ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2682/2015

Decizia nr. 2682/2015 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată adresată Tribunalului București la data de 03 septembrie 2012, înregistrată sub nr. x/3/2012 și repartizată spre soluționare, secției a V-a civile, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, Primăria Municipiul București prin primar general, B., C., D., E., F., G., H., I. prin reprezentant legal C., J., K., L., M., N., O. prin reprezentant legal J., P. prin reprezentant legal R. și R., solicitând ca prin hotărârea ce urmează a se pronunța să se constate dreptul său de proprietate asupra a ¾ din imobilul, teren și construcții, situat în București, sector 2 și să fie obligați pârâții la lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului menționat.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că imobilul revendicat a aparținut bunicii sale, X., fiind trecut în proprietatea statului în baza unui contract de donație încheiat cu Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Raionului 23 August și a cărei nulitate absolută a fost constatată de către instanțele judecătorești în baza Deciziei nr. 949/A din 13 iunie 2008 pronunțată de către Tribunalul București. S-a susținut de către reclamant că, deși, în calitate de moștenitor al defunctului său tată, fiul proprietarului inițial al imobilului, conform certificatului de moștenitor din 2010 eliberat de B.N.P.A., S. și T, i s-a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului, nu poate intra în stăpânirea efectivă a acestuia, el fiind ocupat în prezent de către pârâții persoane fizice fără vreun titlu locativ.

În drept, cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dispozițiile art. 563 și urm. C. civ.

În susținerea acțiunii, au fost depuse la dosar următoarele înscrisuri: act de vânzare cumpărare autentificat din 30 septembrie 1931 de către Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, act de partaj voluntar autentificat din 15 decembrie 1932 de către Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, Decizia civilă nr. 949/A din 13 iunie 2008 pronunțată de către Tribunalul București, secția a V-a civilă, certificatul de moștenitor din 09 februarie 2010 emise de către B.N.P.A., S. și T, decizie de impunere pe anul 2010 emisă pe numele reclamantului de către Direcția Venituri Buget Local sector 2. La data de 10 mai 2013 pârâții B., C., D., E., F., G., H., I. prin reprezentant legal C., J., K., L., M., N., O. prin reprezentant legal J., P. prin reprezentant legal R. și R. au formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, excepția prematurității formulării acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților.

În susținerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului s-a arătat că reclamantul nu este titularul dreptului dedus judecății, nefăcându-se dovada împrejurării că acesta este proprietarul unei cote materiale de ¾ din imobil, actul de partaj depus la dosar dovedind dosar împrejurarea că pe terenul în litigiu se aflau mai multe construcții care au fost preluate în cotă parte de către coindivizari, fără ca respective cotă parte să fie individualizată din punct de vedere material. În susținerea aceleiași excepții s-a arătat că prin Decizia nr. 949/A din 13 iunie 2008 pronunțată de către Tribunalul București, secția a V-a civilă, părțile nu au fost repuse în situația anterioară, ca urmare a anulării actului de trecere a imobilului în proprietatea statului.

În plus, s-a mai arătat că reclamantul nu poate revendica cota parte de ¾ din imobil întrucât actul de partaj depus în susținerea cererii face referire la un partaj de folosință, neefectuându-se efectiv o ieșire a părților din indiviziune. Având în vedere că certificatul de moștenitor invocat de către reclamant nu face dovada dreptului de proprietate pretins precum și faptul că reclamantul nu are în patrimoniu la momentul actual un drept de proprietate asupra imobilului, solicită admiterea excepției lipsei calității procesual active a reclamantului. În ceea ce privește excepția prematurității formulării acțiunii s-a susținut că nu poate fi admisă o acțiune de revendicare a unei cote de ¾ din imobil în condițiile în care această cotă nu este individualizată în materialitatea sa, impunându-se astfel individualizarea cu exactitate a imobilului revendicat.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților s-a arătat că reclamantul nu poate formula o acțiune de revendicare în contradictoriu cu pârâții atâta timp cât dreptul său nu a fost materialicește individualizat. În susținerea întâmpinării a fost depusă la dosar Decizia nr. 1116 din 14 iunie 2012 pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. La data de 06 septembrie 2013 reclamantul a depus o cerere de precizare a acțiunii inițiale, învederând instanței că solicită ca prin hotărârea ce urmează a se pronunța să se constate dreptul său de proprietate asupra imobilului situat în București, sector 2 compus din teren în suprafață de 660,64 mp și construcțiile aflate pe acesta, reprezentând cota de ¾ din imobilul în suprafață de 960,97 mp și obligarea pârâților la lăsarea imobilului în deplină proprietate și liniștită posesie a acestuia.

