ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2682/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2682/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Decizia nr. 2682/2015

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată adresată

Tribunalului București la data de 03 septembrie 2012, înregistrată sub nr. x/3/2012

și repartizată spre soluționare, secției a V-a civile, reclamantul A. a chemat

în judecată pe pârâții Municipiul București, Primăria Municipiul București prin

primar general, B., C., D., E., F., G., H., I. prin reprezentant legal C., J., K.,

L., M., N., O. prin reprezentant legal J., P. prin reprezentant legal R. și R.,

solicitând ca prin hotărârea ce urmează a se pronunța să se constate dreptul

său de proprietate asupra a ¾ din imobilul, teren și construcții, situat

în București, sector 2 și să fie obligați pârâții la lăsarea în deplină

proprietate și posesie a imobilului menționat.

În motivarea cererii

de chemare în judecată, reclamantul a arătat că imobilul revendicat a aparținut

bunicii sale, X., fiind trecut în proprietatea statului în baza unui contract

de donație încheiat cu Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Raionului 23

August și a cărei nulitate absolută a fost constatată de către instanțele

judecătorești în baza Deciziei nr. 949/A din 13 iunie 2008 pronunțată de către

Tribunalul București.

S-a susținut de către

reclamant că, deși, în calitate de moștenitor al defunctului său tată, fiul

proprietarului inițial al imobilului, conform certificatului de moștenitor din 2010

eliberat de B.N.P.A., S. și T, i s-a transmis dreptul de proprietate asupra

imobilului, nu poate intra în stăpânirea efectivă a acestuia, el fiind ocupat

în prezent de către pârâții persoane fizice fără vreun titlu locativ.

În drept, cererea de

chemare în judecată este întemeiată pe dispozițiile art. 563 și urm. C. civ.

În susținerea

acțiunii, au fost depuse la dosar următoarele înscrisuri: act de vânzare

cumpărare autentificat din 30 septembrie 1931 de către Tribunalul Ilfov, Secția

Notariat, act de partaj voluntar autentificat din 15 decembrie 1932 de către

Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, Decizia civilă nr. 949/A din 13 iunie 2008

pronunțată de către Tribunalul București, secția a V-a civilă, certificatul de

moștenitor din 09 februarie 2010 emise de către B.N.P.A., S. și T, decizie de

impunere pe anul 2010 emisă pe numele reclamantului de către Direcția

Venituri Buget Local sector 2.

La data de 10 mai 2013

pârâții B., C., D., E., F., G., H., I. prin reprezentant legal C., J., K., L., M.,

N., O. prin reprezentant legal J., P. prin reprezentant legal R. și R. au

formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantului, excepția prematurității formulării acțiunii și excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâților.

În susținerea

excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului s-a arătat că

reclamantul nu este titularul dreptului dedus judecății, nefăcându-se dovada

împrejurării că acesta este proprietarul unei cote materiale de ¾ din

imobil, actul de partaj depus la dosar dovedind dosar împrejurarea că pe

terenul în litigiu se aflau mai multe construcții care au fost preluate în cotă

parte de către coindivizari, fără ca respective cotă parte să fie

individualizată din punct de vedere material.

În susținerea

aceleiași excepții s-a arătat că prin Decizia nr. 949/A din 13 iunie 2008

pronunțată de către Tribunalul București, secția a V-a civilă, părțile nu au

fost repuse în situația anterioară, ca urmare a anulării actului de trecere a

imobilului în proprietatea statului.

În plus, s-a mai

arătat că reclamantul nu poate revendica cota parte de ¾ din imobil

întrucât actul de partaj depus în susținerea cererii face referire la un partaj

de folosință, neefectuându-se efectiv o ieșire a părților din indiviziune.

Având în vedere că

certificatul de moștenitor invocat de către reclamant nu face dovada dreptului

de proprietate pretins precum și faptul că reclamantul nu are în patrimoniu la

momentul actual un drept de proprietate asupra imobilului, solicită admiterea

excepției lipsei calității procesual active a reclamantului.

În ceea ce privește

excepția prematurității formulării acțiunii s-a susținut că nu poate fi admisă

o acțiune de revendicare a unei cote de ¾ din imobil în condițiile în

care această cotă nu este individualizată în materialitatea sa, impunându-se

astfel individualizarea cu exactitate a imobilului revendicat.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților s-a arătat că

reclamantul nu poate formula o acțiune de revendicare în contradictoriu cu

pârâții atâta timp cât dreptul său nu a fost materialicește individualizat.

În susținerea

întâmpinării a fost depusă la dosar Decizia nr. 1116 din 14 iunie 2012

pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

La data de 06

septembrie 2013 reclamantul a depus o cerere de precizare a acțiunii inițiale,

învederând instanței că solicită ca prin hotărârea ce urmează a se pronunța să

se constate dreptul său de proprietate asupra imobilului situat în București, sector

2 compus din teren în suprafață de 660,64 mp și construcțiile aflate pe acesta,

reprezentând cota de ¾ din imobilul în suprafață de 960,97 mp și

obligarea pârâților la lăsarea imobilului în deplină proprietate și liniștită

posesie a acestuia.

Prin sentința civilă nr.

1542 din 13 septembrie 2013 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins ca neîntemeiată excepția prematurității acțiunii și a calificat drept

apărare de fond excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului.

