ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6778/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6778/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, prin decizia nr. 34A din data de 27 ianuarie 2012, a dipus:

Respingerea, ca

tardiv formulat, a apelului formulat de apelantul pârât Municipiul București,

prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 839 din 4 iunie 2010 pronunțată

de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Respingerea, ca

nefondate, a excepțiilor inadmisibilității acțiunii și lipsei calității

procesuale active a reclamantului D.M.R.

Respingerea, ca

nefondat, a apelului formulat de apelantul reclamant D.M.R. împotriva aceleiași

sentințe.

Pentru a dispune în

aceste sens, Curtea a reținut următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantul

D.M.R. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Municipiul Bucure

ș

ti prin Primarul

General, Consiliul General al Municipiului Bucure

ș

ti, Ș.I. și Ș.E. ca prin hotărârea ce

se va pronunța să se constate: că imobilul situat in București, str. S.E.

sector 5 a fost preluat de stat fără titlu valabil; că pârâtele persoane

juridice nu au deținut și nu dețin dreptul de proprietate asupra imobilului sus

menționat; existența în patrimoniul reclamantului a dreptului de proprietate

asupra imobilului situat in București, str. S.E. sector 5.

S-a solicitat

totodată să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și posesie

imobilul, teren și construcție, situat în București, str. S.E. sector 5 , cu

obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta Ș.E. a formulat

cerere de chemare în garanție a Municipiului Bucure

ș

ti, prin Primarul General,

instanța luând act de retragerea acestei cereri prin încheierea din 22 ianuarie

2010.

Prin sentința civilă

nr. 834 din 04 iunie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a dispus

după cum urmează:

A respins excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantului și excepția inadmisibilității acțiunii

ca neîntemeiate.

A admis în parte acțiunea

formulată de reclamantul D.M.R., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București,

prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului București, Ș.I., Ș.E.

A constatat că imobilul

situat în București, str. S.E., sectorul 5 a fost preluat de stat fără titlu valabil.

A respins celelalte capete

de cerere ca neîntemeiate.

A respins cererea pârâților

Ș. de acordare a cheltuielilor de judecată.

În motivarea sentinței

s-au reținut următoarele:

Reclamantul a făcut dovada

că imobilul situat în București str. S.E. compus din teren și construcție a aparținut

autoarei sale A.B., dobândit prin act de adjudecare care constituie titlu de proprietate,

potrivit art. 518 C. proc. civ., acesta fiind preluat prin Decretul nr. 92/1950

de la aceasta.

Din certificatele de moștenitor

depuse la dosar, a rezultat modalitatea de transmitere a drepturilor succesorale,

astfel că nu pot fi reținute susținerile pârâților persoane fizice că reclamantul

nu are calitate procesuală activă, acesta făcând dovada că este persoană îndreptățită

la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Cu privire la excepția

inadmisibilității acțiunii după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, tribunalul

a reținut că niciun text din acest act normativ nu consideră inadmisibile acțiunile

de drept comun privind revendicarea unor imobile preluate în mod abuziv, prin acțiuni

care sunt pe rolul instanțelor judecătorești. La respingerea excepției inadmisibilității

s-au avut în vedere dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 2 din

Legea nr. 92/1992, art. 3 din C. civ. și art. 6 C.E.D.O.

Cu privire la primul capăt

de cerere, tribunalul a considerat că imobilul a intrat în proprietatea Statului

fără titlu valabil prin aplicarea Decretului nr. 92/1950 pe numele autoarei acestuia

B.A. la poziția nr. xx din Decret, persoană exceptată de la naționalizare, deoarece

era funcționară la Ministerul Sănătății, așa cum rezultă din înscrisul depus la

dosar. Totodată, preluarea imobilului s-a făcut în mod abuziv, deoarece Decretul

nr. 92/1950 a fost emis cu încălcarea Constituției României și a dispozițiilor

art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Actul juridic de înstrăinare

al imobilului revendicat este valabil în baza prevederilor Legii nr. 10/2001 aplicabile

în speță, întrucât prin voința legiuitorului s-a stabilit în mod expres că prevederile

legii se aplică tuturor imobilelor preluate în mod abuziv de către Stat, în perioada

Martie 1945 - Decembrie 1989, atât în situația în care persoanele îndreptățite înțeleg

să aleagă calea soluționării administrative a litigiului cât și pe calea dreptului

comun.

