Decizia nr. 547/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — Revizuire a hotărârii penale pe latură civilă, întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

Cadrul procesual - hotărârea supusă revizuirii Prin decizia nr. 408/A din 16.12.2019 Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală a decis următoarele : „Admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial Craiova și apelanta - intimată inculpată SC A. SRL împotriva sentinței penale nr. 254 din data de 8.12.2017 a Curții de Apel Craiova – Secția penală și pentru cauze cu minori. Desființează, în parte, hotărârea atacată și, rejudecând: În baza art. 72 Cod penal anterior, deduce din pedeapsa aplicată apelantului -intimat inculpat B., perioada reținerii, arestării preventive și a arestului la domiciliu, de la 07.10.2014 la 26.03.2015, inclusiv. Constată că apelanta - intimată inculpată persoană juridică SC A. SRL a achitat și suma de 1.027.305 lei prin O.P. nr. 4616/2015 în cursul procedurii de cameră preliminară. Menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate dacă nu contravin prezentei decizii. Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de inculpații C., D., E., SC F. SRL, G., H., B., I., SC J. SRL, K., L. și SC M. SA prin administrator judiciar împotriva aceleiași sentințe menționate. Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial Craiova și apelanta – intimată inculpată SC A. SRL, rămân în sarcina statului. Obligă apelanții – inculpați C., D., E. și SC F. SRL la plata sumei de câte 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Obligă apelanții – intimați inculpați B., G., H., K., L., SC M. SA prin administrator judiciar, I. și SC J. SRL la plata sumei de câte 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul-inculpatul E., în sumă de 1.500 lei, rămâne în sarcina statului. Onorariile parțiale cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu pentru apelanții – inculpați C., D. și SC F. SRL, în sumă de câte 700 lei, precum și pentru apelanții – intimați inculpați B., SC A. SRL, G., H., K., L., SC M. SA prin administrator judiciar, I. și SC J. SRL, în sumă de câte 700 lei, rămân în sarcina statului și se plătesc din fondul Ministerului Justiției.”

Cererile de revizuire La data de 22.06.2020, H. și societatea A. SRL au formulat cereri de revizuire a soluției pronunțate pe latură civilă prin decizia nr. 408/A din 16.12.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală, susținând că instanța nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut (art.509 alin. 1 pct. 1 C.proc.civ.), iar hotărârea atacată încalcă principiul priorității dreptului Uniunii Europene reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României (art. 21 din Legea nr. 554/2004). În motivarea căilor extraordinare de atac, revizuenții au arătat, în esență, următoarele: - din considerentele Deciziei nr. 45/2016 a Î.C.C.J., reiese faptul că acest motiv de revizuire poate fi invocat ori de câte ori hotărârea atacată este dată cu încălcarea principiului priorității dreptului european, inclusiv din perspectiva interpretării pe care instanța națională o conferă unei situații în care își găsește aplicabilitatea o normă de drept european, astfel cum este ea circumstanțiată prin deciziile interpretative ale C.J.U.E. Analizând respectarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene în raport de considerentele expuse, se solicită instanței de control judiciar să constate faptul că hotărârea atacată generează efecte contrare dreptului european întrucât în cauză SC A. SRL, societate administrată de H., a achitat către cei patru furnizori TVA-ul aferent mărfurilor cumpărate, însă organele de urmărire penală nu s-au preocupat să probeze că acești furnizori au prejudiciat bugetul de stat prin neplata acestei taxe colectate de la A. - A. a achitat integral presupusul prejudiciul ce ar fi rezultat din relațiile comerciale pe care aceasta le-a derulat cu societățile menționate anterior, după cum urmează: suma de 1.500.000,00 lei, la data de 12.12.2014, Ordin plată nr. 4802; suma de 50.000 lei, la data de 15.01.2015, Ordin plată nr. 162; suma de 50.000 lei, la data de 19.01.2015, Ordin de plată nr. 212;suma de 900.000 lei, la data de 26.01.2015, Ordin de plată nr. 319; suma de 1.027.305 lei, la data de 29.09.2015, Ordin de plată nr. 4616. Cu toate acestea, H. a fost obligat în continuare în solidar sub aspectul laturii civile, la plata întregului prejudiciu de 9.238.577 lei, suma de 5.711.272 lei fiind prejudiciu generat exclusiv de relațiile comerciale aferente palierului nr. 1 și 2 de către societatea M. S.A., O. SRL și P. LTD. Cu privire la latura civilă, în decizia penală nr. 408/2019, a cărei revizuire se solicită, instanța a reținut: [În privința criticilor formulate de către toți inculpații cu privire la greșita obligare solidară a lor la plata întregului prejudiciu, instanța de apel apreciază ca acestea sunt nefondate, în condițiile în care, în conformitate cu prevederile art. 1382 C.civ.: „Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat”.] Deși instanța a analizat criticile prin prisma principiilor răspunderii civile delictuale, nu a analizat și dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale prin raportare la întreg prejudiciul reținut în sarcina revizuentului- 9.237.577 lei. De vreme ce prejudiciul reținut în sarcina sa a fost analizat prin prisma răspunderii civile delictuale, se solicită a se constata că instanța nu a ținut cont de faptul că, răspunderea civilă delictuală se mărginește la fapta proprie.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la data de 20.07.2020, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, în numele și pentru Statul Român, reprezentat de Agenția Națională de Administrare Fiscală, a invocat : excepția inadmisibilității cererilor de revizuire raportat la dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004; excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a semnatarilor celor două cereri de revizuire. De asemenea, la data de 19.08.2020, intimata SC M. SA a depus întâmpinare, invocând excepția necompetenței materiale a Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și excepțiile tardivității și inadmisibilității cererilor de revizuire. Revizuenta A. SRL a depus răspuns la întâmpinare, la data de 9.09.2020 solicitând respingerea excepțiilor și apărărilor formulate de cele două intimate.