A fost respinsă ca

neîntemeiată excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților, a respins

ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu

pârâții Municipiul București, reprezentat prin Primar General, Primăria

Municipiului București, reprezentată prin primar general, și B., C., D., E., F.,

G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. și R., și a obligat reclamantul la plata

către pârâți a sumei de 2.500 lei, cheltuieli de judecată efectuate în prezenta

cauză.

Deliberând în ceea ce

privește excepțiile procesuale invocate în cauză, având în vedere prevederile art.

137 alin. (2) C. proc. civ., Tribunalul a reținut în ceea ce privește excepția

lipsei calității procesual active a reclamantului, că, în acord cu poziția

reclamantului, aspectele învederate de către pârât în susținerea acesteia sunt

veritabile apărări de fond, prin care se tinde la respingerea cererii de

chemare în judecată, întrucât reclamantul nu ar fi titularul dreptului

subiectiv dedus judecății.

Având în vedere

această împrejurare, precum și faptul că în cadrul acțiunii în revendicare

lipsa calității procesuale active se confundă practic cu netemeinicia cererii

de chemare în judecată, această cerere în justiție neputând fi formulată decât

de către proprietarul neposesor al imobilului în contradictoriu cu posesorul

neproprietar, a calificat excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantului drept o apărare de fond, ce a fost analizată ca atare.

În ceea ce privește

excepția prematurității formulării acțiunii, s-a arătat că prematuritatea

acțiunii presupune neîndeplinirea acelei condiții de exercițiu a acțiunii

civile referitoare la caracterul actual al dreptului dedus judecății, fapt ce

presupune că dreptul există, însă el este afectat de un termen, care însă nu

s-a îndeplinit la momentul sesizării instanței, respectiv la momentul

analizării excepției.

În cauza de față, s-a

invocat excepția prematurității acțiunii, invocându-se drept argument în

susținerea acesteia inexistența unui drept al reclamantului care să vizeze un

bun materialicește individualizat, susținându-se că acesta ar revendica o cotă

ideală de ¾ din imobilul ce face obiectul acțiunii.

Având în vedere

împrejurarea că prin notele scrise depuse la dosar la data de 06 septembrie 2013

de către reclamant s-a indicat în mod expres care este obiectul acțiunii,

respectiv imobilul teren în suprafață de 660,64 mp situat în str. ... și

construcțiile aflate pe acesta, teren pe care ulterior îl individualizează prin

indicarea vecinătăților (9,87 ml lățime în față, la str. ..., 14,30 ml în fund,

57, 20 ml pe latura dinspre U. și 51,20 ml pe latura dinspre moștenitorii lui V.),

Tribunalul a respins excepția prematurității acțiunii ca neîntemeiată, obiectul

cererii de chemare în judecată fiind precis individualizat, dreptul pretins de

către reclamant asupra imobilului nefiind unul indiviz, care să necesite în

prealabil o operațiune de partaj, ci un pretins drept exclusiv, neafectat de

vreun termen suspensiv.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților, fundamentată practic

tot pe caracterul de bun neindividualizat din punct de vedere material al

imobilului revendicat, Tribunalul a constatat caracterul neîntemeiat al

excepției invocate.

Calitatea procesual

pasivă în cadrul acțiunii în revendicare presupune existența unei identități

între persoana chemată în judecată și persoana față de care se solicită

obținerea protecției juridice a dreptului de proprietate dedus judecății,

această calitate revenind posesorilor neproprietari ai imobilului ce se revendică.

Având în vedere

împrejurarea că pârâții din prezenta cauză nu au negat faptul că ar ocupa

imobilul ce face obiectul prezentei acțiuni, Tribunalul a respind excepția

lipsei calității procesuale a acestora ca nefiind întemeiată.

În ceea ce privește

fondul cererii de chemare în judecată, s-a constatat de către Tribunal că

obiectul prezentului dosar îl reprezintă o acțiune în revendicare întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ., ce vizează un bun imobil preluat în perioada

comunistă în baza unui act juridic abuziv, respectiv a donației autentificate din

08 august 1963 de către Notariatul de Stat al Raionului 23 August, iar

soluționarea unei astfel de acțiuni se face cu luarea în considerare a tuturor

reglementărilor în această materie, având în vedere Decizia nr. 33/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul

legii, obligatorie pentru instanțe, potrivit prevederilor art. 329 alin. (3) C.

proc. civ., dar și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește

domeniul bunurilor imobile preluate de stat în perioada 06 martie 1945 - 22

decembrie 1989 și posibilitatea de redobândire a acestora, în decizia în

interesul legii anterior citată s-a reținut aplicarea principiului general de

drept, specialia generalibus derogant, potrivit căruia concursul dintre legea

specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, cu

amendamentul că instanța sesizată cu soluționarea unei cereri în revendicare

fundamentată pe dreptul comun, este ținută să verifice, dacă această din urmă

lege specială este în concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

în caz contrar aplicarea acesteia din urmă fiind prioritară, fapt ce în concret

presupune analiza împrejurării dacă securitatea raporturilor juridice ori un

alt drept de proprietate ar fi afectate.

Având în vedere

împrejurarea că părțile nu pot opta între aplicarea legii generale și a celei

speciale, fiind aplicabilă legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 în

situația de față, și în ceea ce privește dovada dreptului de proprietate vor fi

aplicabile regulile speciale în materie de probațiune prevăzute de acest act

normativ, derogatorii și în ceea ce privește dovada dreptului de proprietate, prin

care se instituie și o prezumție a existenței dreptului de proprietate în

patrimoniul persoanei de la care bunul a fost preluat de către stat.

