ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6150/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 240 din 23 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul București s-a dispus respingerea excepției privind inadmisibilitatea cererii de revendicare imobiliară, ca neîntemeiată. A fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune privind capătul 2 din cererea de chemare în judecată și respins acest capăt referitor la constatarea nulității contractelor de vânzare - cumpărare încheiate de pârâți ca fiind prescrise. A fost admisă excepția lipsei de calitate procesuală pasivă privind pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC R.V. SA, referitoare la cererea de revendicare și a fost respinsă cererea îndreptată împotriva lor ca fiind formulată contra unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost respinsă cererea de revendicare introdusă de reclamanții C.V. și C.D. în contradictoriu cu pârâții F.I., D.S., D.C., G.E., M.Ș. și M.D. ca neîntemeiată. A fost respinsă cererea de chemare în garanție privind chemata în garanție, Primăria Municipiului București. Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut următoarele: Autorul reclamanților, C.I. a dobândit în proprietate imobilul în litigiu, situat în sector 1, conform contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 16232 din 12 iunie 1933 de Tribunalul Ilfov, moștenit de reclamanți, conform certificatului de moștenitor din 12 decembrie 1988 emis de Notariatul de Stat, Sector 2, București, imobil preluat de stat în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950, poziția nr. 1347 în anexa la decret.

Pârâții persoane fizice, au invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, după apariția Legii nr. 10/2001, excepție respinsă de instanță ca neîntemeiată, consecință a consacrării în Constituția României a liberului acces în justiție, ca drept fundamental, prin art. 21, și prin art. 6 al C.E.D.O. Acțiunea în revendicare reprezintă mijlocul procedural prin care o persoană cere în justiție să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată, solicitând restituirea lui în natură, astfel că îngrădirea exercițiului acestei acțiuni ar reprezenta o încălcare a însuși dreptului de proprietate și a principiului liberului acces la justiție.

Legea nr. 10/2001 respectând prevederile art. 6 din C.E.D.O. și art. 21 și 41 din Constituția României, nu prevede vreo interdicție privind formularea acțiunii în revendicare de către proprietarul deposedat, împotriva cumpărătorului de la stat, în baza Legii nr. 112/1995, deținător actual al bunului, ci reglementează doar măsurile dintre persoana îndreptățită și organele și unitățile deținătoare, nici un text din această lege nevizând raportul juridic direct dintre proprietarul deposedat și cumpărătorul persoană fizică de la stat, acest raport juridic rămânând supus prevederilor C. civ.

Excepția prescripției dreptului la acțiune privind cererea referitoare la constatarea nulității contractelor de vânzare - cumpărare în baza cărora pârâții persoane fizice au dobândit în proprietate apartamentele pe care le dețin în imobilul în litigiu, a fost admisă în temeiul art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, text care stabilește prin derogare de la dreptul comun, termenul de 18 luni de la intrarea în vigoare a legii pentru a invoca cauza nulității absolute. În speță, termenul se împlinea la 12 august 2002 iar acțiunea a fost înregistrată la tribunal la 15 ianuarie 2008. În privința cererii de revendicare, tribunalul a reținut că pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC R.V.

SA nu au calitate procesuală pasivă, de vreme ce apartamentele care compun imobilul revendicat au fost înstrăinate către pârâții persoane fizice, aceștia având în prezent calitatea de proprietari conform contractului de vânzare cumpărare pe care le-au încheiat în baza Legii nr. 112/1995, excepția invocată prin întâmpinările depuse la dosar fiind astfel admisăe. Cu privire la cererea de revendicare întemeiată pe dreptul comun, Tribunalul a constatat că reclamanții invocă un titlu de proprietate care emană de la autorul lor, respectiv contractul de vânzare - cumpărare nr. 16232/1933, în timp ce pârâții persoane fizice prezintă titluri de proprietate constând în contracte de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

În cadrul operațiunii juridice de comparare de titluri, tribunalul a acordat preferabilitate titlului de proprietate deținut de pârâți, câtă vreme contractele de vânzare - cumpărare încheiate și perfectate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu au fost desființate, sub acest aspect constatându-se că a fost prescrisă cererea de constatare a nulității absolute a acelor contracte, situație în care titlul de proprietate invocat de pârâți s-a consolidat, ei bucurându-se de o prezumție absolută de validitate. Pe de altă parte, în cauză nu a fost răsturnată prezumția de bună - credință de care beneficiază pârâții foști chiriași dobânditori cu titlu oneros ai apartamentelor pe care le-au cumpărat de la stat, în acest sens nefiind administrate probe de către reclamanți din care să rezulte că pârâții au fost avertizați să nu achiziționeze acele imobile pe motivul solicitării restituirii lor în natură de către moștenitorii inițiali.

