ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6150/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6150/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 240 din 23 februarie 2009

pronunțată de Tribunalul București s-a dispus respingerea excepției privind

inadmisibilitatea cererii de revendicare imobiliară, ca neîntemeiată.

A fost admisă excepția prescripției

dreptului la acțiune privind capătul 2 din cererea de chemare în judecată și

respins acest capăt referitor la constatarea nulității contractelor de vânzare

- cumpărare încheiate de pârâți ca fiind prescrise.

A fost admisă excepția lipsei de

calitate procesuală pasivă privind pârâții Consiliul General al Municipiului

București și SC R.V. SA, referitoare la cererea de revendicare și a fost

respinsă cererea îndreptată împotriva lor ca fiind formulată contra unor

persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost respinsă cererea de

revendicare introdusă de reclamanții C.V. și C.D. în contradictoriu cu pârâții

F.I., D.S., D.C., G.E., M.Ș. și M.D. ca neîntemeiată.

A fost respinsă cererea de chemare

în garanție privind chemata în garanție, Primăria Municipiului București.

Pentru a se pronunța astfel instanța

a reținut următoarele:

Autorul reclamanților, C.I. a

dobândit în proprietate imobilul în litigiu, situat în sector 1, conform

contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 16232 din 12 iunie

1933 de Tribunalul Ilfov, moștenit de reclamanți, conform certificatului de

moștenitor din 12 decembrie 1988 emis de Notariatul de Stat, Sector 2,

București, imobil preluat de stat în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950,

poziția nr. 1347 în anexa la decret.

Pârâții persoane fizice, au invocat

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun,

după apariția Legii nr. 10/2001, excepție respinsă de instanță ca neîntemeiată,

consecință a consacrării în Constituția României a liberului acces în justiție,

ca drept fundamental, prin art. 21, și prin art. 6 al C.E.D.O.

Acțiunea în revendicare reprezintă

mijlocul procedural prin care o persoană cere în justiție să i se recunoască

dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată, solicitând

restituirea lui în natură, astfel că îngrădirea exercițiului acestei acțiuni ar

reprezenta o încălcare a însuși dreptului de proprietate și a principiului

liberului acces la justiție.

Legea nr. 10/2001 respectând

prevederile art. 6 din C.E.D.O. și art. 21 și 41 din Constituția României, nu

prevede vreo interdicție privind formularea acțiunii în revendicare de către

proprietarul deposedat, împotriva cumpărătorului de la stat, în baza Legii nr. 112/1995,

deținător actual al bunului, ci reglementează doar măsurile dintre persoana

îndreptățită și organele și unitățile deținătoare, nici un text din această

lege nevizând raportul juridic direct dintre proprietarul deposedat și

cumpărătorul persoană fizică de la stat, acest raport juridic rămânând supus

prevederilor C. civ.

Excepția prescripției dreptului la

acțiune privind cererea referitoare la constatarea nulității contractelor de

vânzare - cumpărare în baza cărora pârâții persoane fizice au dobândit în

proprietate apartamentele pe care le dețin în imobilul în litigiu, a fost

admisă în temeiul art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, text care stabilește

prin derogare de la dreptul comun, termenul de 18 luni de la intrarea în

vigoare a legii pentru a invoca cauza nulității absolute. În speță, termenul se

împlinea la 12 august 2002 iar acțiunea a fost înregistrată la tribunal la 15

ianuarie 2008.

În privința cererii de revendicare,

tribunalul a reținut că pârâții Consiliul General al Municipiului București și

SC R.V. SA nu au calitate procesuală pasivă, de vreme ce apartamentele care

compun imobilul revendicat au fost înstrăinate către pârâții persoane fizice,

aceștia având în prezent calitatea de proprietari conform contractului de

vânzare cumpărare pe care le-au încheiat în baza Legii nr. 112/1995, excepția

invocată prin întâmpinările depuse la dosar fiind astfel admisăe.

Cu privire la cererea de revendicare

întemeiată pe dreptul comun, Tribunalul a constatat că reclamanții invocă un

titlu de proprietate care emană de la autorul lor, respectiv contractul de

vânzare - cumpărare nr. 16232/1933, în timp ce pârâții persoane fizice prezintă

titluri de proprietate constând în contracte de vânzare - cumpărare încheiate

în temeiul Legii nr. 112/1995.

În cadrul operațiunii juridice de

comparare de titluri, tribunalul a acordat preferabilitate titlului de proprietate

deținut de pârâți, câtă vreme contractele de vânzare - cumpărare încheiate și

perfectate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu au fost desființate, sub acest

aspect constatându-se că a fost prescrisă cererea de constatare a nulității

absolute a acelor contracte, situație în care titlul de proprietate invocat de

pârâți s-a consolidat, ei bucurându-se de o prezumție absolută de validitate.

Pe de altă parte, în cauză nu a fost

răsturnată prezumția de bună - credință de care beneficiază pârâții foști chiriași

dobânditori cu titlu oneros ai apartamentelor pe care le-au cumpărat de la

stat, în acest sens nefiind administrate probe de către reclamanți din care să

rezulte că pârâții au fost avertizați să nu achiziționeze acele imobile pe

motivul solicitării restituirii lor în natură de către moștenitorii inițiali.

Soluția de respingere a cererii de

revendicare a avut în vedere principiile privitoare la securitatea circuitului

civil, stabilitatea raporturilor juridice ori validitatea aparenței în drept.

Pe de altă parte, jurisprudența C.E.D.O.

a evidențiat cu prilejul judecării unor cauze îndreptate împotriva României că

diminuarea vechilor atingeri aduse dreptului de proprietate în regimul

comunist, nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate pentru persoanele

care au dobândit bunurile respective, de bună credință fiind.