Prin sentința civilă nr. 1542 din 13 septembrie 2013 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția prematurității acțiunii și a calificat drept apărare de fond excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului. A fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, reprezentat prin Primar General, Primăria Municipiului București, reprezentată prin primar general, și B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. și R., și a obligat reclamantul la plata către pârâți a sumei de 2.500 lei, cheltuieli de judecată efectuate în prezenta cauză.

Deliberând în ceea ce privește excepțiile procesuale invocate în cauză, având în vedere prevederile art. 137 alin. (2) C. proc. civ., Tribunalul a reținut în ceea ce privește excepția lipsei calității procesual active a reclamantului, că, în acord cu poziția reclamantului, aspectele învederate de către pârât în susținerea acesteia sunt veritabile apărări de fond, prin care se tinde la respingerea cererii de chemare în judecată, întrucât reclamantul nu ar fi titularul dreptului subiectiv dedus judecății. Având în vedere această împrejurare, precum și faptul că în cadrul acțiunii în revendicare lipsa calității procesuale active se confundă practic cu netemeinicia cererii de chemare în judecată, această cerere în justiție neputând fi formulată decât de către proprietarul neposesor al imobilului în contradictoriu cu posesorul neproprietar, a calificat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului drept o apărare de fond, ce a fost analizată ca atare.

În ceea ce privește excepția prematurității formulării acțiunii, s-a arătat că prematuritatea acțiunii presupune neîndeplinirea acelei condiții de exercițiu a acțiunii civile referitoare la caracterul actual al dreptului dedus judecății, fapt ce presupune că dreptul există, însă el este afectat de un termen, care însă nu s-a îndeplinit la momentul sesizării instanței, respectiv la momentul analizării excepției. În cauza de față, s-a invocat excepția prematurității acțiunii, invocându-se drept argument în susținerea acesteia inexistența unui drept al reclamantului care să vizeze un bun materialicește individualizat, susținându-se că acesta ar revendica o cotă ideală de ¾ din imobilul ce face obiectul acțiunii.

Având în vedere împrejurarea că prin notele scrise depuse la dosar la data de 06 septembrie 2013 de către reclamant s-a indicat în mod expres care este obiectul acțiunii, respectiv imobilul teren în suprafață de 660,64 mp situat în str… și construcțiile aflate pe acesta, teren pe care ulterior îl individualizează prin indicarea vecinătăților (9,87 ml lățime în față, la str… , 14,30 ml în fund, 57, 20 ml pe latura dinspre U. și 51,20 ml pe latura dinspre moștenitorii lui V.), Tribunalul a respins excepția prematurității acțiunii ca neîntemeiată, obiectul cererii de chemare în judecată fiind precis individualizat, dreptul pretins de către reclamant asupra imobilului nefiind unul indiviz, care să necesite în prealabil o operațiune de partaj, ci un pretins drept exclusiv, neafectat de vreun termen suspensiv.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților, fundamentată practic tot pe caracterul de bun neindividualizat din punct de vedere material al imobilului revendicat, Tribunalul a constatat caracterul neîntemeiat al excepției invocate. Calitatea procesual pasivă în cadrul acțiunii în revendicare presupune existența unei identități între persoana chemată în judecată și persoana față de care se solicită obținerea protecției juridice a dreptului de proprietate dedus judecății, această calitate revenind posesorilor neproprietari ai imobilului ce se revendică. Având în vedere împrejurarea că pârâții din prezenta cauză nu au negat faptul că ar ocupa imobilul ce face obiectul prezentei acțiuni, Tribunalul a respind excepția lipsei calității procesuale a acestora ca nefiind întemeiată.

În ceea ce privește fondul cererii de chemare în judecată, s-a constatat de către Tribunal că obiectul prezentului dosar îl reprezintă o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., ce vizează un bun imobil preluat în perioada comunistă în baza unui act juridic abuziv, respectiv a donației autentificate din 08 august 1963 de către Notariatul de Stat al Raionului 23 August, iar soluționarea unei astfel de acțiuni se face cu luarea în considerare a tuturor reglementărilor în această materie, având în vedere Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe, potrivit prevederilor art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., dar și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În ceea ce privește domeniul bunurilor imobile preluate de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și posibilitatea de redobândire a acestora, în decizia în interesul legii anterior citată s-a reținut aplicarea principiului general de drept, specialia generalibus derogant, potrivit căruia concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, cu amendamentul că instanța sesizată cu soluționarea unei cereri în revendicare fundamentată pe dreptul comun, este ținută să verifice, dacă această din urmă lege specială este în concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în caz contrar aplicarea acesteia din urmă fiind prioritară, fapt ce în concret presupune analiza împrejurării dacă securitatea raporturilor juridice ori un alt drept de proprietate ar fi afectate.