Hotărârea pronunțată de Secția de Contencios Administrativ și Fiscal Prin decizia nr. 4328 din 10.09.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale, invocată de intimata SC M. SA. A declinat competența de soluționare a cererilor de revizuire formulate de H. și A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 408/A/2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, în favoarea Secției I civilă din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Încheierea de conexare pronunțată de Secția I civilă Prin încheierea din 24.03.2021 pronunțată în dosarul nr. x/54/2020*, Secția I civilă, constatând că pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă a fost înregistrată o altă cerere de revizuire, cu un conținut identic, privind aceeași decizie și având aceleași motive, ce formează obiectul dosarului nr. y/54/2020*, repartizat spre soluționare unui alt complet din cadrul secției, prin raportare și la dispozițiile art. 139 Cod procedură civilă a admis excepția de conexitate, dispunându-se înaintarea dosarul nr. x/54/2020* completului de judecată învestit cu judecarea dosarului nr. y/54/2020*. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând cererile de revizuire din perspectiva susținerilor revizuenților și a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt inadmisibile pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Un prim aspect ce trebuie avut în vedere este acela al obiectului cererilor de revizuire și al temeiului de drept al cererilor formulate de revizuenți, în vederea examinării cerințelor de admisbilitate ale căii de atac deduse judecății. Cererile conexate formulate de revizuenții H. și SC A. SRL au ca obiect revizuirea pe latură civilă a hotărârii penale definitive nr. 408 din data de 16.12.2019 pronunțată în dosarul penal nr. x/54/2016 de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, invocând în drept dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 509 alin. (1) C.proc.civ. În legislația română temeiul de drept pentru formularea unei cereri de revizuire a laturii civile dintr-o hotărâre penală definitivă este art. 453 alin. (2) C.proc.pen., potrivit căruia: „ Revizuirea hotărârilor judecătorești penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilă, poate fi cerută numai în fața instanței civile, potrivit Codului de procedură civilă.” Revizuirea este o cale de atac extraordinară care poate fi exercitată doar pentru motivele expres prevăzute de legiuitor și doar împotriva hotărârilor judecătorești definitive, hotărâri ce pot cuprinde, pe lângă rezolvarea acțiunii penale, și dezlegări privind raporturi de drept civil. Temeiul de drept al formulării cererilor de revizuire pe latura civilă a unei hotărâri pronunțate de instanța penală este art. 453 alin. (2) C.proc.pen., coroborate cu dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., ceea ce atrage competența instanței civile cu privire la soluționarea cererilor de revizuire. Cu privire la motivul de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ Potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ: „ Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată .” Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea contenciosului administrativ prin care se definesc o serie de noțiuni utilizate de actul normativ: „ (...) contencios administrativ - activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim;” În consecință, motivul de revizuire este prevăzut de o lege specială care se aplică numai hotărârilor pronunțate în materia contenciosului administrativ, nefiind posibilă interpretarea sa extensivă cu privire la alte materii de drept, pentru cel puțin două considerente: primul ar fi aplicarea principiului potrivit căruia legea specială derogă de la legea generală și cel de-al doilea fiind acela că dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004 sunt norme de procedură, care sunt de strictă interpretare în ceea ce privește domeniul lor de aplicare. Acest aspect de inadmisibilitate nu afectează principiile echivalenței și efectivității dreptului european, deoarece asa cum s-a stabilit în Cauza Târșia C-69/14 (ECLI:EU:C:2015:662): „Dreptul Uniunii, în special principiile echivalenței și efectivității, trebuie interpretat în sensul că nu se opune, în împrejurări precum cele din litigiul principal, ca o instanță națională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în cadrul unei acțiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedește a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ulterior datei la care hotărârea menționată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce privește hotărârile judecătorești definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunțate în cadrul unor acțiuni de natură administrativă.” În ceea ce privește sfera de aplicare a Deciziei nr. 46/2016 pronunțată de ÎCCJ- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, aceasta se circumscrie materiei contenciosului administrativ, chestiunea supusă interpretării limitându-se la dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fără a exista vreun temei de extindere a acestei dispoziții legale la alte domenii de drept. Înalta Curte constată, pentru considerentele deja expuse, că formularea unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr.554/2004 cu privire la o hotărâre pronunțată de instanța penală prin care se soluționează latura civilă, este inadmisibilă, în cauză nefiind supusă revizuirii o hotărâre în materia contenciosului administrativ. Calea de atac a revizuirii este o cale extraordinară de atac de retractare, părțile interesate neavând la îndemână orice cale de atac prevăzută în legislația română, dacă nu sunt întrunite premisele de fapt și de drept ale exercitării acesteia. Cu privire la motivul de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 509 alin. (1)pct. 1 Cod procedură civilă Cererile formulate de revizuenți sunt inadmisibile, deoarece în speță nu sunt întrunite premisele aplicării textului de lege invocat pentru retractarea hotărârii atacate. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct.1 C.proc.civ: „Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.” Susținerile revizuenților că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unor cereri formulate în cursul judecării cauzei nu pot fi primite, în ceea ce privește modalitatea de stabilire a prejudiciului, deoarece pe de o parte se tinde la cenzurarea raționamentului jurisdicțional al instanței, iar pe de altă parte, părțile urmăresc reformarea hotărârii penale, luând în considerare faptul că prin modificarea cuantumului prejudiciului se modifică elementul material al infracțiunii de evaziune fiscală, ceea ce ar fi de natură să încalce autoritatea de lucru judecat a hotărârii de condamnare a inculpaților. Trebuie subliniat că potrivit dispozițiilor art. 28 C.proc.pen.: „ Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o (...) .”. Conform art. 19 alin. (1) C.proc.pen., acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale, iar, în conformitate cu art. 27 alin. (2) din același cod, persoana vătămată sau succesorii săi, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Înalta Curte reține că în materia evaziunii fiscale ”fapta” include și prejudiciul cauzat statului prin neplata impozitelor sau taxelor, de vreme ce acest aspect face parte din latura obiectivă a infracțiunii, în lipsa căruia nu ar primi această încadrare juridică. sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor fiscale face parte din latura obiectivă a infracțiunii, având drept consecință păgubirea statului cu suma de bani ce ar fi trebuit să fie plătită de subiectul de drept fiscal cu titlu de taxe și impozite, ceea ce înseamnă că producerea unui prejudiciu este urmarea imediată a infracțiunii. De existența prejudiciului și de cuantumul acestuia depinde încadrarea juridică a infracțiunii, întrucât evaziunea fiscală este o infracțiune de rezultat. Înalta Curte reține, așa cum s-a arătat anterior, că pronunțarea unei hotărâri definitive în materie penală, hotărâre prin care au fost condamnați cei doi revizuienți pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, are autoritate de lucru judecat în materie civilă cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, în temeiul dispozițiilor art. 28 C.proc.pen. În primul rând, trebuie precizat că susținerile revizuenților privind neaplicarea jurisprudenței CJUE se referă, în realitate, situația de fapt, urmărindu-se stabilirea, în cadrul soluționării cererii de revizuire, a unor alte aspecte decât cele care au fost reținute de instanța penală. Or, așa cum s-a arătat anterior, schimbarea situației de fapt ar duce la modificarea elementului material al infracțiunii de evaziune fiscală, ceea ce nu poate fi acceptat, deoarece ar încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, în esență, revizuenții își exprimă, nemulțumirea cu privire la soluția dispusă de către instanță, cu privire la obligarea la plata despăgubirilor, chestiune care excedează controlului prin intermediul cererii de revizuire pendinte. Susținerile revizuenților privesc, în esență, nemulțumiri de fond ale acestora cu privire la soluția pronunțată de instanța de apel în analiza laturii civile or, soluția pronunțată în apel, din perspectiva rezolvării date criticilor de netemeinicie, nu mai poate fi examinată în prezenta cale extraordinară de atac, întrucât ar însemna