Făcând aplicarea

dispozițiilor art. 23 și 24 din Legea 10/2001 și având în vedere și

considerațiile anterior expuse referitor la faptul că prin notele scrise depuse

la dosar la data de 06 septembrie 2013 de către reclamant s-a indicat în mod

expres care este obiectul acțiunii, respectiv imobilul teren în suprafață de

660,64 mp situat în str. ... și construcțiile aflate pe acesta, teren pe care

ulterior îl individualizează prin indicarea vecinătăților (9,87 ml lățime în

față, la str. ... 14,30 ml în fund, 57, 20 ml pe latura dinspre U. și 51,20 ml

pe latura dinspre moștenitorii lui V.) Tribunalul a constatat că reclamantul

justifică legitimitate procesuală pentru a formula prezenta acțiune în

revendicare, el pretinzându-se proprietar al imobilului mai sus descris,

situație față de care se impune analizarea pe fond a cererii deduse judecății,

fapt ce presupune stabilirea împrejurării dacă acesta are sau nu calitatea de

proprietar al imobilului ce face obiectul acestei acțiuni, respectiv dacă

acesta este titularul unui bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care să se bucure de protecția juridică conferită

de acest act normative.

Potrivit

jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în

interpretarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului noțiunea de "bun" poate cuprinde atât

"bunurile existente", cât și valorile patrimoniale, respectiv

creanțele cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o

"speranță legitimă" de a obține exercițiul efectiv al unui drept de

proprietate, neintrând în categoria "bunurilor actuale" speranța de a

obține recunoașterea unui vechi drept de proprietate a cărui exercitare

efectivă este imposibilă sau creanțele condiționale, stinse ca urmare a

nerealizării condițiilor (Hotărârea din cauza Prințul Hans Adam II de

Lichtenstein contra Germania ).

În ceea ce privește

noțiunea de "bun actual", jurisprudența Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, stabilită în hotărârile pronunțate împotriva României, a

cunoscut nuanțări, în funcție de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze.

În Cauza Străin și

alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că

reclamanții au un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție, deoarece, prin hotărâre definitivă, s-a stabilit că imobilul a fost

naționalizat cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 pentru

naționalizarea unor imobile și a constatat că reclamanții erau proprietarii

legitimi ai acestuia.

S-a reținut că

respingerea prin aceeași decizie a cererii de restituire a unui apartament

înstrăinat terților a constituit o încălcare a dreptului de proprietate,

deoarece dreptul de proprietate asupra întregului imobil, recunoscut cu efect

retroactiv, nu era revocabil.

O soluție identică a

pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Sebastian Taub

împotriva României și în Cauza Athanasiu Marshall împotriva României, în care Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a constatat că reclamantul avea un

"bun", în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție,

deoarece, prin hotărâri anterioare definitive, s-a stabilit în mod definitiv

nelegalitatea naționalizării imobilului.

S-a statuat în sensul

că prin constatarea nelegalității preluării imobilului s-a recunoscut indirect

și cu efect retroactiv dreptul de proprietate al reclamantului asupra

imobilului, drept care nu este revocabil și nu a fost contestat sau infirmat

până în prezent.

În ceea ce privește

noțiunea de "bun actual" în Cauza Czaran și Grofcsik împotriva

României, în care cererea reclamanților prin care au solicitat anularea

contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2001 și restituirea

terenurilor a fost respinsă irevocabil de instanțele interne, reținându-se că,

deși terenurile au fost preluate de stat fără titlu valabil, restituirea în

natură nu este posibilă, pentru că au fost vândute unui terț de bună-credință,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că instanța supremă a

recunoscut indirect și retroactiv dreptul de proprietate al reclamanților,

chiar dacă în dispozitivul hotărârilor acest lucru nu este menționat în mod

expres.

În ceea ce privește

noțiunea de "speranță legitimă" Curtrea Europeană a Drepturilor Omului

a statuat că nu va fi considerată "bun", în sensul articolului

menționat, speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de

mult timp ori o creanță condițională care a devenit caducă prin neîndeplinirea

condiției.

Astfel, în Cauza

Penția și Penția împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

reținut că procedura administrativă introdusă în temeiul Legii nr. 112/1995

privind reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de

locuințe, trecute în proprietatea statului, și acțiunea în revendicare

subsecventă nu priveau "bunuri existente" în patrimoniul

reclamanților, iar instanțele interne sesizate trebuiau să se pronunțe în

legătură cu problema legalității naționalizării imobilului. A mai constatat Curtea

Europeană a Drepturilor Omului că reclamanții nu beneficiau, în momentul

introducerii acțiunii în revendicare, de o dispoziție legală sau de un act

juridic, precum o decizie judiciară, susceptibile a constitui o "speranță

legitimă".

De asemenea, în Cauza

Ionescu și Mihăilă împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

constatat că reclamantele se puteau eventual prevala de o creanță condiționată,

deoarece problema îndeplinirii condițiilor legale pentru a li se restitui

imobilul trebuia să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o

demaraseră. Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că

în momentul sesizării instanțelor interne și autorităților administrative,

această creanță nu putea fi considerată suficient stabilită pentru a fi o

"valoare patrimonială" care să necesite protecția art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție.