Având în vedere împrejurarea că părțile nu pot opta între aplicarea legii generale și a celei speciale, fiind aplicabilă legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 în situația de față, și în ceea ce privește dovada dreptului de proprietate vor fi aplicabile regulile speciale în materie de probațiune prevăzute de acest act normativ, derogatorii și în ceea ce privește dovada dreptului de proprietate, prin care se instituie și o prezumție a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei de la care bunul a fost preluat de către stat.

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 23 și 24 din Legea 10/2001 și având în vedere și considerațiile anterior expuse referitor la faptul că prin notele scrise depuse la dosar la data de 06 septembrie 2013 de către reclamant s-a indicat în mod expres care este obiectul acțiunii, respectiv imobilul teren în suprafață de 660,64 mp situat în str… și construcțiile aflate pe acesta, teren pe care ulterior îl individualizează prin indicarea vecinătăților (9,87 ml lățime în față, la str… 14,30 ml în fund, 57, 20 ml pe latura dinspre U. și 51,20 ml pe latura dinspre moștenitorii lui V.) Tribunalul a constatat că reclamantul justifică legitimitate procesuală pentru a formula prezenta acțiune în revendicare, el pretinzându-se proprietar al imobilului mai sus descris, situație față de care se impune analizarea pe fond a cererii deduse judecății, fapt ce presupune stabilirea împrejurării dacă acesta are sau nu calitatea de proprietar al imobilului ce face obiectul acestei acțiuni, respectiv dacă acesta este titularul unui bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care să se bucure de protecția juridică conferită de acest act normative.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în interpretarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului noțiunea de "bun" poate cuprinde atât "bunurile existente", cât și valorile patrimoniale, respectiv creanțele cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate, neintrând în categoria "bunurilor actuale" speranța de a obține recunoașterea unui vechi drept de proprietate a cărui exercitare efectivă este imposibilă sau creanțele condiționale, stinse ca urmare a nerealizării condițiilor (Hotărârea din cauza Prințul Hans Adam II de Lichtenstein contra Germania ). În ceea ce privește noțiunea de "bun actual", jurisprudența Curtea Europeană a Drepturilor Omului, stabilită în hotărârile pronunțate împotriva României, a cunoscut nuanțări, în funcție de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze.

În Cauza Străin și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că reclamanții au un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, deoarece, prin hotărâre definitivă, s-a stabilit că imobilul a fost naționalizat cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile și a constatat că reclamanții erau proprietarii legitimi ai acestuia. S-a reținut că respingerea prin aceeași decizie a cererii de restituire a unui apartament înstrăinat terților a constituit o încălcare a dreptului de proprietate, deoarece dreptul de proprietate asupra întregului imobil, recunoscut cu efect retroactiv, nu era revocabil.

O soluție identică a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Sebastian Taub împotriva României și în Cauza Athanasiu Marshall împotriva României, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că reclamantul avea un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, deoarece, prin hotărâri anterioare definitive, s-a stabilit în mod definitiv nelegalitatea naționalizării imobilului. S-a statuat în sensul că prin constatarea nelegalității preluării imobilului s-a recunoscut indirect și cu efect retroactiv dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului, drept care nu este revocabil și nu a fost contestat sau infirmat până în prezent.

În ceea ce privește noțiunea de "bun actual" în Cauza Czaran și Grofcsik împotriva României, în care cererea reclamanților prin care au solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2001 și restituirea terenurilor a fost respinsă irevocabil de instanțele interne, reținându-se că, deși terenurile au fost preluate de stat fără titlu valabil, restituirea în natură nu este posibilă, pentru că au fost vândute unui terț de bună-credință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că instanța supremă a recunoscut indirect și retroactiv dreptul de proprietate al reclamanților, chiar dacă în dispozitivul hotărârilor acest lucru nu este menționat în mod expres.

În ceea ce privește noțiunea de "speranță legitimă" Curtrea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu va fi considerată "bun", în sensul articolului menționat, speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției. Astfel, în Cauza Penția și Penția împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că procedura administrativă introdusă în temeiul Legii nr. 112/1995 privind reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, și acțiunea în revendicare subsecventă nu priveau "bunuri existente" în patrimoniul reclamanților, iar instanțele interne sesizate trebuiau să se pronunțe în legătură cu problema legalității naționalizării imobilului.

A mai constatat Curtea Europeană a Drepturilor Omului că reclamanții nu beneficiau, în momentul introducerii acțiunii în revendicare, de o dispoziție legală sau de un act juridic, precum o decizie judiciară, susceptibile a constitui o "speranță legitimă". De asemenea, în Cauza Ionescu și Mihăilă împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că reclamantele se puteau eventual prevala de o creanță condiționată, deoarece problema îndeplinirii condițiilor legale pentru a li se restitui imobilul trebuia să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră. Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că în momentul sesizării instanțelor interne și autorităților administrative, această creanță nu putea fi considerată suficient stabilită pentru a fi o "valoare patrimonială" care să necesite protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În anul 2010, prin hotărârea - pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat din nou noțiunile de "bun actual" și "valoare patrimonială" și a statuat că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, prîntr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în ceea ce privește existența unui "bun actual" a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe și o dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant emisă de către o autoritate administrativă sau judiciară.