Procedând la compararea

celor 2 titluri de proprietate, tribunalul a avut în vedere că titlul de proprietate

al reclamantului, deși emană de la adevăratul proprietar, a ieșit din patrimoniul

acestuia chiar dacă în mod abuziv, că pârâții persoane fizice au fost de bună credință

și în eroare comună și invincibilă la momentul cumpărării imobilului de la Stat,

în condițiile în care la acel moment titlul Statului nu fusese anulat, iar în acest

moment au o posesie a imobilului mai bine caracterizată - dându-se preferință principiului

de drept care arată că dacă titlurile provin de la autori diferiți, câștigă pârâtul

deoarece se află în posesia lucrului.

Față de cele de mai sus

tribunalul a respins capetele 2, 3 și 4 din cerere ca neîntemeiate.

Cu privire la apelurile

formulate în cauză:

Intimatul-pârât Ș.I. a

invocat excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale

active - excepții respinse de instanță.

Terenul în litigiu situat

în str. S.E. a aparținut soților I.E.G. și I.E.G.A., conform contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. V1. din 07 mai 1934.

Conform procesului-verbal

nr. V2. al Comisiunii pentru înființarea cărților funciare, I.E.G. și I.E.G.A. au

fost înscriși ca proprietari atât asupra terenului cât și asupra construcției edificate

pe acest teren.

Cu ocazia ieșirii din

indiviziune, acest imobil a fost adjudecat definitiv de A.B., conform ordonanței

de adjudecare emisă de Tribunalul Ilfov, secția I-a civilă, la data de 8 martie

1950.

Potrivit adresei nr.

A1. din 18 octombrie 2007 emisă de SC C. SA, imobilul situat în str. S.E. a fost

preluat pe numele B.A.

Reclamantul este unicul moștenitor al lui D.M.,

care are calitatea de unică moștenitoare a fostei proprietate B.A., conform certificatelor

de moștenitor nr. M1. emis de B.N.P. V.S.P. și nr. M2. emis de B.N.P. E.

Instanța nu a reținut

susținerile intimatului în sensul că nu erau întrunite condițiile pentru a opera

acceptarea tacită a autoarei reclamantului, D.M., de pe urma defunctei B.A., după

36 de ani de la decesul acesteia, având în vedere prevederile art. 85 alin. (1)

din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată,

potrivit cărora

până

la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moștenitor face dovada

deplină în privința calității de moștenitor și a cotei sau bunurilor care se cuvin

fiecărui moștenitor în parte.

Din dispoziția legală

citată rezultă că odată emis de notarul public, certificatul de moștenitor nu poate

fi ignorat, prin simpla lui negare, de către părțile litigante ori înlăturat de

instanța de judecată pe cale incidentală, întrucât atare act, în puterea legii,

face dovada deplină, printre altele, și asupra calității de moștenitor, până la

anularea lui prin hotărâre judecătorească.

În ceea ce privește excepția

de inadmisibilitate a acțiunii întemeiată pe dreptul comun, invocată de intimatul-pârât

Ș.I., instanța a constatat că prin

decizia în interesul legii nr. 33/2008, publicată

în

M.

Of.

nr. 108

din 23 februarie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, a statuat

că

nu se

poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea

de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o

atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Prin urmare, în mod corect

a reținut tribunalul admisibilitatea acțiunii în revendicare introdusă de către

reclamant, urmând ca instanța să verifice, în funcție de circumstanțele concrete

ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană

a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor

juridice.

În ceea ce privește apelul

declarat de pârâtul Municipiul București, Curtea a constatat că prin încheierea

din data de 29 aprilie 2011 instanța a admis excepția de tardivitate a declarării,

încheiere care are caracter interlocutoriu în conformitate cu prevederile art. 268

alin. (3) C. proc. civ. deoarece rezolvă parțial un aspect al procesului.