În anul 2010, prin

hotărârea - pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva

României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat din nou noțiunile de

"bun actual" și "valoare patrimonială" și a statuat că

existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în

afara oricărui dubiu dacă, prîntr-o hotărâre definitivă și executorie,

instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în

dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Prin urmare, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, în ceea ce privește existența unui "bun

actual" a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă

anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci

trebuie să existe și o dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant

emisă de către o autoritate administrativă sau judiciară.

Cât privește

"valoarea patrimonială", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

statuat în hotărârea-pilot că aceasta se bucură de protecția oferită de art. 1

din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, atunci când "interesul

patrimonial" ce rezultă din simpla constatare a ilegalității

naționalizării este condiționat de întrunirea de către partea interesată a

cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de

epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Sub acest aspect, s-a

menționat că pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea

să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar și ca

instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul

îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.

Tribunalul a

constatat că, drept urmare a schimbării jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului (prin hotărârea din cauza Maria Atanasiu și alții împotriva

României), nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați

un ”bun”, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat

abuziv, ci este adusă în discuție existența unui nou drept de proprietate, care

își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către stat prin care se

urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior

(parag. 136 din cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României).

Dacă în jurisprudența

anterioară anului 2010, Curtea a subliniat în toate cauzele împotriva României

că, în patrimoniul fostului proprietar se afla un drept de proprietate vechi și

că hotărârile judecătorești prin care se constată nelegalitatea naționalizării

reprezenta o recunoaștere explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiul

drept, în cursul anului 2010, și-a schimbat viziunea, fără a mai recunoaște în

favoarea fostului proprietar un drept de proprietate vechi, referindu-se la existența

unui nou drept ce se naște în temeiul legislației adoptate de către statele

membre, situație în raport de care nu mai este suficient să se constate

preluarea abuzivă prîntr-o hotărâre judecătorească, ci trebuie să se urmeze

modalitatea de restituire, în natură sau prin echivalent, stabilită de către statul

membru, respectiv Legea nr. 10/2001.

Sintetizând

considerentele anterioare, Tribunalul a reținut că, în urma deciziei din Cauza

Maria Atanasiu și alții contra România, "bunul actual" presupune

existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să

se recunoască direct ori indirect dreptul de proprietate al reclamantului iar

"speranța legitimă" presupune ca o creanță să aibă valoare

patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.

Raportând aceste

considerații desprinse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

la situația din cauza de față, Tribunalul a constatat că reclamantul A. nu are

în patrimoniul său un "bun actual", dreptul de proprietate asupra

imobilului litigios ieșind din patrimoniul autoarei sale ca urmare a preluării

de către stat, nemaifiind posibilă restituirea efectivă a acestuia și

reintrarea în patrimoniul fostului proprietar, acesta putând beneficia de un

drept la despăgubire, în măsura în care a urmat procedurile prevăzute de

legislația cu caracter reparator adoptată în materia imobilelor naționalizate.

S-a constatat de

către Tribunal că pentru imobilul în litigiu, reclamantul nu a formulat o

notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, situație față de care se impun acestei

instanțe cu putere de lucru judecat (respectiv efectul pozitiv al puterii de

lucru judecat, în sensul că ceea ce s-a statuat în mod irevocabil prîntr-o altă

hotărâre irevocabilă nu mai poate fi pus în discuție într-o altă hotărâre

ulterioară) considerentele Deciziei civile nr. 1116 din 14 iunie 2012 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, în care s-a reținut că în patrimoniul reclamantului nu se regăsește

un drept de proprietate cât timp nu este beneficiarul unei decizii

administrative sau judecătorești de restituire a imobilului în natură.

În condițiile în care

reclamantul nu a parcurs procedura specială privind imobilele preluate abuziv

de către stat în perioada comunistă, neformulând o notificare în temeiul Legii

10/2001 în termenul și în condițiile prevăzute de acest act normativ, acesta nu

poate susține în mod temeinic că este titularul unui drept de proprietate care

să îi confere vocația la restituirea în natură a imobilului de la oricine l-ar

ocupa, cu sau fără titlu.

S-a reținut de către

Tribunal că anularea prin hotărâre judecătorească anterioară a donației prin

care imobilul în litigiu a trecut din patrimoniul autoarei reclamantului în

patrimoniul statului nu dă naștere la un drept la restituire în natură a

imobilului în patrimoniul acestuia din urmă, efectele acțiunii în anulare în

situația de față, respectiv repunerea părților în situația anterioară

încheierii actului declarat nul, neputând opera decât în condițiile respectării

legislației speciale adoptate cu privire la imobilele ce au fost preluate

abuziv în perioada regimului comunist, fapt ce presupune formularea unei

notificări în condițiile și în termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Având în vedere

considerentele de fapt și de drept anterior expuse, Tribunalul a reținut în

concluzie inexistența în patrimoniul reclamantului a unui drept de proprietate

cu privire la imobilul revendicat, motiv pentru care a respins cererea de

chemare în judecată formulată de către acesta ca neîntemeiată.

Având în vedere

dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și reținând culpa procesuală a

reclamantului, Tribunalul a dispus obligarea acestuia la plata către pârâți a

cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză, respectiv a onorariului

de avocat în cuantum de 2.500 lei, achitat conform chitanței din 04 septembrie 2013.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul A., apel ce a fost înregistrat pe rolul

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, la data de 28 ianuarie 2014.

Prin motivele de

apel, apelantul-reclamant solicită admiterea apelului și în baza art. 297 alin.