Cât privește "valoarea patrimonială", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în hotărârea-pilot că aceasta se bucură de protecția oferită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, atunci când "interesul patrimonial" ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționat de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. Sub acest aspect, s-a menționat că pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar și ca instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.

Tribunalul a constatat că, drept urmare a schimbării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (prin hotărârea din cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României), nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un ”bun”, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci este adusă în discuție existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către stat prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior (parag. 136 din cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României).

Dacă în jurisprudența anterioară anului 2010, Curtea a subliniat în toate cauzele împotriva României că, în patrimoniul fostului proprietar se afla un drept de proprietate vechi și că hotărârile judecătorești prin care se constată nelegalitatea naționalizării reprezenta o recunoaștere explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiul drept, în cursul anului 2010, și-a schimbat viziunea, fără a mai recunoaște în favoarea fostului proprietar un drept de proprietate vechi, referindu-se la existența unui nou drept ce se naște în temeiul legislației adoptate de către statele membre, situație în raport de care nu mai este suficient să se constate preluarea abuzivă prîntr-o hotărâre judecătorească, ci trebuie să se urmeze modalitatea de restituire, în natură sau prin echivalent, stabilită de către statul membru, respectiv Legea nr. 10/2001.

Sintetizând considerentele anterioare, Tribunalul a reținut că, în urma deciziei din Cauza Maria Atanasiu și alții contra România, "bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct ori indirect dreptul de proprietate al reclamantului iar "speranța legitimă" presupune ca o creanță să aibă valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.

Raportând aceste considerații desprinse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului la situația din cauza de față, Tribunalul a constatat că reclamantul A. nu are în patrimoniul său un "bun actual", dreptul de proprietate asupra imobilului litigios ieșind din patrimoniul autoarei sale ca urmare a preluării de către stat, nemaifiind posibilă restituirea efectivă a acestuia și reintrarea în patrimoniul fostului proprietar, acesta putând beneficia de un drept la despăgubire, în măsura în care a urmat procedurile prevăzute de legislația cu caracter reparator adoptată în materia imobilelor naționalizate.

S-a constatat de către Tribunal că pentru imobilul în litigiu, reclamantul nu a formulat o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, situație față de care se impun acestei instanțe cu putere de lucru judecat (respectiv efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, în sensul că ceea ce s-a statuat în mod irevocabil prîntr-o altă hotărâre irevocabilă nu mai poate fi pus în discuție într-o altă hotărâre ulterioară) considerentele Deciziei civile nr. 1116 din 14 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în care s-a reținut că în patrimoniul reclamantului nu se regăsește un drept de proprietate cât timp nu este beneficiarul unei decizii administrative sau judecătorești de restituire a imobilului în natură.

În condițiile în care reclamantul nu a parcurs procedura specială privind imobilele preluate abuziv de către stat în perioada comunistă, neformulând o notificare în temeiul Legii 10/2001 în termenul și în condițiile prevăzute de acest act normativ, acesta nu poate susține în mod temeinic că este titularul unui drept de proprietate care să îi confere vocația la restituirea în natură a imobilului de la oricine l-ar ocupa, cu sau fără titlu.

S-a reținut de către Tribunal că anularea prin hotărâre judecătorească anterioară a donației prin care imobilul în litigiu a trecut din patrimoniul autoarei reclamantului în patrimoniul statului nu dă naștere la un drept la restituire în natură a imobilului în patrimoniul acestuia din urmă, efectele acțiunii în anulare în situația de față, respectiv repunerea părților în situația anterioară încheierii actului declarat nul, neputând opera decât în condițiile respectării legislației speciale adoptate cu privire la imobilele ce au fost preluate abuziv în perioada regimului comunist, fapt ce presupune formularea unei notificări în condițiile și în termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Având în vedere considerentele de fapt și de drept anterior expuse, Tribunalul a reținut în concluzie inexistența în patrimoniul reclamantului a unui drept de proprietate cu privire la imobilul revendicat, motiv pentru care a respins cererea de chemare în judecată formulată de către acesta ca neîntemeiată. Având în vedere dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și reținând culpa procesuală a reclamantului, Tribunalul a dispus obligarea acestuia la plata către pârâți a cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză, respectiv a onorariului de avocat în cuantum de 2.500 lei, achitat conform chitanței din 04 septembrie 2013. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., apel ce a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 28 ianuarie 2014. Prin motivele de apel, apelantul-reclamant solicită admiterea apelului și în baza art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., în principal anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe și în baza art. 296 C. proc. civ., în subsidiar, schimbarea în tot a sentinței atacate și admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată, pentru următoarele: I. Sentința atacata este nelegala, întrucât instanța s-a pronunțat pe fondul cauzei fără a acorda părților cuvântul pe acest aspect încălcându-se principiile oralității si contradictorialității. Potrivit doctrinei, contradictorialitatea reprezintă un principiu fundamental al dreptului procesual civil în sensul că în temeiul acestuia, părțile pot să formuleze cereri, să propună, să administreze probe și să pună concluzii cu privire la toate problemele de fapt și de drept de care depinde corecta soluționare a procesului, instanța urmând a-și întemeia hotărârea numai asupra aspectelor supuse dezbaterii contradictorii a părților.