Soluția de respingere a cererii de revendicare a avut în vedere principiile privitoare la securitatea circuitului civil, stabilitatea raporturilor juridice ori validitatea aparenței în drept. Pe de altă parte, jurisprudența C.E.D.O. a evidențiat cu prilejul judecării unor cauze îndreptate împotriva României că diminuarea vechilor atingeri aduse dreptului de proprietate în regimul comunist, nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate pentru persoanele care au dobândit bunurile respective, de bună credință fiind. În consecință, a fost respinsă cererea de revendicare formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții persoane fizice și rămase fără obiect, cererile de chemare în garanție a Primăriei Municipiului București și M.F.

Prin Decizia civilă nr. 62 din 25 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București s-a dispus admiterea apelului formulat de apelanții - reclamanți C.V. și C.D.P. împotriva sentinței civile nr. 240 din 23 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul București, în contradictor cu intimații - pârâți F.I., D.S. și D.C., M.Ș. și M.D., G.E., Consiliul General al Municipiului București, SC R.V. SA, intimații - chemați în garanție Primăria Municipiului București și M.F.P. A fost schimbată în parte sentința apelată. A fost admisă acțiunea în revendicare. Pârâta F.I. a fost obligată să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. X situat la etajul 2 al imobilului situat în București, sector 1 și terenul aferent, astfel cum au fost identificate prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 108/112/1999.

Pârâții D.S. și D.C. au fost obligați să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr. X situat la etajul 2 al imobilului situat în București, sector 1 și terenul aferent, astfel cum au fost identificate prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 371/112/1998. Pârâta G.E. a fost obligată să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr. X, situat la etajul X al imobilului și terenul aferent astfel cum au fost identificate prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 1725/112/1997. Pârâții M.Ș. și M.D. au fost obligați să lase reclamanților în deplină majoritate și liniștită posesie apartamentul nr. X situat la parterul imobilului și terenul aferent, astfel cum au fost identificate prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 370/112/1998.

Pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC R.V. SA au fost obligați să lase reclamanților în deplină libertate și liniștită posesie, restul imobilului (teren și construcții) situat în București, sector 1. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate. Pârâții au fost obligați în solidar să plătească reclamanților suma de 1.000 lei, cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut următoarele: Preliminar Curtea a reținut că analiza cererii în revendicare nu se realizează exclusiv prin compararea de titluri, în baza criteriilor de drept comun presupuse de art. 480 C. civ. și în considerarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și normelor europene privind protecția dreptului de proprietate reprezentat de art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O.

și nu în ultimul rând Decizia în interesul Legii nr. 33/1008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Curtea a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, reprezentat de Decretul nr. 92/1950 care contravenea art. 8 și 10 din Constituția României din anul 1948, texte ce recunoșteau și garantau prin lege proprietatea privată, precum și cu art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, obligatorie pentru România, la data emiterii decretului incriminat, care și la acea epocă aveau forță juridică superioară.

Tot astfel Curtea a reținut că raportat la data introducerii acțiunii (15 ianuarie 2009) precum și la termenul de 1 an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prelungit succesiv până la data de 14 august 2002, soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune privind capătul de cerere vizând constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare este legală, situație în care criticile vizând reaua - credință a părților contractante la încheierea contractelor, nu constituie obiect de control judiciar datorită referirii lor la fondul cererii și nu la excepția care a fundamentat soluția.

Pornind de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat precum și cea a menținerii contractelor de vânzare - cumpărare de către intimații persoane fizice, dobândite ca efect al Legii nr. 112/1995, nedesființate până în prezent, Curtea a reținut că dispozițiile Legii nr. 10/2001 sunt incidente și în acțiunea în revendicare bazată pe compararea de titluri. Prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat că existența legii speciale care reglementează modalitatea de reparare a prejudiciului creat proprietarilor prin preluarea abuzivă a imobilelor în perioada 1945 - 1989, s-a reținut că voința legiuitorului trebuie urmată unitar, pentru toate categoriile de persoane aflate în aceeași situație, neputându-se accepta o soluție discriminatorie pe care ar impune-o acțiunea în revendicare de drept comun cu o finalitate superioară celei atinse prin parcurgerea procedurii administrative.

Prin urmare, instanța a pornit de la reglementarea conferită de Legea nr. 10/2001 și a aplicat C.E.D.O. înlăturând norma internă specială de la aplicare aflată în conflict cu norma internațională cu consecința aplicării acesteia din urmă. Astfel, prin reglementarea art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 s-a urmărit nu numai menținerea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate cu bună - credință, adică în situațiile în care este incidentă o eroare comună și invincibilă cât și aceea de preferabilitate a acestor contracte față de titlul proprietarului deposedat de stat ulterior anului 1945, în considerarea principiului ocrotirii bunei - credințe a dobânditorului unor astfel de bunuri și al stabilității actelor juridice civile încheiate.

Ar părea în aceste condiții că în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare în virtutea voinței legiuitorului, este preferabil titlul dobânditorului de bună - credință. Pe de altă parte, în jurisprudența C.E.D.O. pronunțată în materia respectării dreptului de proprietate privată consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. practica formată chiar în cauzele românești (P., S., P.) s-a statuat asupra regulilor de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după anul 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu. Astfel, Curtea a examinat în fiecare caz în parte condiția existenței unui „bun” în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Astfel, C.E.D.O. a apreciat ca fiind îndeplinită prima cerință atunci când a avut loc recunoașterea de către instanța națională a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților fie ca reprezentând „bunuri actuale”, fie ca „speranță legitimă” de redobândire a bunului în natură.