În consecință, a fost respinsă

cererea de revendicare formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții

persoane fizice și rămase fără obiect, cererile de chemare în garanție a

Primăriei Municipiului București și M.F.

Prin Decizia civilă nr. 62 din 25

ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București s-a dispus admiterea apelului

formulat de apelanții - reclamanți C.V. și C.D.P. împotriva sentinței civile nr.

240 din 23 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul București, în contradictor

cu intimații - pârâți F.I., D.S. și D.C., M.Ș. și M.D., G.E., Consiliul General

al Municipiului București, SC R.V. SA, intimații - chemați în garanție Primăria

Municipiului București și M.F.P.

A fost schimbată în parte sentința

apelată. A fost admisă acțiunea în revendicare.

Pârâta F.I. a fost obligată să lase

reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. X

situat la etajul 2 al imobilului situat în București, sector 1 și terenul

aferent, astfel cum au fost identificate prin contractul de vânzare - cumpărare

nr. 108/112/1999.

Pârâții D.S. și D.C. au fost

obligați să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie,

apartamentul nr. X situat la etajul 2 al imobilului situat în București, sector

1 și terenul aferent, astfel cum au fost identificate prin contractul de

vânzare - cumpărare nr. 371/112/1998.

Pârâta G.E. a fost obligată să lase

reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr. X, situat

la etajul X al imobilului și terenul aferent astfel cum au fost identificate

prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 1725/112/1997.

Pârâții M.Ș. și M.D. au fost

obligați să lase reclamanților în deplină majoritate și liniștită posesie

apartamentul nr. X situat la parterul imobilului și terenul aferent, astfel cum

au fost identificate prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 370/112/1998.

Pârâții Consiliul General al

Municipiului București și SC R.V. SA au fost obligați să lase reclamanților în

deplină libertate și liniștită posesie, restul imobilului (teren și

construcții) situat în București, sector 1.

Au fost menținute restul

dispozițiilor sentinței apelate.

Pârâții au fost obligați în solidar

să plătească reclamanților suma de 1.000 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel instanța

a reținut următoarele:

Preliminar Curtea a reținut că

analiza cererii în revendicare nu se realizează exclusiv prin compararea de

titluri, în baza criteriilor de drept comun presupuse de art. 480 C. civ. și în

considerarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și normelor europene privind

protecția dreptului de proprietate reprezentat de art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O.

și nu în ultimul rând Decizia în interesul Legii nr. 33/1008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Curtea a constatat nevalabilitatea

titlului statului asupra imobilului, reprezentat de Decretul nr. 92/1950 care

contravenea art. 8 și 10 din Constituția României din anul 1948, texte ce

recunoșteau și garantau prin lege proprietatea privată, precum și cu art. 17 pct.

1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, obligatorie pentru

România, la data emiterii decretului incriminat, care și la acea epocă aveau

forță juridică superioară.

Tot astfel Curtea a reținut că

raportat la data introducerii acțiunii (15 ianuarie 2009) precum și la termenul

de 1 an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prelungit succesiv

până la data de 14 august 2002, soluția de admitere a excepției prescripției

dreptului material la acțiune privind capătul de cerere vizând constatarea nulității

contractului de vânzare - cumpărare este legală, situație în care criticile

vizând reaua - credință a părților contractante la încheierea contractelor, nu

constituie obiect de control judiciar datorită referirii lor la fondul cererii

și nu la excepția care a fundamentat soluția.

Pornind de la premisa preluării

imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat precum și cea a menținerii

contractelor de vânzare - cumpărare de către intimații persoane fizice, dobândite

ca efect al Legii nr. 112/1995, nedesființate până în prezent, Curtea a reținut

că dispozițiile Legii nr. 10/2001 sunt incidente și în acțiunea în revendicare

bazată pe compararea de titluri.

Prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat că existența

legii speciale care reglementează modalitatea de reparare a prejudiciului creat

proprietarilor prin preluarea abuzivă a imobilelor în perioada 1945 - 1989, s-a

reținut că voința legiuitorului trebuie urmată unitar, pentru toate categoriile

de persoane aflate în aceeași situație, neputându-se accepta o soluție

discriminatorie pe care ar impune-o acțiunea în revendicare de drept comun cu o

finalitate superioară celei atinse prin parcurgerea procedurii administrative.

Prin urmare, instanța a pornit de la

reglementarea conferită de Legea nr. 10/2001 și a aplicat C.E.D.O. înlăturând

norma internă specială de la aplicare aflată în conflict cu norma

internațională cu consecința aplicării acesteia din urmă.

Astfel, prin reglementarea art. 45

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 s-a urmărit nu numai menținerea contractelor de

vânzare - cumpărare încheiate cu bună - credință, adică în situațiile în care

este incidentă o eroare comună și invincibilă cât și aceea de preferabilitate a

acestor contracte față de titlul proprietarului deposedat de stat ulterior

anului 1945, în considerarea principiului ocrotirii bunei - credințe a

dobânditorului unor astfel de bunuri și al stabilității actelor juridice civile

încheiate.

Ar părea în aceste condiții că în

compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare în virtutea voinței

legiuitorului, este preferabil titlul dobânditorului de bună - credință.

Pe de altă parte, în jurisprudența C.E.D.O.

pronunțată în materia respectării dreptului de proprietate privată consacrat de

art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. practica formată chiar în cauzele

românești (P., S., P.) s-a statuat asupra regulilor de evaluare a ingerințelor

în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de

stat după anul 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu.

Astfel, Curtea a examinat în fiecare

caz în parte condiția existenței unui „bun” în sensul art. 1 alin. (1) din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Astfel, C.E.D.O. a apreciat ca fiind

îndeplinită prima cerință atunci când a avut loc recunoașterea de către

instanța națională a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în

patrimoniul petenților fie ca reprezentând „bunuri actuale”, fie ca „speranță

legitimă” de redobândire a bunului în natură.