(1) C. proc. civ., în principal anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei

spre rejudecare primei instanțe și în baza art. 296 C. proc. civ., în

subsidiar, schimbarea în tot a sentinței atacate și admiterea cererii de

chemare în judecată așa cum a fost formulată, pentru următoarele:

I. Sentința atacata

este nelegala, întrucât instanța s-a pronunțat pe fondul cauzei fără a acorda

părților cuvântul pe acest aspect încălcându-se principiile oralității si

contradictorialității.

Potrivit doctrinei,

contradictorialitatea reprezintă un principiu fundamental al dreptului

procesual civil în sensul că în temeiul acestuia, părțile pot să formuleze

cereri, să propună, să administreze probe și să pună concluzii cu privire la

toate problemele de fapt și de drept de care depinde corecta soluționare a

procesului, instanța urmând a-și întemeia hotărârea numai asupra aspectelor

supuse dezbaterii contradictorii a părților.

Se poate afirma că

principiul contradictorialității primează față de principiul rolului activ,

instanța neputându-se pronunța fără a asculta poziția părților.

In speță, în ședința

din data de 06 septembrie 2013 instanța a pus în discuția pârtilor o serie de

excepții, astfel: excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului,

excepția prematurității cererii de chemare în judecată, excepția lipsei

calității procesual pasive.

Așa cum este

menționat în încheierea din ședința publică din data de 06 septembrie 2013,

care face parte integrantă din hotărâre, instanța a acordat cuvântul părților

cu privire la acestea.

Însă, prin sentința,

instanța s-a pronunțat atât în ce privesc excepțiile de mai sus cât și pe

fondul cauzei, fără a acorda cuvântul părților în dezbaterea fondului.

Procedând în acest

fel, instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității, dar și

principiul respectării dreptului la apărare și al oralității, iar prin acestea,

dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenție {și, mai nou,

în art. 6 N.C.P.C.), iar părțile au fost private de posibilitatea de a-și

susține și de a-și dovedi drepturile, de a combate susținerile părții

potrivnice sau de a-și exprima poziția față de măsurile pe care instanța le

poate dispune în exercitarea rolului său activ.

Potrivit art. 127 C.

proc. civ., pricinile se dezbat oral, dacă legea nu dispune altfel, așa încât

consideram ca nerespectarea principiului oralității este de natura sa atragă

nulitatea hotărârii judecătorești, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc.

civ.

Prin urmare,

considerând ca s-a produs o încălcare a dreptului la apărare, garantat de art. 24

din Constituție iar hotărârea pronunțată în aceste condiții fiind nulă conform art.

105 alin. (2) C. proc. civ., solicită admiterea apelului, anularea hotărârii

primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

II. Sentința atacata

este neîntemeiată.

Prin sentința de fond

instanța a reținut mai multe aspecte nereale care nu se regăsesc în actele

dosarului sau în susținerile părților.

Concluzia instanței

că restituirea în natura nu mai este posibilă, fără a se și argumenta aceasta,

este netemeinică, avându-se în vedere faptul că imobilul care face obiectul

prezentului dosar nu a fost înstrăinat de către stat niciodată și că prin

Decizia civila nr. 949/A din 13 iunie 2008 s-a constatat nulitatea absolută a

actului de donație a imobilului și deci inexistența vreunui titlu al statului.

Reclamantul a

formulat notificare în condițiile Legii speciale, sub nr. 2482 din 12 noiembrie

2001, notificare care a fost soluționată prin Dispoziția nr. 4109 din 21 martie

2005 a primarului general al Municipiului București în sensul respingerii

notificării cu singurul argument că "notificatorul nu a depus hotărârea

judecătorească definitivă și irevocabilă prin care s-a constatat nulitatea

donației".

Ulterior emiterii Dispoziției

nr. 4109/2005, reclamantul a obținut Decizia civilă nr. 949/A din 13 iunie 2008

prin care s-a constatat nulitatea absolută a actului de donație a imobilului

către stat.

Arată apelantul -

reclamant că așa cum în mod corect s-a reținut în această hotărâre

judecătorească, "reclamantul are un interes legitim născut și direct,

pentru argumentele deduse din decizia Înaltei Curți de Casație si Justiție

pronunțată în interesai legii în iunie 2008, cu privire la acțiunile întemeiate

pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv.,

formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar

de instanțele judecătorești".

Decizia nr. 33 din 09

iunie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite,

atestă următoarele:

"Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având

ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilesc: Concursul

dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale,

conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este

prevăzut expres în legea specială.

Arată în continuare

apelantul-reclamant că,în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor

omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în

cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în

care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

Tribunalul București,

prin Decizia nr. 949/A din 13 iunie 2008 a statuat în sensul existenței unei

neconcordanțe între legea specială și dreptul comun, atât timp cât legea

specială nu este o cale efectivă de realizare a drepturilor (Cauza Faimblat

împotriva României).

În cauza de față,

legea specială nu este o cale efectivă și eficiență întrucât notificarea

reclamantului a fost respinsă deoarece anterior soluționării acesteia nu a fost

admisă cererea de anulare a donației imobilului către stat.

Aceasta a fost însă

soluționată favorabil ulterior, dar legea specială nu a oferit o cale pentru

realizarea dreptului reclamantului ulterior obținerii acestei hotărâri

judecătorești.

Apreciază apelantul

că ceea ce Tribunalul București a reținut în cererea având ca obiect anularea

donației urmează a fi impus în sensul reținerii efectului pozitiv al puterii de

lucru judecat, astfel încât reclamantul are interesul și posibilitatea de a uza

de calea dreptului comun pentru valorificarea drepturilor sale.