Se poate vorbi despre existența unui „bun actual”, în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile, s-a realizat ulterior pronunțării unor hotărâri judecătorești, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 (de exemplu: cauza Străin, paragraful 38, cauza Păduraru, numai în privința unui apartament dintr-un corp de clădire paragraful 65). Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui „bun” ca „drept efectiv”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, paragraful 83 - 87, precum și în cauza Porțeanu, paragraful 33). C.E.D.O.

a reținut de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia, unor terți de bună - credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv, a unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (cauza Străin contra României, paragraful 59). În aplicarea raționamentului expus, conceput de Curtea europeană, instanța națională nu poate decât să constate în cererea în revendicare, inaplicabilitatea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, sub aspectul preferabilității evocat, ca efect al dispozițiilor art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, care se aplică prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin. (2) și 20 alin. (2) din Constituția României, dar și al deciziei în interesul legii menționate, pentru considerentele care urmează a fi expuse: Astfel, reclamanții C.V.

și C.D.P. dețin un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, dat fiind că în hotărârea amintită din 1 decembrie 2005, pronunțată în Cauza Păduraru contra României, Curtea Europeană a apreciat că „bunul” reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui clădirea în natură de către cumpărători și că acest interes respecta condițiile necesare pentru a fi considerat o „valoare patrimonială” de protejat din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, mai exact că era vorba de un interes patrimonial cu o bază suficientă în dreptul interne. Din această perspectivă, Curtea Europeană a atras atenția și „asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar.

Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nici o distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului” (Cauza Păduraru contra României, paragraful 84). Acest text de lege era în vigoare și la data sesizării instanței în prezenta cauză. Reclamanții C.V. și C.D.P. formulaseră de asemenea, notificare pentru imobilul în litigiu, încă de la data de 19 martie 1991 (filele 52 - 53, 129 - 130 dosar apel), prin care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate. Cu toate acestea, imobilul a fost vândut intimaților, în intervalul 1997 - 1999 (filele 93 - 97 dosar apel), fără ca cererea anterioară a reclamanților să fi fost soluționată și fără ca aceștia să fi primit vreo despăgubire efectivă (fila 91 dosar apel).

Nu mai puțin, reclamanții C.V. și C.D.P. au formulat notificare pentru imobilul în litigiu, în temeiul Legii nr. 10/2001, încă de la data de 16 august 2001 (fila 61 dosar apel), însă nici până în momentul prezent după trecerea a circa 9 ani, notificarea nu a fost soluționată, iar reclamanții nu au obținut vreo despăgubire efectivă în temeiul acestei Legi nr. 10/2001 modificate. Având în vedere și ineficacitatea mecanismului de despăgubiri al Legii nr. 10/2001 (statuată în mod repetat, de către C.E.D.O.

care a constatat deja de mai multe ori în jurisprudența sa, că accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil, la restituirea în natură sau la plata de despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu este posibilă: „Curtea își reiterează constatarea anterioară conform căreia fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod care să poată fi considerat echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri” - a se vedea printre altele, cauza R.I. împotriva României, nr. 2608/2002, octombrie 2006; Cauza Katz împotriva României - Hotărâre din 20 ianuarie 2009 sau hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în M. Of.

nr. 141 din 6 martie 2009, în cauza Faimblat versus Românie), precum și stabilirea în mod definitiv (prin decizia civilă prezentă) a faptului că imobilul a fost preluat fără titlu valabil (dată fiind și Hotărârea C.E.D.O. din 2 iunie 2009, în cauza 11388 de Czaran și Grofcsik versus România prin care s-a statuat: „Curtea a arătat că instanțele interne au reținut, în motivare, că terenurile au trecut în proprietatea statului fără titlu, recunoscând astfel, într-o modalitate indirectă și cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamanților.

Faptul că dreptul reclamanților nu a fost recunoscut în dispozitivul hotărârilor, nu prezintă relevanță și nu poate conduce la concluzia că aceștia nu ar avea un „bun” în sensul Convenției (a se vedea în același sens cauzele Reichardt vs. România, par. 17 - 20 și Popescu și Dimeca vs. România, par. 22 - 24 stabilirea în mod definitiv a faptului că imobilul a fost preluat fără titlu valabil echivalând cu existența unei valori patrimoniale” și fiind determinantă pentru recunoaște4rea indirectă și cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al autorului reclamanților deposedat abuziv), rezultă evident că reclamanții sunt deținători ai unui „bun”, în sensul C.E.D.O. chiar dacă preluarea abuzivă a imobilului a avut loc înainte de ratificarea convenției europene de către România.