În ceea ce privește apelul

declarat de reclamantul D.M.R.:

Prin primul motiv de apel

s-a invocat greșita respingere de către prima instanță a probei cu expertiza tehnică

de specialitate în vedere identificării imobilului, iar prin încheierea din data

de 29 aprilie 2011 instanța a încuviințat pentru apelantul-reclamant proba cu expertiza

topografică.

Prin raportul de expertiză

topografică imobilul revendicat a fost identificat, atât în baza actelor de proprietate

invocate de către apelantul-reclamant cât și în baza contractului de vânzare-cumpărare

nr. V3., expertul concluzionând faptul că „nu există părți din imobil ce nu au făcut

obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. V3.”. Prin urmare, față de concluziile

raportului de expertiză topografică administrat în faza de apel, critica potrivit

căreia nu întregul imobil în litigiu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare

se dovedește a fi nefundamentată din punct de vedere probator.

Se susține de către apelantul-reclamant

faptul că actul de vânzare-cumpărare nr. V3. din 09 mai 1997 este lovit de nulitate

absolută ca efect al principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipiens,

întrucât actul juridic principal, în baza căruia imobilul s-a transmis în proprietatea

Statului român, era lovit la rândul lui de nulitate absolută.

Curtea a respins și această

critică, constatând faptul că intimații-pârâți Ș.I. și Ș.E. în mod corect au invocat

în apărare dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora

, indiferent de cauza

de nulitate, prin derogare de la dreptul comun, dreptul la acțiune se prescrie în

termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi, termen ce a fost

prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001.

Or, din înscrisurile administrate

în cauză nu rezultă faptul că reclamantul ar fi contestat în termenul prevăzut de

art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare

nr. V3.,

act ce reprezintă titlul de proprietate al intimaților-pârâți, iar în aceste condi

ț

ii titlul acestora s-a

consolidat, nemaiputând fi analizat în prezenta cauză.

Prin celelalte motive

de apel apelantul-reclamant critică soluția dată pe fond acțiunii în revendicare,

susținând faptul că în mod greșit instanța de fond a constatat că titlul pârâților

este mai preferabil, aplicând în mod eronat principiul bunei-credințe (motivul 1),

reținând în mod eronat eroarea comună și invincibilă la momentul cumpărării imobilului

de către pârâții persoane fizice (motivul 2) și aplicând în mod greșit criteriul

conform căruia are câștig de cauză cel care a dobândit bunul de la autorul al cărui

drept este mai preferabil (motivul 4 de apel).

Instanța de apel a făcut

aplicarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secțiile unite, în considerentele căreia se arată că adoptarea reglementării

speciale, derogatorii de la dreptul comun, conduce la imposibilitatea utilizării

reglementării anterioare. În consecință, instanța a reținut că acele criterii clasice

de comparare a titlurilor de proprietate, rezultate din doctrina și practica anterioară

anilor 1990, au rămas fără aplicare ca urmare a dispozițiilor de imediată aplicare

a legii speciale de reparație nr. 10/2001, instanța urmând a avea în vedere drept

criterii de comparare, la analiza temeiniciei acțiunii în revendicare de față: criteriul

referitor la existența unui bun în patrimoniul părților, în sensul art. 1 din Protocolul

1 al Convenției, și principiul securității raporturilor juridice și cel al respectării

dreptului de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește primul

criteriu de comparare a celor două titluri de proprietate exhibate în acțiunea în

revendicare de față, Curtea a constatat că acea mențiune din dispozitivul sentinței

apelate prin care prima instanță de fond a constatat că imobilul revendicat a fost

preluat de stat fără titlu valabil a intrat sub puterea lucrului judecat ca urmare

a constatării tardivității apelului declarat de pârâtul Municipiul București, acesta

fiind singura parte care a criticat în apel soluția pronunțată de instanța de fond

cu privire la primul capăt de cerere.