Aceasta cu atât mai

mult cu cât Decizia nr. 33 din 09 iunie 2009 Înaltei Curții de Casație

și Jiustiție, secțiile unite, stabilește încă o condiție care este

îndeplinita în cauză: aceea de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate

într-o astfel de cale.

Așa cum a rezultat

din actele dosarului, imobilul în speță nu are un proprietar cu un titlu

valabil în acest moment. Statul nu are titlu valabil întrucât acesta a fost

desființat prin hotărâre judecătoreasca definitivă și irevocabilă și nicio altă

persoană fizică sau juridică nu a obținut un astfel de titlul.

Singur reclamantul

este cel care își exercită prerogativele dreptului de proprietate (mai puțin

posesia), așa cum a rezultat din următoarele acte: certificat de moștenitor din

09 februarie 2010 emis de B.N.P., Asociați S. și Bianca Harangus ; Decizie de

impunere nr. 4513 din 02 martie 2010 prin care titular de rol fiscal, pentru

imobilul din sector 2 este apelantul reclamant A.

Prin urmare,

autorități ale statului (Municipiul București - sector 2 Direcția Venituri

Buget Local) au recunoscut calitatea de proprietar al reclamantului eliberând

acte în acest sens (certificat de moștenitor) și încasând impozitul aferent

proprietății.

Pentru considerentele

expuse mai sus, apreciază apelantul - reclamant că și această concluzie a

instanței de fond este neîntemeiată.

În acest context nu

este de neglijat nici faptul că

de principiu, literatura juridică a admis de

multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se

conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul

revendicat în patrimoniul revendicantului.

În speța această posibilitate

este reală, evidentă, actuală și firească.

În ce privește

posibilitatea pe care apelantul o are de a redeveni proprietarul bunului de

care a fost deposedat, mai are în vedere următoarele argumente:

Consideră că situația

în speță se raportează concret la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană, care consacră garantarea dreptului de proprietate: „orice

persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale; nimeni

nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică

și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului

internațional";

Ca urmare, protecția

este acordată proprietarului pentru „bunurile sale", modul dobândirii

dreptului de proprietate fiind reglementat în dreptul național, care trebuie să

conțină și garanțiile efective ale exercitării acestui drept.

În cauza de față,

aplicarea Legii nr. 10/2001 în detrimentul dreptului comun ar contraveni

prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței

Curții în materia dreptului de acces la justiție și a protecției dreptului la

proprietate prin prisma lipsei de eficiență a procedurii prevăzute de Legea nr.

10/2001 și a modului în care a fost efectuată preluarea de către stat a

imobilului în litigiu.

Mai mult decât atât,

aplicarea dreptului comun în materie de revendicare nu ar aduce atingere unui

alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, imobilul în

litigiu fiind în continuare, de la preluarea sa nelegala de către stat și până

în prezent, în "proprietatea" Statului.

Ca urmare, în speță

solicită a se face aplicarea regulilor stabilite de art. 563 și urm. C. civ.

In dovedirea cererii

apelantul - reclamant solicită admiterea probei cu înscrisuri, expertiză

tehnică de specialitate topografie, orice alte probe a căror necesitate ar

rezultă din înscrisuri.

In drept au fost

invocate art. 282 - 297 C. proc. civ.

La data de 30 mai 2013,

la dosarul cauzei prin serviciul registratură intimații - pârâți au depus

întâmpinare prin care solicită respingerea apelului și menținerea ca legală și

temeinică a sentinței apelate.

Prin Decizia civilă nr.

244/A din 5 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul formulat de reclamantul A.

împotriva sentinței civile nr. 1542 din 13 septembrie 2013 pronunțată de către

Tribunalul București, secția a V-a civilă, și în consecință:

A anulat sentința

apelată și a reținut cauza pentru rejudecare, în fond.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Potrivit doctrinei,

contradictorialitatea reprezintă un principiu fundamental al dreptului

procesual civil, întrucât aceasta permite părților litigante să participe în

mod activ la susținerea și dovedirea drepturilor invocate, putând combate

astfel și susținerile părții adverse și permițându-le, după caz, să-și exprime

punctul de vedere asupra inițiativelor instanței făcute în scopul stabilirii

adevărului în proces.

Prin urmare, în

temeiul acestuia, părțile pot să formuleze cereri, să propună, să administreze

probe și să pună concluzii cu privire la toate problemele de fapt și de drept

de care depinde corecta soluționare a procesului, instanța urmând a-și întemeia

hotărârea numai asupra aspectelor supuse dezbaterii contradictorii a părților.

Curtea a reținut în

speță că în ședința publică de la data de 06 septembrie 2013 instanța a pus în

discuția părților mai multe excepții procesuale - excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantului, excepția prematurității cererii de

chemare în judecată, excepția lipsei calității procesual pasive, discutându-se

și „excepția efectului pozitiv al puterii de lucru judecat” al unei decizii

civile.

Așa cum s-a menționat

în încheierea din ședința publică din data de 06 septembrie 2013, care face

parte integrantă din hotărârea apelată, instanța a acordat cuvântul părților

numai cu privire la acestea (fila 96 dosar fond).

Cu toate acestea,

rămânând în pronunțare, instanța s-a pronunțat prin sentința apelată, atât

asupra excepțiilor mai sus menționate, cât și pe fondul cauzei, deși nu

acordase cuvântul părților în dezbaterea fondului.