Premisa evaluării de legalitate presupusă de speță este aceea a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul autorului reclamanților la momentul înstrăinării locuințelor către foștii chiriași, care are natura unei vânzări a bunului aparținând altei persoane decât proprietarul, act juridic a cărui legalitate ar trebui cercetată din perspectiva reglementării interne, asigurată de dispozițiile art. 45 (fost 46) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma republicată după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005, care prevăd că actele juridice de înstrăinare cu privire la imobile preluate fără titlu sunt nule absolut, cu excepția celor dobândite cu bună - credință. În ceea ce privește modul de aplicare a acestor dispoziții legale, este utilă raportarea tot la raționamentul C.E.D.O.

care, în analiza celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, amintite anterior, a constatat existența unei „ingerințe” în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-au recunoscut atare prerogative, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală, a apartamentului în litigiu, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului, expoliat de către stat. În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.

„Justificarea privării de proprietate” presupune ca ingerința, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigențelor de previzibilitate și precizie și dacă interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară (cauza Străin, paragraful 49). În evaluarea proporționalității măsurii statului, de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă și „de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general al comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțeleasă în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzute ca atare în legislația națională”.

Așadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile care i-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor.

Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă, pentru a permite cât posibil, evitarea securității juridice și a incertitudinii - fie legislativă, administrativă ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza Păduraru contra României, paragraful 92). Curtea europeană a constatat neîndeplinirea de către stat, a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă, chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală (a se vedea în acest sens, paragrafele anterioare).

În acest context, Curtea a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt „justul echilibru” între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru contra României, paragraful 112). În consecință, pentru argumentele evidențiate, Curtea a reținut în cadrul acțiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu pârâții - persoane fizice, inaplicabilitatea dispozițiilor incidente ale Legii speciale nr. 10/2001, inclusiv a art. 45 alin. (2), sub aspectul preferabilității evocate, ca urmare a necorelării lor cu dispozițiile convenționale. Prin urmare, în concursul dintre reclamanți și pârâți, Curtea observă că cei dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive.

Totodată, demersurile lor actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa, sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, și, în același timp, a lipsei oricărei reparări, sub orice formă, a prejudiciului suferit, care să pună capăt acestei încălcări. Deși reclamanții au formulat notificări încă din 1991 și mai apoi, în temeiul Legii nr. 10/2001, ei nu au obținut până în prezent nici o despăgubire efectivă, deși au trecut mulți ani: 19, respectiv 9. Deși Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, C.E.D.O. a constatat și ulterior modificări, ineficacitatea procedurii Legii nr. 10/2001 (a se vedea în acest sens, hotărârile ulterioare din 2009, pronunțate în cauzele Faimblat și Katz împotriva României).

În același timp, Curtea nu contestă faptul că intimații - pârâți persoane fizice, deținători și ei ai unor titluri asupra apartamentului, dispun la rândul lor, de un „bun”, însă viciul care afectează titlul autorului lor - statul radiază implicit și în privința propriilor titluri, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlurilor lor în concurs cu cel al reclamanților mai bine caracterizat. Cu alte cuvinte, întrucât ambele părți litigante dețin un titlu de proprietate și au un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, așa cum am arătat anterior, în conflictul dintre ele, Curtea a recunoscut preferabilitatea titlului înfățișat de reclamanți, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale.

Inaplicabilitatea art. 45 alin. (2) nu reactivează dreptul comun, din care face parte și principiul error communis facit jus, recunoscut de doctrină și jurisprudență până la Legea nr. 10/2001, care l-a consacrat in terminis prin această dispoziție legală, principiu care, validând aparența în drept în cazul vânzării bunului altuia, interesează materia efectelor nulității acestui act juridic. Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenției Europene, fapt permis de Constituție, dar și de Decizia nr. 33/2008, dată în interesul legii, urmează a se face aplicarea directă a acestei Convenții, cu consecința arătată - unica posibilă prin raționamentul descris, a înlăturării preferabilității contractelor de vânzare - cumpărare prin care s-a produs privarea de libertate a adevăratului titular, respectiv a reclamanților și care a împiedicat redobândirea posesiei de către aceștia.

Curtea Europeană a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, apreciind că această lege nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel, de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii (cauza Porțeanu, paragraful 34 sau cauza Faimblat din 2009). În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului autorului reclamanților către chiriași, constatare care interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre.

De altfel, Curtea a reținut că în cauză, cu referire la apartamentele vândute, nu este aplicabilă nici prevederea art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 privind acordarea e măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilului înstrăinat fostului chiriași, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 sau a art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 și Legea nr. 1/2009, potrivit căreia se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilelor înstrăinate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 12/1995.