Se poate vorbi despre existența unui

„bun actual”, în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din

imobile, s-a realizat ulterior pronunțării unor hotărâri judecătorești, chiar

dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea

preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 (de exemplu: cauza

Străin, paragraful 38, cauza Păduraru, numai în privința unui apartament

dintr-un corp de clădire paragraful 65).

Dimpotrivă, titularul dreptului

deține doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, însă cu

aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a

existenței unui „bun” ca „drept efectiv”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1,

în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte

de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, paragraful 83 -

87, precum și în cauza Porțeanu, paragraful 33).

C.E.D.O. a reținut de asemenea, că

vânzarea de către stat a unui bun al altuia, unor terți de bună - credință,

chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv,

a unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o

privațiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (cauza Străin contra României,

paragraful 59).

În aplicarea raționamentului expus,

conceput de Curtea europeană, instanța națională nu poate decât să constate în

cererea în revendicare, inaplicabilitatea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

sub aspectul preferabilității evocat, ca efect al dispozițiilor art. 1

Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, care se aplică prioritar legii

naționale, în temeiul art. 11 alin. (2) și 20 alin. (2) din Constituția

României, dar și al deciziei în interesul legii menționate, pentru

considerentele care urmează a fi expuse:

Astfel, reclamanții C.V. și C.D.P. dețin

un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din

Protocolul 1 adițional la Convenție, dat fiind că în hotărârea amintită din 1

decembrie 2005, pronunțată în Cauza Păduraru contra României, Curtea Europeană

a apreciat că „bunul” reclamantului putea consta în interesul de a i se

restitui clădirea în natură de către cumpărători și că acest interes respecta condițiile

necesare pentru a fi considerat o „valoare patrimonială” de protejat din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, mai exact că era vorba de

un interes patrimonial cu o bază suficientă în dreptul interne. Din această

perspectivă, Curtea Europeană a atras atenția și „asupra art. 2 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor

imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează

calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de

recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea

nu face nici o distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea

a imobilelor rămase în patrimoniul statului” (Cauza Păduraru contra României,

paragraful 84). Acest text de lege era în vigoare și la data sesizării

instanței în prezenta cauză.

Reclamanții C.V. și C.D.P. formulaseră

de asemenea, notificare pentru imobilul în litigiu, încă de la data de 19

martie 1991 (filele 52 - 53, 129 - 130 dosar apel), prin care au solicitat

reconstituirea dreptului de proprietate.

Cu toate acestea, imobilul a fost

vândut intimaților, în intervalul 1997 - 1999 (filele 93 - 97 dosar apel), fără

ca cererea anterioară a reclamanților să fi fost soluționată și fără ca aceștia

să fi primit vreo despăgubire efectivă (fila 91 dosar apel).

Nu mai puțin, reclamanții C.V. și C.D.P.

au formulat notificare pentru imobilul în litigiu, în temeiul Legii nr. 10/2001,

încă de la data de 16 august 2001 (fila 61 dosar apel), însă nici până în

momentul prezent după trecerea a circa 9 ani, notificarea nu a fost

soluționată, iar reclamanții nu au obținut vreo despăgubire efectivă în temeiul

acestei Legi nr. 10/2001 modificate.

Având în vedere și ineficacitatea

mecanismului de despăgubiri al Legii nr. 10/2001 (statuată în mod repetat, de

către C.E.D.O. care a constatat deja de mai multe ori în jurisprudența sa, că

accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în

măsură să conducă într-un interval rezonabil, la restituirea în natură sau la

plata de despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură

nu este posibilă: „Curtea își reiterează constatarea anterioară conform căreia

fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod care să poată fi

considerat echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri” - a se vedea

printre altele, cauza R.I. împotriva României, nr. 2608/2002, octombrie 2006;

Cauza Katz împotriva României - Hotărâre din 20 ianuarie 2009 sau hotărârea din

13 ianuarie 2009, publicată în M. Of. nr. 141 din 6 martie 2009, în cauza

Faimblat versus Românie), precum și stabilirea în mod definitiv (prin decizia

civilă prezentă) a faptului că imobilul a fost preluat fără titlu valabil (dată

fiind și Hotărârea C.E.D.O. din 2 iunie 2009, în cauza 11388 de Czaran și

Grofcsik versus România prin care s-a statuat: „Curtea a arătat că instanțele

interne au reținut, în motivare, că terenurile au trecut în proprietatea

statului fără titlu, recunoscând astfel, într-o modalitate indirectă și cu

efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamanților. Faptul că dreptul

reclamanților nu a fost recunoscut în dispozitivul hotărârilor, nu prezintă

relevanță și nu poate conduce la concluzia că aceștia nu ar avea un „bun” în

sensul Convenției (a se vedea în același sens cauzele Reichardt vs. România,

par. 17 - 20 și Popescu și Dimeca vs. România, par. 22 - 24 stabilirea în mod

definitiv a faptului că imobilul a fost preluat fără titlu valabil echivalând

cu existența unei valori patrimoniale” și fiind determinantă pentru

recunoaște4rea indirectă și cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al

autorului reclamanților deposedat abuziv), rezultă evident că reclamanții sunt

deținători ai unui „bun”, în sensul C.E.D.O. chiar dacă preluarea abuzivă a

imobilului a avut loc înainte de ratificarea convenției europene de către

România.