Se poate afirma că principiul contradictorialității primează față de principiul rolului activ, instanța neputându-se pronunța fără a asculta poziția părților. In speță, în ședința din data de 06 septembrie 2013 instanța a pus în discuția pârtilor o serie de excepții, astfel: excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, excepția prematurității cererii de chemare în judecată, excepția lipsei calității procesual pasive. Așa cum este menționat în încheierea din ședința publică din data de 06 septembrie 2013, care face parte integrantă din hotărâre, instanța a acordat cuvântul părților cu privire la acestea. Însă, prin sentința, instanța s-a pronunțat atât în ce privesc excepțiile de mai sus cât și pe fondul cauzei, fără a acorda cuvântul părților în dezbaterea fondului.

Procedând în acest fel, instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității, dar și principiul respectării dreptului la apărare și al oralității, iar prin acestea, dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenție {și, mai nou, în art. 6 N.C.P.C.), iar părțile au fost private de posibilitatea de a-și susține și de a-și dovedi drepturile, de a combate susținerile părții potrivnice sau de a-și exprima poziția față de măsurile pe care instanța le poate dispune în exercitarea rolului său activ. Potrivit art. 127 C. proc. civ., pricinile se dezbat oral, dacă legea nu dispune altfel, așa încât consideram ca nerespectarea principiului oralității este de natura sa atragă nulitatea hotărârii judecătorești, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. Prin urmare, considerând ca s-a produs o încălcare a dreptului la apărare, garantat de art. 24 din Constituție iar hotărârea pronunțată în aceste condiții fiind nulă conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., solicită admiterea apelului, anularea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. II. Sentința atacata este neîntemeiată. Prin sentința de fond instanța a reținut mai multe aspecte nereale care nu se regăsesc în actele dosarului sau în susținerile părților. Concluzia instanței că restituirea în natura nu mai este posibilă, fără a se și argumenta aceasta, este netemeinică, avându-se în vedere faptul că imobilul care face obiectul prezentului dosar nu a fost înstrăinat de către stat niciodată și că prin Decizia civila nr. 949/A din 13 iunie 2008 s-a constatat nulitatea absolută a actului de donație a imobilului și deci inexistența vreunui titlu al statului.

Reclamantul a formulat notificare în condițiile Legii speciale, sub nr. 2482 din 12 noiembrie 2001, notificare care a fost soluționată prin Dispoziția nr. 4109 din 21 martie 2005 a primarului general al Municipiului București în sensul respingerii notificării cu singurul argument că "notificatorul nu a depus hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă prin care s-a constatat nulitatea donației". Ulterior emiterii Dispoziției nr. 4109/2005, reclamantul a obținut Decizia civilă nr. 949/A din 13 iunie 2008 prin care s-a constatat nulitatea absolută a actului de donație a imobilului către stat.

Arată apelantul - reclamant că așa cum în mod corect s-a reținut în această hotărâre judecătorească, "reclamantul are un interes legitim născut și direct, pentru argumentele deduse din decizia Înaltei Curți de Casație si Justiție pronunțată în interesai legii în iunie 2008, cu privire la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv., formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești". Decizia nr. 33 din 09 iunie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, atestă următoarele: "Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilesc: Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Arată în continuare apelantul-reclamant că,în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Tribunalul București, prin Decizia nr. 949/A din 13 iunie 2008 a statuat în sensul existenței unei neconcordanțe între legea specială și dreptul comun, atât timp cât legea specială nu este o cale efectivă de realizare a drepturilor (Cauza Faimblat împotriva României).

În cauza de față, legea specială nu este o cale efectivă și eficiență întrucât notificarea reclamantului a fost respinsă deoarece anterior soluționării acesteia nu a fost admisă cererea de anulare a donației imobilului către stat. Aceasta a fost însă soluționată favorabil ulterior, dar legea specială nu a oferit o cale pentru realizarea dreptului reclamantului ulterior obținerii acestei hotărâri judecătorești. Apreciază apelantul că ceea ce Tribunalul București a reținut în cererea având ca obiect anularea donației urmează a fi impus în sensul reținerii efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, astfel încât reclamantul are interesul și posibilitatea de a uza de calea dreptului comun pentru valorificarea drepturilor sale.