Această concluzie se impune întrucât nu se poate invoca aplicarea obligatorie a dispoziției Legii nr. 10/2001 ca o normă specială, pentru că, așa cum s-a arătat, Constituția, dar și decizia în interesul Legii nr. 33/2008, înlătură în anumite circumstanțe concrete, prin paragraful său final, această aplicare prioritară dând prevalență C.E.D.O., ceea ce prezenta instanță de apel a și făcut în cauză în ceea ce privește acțiunea îndreptată împotriva pârâților - persoane fizice. Raportat la eficacitatea mecanismului Legii nr. 10/2001, anterior dezbătută, Curtea a reținut că într-adevăr, argumentul dedus din art. 18 al legii speciale, nu este unul decisiv, în ceea ce privește acest capăt de cerere.

Pe de altă parte, la momentul vânzării - cumpărării, nu au fost respectate prevederile art. 1 din Legea nr. 112/1995, conform cărora acest act normativ era incident doar în cazul bunurilor preluate cu titlu valabil, imobilul fiind înstrăinat înainte ca cererea de restituire formulată de autoarea reclamanților în temeiul legii respective, să fi fost soluționată. Referitor la prima condiție, Curtea a constatat nevalabilitatea Decretului nr. 92/1950, actul normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea imobilului. La data încheierii contractului de vânzare - cumpărare, H.G. nr. 20/1996 fusese deja modificată prin H.G. nr. 11 din 29 ianuarie 1997, publicată în M. Of. din 4 februarie 1997. Sub un al patrulea aspect, afectarea prevalenței C.E.D.O.

și a principiilor sale jurisprudențiale, de condiția neafectării uni alt drept de proprietate, potrivit Deciziei în interesul legii, reprezintă un principiu menit să asigure protecție ambelor părți: proprietar expoliat de stat sau chiriaș cumpărător. Această concluzie rezultă și din împrejurarea formulării generale a dispoziției Înaltei Curți de Casație și Justiție, din alin. (2) teza finală a deciziei sale: „Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității juridice”. Nu este vizat deci, exclusiv, dreptul chiriașului-cumpărător.

Tocmai de aceea, în cadrul procesual prezent, raportat la limitele circumscrise de prezenta cerere privind revendicarea apartamentelor vândute, precum și de faza judecății în care ne aflăm și totodată, pentru considerentele evocate în paragrafele anterioare, Curtea a reținut că despăgubirea reclamanților prin acordarea de despăgubiri bănești, în sensul ultimei decizii în interesul legii, nu poate fi realizată, astfel încât se va reactiva prioritatea C.E.D.O., în mod deplin, cu ansamblul argumentelor anterior enunțate detaliat, care au condus la aplicabilitatea sa directă în cauză. Principiul securității circuitului civil, la care face de altfel, referire și Înalta Curte de Casație și Justiție, în Decizia sa în interesul legii, protejează de asemenea, deopotrivă pe proprietarul expoliat și pe chiriașul cumpărător.

Această concluzie rezultă din chiar cuprinsul deciziei în interesul legii: „În urma examinării hotărârilor menționate precum și a unor hotărâri pronunțate de C.E.D.O. în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință. (.) Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice”.

Înalta Curte leagă însă, acest principiu de necesitatea ca chiriașul cumpărător, să nu suporte consecințele adoptării de stat, a unor norme neconforme cu Convenția. Or, în cauză, acest risc a fost eliminat inclusiv prin adoptarea Legii nr. 1/2009 care îi dă dreptul chiriașului în anumite condiții, la posibilitatea obținerii chiar a valorii actuale de piață a imobilului, astfel încât nici dreptul conferit de contractul de vânzare - cumpărare, nu va fi afectat în mod substanțial. De altfel, securitatea circuitului civil a fost mult mai afectată prin expolierea autorului reclamanților, decât prin redobândirea imobilului de la pârâții - persoane fizice.

În ceea ce privește apărarea intimaților referitoare la faptul că au fost de bună - credință la momentul încheierii contractelor de vânzare - cumpărare, Curtea a reținut că nu este nerelevantă cauzei, pentru considerentele pe larg expuse în paragrafele anterioare, referitoare la constatarea necontestării acestor titluri în termenul special, la aprecierea existenței în consecință, a unui bun în patrimoniul acestor intimați, căruia Curtea nu a putut însă să îi constate preferabilitatea, date fiind regulile speciale deduse din jurisprudența Curții Europene - ca urmare a constatării necorelării prevederilor Legii nr. 10/2001, în particular a art. 45 (fost 46) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma republicată după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005, cu Convenția europeană - precum și din decizia dată în interesul legii, a căror incidență a fost analizată în operațiunea juridică anterioară, de comparare a titlurilor.

În consecință, acțiunea în revendicare împotriva pârâților - persoane fizice a fost admisă. Sub un al cincilea aspect, Curtea a reținut faptul că prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat întregul imobil - construcție și terenul aferent. Tribunalul și-a fundamentat aprecierea sa privind lipsa de calitate procesuală pasivă a pârâților Consiliul General al Municipiului București și SC R.V. SA, cu privire la apartamentele vândute pârâților - persoane fizice pe faptul înstrăinării lor. Din probele administrate, a rezultat că imobilul este format din trei etaje, fiind încheiate doar contractele de vânzare - cumpărare menționate, pentru apartamente situate la demisol, parter etaje, existând în rest, chiriași în imobil, precum și un asociat al Primăriei Municipiului București - S.A.D.