Premisa evaluării de legalitate

presupusă de speță este aceea a existenței dreptului de proprietate în

patrimoniul autorului reclamanților la momentul înstrăinării locuințelor către

foștii chiriași, care are natura unei vânzări a bunului aparținând altei

persoane decât proprietarul, act juridic a cărui legalitate ar trebui cercetată

din perspectiva reglementării interne, asigurată de dispozițiile art. 45 (fost

46) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma republicată după modificarea

survenită prin Legea nr. 247/2005, care prevăd că actele juridice de

înstrăinare cu privire la imobile preluate fără titlu sunt nule absolut, cu excepția

celor dobândite cu bună - credință.

În ceea ce privește modul de

aplicare a acestor dispoziții legale, este utilă raportarea tot la

raționamentul C.E.D.O. care, în analiza celorlalte condiții presupuse de art. 1

din Protocolul nr. 1, amintite anterior, a constatat existența unei „ingerințe”

în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-au recunoscut

atare prerogative, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea

administrativă locală, a apartamentului în litigiu, cu consecința

imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a

titularului dreptului, expoliat de către stat.

În sensul celei de-a doua teze din

primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi

justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de

utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde

criteriului proporționalității.

„Justificarea privării de

proprietate” presupune ca ingerința, în primul rând, să fie prevăzută de lege,

în sensul dacă dreptul intern răspunde exigențelor de previzibilitate și

precizie și dacă interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară (cauza

Străin, paragraful 49).

În evaluarea proporționalității

măsurii statului, de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană

ține cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă și

„de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general al

comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale

individului, înțeleasă în materia dreptului la respectarea proprietății, sub

forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzute ca atare în

legislația națională”.

Așadar, Curtea a recunoscut

libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să

restituie bunurile care i-au fost transferate înainte de ratificarea

convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se

vreo obligație în sensul restituirii bunurilor.

Cu toate acestea, în măsura în care

se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta

trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă, pentru a permite

cât posibil, evitarea securității juridice și a incertitudinii - fie

legislativă, administrativă ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de

măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza Păduraru contra României,

paragraful 92).

Curtea europeană a constatat

neîndeplinirea de către stat, a obligației pozitive de a reglementa în timp

util și de o manieră coerentă, chestiunea de interes general reprezentată de

restituirea sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de

naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală (a

se vedea în acest sens, paragrafele anterioare).

În acest context, Curtea a conchis

în sensul absenței proporționalității, fiind rupt „justul echilibru” între

exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la

respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru contra României, paragraful 112).

În consecință, pentru argumentele

evidențiate, Curtea a reținut în cadrul acțiunii în revendicare formulate în

contradictoriu cu pârâții - persoane fizice, inaplicabilitatea dispozițiilor

incidente ale Legii speciale nr. 10/2001, inclusiv a art. 45 alin. (2), sub

aspectul preferabilității evocate, ca urmare a necorelării lor cu dispozițiile

convenționale.

Prin urmare, în concursul dintre

reclamanți și pârâți, Curtea observă că cei dintâi se află în posesia titlului

originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor

succesive.

Totodată, demersurile lor actuale de

recuperare a bunului în materialitatea sa, sunt consecința directă a încălcării

dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, și, în

același timp, a lipsei oricărei reparări, sub orice formă, a prejudiciului

suferit, care să pună capăt acestei încălcări. Deși reclamanții au formulat

notificări încă din 1991 și mai apoi, în temeiul Legii nr. 10/2001, ei nu au

obținut până în prezent nici o despăgubire efectivă, deși au trecut mulți ani:

19, respectiv 9. Deși Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin Legea nr. 1/2009,

C.E.D.O. a constatat și ulterior modificări, ineficacitatea procedurii Legii nr.

10/2001 (a se vedea în acest sens, hotărârile ulterioare din 2009, pronunțate

în cauzele Faimblat și Katz împotriva României).

În același timp, Curtea nu contestă

faptul că intimații - pârâți persoane fizice, deținători și ei ai unor titluri

asupra apartamentului, dispun la rândul lor, de un „bun”, însă viciul care afectează

titlul autorului lor - statul radiază implicit și în privința propriilor

titluri, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlurilor

lor în concurs cu cel al reclamanților mai bine caracterizat.

Cu alte cuvinte, întrucât ambele

părți litigante dețin un titlu de proprietate și au un „bun”, în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale, așa cum am arătat anterior, în

conflictul dintre ele, Curtea a recunoscut preferabilitatea titlului înfățișat

de reclamanți, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la

proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate,

necontestat și anterior naționalizării sale.

Inaplicabilitatea art. 45 alin. (2)

nu reactivează dreptul comun, din care face parte și principiul error communis

facit jus, recunoscut de doctrină și jurisprudență până la Legea nr. 10/2001,

care l-a consacrat in terminis prin această dispoziție legală, principiu care,

validând aparența în drept în cazul vânzării bunului altuia, interesează

materia efectelor nulității acestui act juridic.

Întrucât înlăturarea legii speciale

s-a realizat prin efectul Convenției Europene, fapt permis de Constituție, dar

și de Decizia nr. 33/2008, dată în interesul legii, urmează a se face aplicarea

directă a acestei Convenții, cu consecința arătată - unica posibilă prin

raționamentul descris, a înlăturării preferabilității contractelor de vânzare -

cumpărare prin care s-a produs privarea de libertate a adevăratului titular,

respectiv a reclamanților și care a împiedicat redobândirea posesiei de către

aceștia.

Curtea Europeană a analizat constant

dispozițiile Legii nr. 10/2001, apreciind că această lege nu funcționează în

prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei

despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și

că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private

astfel, de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei lipse

prelungite a despăgubirii (cauza Porțeanu, paragraful 34 sau cauza Faimblat din

2009).