Procedând în acest

fel, instanța de fond a încălcat în mod evident principiul

contradictorialității, dar și dreptul la apărare al părții și principiul

oralității.

Sub acest ultim

aspect, trebuie remarcat că, p

otrivit art. 127 C. proc. civ., pricinile se dezbat

verbal, dacă legea nu dispune altfel.

În temeiul acestui

principiu, președintele completului are obligația, sub sancțiunea

nulității hotărârii de a da tuturor părților cuvântul pentru a-și susține

oral pretențiile, a propune probe și de a formula concluzii.

Închiderea

dezbaterilor unui proces, după ce s-au pus concluzii numai pe excepții

procesuale și soluționarea cauzei pe fond, fără ase da cuvântul părților spre a

formula concluzii pe fond pune părțile și în imposibilitatea de a se apăra,

producându-se astfel o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea

hotărârii, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În raport de cele reținute

anterior, Curtea a constatat întemeiat acest prim motiv de nelegalitate invocat

de apelant, care, în condițiile art. 297 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.,

impune admiterea apelului declarat în cauză și anularea sentinței atacate prin

care prima instanță a judecat în fond, urmând a se

reține cauza pentru

rejudecare.

Prin Decizia civilă nr.

538/A din 4 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în rejudecare:

A respins excepțiile

prematurității acțiunii, a lipsei calității procesuale active și a lipsei

calității procesuale pasive.

A respins acțiunea

formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu intimații - pârâți Municipiul

București prin primarul general, B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., M., N.,

O., R., P.

A fost obligat

reclamantul A. să plătească pârâtului B. suma de 4.500 lei, reprezentând

cheltuieli de judecată în fond și apel.

Pentru a decide

astfel, Curtea a reținut următoarele considerente:

Constatând însă în același

timp că instanța de apel a procedat la anularea în totalitate a hotărârii,

pentru considerentele prezentate pe larg în cuprinsul Deciziei civile nr. nr. 244/A

din 5 iunie 2014, Curtea, menținând soluțiile de respingere date excepțiilor în

primă instanță, a apreciat necesar să reia motivele care au stat la baza

soluțiilor respective, în contextul rejudecării pricinii.

Astfel, în ceea ce

privește excepția prematurității formulării acțiunii, Curtea a reținut că în

speță nu se regăsește nicio ipoteză de neîndeplinire a condiției de exercițiu a

acțiunii civile referitoare la caracterul actual al dreptului dedus judecății,

instanța fiind sesizată cu o acțiunea reală petitorie, prin care reclamantul

afirmă că deține un drept de proprietate neafectat de modalități, respectiv,

condiție sau termen, pe care tinde să îl valorifice pe calea dreptului comun,

invocând prevederile Codului civil.

Revendicarea unei

cote ideale din imobil, situație care, în opinia susținătorilor excepției, s-ar

regăsi în cauza de față, cu toate că este contrazisă de reclamant prin cererea

de chemare în judecată și precizările aduse acesteia, nu are oricum nicio

legătură cu o prematuritate a acțiunii, în sensul arătat deja, putând

constitui, eventual, un alt fine de neprimire al acțiunii în revendicare -

aspectul invocat presupunând, de altfel, o analiză a temeiniciei cererii din

perspectiva întinderii dreptului de proprietate pretins.

Referitor la excepția

lipsei calității procesual active, Curtea constată că aspectele invocate de

pârâți prin acest mijloc procesual trebuie examinate odată cu fondul pricinii,

ținând seama de particularitățile acestei acțiuni în revendicare care vizează

un imobil preluat abuziv în perioada regimului politic comunist, Curtea urmând

în această situație să răspundă acestei apărări (lato sensu) prin considerente

pe care le va dezvolta în cadrul analizei pe fond a pricinii, fără însă a

confunda lipsa legitimării procesuale de a acționa în justiție, respectiv,

lipsa identității între titularul acțiunii și titularul dreptului pretins, cu

caracterul netemeinic al acestui demers judiciar, întrucât în acest ultim caz, într-o

acțiune reală, se pune problema chiar a inexistenței dreptului reclamat ori a

constatării lipsei caracterului preferabil al titlului exhibat de reclamant în

favoarea celui deținut de partea adversă, posesor al bunului revendicat.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive, Curtea a reținut că această

presupune în speță existența unei identități între persoana chemată în judecată

și posesorul imobilului ce se revendică, instanța de apel constatând că această

identitate se regăsește în persoana celor arătați de reclamant ca posesori

neproprietari ai imobilului care nici nu au negat astfel ocuparea acestuia.

Examinând în

continuare și fondul cererii de chemare în judecată, Curtea a constatat că

imobilul litigiu face parte din categoria celor preluate abuziv de stat în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, instanța de apel având în vedere în

acest sens prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001,

republicată, raportate la împrejurarea că, prin Decizia civilă nr. 949/A din 13

iunie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, rămasă irevocabilă,

s-a constatat nulitatea absolută a actului de donație autentificat din 8 august

1963, încheiat de autoarea reclamantului, X., cu Statul, având ca obiect

imobilul în speță.

În privința

legitimării procesuale a reclamantului, Curtea a mai reținut că imobilul situat

în București, sectorul 2, a făcut inițial obiectul actului de vânzare-cumpărare

autentificat din 30 septembrie 1931, iar prin actul de partaj autentificat din 15

decembrie 1932 X. i-a revenit ¾ din imobil, restul de ¼ revenindu-le

moștenitorilor minori ai lui V.