Tutungerie (fila 92 dosar apel). Potrivit actului de vânzare - cumpărare al autorului reclamanților, imobilul era constituit și din teren în suprafață de 308,65 m.p. (fila 3 dosar apel). De asemenea, din adresa din 20 iulie 2006 a Primăriei Municipiului București (fila 72 dosar apel), rezultă că suprafața la sol, a construcției ridicate pe teren, este de 196 m.p., terenul având o suprafață totală de 312 m 2 iar posesorul parcelei la data întocmirii evidențelor, era SC R.V.

SA Verificând conținutul contractelor de vânzare - cumpărare încheiate, rezultă că doar părțile aferente din terenul de sub construcție, au fost înstrăinate către chiriașii cumpărători, astfel încât pentru toate aceste considerente, se impune obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului București, factorul decizional din punct de vedere formal, așa cum se va arăta în paragrafele care succed, cu privire la restul de imobil (teren și construcții), dat fiind și principiul disponibilității, precum și a pârâtei SC R.V. SA în a cărei administrare efectivă se află imobilul potrivit adresei menționate din 20 iulie 2006 a Primăriei Municipiului București (fila 72 dosar apel), societate care de altfel a și procedat la vânzarea unora dintre apartamentele sale, la lăsarea reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, a restului imobilului (compus din teren - reprezentând diferența dintre suprafață inițială de 308,65 m.p.

și suma suprafețelor de teren de sub construcție, aferente apartamentelor în litigiu, care au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 - și construcții) situat în București, sector 1. Curtea a reținut că în ceea ce îi privește pe acești pârâți, acțiunea este justificată și prin prisma nesoluționării notificării formulate de reclamanți, în virtutea Legii 10/2001, demersul prezent fiind determinat tocmai de această pasivitate a autorităților locale, precum și de ineficacitatea procedurii speciale, privite atât prin prisma ineficienței mecanismului de despăgubire stabilit, precum și prin prisma omisiunii de soluționare timp atât de îndelungat, de ani.

În ceea ce privește apărările formulate de către intimatul Consiliul General al Municipiului București, prin întâmpinarea depusă în dosarul de fond, referitoare la lipsa calității sale procesuale pasive, Curtea a constatat că ele s-au fundamentat pe faptul că nu s-ar fi dovedit dreptul său de proprietatesau posesia asupra imobilului. Or, Curtea reține că potrivit art. 1 lit. d) din Legea administrației publice locale nr. 215 din 23 aprilie 2001 republicată, Consiliul General al Municipiului București reprezintă o autoritate deliberativă. Conform art. 82 din aceeași lege, „Consiliul General al Municipiului București se constituie, funcționează și îndeplinește atribuțiile prevăzute de dispozițiile prezentei legi pentru consiliile locale, care se aplică în mod corespunzător”.

Potrivit art. 36: „(1) Consiliul local are inițiativă și hotărăște, în condițiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepția celor care sunt date prin lege în competența altor autorități ale administrației publice locale sau centrale. 2) Consiliul local exercită următoarele categorii de atribuții: (.) c) atribuții privind administrarea domeniului public și privat al comunei, orașului sau municipiului(.) (5) în exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (2) lit. c), consiliul local: a) hotărăște darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a comunei, orașului sau municipiului, după caz, precum și a serviciilor publice de interes local, în condițiile legii; b) hotărăște vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei, orașului sau municipiului, după caz, în condițiile legii”.

Reglementând regimul bunurilor unităților administrativ-teritoriale, în același act normativ, legiuitorul a specificat: „Art. 121, (1) Domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri mobile și imobile, altele decât cele prevăzute la art. 120 alin. (1), intrate în proprietatea acestora prin modalitățile prevăzute de lege. (2) Bunurile ce fac parte din domeniul privat sunt supuse dispozițiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel. (3) Donațiile și legatele cu sarcini pot fi acceptate numai cu aprobarea consiliului local sau, după caz, a consiliului județean, cu votul majorității consilierilor locali sau județeni, după caz, în funcție. (4) Schimbul de imobile din domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale se face în condițiile legii, pe baza unui raport de evaluare, însușit de consiliul local.

Art. 122, Toate bunurile aparținând unităților administrativ-teritoriale sunt supuse inventarierii anuale. Consiliilor locale și județene li se prezintă anual de către primar, respectiv de președintele consiliului județean, un raport asupra situației gestionării bunurilor. Art. 123, (1) Consiliile locale și consiliile județene hotărăsc ca bunurile ce aparțin domeniului public sau privat, de interes local sau județean, după caz, să fie date în administrarea regiilor autonome și instituțiilor publice, să fie concesionate ori să fie închiriate. Acestea hotărăsc cu privire la cumpărarea unor bunuri ori la vânzarea bunurilor ce fac parte din domeniul privat, de interes local sau județean, în condițiile legii.