În aceste condiții, restituirea în

natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de

proprietate suferită prin vânzarea imobilului autorului reclamanților către

chiriași, constatare care interesează cererea în revendicare, prin prisma

argumentelor din prezenta hotărâre.

De altfel, Curtea a reținut că în

cauză, cu referire la apartamentele vândute, nu este aplicabilă nici prevederea

art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 privind acordarea e măsuri reparatorii

prin echivalent, în cazul imobilului înstrăinat fostului chiriași, cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 sau a art. 18 lit. c) din Legea nr.

10/2001 modificată prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 și Legea nr. 1/2009,

potrivit căreia se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul

imobilelor înstrăinate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 12/1995.

Această concluzie se impune întrucât

nu se poate invoca aplicarea obligatorie a dispoziției Legii nr. 10/2001 ca o

normă specială, pentru că, așa cum s-a arătat, Constituția, dar și decizia în

interesul Legii nr. 33/2008, înlătură în anumite circumstanțe concrete, prin

paragraful său final, această aplicare prioritară dând prevalență C.E.D.O.,

ceea ce prezenta instanță de apel a și făcut în cauză în ceea ce privește

acțiunea îndreptată împotriva pârâților - persoane fizice. Raportat la

eficacitatea mecanismului Legii nr. 10/2001, anterior dezbătută, Curtea a

reținut că într-adevăr, argumentul dedus din art. 18 al legii speciale, nu este

unul decisiv, în ceea ce privește acest capăt de cerere.

Pe de altă parte, la momentul

vânzării - cumpărării, nu au fost respectate prevederile art. 1 din Legea nr. 112/1995,

conform cărora acest act normativ era incident doar în cazul bunurilor preluate

cu titlu valabil, imobilul fiind înstrăinat înainte ca cererea de restituire

formulată de autoarea reclamanților în temeiul legii respective, să fi fost

soluționată.

Referitor la prima condiție, Curtea

a constatat nevalabilitatea Decretului nr. 92/1950, actul normativ în baza

căruia s-a efectuat preluarea imobilului. La data încheierii contractului de

vânzare - cumpărare, H.G. nr. 20/1996 fusese deja modificată prin H.G. nr. 11

din 29 ianuarie 1997, publicată în M. Of. din 4 februarie 1997.

Sub un al patrulea aspect, afectarea

prevalenței C.E.D.O. și a principiilor sale jurisprudențiale, de condiția

neafectării uni alt drept de proprietate, potrivit Deciziei în interesul legii,

reprezintă un principiu menit să asigure protecție ambelor părți: proprietar

expoliat de stat sau chiriaș cumpărător. Această concluzie rezultă și din

împrejurarea formulării generale a dispoziției Înaltei Curți de Casație și

Justiție, din alin. (2) teza finală a deciziei sale: „Această prioritate poate

fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în

măsura în care astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau

securității juridice”. Nu este vizat deci, exclusiv, dreptul

chiriașului-cumpărător.

Tocmai de aceea, în cadrul procesual

prezent, raportat la limitele circumscrise de prezenta cerere privind

revendicarea apartamentelor vândute, precum și de faza judecății în care ne

aflăm și totodată, pentru considerentele evocate în paragrafele anterioare,

Curtea a reținut că despăgubirea reclamanților prin acordarea de despăgubiri

bănești, în sensul ultimei decizii în interesul legii, nu poate fi realizată,

astfel încât se va reactiva prioritatea C.E.D.O., în mod deplin, cu ansamblul

argumentelor anterior enunțate detaliat, care au condus la aplicabilitatea sa

directă în cauză.

Principiul securității circuitului

civil, la care face de altfel, referire și Înalta Curte de Casație și Justiție,

în Decizia sa în interesul legii, protejează de asemenea, deopotrivă pe

proprietarul expoliat și pe chiriașul cumpărător. Această concluzie rezultă din

chiar cuprinsul deciziei în interesul legii: „În urma examinării hotărârilor

menționate precum și a unor hotărâri pronunțate de C.E.D.O. în alte cauze având

un obiect similar, se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art.

1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie

respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului

de bună-credință. (.)

Din cauza inconsecvenței și

deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior

soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele

părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției,

instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul

celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității

raporturilor juridice”.

Înalta Curte leagă însă, acest

principiu de necesitatea ca chiriașul cumpărător, să nu suporte consecințele

adoptării de stat, a unor norme neconforme cu Convenția. Or, în cauză, acest

risc a fost eliminat inclusiv prin adoptarea Legii nr. 1/2009 care îi dă

dreptul chiriașului în anumite condiții, la posibilitatea obținerii chiar a

valorii actuale de piață a imobilului, astfel încât nici dreptul conferit de

contractul de vânzare - cumpărare, nu va fi afectat în mod substanțial. De

altfel, securitatea circuitului civil a fost mult mai afectată prin expolierea

autorului reclamanților, decât prin redobândirea imobilului de la pârâții -

persoane fizice.

În ceea ce privește apărarea

intimaților referitoare la faptul că au fost de bună - credință la momentul

încheierii contractelor de vânzare - cumpărare, Curtea a reținut că nu este nerelevantă

cauzei, pentru considerentele pe larg expuse în paragrafele anterioare,

referitoare la constatarea necontestării acestor titluri în termenul special,

la aprecierea existenței în consecință, a unui bun în patrimoniul acestor

intimați, căruia Curtea nu a putut însă să îi constate preferabilitatea, date

fiind regulile speciale deduse din jurisprudența Curții Europene - ca urmare a

constatării necorelării prevederilor Legii nr. 10/2001, în particular a art. 45

(fost 46) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma republicată după

modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005, cu Convenția europeană - precum

și din decizia dată în interesul legii, a căror incidență a fost analizată în

operațiunea juridică anterioară, de comparare a titlurilor.