Aceasta cu atât mai mult cu cât Decizia nr. 33 din 09 iunie 2009 Înaltei Curții de Casație și Jiustiție, secțiile unite, stabilește încă o condiție care este îndeplinita în cauză: aceea de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate într-o astfel de cale. Așa cum a rezultat din actele dosarului, imobilul în speță nu are un proprietar cu un titlu valabil în acest moment. Statul nu are titlu valabil întrucât acesta a fost desființat prin hotărâre judecătoreasca definitivă și irevocabilă și nicio altă persoană fizică sau juridică nu a obținut un astfel de titlul.

Singur reclamantul este cel care își exercită prerogativele dreptului de proprietate (mai puțin posesia), așa cum a rezultat din următoarele acte: certificat de moștenitor din 09 februarie 2010 emis de B.N.P., Asociați S. și Bianca Harangus ; Decizie de impunere nr. 4513 din 02 martie 2010 prin care titular de rol fiscal, pentru imobilul din sector 2 este apelantul reclamant A. Prin urmare, autorități ale statului (Municipiul București - sector 2 Direcția Venituri Buget Local) au recunoscut calitatea de proprietar al reclamantului eliberând acte în acest sens (certificat de moștenitor) și încasând impozitul aferent proprietății. Pentru considerentele expuse mai sus, apreciază apelantul - reclamant că și această concluzie a instanței de fond este neîntemeiată.

În acest context nu este de neglijat nici faptul că de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. În speța această posibilitate este reală, evidentă, actuală și firească.

În ce privește posibilitatea pe care apelantul o are de a redeveni proprietarul bunului de care a fost deposedat, mai are în vedere următoarele argumente: Consideră că situația în speță se raportează concret la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, care consacră garantarea dreptului de proprietate: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale; nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional"; Ca urmare, protecția este acordată proprietarului pentru „bunurile sale", modul dobândirii dreptului de proprietate fiind reglementat în dreptul național, care trebuie să conțină și garanțiile efective ale exercitării acestui drept.

În cauza de față, aplicarea Legii nr. 10/2001 în detrimentul dreptului comun ar contraveni prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței Curții în materia dreptului de acces la justiție și a protecției dreptului la proprietate prin prisma lipsei de eficiență a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și a modului în care a fost efectuată preluarea de către stat a imobilului în litigiu. Mai mult decât atât, aplicarea dreptului comun în materie de revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, imobilul în litigiu fiind în continuare, de la preluarea sa nelegala de către stat și până în prezent, în "proprietatea" Statului.

Ca urmare, în speță solicită a se face aplicarea regulilor stabilite de art. 563 și urm. C. civ. In dovedirea cererii apelantul - reclamant solicită admiterea probei cu înscrisuri, expertiză tehnică de specialitate topografie, orice alte probe a căror necesitate ar rezultă din înscrisuri. In drept au fost invocate art. 282 - 297 C. proc. civ. La data de 30 mai 2013, la dosarul cauzei prin serviciul registratură intimații - pârâți au depus întâmpinare prin care solicită respingerea apelului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței apelate. Prin Decizia civilă nr. 244/A din 5 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1542 din 13 septembrie 2013 pronunțată de către Tribunalul București, secția a V-a civilă, și în consecință: A anulat sentința apelată și a reținut cauza pentru rejudecare, în fond.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Potrivit doctrinei, contradictorialitatea reprezintă un principiu fundamental al dreptului procesual civil, întrucât aceasta permite părților litigante să participe în mod activ la susținerea și dovedirea drepturilor invocate, putând combate astfel și susținerile părții adverse și permițându-le, după caz, să-și exprime punctul de vedere asupra inițiativelor instanței făcute în scopul stabilirii adevărului în proces. Prin urmare, în temeiul acestuia, părțile pot să formuleze cereri, să propună, să administreze probe și să pună concluzii cu privire la toate problemele de fapt și de drept de care depinde corecta soluționare a procesului, instanța urmând a-și întemeia hotărârea numai asupra aspectelor supuse dezbaterii contradictorii a părților.

Curtea a reținut în speță că în ședința publică de la data de 06 septembrie 2013 instanța a pus în discuția părților mai multe excepții procesuale - excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, excepția prematurității cererii de chemare în judecată, excepția lipsei calității procesual pasive, discutându-se și „excepția efectului pozitiv al puterii de lucru judecat” al unei decizii civile. Așa cum s-a menționat în încheierea din ședința publică din data de 06 septembrie 2013, care face parte integrantă din hotărârea apelată, instanța a acordat cuvântul părților numai cu privire la acestea (fila 96 dosar fond). Cu toate acestea, rămânând în pronunțare, instanța s-a pronunțat prin sentința apelată, atât asupra excepțiilor mai sus menționate, cât și pe fondul cauzei, deși nu acordase cuvântul părților în dezbaterea fondului.