(.) Art. 124 Consiliile locale și consiliile județene pot da în folosință gratuită, pe termen limitat, bunuri mobile și imobile proprietate publică sau privată locală ori județeană, după caz, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfășoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice”. În consecință, pârâtul Consiliul General al Municipiului București este autoritatea deliberativă a unității administrativ-teritoriale care gestionează patrimoniul acesteia. Or, cum restul imobilului a fost preluat de către regimul comunist, în temeiul Decretului 92/1950, rezultă faptul că el se află la acest moment, în administrarea acestui consiliu al cărui delegat în acest sens, de administrare efectivă, este pârâta SC R.V.

SA potrivit adresei menționate din 20 iulie 2006 a Primăriei Municipiului București (fila 72 dosar apel). Curtea a reținut că acțiunea în revendicare a fost definită ca fiind acțiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar. În virtutea argumentelor menționate, Curtea a reținut că cel care stăpânește la acest moment, din punct de vedere formal, ca și drept de decizie, restul imobilului, este pârâtul Consiliul General al Municipiului București, în vreme ce pârâta SC R.V. SA, în temeiul dispoziției Consiliului, este posesorul activ al imobilului, realizând administrarea sa efectivă.

În consecință, pârâtul Consiliul General al Municipiului București are calitate procesuală pasivă în această cauză, la fel ca și pârâta SC R.V. SA. În ceea ce o privește pe pârâta SC R.V. SA, Curtea constată faptul că apărările sale din cuprinsul întâmpinării formulate în apel, se grefează pe lipsa de calitate procesuală pasivă în ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de intimații - pârâți persoane fizice (fila 32 dosar fond), astfel încât ele nu sunt pertinente sub aspectul calității procesuale pasive în ceea ce privește cererea principală formulată. Indiferent, pentru considerentele evocate în paragrafele precedente, Curtea a reținut că această pârâtă are calitate procesuală pasivă în cadrul acțiunii în revendicare.

Sub un al șaselea aspect, Curtea reține că criticile apelanților referitoare la necesitatea de a fi admise cererile de chemare în garanție, a Primăriei Municipiului București și a M.F.P., formulate de părțile adverse, sunt lipsite de interes în ceea ce îi privește pe acești reclamanți, ele fiind formulate de părțile adverse și menite să le protejeze pe acestea în cazul în care ar pierde procesul. Curtea a constatat faptul că interesul este una dintre cerințele necesare pentru existența dreptului la acțiune. Altfel spus, interesul, alături de alte condiții predeterminate, conferă calitatea de parte. Cerința interesului răspunde unei maxime celebre - „Pas d'intérêt, pas d'action”.

Exercițiul acțiunii în justiție cere o justificare deosebită, prin impunerea condiției interesului urmărindu-se nu numai evitarea unor litigii lipsite de orice utilitate pentru reclamant, pur vexatorii, dar în același timp „menajarea timpului magistraților și a finanțelor statului”, astfel încât rolul instanțelor să nu fie încărcat cu astfel de pricini. Exigența impusă reclamantului de a justifica un interes pentru a avea dreptul să desfășoare o activitate jurisdicțională, creează în același timp un avantaj pentru judecător: el nu se pronunță asupra fondului unei cereri, câtă vreme nu se justifică un scop în promovarea ei. Pe de altă parte, condiția interesului este necesară nu numai la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

Această cerință trebuie să fie îndeplinită ori de câte ori pe parcursul procesului, oricare dintre participanții la judecată apelează la una sau alta dintre formele procedurale care alcătuiesc conținutul acțiunii. Caracterizându-l, interesul este material, patrimonial (atunci când se urmărește restituirea unui împrumut, plata unei datorii, revendicarea unui bun) sau moral (atunci când se urmărește un scop nepatrimonial, ca de exemplu, în cazul punerii sub interdicție, măsură de natură să îl apere atât pe cel pus sub interdicție, cât și pe terții cu care ar putea încheia diferite acte juridice). Pentru a justifica sesizarea instanței de judecată, interesul trebuie să îndeplinească anumite condiții: 1. să fie legitim, corespunzător cerințelor legii materiale și procesuale.

Interesul este legitim atunci când se urmărește afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, respectiv, a unui interes ocrotit de lege și potrivit scopului economic și social pentru care a fost recunoscut. 2. să fie personal și direct, adică folosul practic urmărit prin declanșarea procedurii judiciare să aparțină celui care recurge la acțiune. Cerința ca interesul să fie personal celui care acționează, reprezintă aspectul subiectiv al condițiilor de exercițiu ale acțiunii; 3. să fie născut și actual, să existe în momentul în care este formulată cererea, pentru că rolul judecătorului este de a rezolva litigii deja născute. Un interes eventual, ca și un interes care a trecut, a fost depășit, nu poate fi luat în considerare.