În consecință, acțiunea în revendicare

împotriva pârâților - persoane fizice a fost admisă.

Sub un al cincilea aspect, Curtea a

reținut faptul că prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat

întregul imobil - construcție și terenul aferent.

Tribunalul și-a fundamentat

aprecierea sa privind lipsa de calitate procesuală pasivă a pârâților Consiliul

General al Municipiului București și SC R.V. SA, cu privire la apartamentele

vândute pârâților - persoane fizice pe faptul înstrăinării lor.

Din probele administrate, a rezultat

că imobilul este format din trei etaje, fiind încheiate doar contractele de

vânzare - cumpărare menționate, pentru apartamente situate la demisol, parter

etaje, existând în rest, chiriași în imobil, precum și un asociat al Primăriei

Municipiului București - S.A.D. Tutungerie (fila 92 dosar apel).

Potrivit actului de vânzare -

cumpărare al autorului reclamanților, imobilul era constituit și din teren în

suprafață de 308,65 m.p. (fila 3 dosar apel).

De asemenea, din adresa din 20 iulie

2006 a Primăriei Municipiului București (fila 72 dosar apel), rezultă că

suprafața la sol, a construcției ridicate pe teren, este de 196 m.p., terenul

având o suprafață totală de 312 m

2

iar posesorul parcelei la data

întocmirii evidențelor, era SC R.V. SA Verificând conținutul contractelor de

vânzare - cumpărare încheiate, rezultă că doar părțile aferente din terenul de

sub construcție, au fost înstrăinate către chiriașii cumpărători, astfel încât

pentru toate aceste considerente, se impune obligarea pârâtului Consiliul

General al Municipiului București, factorul decizional din punct de vedere

formal, așa cum se va arăta în paragrafele care succed, cu privire la restul de

imobil (teren și construcții), dat fiind și principiul disponibilității, precum

și a pârâtei SC R.V. SA în a cărei administrare efectivă se află imobilul

potrivit adresei menționate din 20 iulie 2006 a Primăriei Municipiului

București (fila 72 dosar apel), societate care de altfel a și procedat la

vânzarea unora dintre apartamentele sale, la lăsarea reclamanților în deplină

proprietate și liniștită posesie, a restului imobilului (compus din teren -

reprezentând diferența dintre suprafață inițială de 308,65 m.p. și suma

suprafețelor de teren de sub construcție, aferente apartamentelor în litigiu,

care au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 - și construcții) situat în

București, sector 1.

Curtea a reținut că în ceea ce îi

privește pe acești pârâți, acțiunea este justificată și prin prisma

nesoluționării notificării formulate de reclamanți, în virtutea Legii 10/2001,

demersul prezent fiind determinat tocmai de această pasivitate a autorităților locale,

precum și de ineficacitatea procedurii speciale, privite atât prin prisma

ineficienței mecanismului de despăgubire stabilit, precum și prin prisma

omisiunii de soluționare timp atât de îndelungat, de ani.

În ceea ce privește apărările

formulate de către intimatul Consiliul General al Municipiului București, prin

întâmpinarea depusă în dosarul de fond, referitoare la lipsa calității sale

procesuale pasive, Curtea a constatat că ele s-au fundamentat pe faptul că nu

s-ar fi dovedit dreptul său de proprietatesau posesia asupra imobilului.

Or, Curtea reține că potrivit art. 1

lit. d) din Legea administrației publice locale nr. 215 din 23 aprilie 2001 republicată,

Consiliul General al Municipiului București reprezintă o autoritate

deliberativă.

Conform art. 82 din aceeași lege,

„Consiliul General al Municipiului București se constituie, funcționează și

îndeplinește atribuțiile prevăzute de dispozițiile prezentei legi pentru

consiliile locale, care se aplică în mod corespunzător”.

Potrivit art. 36: „(1) Consiliul

local are inițiativă și hotărăște, în condițiile legii, în toate problemele de

interes local, cu excepția celor care sunt date prin lege în competența altor

autorități ale administrației publice locale sau centrale.

2) Consiliul local exercită

următoarele categorii de atribuții: (.)

c) atribuții privind administrarea

domeniului public și privat al comunei, orașului sau municipiului(.)

(5) în exercitarea atribuțiilor

prevăzute la alin. (2) lit. c), consiliul local:

a) hotărăște darea în administrare,

concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a comunei, orașului

sau municipiului, după caz, precum și a serviciilor publice de interes local,

în condițiile legii;

b) hotărăște vânzarea, concesionarea

sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei, orașului sau

municipiului, după caz, în condițiile legii”.

Reglementând regimul bunurilor

unităților administrativ-teritoriale, în același act normativ, legiuitorul a

specificat: „Art. 121,

(1) Domeniul privat al unităților

administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri mobile și imobile, altele

decât cele prevăzute la art. 120 alin. (1), intrate în proprietatea acestora

prin modalitățile prevăzute de lege.

(2) Bunurile ce fac parte din

domeniul privat sunt supuse dispozițiilor de drept comun, dacă prin lege nu se

prevede altfel.

(3) Donațiile și legatele cu sarcini

pot fi acceptate numai cu aprobarea consiliului local sau, după caz, a

consiliului județean, cu votul majorității consilierilor locali sau județeni,

după caz, în funcție.

(4) Schimbul de imobile din domeniul

privat al unităților administrativ-teritoriale se face în condițiile legii, pe

baza unui raport de evaluare, însușit de consiliul local.

Art. 122,

Toate bunurile aparținând unităților

administrativ-teritoriale sunt supuse inventarierii anuale. Consiliilor locale

și județene li se prezintă anual de către primar, respectiv de președintele

consiliului județean, un raport asupra situației gestionării bunurilor.

