiind, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 Cod procedură civilă, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) din același cod, a respins, ca nefondat, recursul dedus judecății de revizuentul A.