Procedând în acest fel, instanța de fond a încălcat în mod evident principiul contradictorialității, dar și dreptul la apărare al părții și principiul oralității. Sub acest ultim aspect, trebuie remarcat că, p otrivit art. 127 C. proc. civ., pricinile se dezbat verbal, dacă legea nu dispune altfel. În temeiul acestui principiu, președintele completului are obligația, sub sancțiunea nulității hotărârii de a da tuturor părților cuvântul pentru a-și susține oral pretențiile, a propune probe și de a formula concluzii. Închiderea dezbaterilor unui proces, după ce s-au pus concluzii numai pe excepții procesuale și soluționarea cauzei pe fond, fără ase da cuvântul părților spre a formula concluzii pe fond pune părțile și în imposibilitatea de a se apăra, producându-se astfel o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. În raport de cele reținute anterior, Curtea a constatat întemeiat acest prim motiv de nelegalitate invocat de apelant, care, în condițiile art. 297 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., impune admiterea apelului declarat în cauză și anularea sentinței atacate prin care prima instanță a judecat în fond, urmând a se reține cauza pentru rejudecare. Prin Decizia civilă nr. 538/A din 4 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în rejudecare: A respins excepțiile prematurității acțiunii, a lipsei calității procesuale active și a lipsei calității procesuale pasive. A respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu intimații - pârâți Municipiul București prin primarul general, B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., M., N., O., R., P. A fost obligat reclamantul A. să plătească pârâtului B. suma de 4.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în fond și apel.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut următoarele considerente: Constatând însă în același timp că instanța de apel a procedat la anularea în totalitate a hotărârii, pentru considerentele prezentate pe larg în cuprinsul Deciziei civile nr. nr. 244/A din 5 iunie 2014, Curtea, menținând soluțiile de respingere date excepțiilor în primă instanță, a apreciat necesar să reia motivele care au stat la baza soluțiilor respective, în contextul rejudecării pricinii.

Astfel, în ceea ce privește excepția prematurității formulării acțiunii, Curtea a reținut că în speță nu se regăsește nicio ipoteză de neîndeplinire a condiției de exercițiu a acțiunii civile referitoare la caracterul actual al dreptului dedus judecății, instanța fiind sesizată cu o acțiunea reală petitorie, prin care reclamantul afirmă că deține un drept de proprietate neafectat de modalități, respectiv, condiție sau termen, pe care tinde să îl valorifice pe calea dreptului comun, invocând prevederile Codului civil.

Revendicarea unei cote ideale din imobil, situație care, în opinia susținătorilor excepției, s-ar regăsi în cauza de față, cu toate că este contrazisă de reclamant prin cererea de chemare în judecată și precizările aduse acesteia, nu are oricum nicio legătură cu o prematuritate a acțiunii, în sensul arătat deja, putând constitui, eventual, un alt fine de neprimire al acțiunii în revendicare - aspectul invocat presupunând, de altfel, o analiză a temeiniciei cererii din perspectiva întinderii dreptului de proprietate pretins.

Referitor la excepția lipsei calității procesual active, Curtea constată că aspectele invocate de pârâți prin acest mijloc procesual trebuie examinate odată cu fondul pricinii, ținând seama de particularitățile acestei acțiuni în revendicare care vizează un imobil preluat abuziv în perioada regimului politic comunist, Curtea urmând în această situație să răspundă acestei apărări (lato sensu) prin considerente pe care le va dezvolta în cadrul analizei pe fond a pricinii, fără însă a confunda lipsa legitimării procesuale de a acționa în justiție, respectiv, lipsa identității între titularul acțiunii și titularul dreptului pretins, cu caracterul netemeinic al acestui demers judiciar, întrucât în acest ultim caz, într-o acțiune reală, se pune problema chiar a inexistenței dreptului reclamat ori a constatării lipsei caracterului preferabil al titlului exhibat de reclamant în favoarea celui deținut de partea adversă, posesor al bunului revendicat.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, Curtea a reținut că această presupune în speță existența unei identități între persoana chemată în judecată și posesorul imobilului ce se revendică, instanța de apel constatând că această identitate se regăsește în persoana celor arătați de reclamant ca posesori neproprietari ai imobilului care nici nu au negat astfel ocuparea acestuia.

Examinând în continuare și fondul cererii de chemare în judecată, Curtea a constatat că imobilul litigiu face parte din categoria celor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, instanța de apel având în vedere în acest sens prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată, raportate la împrejurarea că, prin Decizia civilă nr. 949/A din 13 iunie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, rămasă irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a actului de donație autentificat din 8 august 1963, încheiat de autoarea reclamantului, X., cu Statul, având ca obiect imobilul în speță.