Art. 123,

(1) Consiliile locale și consiliile

județene hotărăsc ca bunurile ce aparțin domeniului public sau privat, de

interes local sau județean, după caz, să fie date în administrarea regiilor

autonome și instituțiilor publice, să fie concesionate ori să fie închiriate.

Acestea hotărăsc cu privire la cumpărarea unor bunuri ori la vânzarea bunurilor

ce fac parte din domeniul privat, de interes local sau județean, în condițiile

legii. (.)

Art. 124

Consiliile locale și consiliile

județene pot da în folosință gratuită, pe termen limitat, bunuri mobile și

imobile proprietate publică sau privată locală ori județeană, după caz,

persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfășoară activitate de

binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice”.

În consecință, pârâtul Consiliul

General al Municipiului București este autoritatea deliberativă a unității

administrativ-teritoriale care gestionează patrimoniul acesteia. Or, cum restul

imobilului a fost preluat de către regimul comunist, în temeiul Decretului

92/1950, rezultă faptul că el se află la acest moment, în administrarea acestui

consiliu al cărui delegat în acest sens, de administrare efectivă, este pârâta

SC R.V. SA potrivit adresei menționate din 20 iulie 2006 a Primăriei

Municipiului București (fila 72 dosar apel).

Curtea a reținut că acțiunea în

revendicare a fost definită ca fiind acțiunea prin care proprietarul care a

pierdut posesia unui bun individual determinat, cere instanței să i se

stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia

lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar.

În virtutea argumentelor menționate,

Curtea a reținut că cel care stăpânește la acest moment, din punct de vedere

formal, ca și drept de decizie, restul imobilului, este pârâtul Consiliul

General al Municipiului București, în vreme ce pârâta SC R.V. SA, în temeiul

dispoziției Consiliului, este posesorul activ al imobilului, realizând

administrarea sa efectivă.

În consecință, pârâtul Consiliul General

al Municipiului București are calitate procesuală pasivă în această cauză, la

fel ca și pârâta SC R.V. SA.

În ceea ce o privește pe pârâta SC R.V.

SA, Curtea constată faptul că apărările sale din cuprinsul întâmpinării

formulate în apel, se grefează pe lipsa de calitate procesuală pasivă în ceea

ce privește cererea de chemare în garanție formulată de intimații - pârâți

persoane fizice (fila 32 dosar fond), astfel încât ele nu sunt pertinente sub

aspectul calității procesuale pasive în ceea ce privește cererea principală

formulată.

Indiferent, pentru considerentele

evocate în paragrafele precedente, Curtea a reținut că această pârâtă are

calitate procesuală pasivă în cadrul acțiunii în revendicare.

Sub un al șaselea aspect, Curtea

reține că criticile apelanților referitoare la necesitatea de a fi admise

cererile de chemare în garanție, a Primăriei Municipiului București și a M.F.P.,

formulate de părțile adverse, sunt lipsite de interes în ceea ce îi privește pe

acești reclamanți, ele fiind formulate de părțile adverse și menite să le

protejeze pe acestea în cazul în care ar pierde procesul.

Curtea a constatat faptul că

interesul este una dintre cerințele necesare pentru existența dreptului la

acțiune. Altfel spus, interesul, alături de alte condiții predeterminate,

conferă calitatea de parte. Cerința interesului răspunde unei maxime celebre -

„Pas d'intérêt, pas d'action”.

Exercițiul acțiunii în justiție cere

o justificare deosebită, prin impunerea condiției interesului urmărindu-se nu

numai evitarea unor litigii lipsite de orice utilitate pentru reclamant, pur

vexatorii, dar în același timp „menajarea timpului magistraților și a

finanțelor statului”, astfel încât rolul instanțelor să nu fie încărcat cu

astfel de pricini.

Exigența impusă reclamantului de a

justifica un interes pentru a avea dreptul să desfășoare o activitate

jurisdicțională, creează în același timp un avantaj pentru judecător: el nu se

pronunță asupra fondului unei cereri, câtă vreme nu se justifică un scop în

promovarea ei.

Pe de altă parte, condiția

interesului este necesară nu numai la momentul formulării cererii de chemare în

judecată. Această cerință trebuie să fie îndeplinită ori de câte ori pe

parcursul procesului, oricare dintre participanții la judecată apelează la una

sau alta dintre formele procedurale care alcătuiesc conținutul acțiunii.

Caracterizându-l, interesul este

material, patrimonial (atunci când se urmărește restituirea unui împrumut,

plata unei datorii, revendicarea unui bun) sau moral (atunci când se urmărește

un scop nepatrimonial, ca de exemplu, în cazul punerii sub interdicție, măsură

de natură să îl apere atât pe cel pus sub interdicție, cât și pe terții cu care

ar putea încheia diferite acte juridice).

Pentru a justifica sesizarea

instanței de judecată, interesul trebuie să îndeplinească anumite condiții:

cerințelor legii materiale și procesuale.

Interesul este legitim atunci când

se urmărește afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege,

respectiv, a unui interes ocrotit de lege și potrivit scopului economic și

social pentru care a fost recunoscut.

folosul practic urmărit prin declanșarea procedurii judiciare să aparțină celui

care recurge la acțiune.

Cerința ca interesul să fie personal

celui care acționează, reprezintă aspectul subiectiv al condițiilor de

exercițiu ale acțiunii;

existe în momentul în care este formulată cererea, pentru că rolul

judecătorului este de a rezolva litigii deja născute. Un interes eventual, ca

și un interes care a trecut, a fost depășit, nu poate fi luat în considerare.

Or, în cauză că această critică din

finalul motivelor de apel, în sensul admiterii cererilor de chemare în

garanție, nu îndeplinește cerința interesului de a fi personal și direct,

astfel încât ea este nefondată.