Or, în cauză că această critică din finalul motivelor de apel, în sensul admiterii cererilor de chemare în garanție, nu îndeplinește cerința interesului de a fi personal și direct, astfel încât ea este nefondată. Curtea a reținut în ceea ce privește același aspect, faptul că partea interesată avea posibilitatea de a apela la instituția apelului provocat, potrivit art. 293 1 C. proc. civ., conform căruia: „În caz de coparticipare procesuală, precum și atunci când la prima instanță au intervenit terțe persoane în proces, intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să declare apel împotriva altui intimat sau unei persoane care a figurat în primă instanță și care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă consecințe asupra situației sale juridice în proces.

Dispozițiile art. 293 se aplică în mod corespunzător”. Așa cum s-a evidențiat în cadrul doctrinei judiciare, apelul provocat poate fi formulat numai de intimat și se îndreaptă împotriva unui alt intimat sau împotriva unei persoane care a fost parte la judecata în prima instanță, dar nu este parte în apelul principal. El se exercită după împlinirea termenului de apel, până la prima zi de înfățișare în fața instanței de apel și se depune direct în fața acestei instanțe. El trebuie să îndeplinească aceleași cerințe de formă, inclusiv timbrarea, ca și apelul principal. Nu mai puțin, apelul provocat poate fi folosit de intimat în situația în care admiterea apelului principal ar fi de natură să producă consecințe asupra situației sale juridice în proces (a se vedea în acest sens C., V., M., B., G. - „Drept procesual civil.

Curs selectiv. Teste grilă”, Ediția 3, Editura A.B., București, 2005, pag. 334 - 335). În cauză, nici unul dintre intimații - pârâți interesați nu a uzat de acest mijloc procesual pus la îndemâna sa, astfel încât dispoziția instanței de fond doar sub acest aspect, nu poate fi reformată de către instanța de apel prezentă. Sub un al șaptelea aspect, Curtea a constatat că criticile referitoare la valoarea imobilului învederată de apelanți, ca reprezentând de fapt, o cerere de îndreptare eroare materială evidentă a hotărârii și în consecință a unei erori materiale evidente care s-ar fi strecurat în cuprinsul încheierii din data de 29 septembrie 2008. Or, față de prevederile speciale ale art. 281 C. proc.

civ. care primează, reclamanții vor trebui să urmeze această procedură specială, pentru a se îndrepta eventualele erori materiale comise. Pentru ansamblul tuturor acestor considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis ca fondat, apelul promovat, a schimbat sentința civilă apelată, în sensul că a admis acțiunea în revendicare, a obligat pârâta F.I. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr. X situat la etajul X al imobilului situat în București, sector 1 și terenul aferent, astfel cum au fost identificate prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 108/112/1999. A obligat pârâții D.S. și D.C. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, demisolul imobilului și terenul aferent, astfel cum au fost identificate prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 371/112/1998.

A obligat pârâta G.E. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr. X situat la etajul X al imobilului și terenul aferent, astfel cum au fost identificate prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 1725/112/1997. A obligat pârâții M.Ș. și M.D. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. X situat la parterul imobilului și terenul aferent, astfel cum au fost identificate prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 370/112/1998. A obligat pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC R.V.

SA să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, restul imobilului (compus din teren - reprezentând diferența dintre suprafață inițială de 308,65 mp și suma suprafețelor de teren de sub construcție, aferente apartamentelor în litigiu, care au fost vândute în temeiul Legii 112/1995 - și construcții) situat în București, sector 1. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A obligat în solidar, pârâții, potrivit art. 274 C. proc. civ., să plătească reclamanților 1.000 lei cheltuieli de judecată în fond, reprezentând onorariu avocat ales (chitanță - fila 90 dosar fond), constatându-se că în apel, nu a fost depusă nici o dovadă referitoare la eventuala realizare a unor cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Primăria Municipiului București, Consiliul General al Municipiului București și pârâții M.Ș., M.D., D.S. și D.C., G.E. și F.I. Recursul Primăriei Municipiului București și Consiliul General al Municipiului București vizează următoarele aspecte: Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) constând în greșita admitere a apelului reclamanților. Astfel, în mod nelegal s-a dispus nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare și s-a dispus restituirea în natură a imobilului în cauză, deoarece nu a avut în vedere condițiile de validitate a căror respectare trebuia a fi analizate la momentul încheierii contractului.

Părțile contractului de vânzare - cumpărare au avut capacitatea de a contracta, și-au exprimat valabil consimțământul la încheierea actului, cauza convenției era licită, neprohibită de lege, obiectul contractului se afla în patrimoniul recurentei iar cumpărătorii nu aveau potrivit Legii nr. 112/1995 obligația de a verifica situația juridică a imobilului. Tot astfel nici anularea titlului de proprietate al transmițătorului cu titlu oneros al unui bun, nu atrage caducitatea actului în privința subachizitorului, de bună-credință, situație în care potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 actul atacat nu este lovit de nulitate absolută, reclamanta nefăcând dovada notificării acestora în sensul de a nu proceda la încheierea contractului de vânzare - cumpărare.

Potrivit articolului citat, actele juridice de înstrăinare inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost făcut