De pe urma defunctei X.

a rămas ca moștenitor fiul acesteia, Y., care a decedat, moștenitorul acestuia

din urmă fiind reclamantul, în calitate de fiu, conform certificatului de

moștenitor nr. 9/9 februarie 2010 întocmit de B.N.P., Asociații S. și T.

Toate aceste aspecte

reținute mai sus, inclusiv, recunoașterea calității procesuale a reclamantului

prin Decizia civilă nr. 949/A din 13 iunie 2008 a Tribunalului București, secția

a V-a civilă, pentru a anula actul de preluare a imobilului - titlul statului,

îl îndreptățesc pe reclamant să acționeze în justiție pe această cale a

revendicării de drept comun, ținând seama, în acest sens, și de cele statuate

prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secțiile unite.

Înalta Curte, prin

decizia anterior menționată, obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin.

(3) C. proc. civ. (actualul art. 330

7

alin. (4)), a reținut că

adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu

consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art.

6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru

valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă, iar faptul că această cale

specială este sau nu una efectivă poate fi constatat prîntr-o analiză în

concret a fiecărei cauze.

Prin Hotărârea pilot

pronunțată în cauza M. Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010

s-a arătat fără echivoc că „în ceea ce privește acțiunea in revendicare fondată

pe dispozițiile civile de drept comun, Curtea apreciază ca respingerea acesteia

argumentată de necesitatea de a asigura aplicarea coerenta a legilor

reparatorii nu ridica de una singura o problemă din punctul de vedere a

liberului acces la justiție garantat de art. 6 § 1 al Convenției, cu

condiția ca procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001 să constituie o cale judiciară

eficientă” (par.118).

Trebuie remarcat însă

că prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte a mai

sesizat faptul că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor

prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor

reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din

Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României,

prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern,

așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Or, pentru a se

atinge finalitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun ca și un remediu

efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă,

neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte a mai

reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate

situațiile, posibilitatea de a se recurge la o atare acțiune, căci este posibil

ca reclamantul să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din

Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În ceea ce privește

puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 1116 din 14 iunie 2012 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, decizie irevocabilă prin care, pe fond, s-a respins acțiunea în

evacuare formulată de reclamant pentru același imobil, Curtea constată că,

contrar opiniei susținute de pârâții care au invocat în apărare decizia, cele

statuate prin această hotărâre referitor la lipsa unui drept de proprietate în

patrimoniul reclamantului nu poate avea efecte asupra legitimării procesuale a

acestuia în acțiunea petitorie de față, având în vedere tocmai circumstanțele

particulare ale speței - acțiunea în revendicare fiind promovată pentru

redobândirea în natură a unui bun preluat abuziv de stat în perioada regimului

politic comunist, ulterior anulării titlului statului prîntr-o hotărâre

definitivă și irevocabilă prin care s-a recunoscut legitimarea procesuală a

reclamantului.

Este însă evident că instanța

sesizată acum cu acțiunea în revendicare nu va putea repune în discuție

constatările jurisdicției anterioare (concretizate în Decizia civilă nr. 1116

din 14 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie), fără ca prin aceasta să se încalce

principiul securității raporturilor juridice și art. 6 parag. 1, Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, dar aceste constatări - vizând, în esență,

lipsa unui „bun actual””= în patrimoniul reclamantului - nu trebuie să

constituie un impediment procedural în a analiza pe fond noul demers juridic

inițiat de reclamant, ci se poate reflecta exclusiv în stabilirea temeiniciei

pretențiilor, doar prîntr-o asemenea analiză instanța respectând întocmai

decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008, mai sus menționată.

Din această perspectivă,

Curtea a avut în vedere la pronunțarea soluției regula de drept conform căruia

concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii

speciale, reținând astfel în cauză incidența Legii nr. 10/2001, cu toate

consecințele ce decurg din aplicarea acestor prevederi legale speciale asupra

cererii de revendicare formulată de reclamant.

Prin urmare, contrar

susținerilor reclamantului, se remarcă faptul că prin Decizia nr. 33 din 9

iunie 2008 a instanței supreme s-a exclus posibilitatea ca acțiuni în

revendicare similare celei de față să mai fie soluționate după regulile de

comparare și preferabilitate specifice dreptului comun, cu ignorarea regulilor

rezultând din aplicarea dispozițiilor speciale de drept substanțial ale Legii nr.

10/2001, singurele aspecte relevante față de pretențiile reclamantului fiind,

așadar, dacă bunul revendicat a fost preluat abuziv și intră, ca atare, în

domeniul reglementat de legea specială de reparație și, respectiv, dacă

reclamantul se poate prevala de un „bun actual” într-o acțiune întemeiată pe

dreptul comun.

Odată ce s-a stabilit

irevocabil că bunul revendicat a fost preluat abuziv, Curtea va constata că

dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul reclamantului

(autorilor acestuia) nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul

adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar în măsura în care

cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un

bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o

diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de

îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”, de natură

mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea

în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).

Cu referire la acest

aspect, este relevantă Hotărârea pilot pronunțată în cauza M. Atanasiu și alții

contra României din 12 octombrie 2010, în care Curtea Europeană a reținut că

(…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile”

sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea de „bunuri” poate cuprinde atât

„bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora

un reclamant poate pre