deschiderea unei noi judecăți; or, legiuitorul, prin limitarea câmpului de aplicare a dispozițiilor art. 509 C.proc.civ. la cazurile expres prevăzute, a avut în vedere ca revizuirea să nu se transforme într-o veritabilă cale de atac de reformare. De altfel, așa cum s-a statuat și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, nicio parte în proces nu este îndreptățită să solicite revizuirea unei hotărâri judecătorești definitive doar în scopul de a obține o rejudecare a cauzei. Astfel, potrivit acestei jurisprudențe, competența instanțelor sesizate cu o cerere de revizuire trebuie exercitată doar pentru a corecta erorile judiciare și omisiunile justiției, nu pentru a efectua o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu trebuie tratată ca o cale de atac deghizată, în măsura în care hotărârea atacată este definitivă și împotriva acesteia, legea nu reglementează o cale de atac care să permită reevaluarea fondului cauzei (în acest sens, cauza Riabykh împotriva Rusiei , pct. 52, Vardanyan și Nanushyan împotriva Armeniei, pct. 70, cauza Trapeznikov și alții împotriva Rusiei , în care procedura reexaminării, aplicată la cererea părților, nu a adus atingere principiului securității juridice, pct. 39-40). În al doilea rând , trebuie arătat că argumentele referitoare la aplicarea dreptului european nu pot fi primite, deoarece reglementările invocate și cauzele relevante ale Curții de la Luxembourg nu sunt incidente în cauza dedusă judecății. Astfel, pentru a invoca aplicarea jurisprudenței CJUE în dreptul intern în materia aplicării TVA, este necesar a se stabili dacă în cauză se regăsesc premisele aplicării directivelor ce reglementează taxa pe valoare adăugată. Or, în speță, având în vedere că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat prin decizia penală pronunțată în apel că operațiunile derulate de persoanele trimise în judecată au caracter fraudulos, nu pot fi invocate hotărârile Curții Europene de Justiție, de pildă, hotărârea în cauza C-273/18 (SIA „Kuršu zeme" împotriva Valsts ienemumu dienests), Hotărârea Curții din 27 septembrie 2007 în cauza C-409/04, Teleos și alții etc., deoarece în analiza sa, Curtea de la Luxembourg pornește de la premisa că raporturile derulate pe lanțul transmiterii mărfurilor sunt licite. În acest context, nici nu se mai impunea analizarea de către instanța penală a hotărârilor menționate, dacă rezultatul nu era decisiv cu privire la soluționarea cauzei. În al treilea rând , nu exista niciun impediment pentru revizuienți (inculpați în procesul penal) să invoce în fața instanței penale jurisprudența CJUE, cu scopul exonerării de la reținerea în sarcina acestora a săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, mai ales în contextul în care hotărârile invocate erau deja pronunțate la data judecării cauzei penale. Trebuie subliniat că toate susținerile revizuenților, inclusiv cele referitoare la stabilirea răspunderii civile delictuale, a prejudiciului, a persoanelor răspunzătoare de producerea prejudiciului și a solidarității în materie civilă, a raportului dintre legea civilă și legea fiscală, precum și toate elementele de detaliu prezentate în cererile de revizuire privind efectuarea plăților, evidențierea circuitului fiscal și comercial al operațiunilor efectuate de societățile implicate și de persoanele fizice, vizează raționamentul jurisdicțional efectuat de instanța de judecată, fiind evident că ceea ce urmăresc revizuenții este reformarea hotărârii atacate, pe latura civilă, cu consecințe asupra laturii penale, ceea ce nu este admisibil în cadrul unei cereri de extraordinare de atac de retractare, așa cum este revizuirea. De asemenea, susținerile revizuenților referitoare la faptul că, în mod nelegal, instanța de apel nu a analizat susținerile ce vizau efectuarea unui anumit probatoriu, constituie critici de netemeinicie ale deciziei atacate, care vizează situația de fapt și tind la reformarea hotărârii. Înalta Curte, analizând susținerile revizuentei, constată că situația invocată în cuprinsul cererii de revizuire nu poate fi subsumată niciuneia dintre ipotezele reglementate de art. 509 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., respectiv minus petita , întrucât instanța de apel și-a motivat soluția, răspunzând criticilor formulate în apel de partea civilă. Față de aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 513 coroborate cu dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., a respins, ca inadmisibile, cererile conexate de revizuire, formulate de revizuentul H. și de revizuenta S.C. A. S.R.L împotriva deciziei penale nr. 408 din 16.12.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, pe aspectul laturii civile a acesteia.