Curtea a reținut în ceea ce privește

același aspect, faptul că partea interesată avea posibilitatea de a apela la

instituția apelului provocat, potrivit art. 293

1

C. proc. civ.,

conform căruia: „În caz de coparticipare procesuală, precum și atunci când la

prima instanță au intervenit terțe persoane în proces, intimatul este în drept,

chiar după împlinirea termenului de apel, să declare apel împotriva altui

intimat sau unei persoane care a figurat în primă instanță și care nu este

parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă

consecințe asupra situației sale juridice în proces. Dispozițiile art. 293 se

aplică în mod corespunzător”.

Așa cum s-a evidențiat în cadrul

doctrinei judiciare, apelul provocat poate fi formulat numai de intimat și se

îndreaptă împotriva unui alt intimat sau împotriva unei persoane care a fost

parte la judecata în prima instanță, dar nu este parte în apelul principal. El

se exercită după împlinirea termenului de apel, până la prima zi de înfățișare în

fața instanței de apel și se depune direct în fața acestei instanțe. El trebuie

să îndeplinească aceleași cerințe de formă, inclusiv timbrarea, ca și apelul

principal. Nu mai puțin, apelul provocat poate fi folosit de intimat în

situația în care admiterea apelului principal ar fi de natură să producă

consecințe asupra situației sale juridice în proces (a se vedea în acest sens C.,

V., M., B., G. - „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, Ediția 3,

Editura A.B., București, 2005, pag. 334 - 335).

În cauză, nici unul dintre intimații

- pârâți interesați nu a uzat de acest mijloc procesual pus la îndemâna sa,

astfel încât dispoziția instanței de fond doar sub acest aspect, nu poate fi

reformată de către instanța de apel prezentă.

Sub un al șaptelea aspect, Curtea a

constatat că criticile referitoare la valoarea imobilului învederată de

apelanți, ca reprezentând de fapt, o cerere de îndreptare eroare materială

evidentă a hotărârii și în consecință a unei erori materiale evidente care s-ar

fi strecurat în cuprinsul încheierii din data de 29 septembrie 2008. Or, față

de prevederile speciale ale art. 281 C. proc. civ. care primează, reclamanții

vor trebui să urmeze această procedură specială, pentru a se îndrepta

eventualele erori materiale comise.

Pentru ansamblul tuturor acestor

considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis ca fondat,

apelul promovat, a schimbat sentința civilă apelată, în sensul că a admis

acțiunea în revendicare, a obligat pârâta F.I. să lase reclamanților în deplină

proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr. X situat la etajul X al

imobilului situat în București, sector 1 și terenul aferent, astfel cum au fost

identificate prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 108/112/1999.

A obligat pârâții D.S. și D.C. să

lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, demisolul

imobilului și terenul aferent, astfel cum au fost identificate prin contractul

de vânzare - cumpărare nr. 371/112/1998.

A obligat pârâta G.E. să lase

reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr. X

situat la etajul X al imobilului și terenul aferent, astfel cum au fost

identificate prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 1725/112/1997.

A obligat pârâții M.Ș. și M.D. să

lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.

X situat la parterul imobilului și terenul aferent, astfel cum au fost

identificate prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 370/112/1998.

A obligat pârâții Consiliul General

al Municipiului București și SC R.V. SA să lase reclamanților în deplină

proprietate și liniștită posesie, restul imobilului (compus din teren -

reprezentând diferența dintre suprafață inițială de 308,65 mp și suma

suprafețelor de teren de sub construcție, aferente apartamentelor în litigiu,

care au fost vândute în temeiul Legii 112/1995 - și construcții) situat în

București, sector 1.

A menținut celelalte dispoziții ale

sentinței apelate.

A obligat în solidar, pârâții,

potrivit art. 274 C. proc. civ., să plătească reclamanților 1.000 lei

cheltuieli de judecată în fond, reprezentând onorariu avocat ales (chitanță -

fila 90 dosar fond), constatându-se că în apel, nu a fost depusă nici o dovadă

referitoare la eventuala realizare a unor cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs Primăria Municipiului București, Consiliul General al Municipiului

București și pârâții M.Ș., M.D., D.S. și D.C., G.E. și F.I.

Recursul Primăriei Municipiului

București și Consiliul General al Municipiului București vizează următoarele

aspecte:

Hotărârea pronunțată este lipsită de

temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304

pct. 9 C. proc. civ.) constând în greșita admitere a apelului reclamanților.

Astfel, în mod nelegal s-a dispus

nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare și s-a dispus

restituirea în natură a imobilului în cauză, deoarece nu a avut în vedere

condițiile de validitate a căror respectare trebuia a fi analizate la momentul

încheierii contractului.

Părțile contractului de vânzare -

cumpărare au avut capacitatea de a contracta, și-au exprimat valabil

consimțământul la încheierea actului, cauza convenției era licită, neprohibită

de lege, obiectul contractului se afla în patrimoniul recurentei iar

cumpărătorii nu aveau potrivit Legii nr. 112/1995 obligația de a verifica

situația juridică a imobilului.

Tot astfel nici anularea titlului de

proprietate al transmițătorului cu titlu oneros al unui bun, nu atrage

caducitatea actului în privința subachizitorului, de bună-credință, situație în

care potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 actul atacat nu este

lovit de nulitate absolută, reclamanta nefăcând dovada notificării acestora în

sensul de a nu proceda la încheierea contractului de vânzare - cumpărare.

Potrivit articolului citat, actele

juridice de înstrăinare inclusiv cele făcute în cadrul procesului de

privatizare, având ca obiect imobile fără titlu valabil sunt lovite de nulitate

absolută, în afară de cazul în care actul a fost făcut