În privința legitimării procesuale a reclamantului, Curtea a mai reținut că imobilul situat în București, sectorul 2, a făcut inițial obiectul actului de vânzare-cumpărare autentificat din 30 septembrie 1931, iar prin actul de partaj autentificat din 15 decembrie 1932 X. i-a revenit ¾ din imobil, restul de ¼ revenindu-le moștenitorilor minori ai lui V. De pe urma defunctei X. a rămas ca moștenitor fiul acesteia, Y., care a decedat, moștenitorul acestuia din urmă fiind reclamantul, în calitate de fiu, conform certificatului de moștenitor nr. 9/9 februarie 2010 întocmit de B.N.P., Asociații S. și T. Toate aceste aspecte reținute mai sus, inclusiv, recunoașterea calității procesuale a reclamantului prin Decizia civilă nr. 949/A din 13 iunie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, pentru a anula actul de preluare a imobilului - titlul statului, îl îndreptățesc pe reclamant să acționeze în justiție pe această cale a revendicării de drept comun, ținând seama, în acest sens, și de cele statuate prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite.

Înalta Curte, prin decizia anterior menționată, obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. (actualul art. 330 7 alin. (4)), a reținut că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă, iar faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat prîntr-o analiză în concret a fiecărei cauze.

Prin Hotărârea pilot pronunțată în cauza M. Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010 s-a arătat fără echivoc că „în ceea ce privește acțiunea in revendicare fondată pe dispozițiile civile de drept comun, Curtea apreciază ca respingerea acesteia argumentată de necesitatea de a asigura aplicarea coerenta a legilor reparatorii nu ridica de una singura o problemă din punctul de vedere a liberului acces la justiție garantat de art. 6 § 1 al Convenției, cu condiția ca procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001 să constituie o cale judiciară eficientă” (par.118).

Trebuie remarcat însă că prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte a mai sesizat faptul că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Or, pentru a se atinge finalitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun ca și un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte a mai reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la o atare acțiune, căci este posibil ca reclamantul să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În ceea ce privește puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 1116 din 14 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, decizie irevocabilă prin care, pe fond, s-a respins acțiunea în evacuare formulată de reclamant pentru același imobil, Curtea constată că, contrar opiniei susținute de pârâții care au invocat în apărare decizia, cele statuate prin această hotărâre referitor la lipsa unui drept de proprietate în patrimoniul reclamantului nu poate avea efecte asupra legitimării procesuale a acestuia în acțiunea petitorie de față, având în vedere tocmai circumstanțele particulare ale speței - acțiunea în revendicare fiind promovată pentru redobândirea în natură a unui bun preluat abuziv de stat în perioada regimului politic comunist, ulterior anulării titlului statului prîntr-o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care s-a recunoscut legitimarea procesuală a reclamantului.

Este însă evident că instanța sesizată acum cu acțiunea în revendicare nu va putea repune în discuție constatările jurisdicției anterioare (concretizate în Decizia civilă nr. 1116 din 14 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie), fără ca prin aceasta să se încalce principiul securității raporturilor juridice și art. 6 parag. 1, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar aceste constatări - vizând, în esență, lipsa unui „bun actual””= în patrimoniul reclamantului - nu trebuie să constituie un impediment procedural în a analiza pe fond noul demers juridic inițiat de reclamant, ci se poate reflecta exclusiv în stabilirea temeiniciei pretențiilor, doar prîntr-o asemenea analiză instanța respectând întocmai decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008, mai sus menționată.

Din această perspectivă, Curtea a avut în vedere la pronunțarea soluției regula de drept conform căruia concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, reținând astfel în cauză incidența Legii nr. 10/2001, cu toate consecințele ce decurg din aplicarea acestor prevederi legale speciale asupra cererii de revendicare formulată de reclamant.

Prin urmare, contrar susținerilor reclamantului, se remarcă faptul că prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a instanței supreme s-a exclus posibilitatea ca acțiuni în revendicare similare celei de față să mai fie soluționate după regulile de comparare și preferabilitate specifice dreptului comun, cu ignorarea regulilor rezultând din aplicarea dispozițiilor speciale de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001, singurele aspecte relevante față de pretențiile reclamantului fiind, așadar, dacă bunul revendicat a fost preluat abuziv și intră, ca atare, în domeniul reglementat de legea specială de reparație și, respectiv, dacă reclamantul se poate prevala de un „bun actual” într-o acțiune întemeiată pe dreptul comun.

Odată ce s-a stabilit irevocabil că bunul revendicat a fost preluat abuziv, Curtea va constata că dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul reclamantului (autorilor acestuia) nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004). Cu referire la acest aspect, este relevantă Hotărârea pilot pronunțată în cauza M. Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, în care Curtea Europeană a reținut că (…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi.

Noțiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pre