Această constatare are

consecințe sub aspectul analizei dacă reclamantul are un „bun” în accepțiunea

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.

În jurisprudența C.E.D.O.

(cauzele Ioana Petrescu și alții c. României, cererea nr. 23635/04, hotărârea din

03 iunie 2008, Gabriel c. României, cererea nr. 35951/02, parag. 25-26, hotărârea

din 08 martie 2007 și Florescu c. României, cererea nr. 41857/02, par. 25-27, hotărârea

din 08 martie 2007, Czaran și Grofcsik c. României, cererea nr. 11388/06, hotărârea

din data de 02 iunie 2009, Filipescu c. României, cererea nr. 34839/03, hotărârea

din 30 septembrie 2008, definitivă la 30 decembrie 2008 și Gingis c. României, cererea

nr. 35955/02, hotărârea din data de 04 noiembrie 2008, publ. în M. Of. nr. 458

din 02 iulie 2009), inițial Curtea europeană a arătat că reclamanții sunt titularii

unui bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1, având în vedere constatarea instanțelor

interne privind caracterul ilegal și abuziv al confiscării de către stat a imobilului.

În jurisprudența actuală

a instanței de contencios a drepturilor omului se constată o schimbare a acestui

raționament, în ceea ce privește conținutul noțiunii de bun. În hotărârea pilot

Maria Atanasiu și alții c. României (cererile nr. 30767/05 și nr. 3380/06, hotărârea

din 12 octombrie 2010), instanța europeană a decis că reclamantele nu aveau un „bun

actual” asupra apartamentului în litigiu, deoarece nu dețineau nicio hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă prin care instanțele să le fi recunoscut dreptul de proprietate

și care să fi dispus în mod explicit restituirea imobilului prin dispozitivul hotărârii,

dispozitiv care să poată fi învestit cu formulă executorie pentru restituirea apartamentului,

ci numai un drept la compensare, care pretinde în egală măsură respectarea exigențelor

art. 1 din Protocolul nr. 1. În acea cauză, reclamantele dețineau o hotărâre judecătorească,

rămasă irevocabilă, prin care se constatase nelegalitatea naționalizării, însă instanța

europeană a subliniat faptul că dispozitivul acelor hotărâri judecătorești nu reprezenta

un titlu executoriu pentru restituirea în natură a apartamentului în litigiu.

Plecând de la aceste premise

teoretice, Curtea a aratat că, pentru a avea câștig de cauză în acțiunea în revendicare,

era necesar ca reclamantul să fie titularul unui „bun” ori ai unei valori patrimoniale,

inclusiv creanțe, în baza cărora să poată pretinde că are cel puțin o „speranță

legitimă" de a obține folosința efectivă a dreptului de proprietate, în sensul

jurisprudenței Curții Europene.

Or, din analiza tuturor

susținerilor formulate de către apelantul-reclamant și a înscrisurilor administrate

în cauză, rezultă că reclamantul nu deține o hotărâre judecătorească definitivă

și executorie prin care să i se fi recunoscut dreptul de proprietate, astfel că

acesta nu are un „bun” în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 ci, cel mult, se poate

prevala de o creanță condiționată, întrucât problema îndeplinirii condițiilor legale

pentru a i se restitui imobilul urmează să fie analizată în cadrul procedurii pe

care a demarat-o în temeiul Legii speciale de reparație nr. 10/2001.

În ceea ce privește cel

de-al doilea criteriu, al securității raporturilor juridice și al respectării dreptului

de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, sunt aplicabile în cauză

dispozițiile de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001, în conformitate cu decizia

în interesul legii nr. 33/2008, care a rezolvat problema concursului dintre legea

specială și cea generală conform principiului generalia specialibus derrogant.

În conformitate cu dispozițiile

acestei legi speciale, aplicabile în ipoteza tuturor acelor bunuri preluate în mod

abuziv în perioada de referință a legii - ca și imobilul în litigiu - fostul proprietar

nu poate redobândi în natură imobilul înstrăinat de către stat cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 [art. 18 lit. c)], iar actele juridice de înstrăinare având ca

obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în

afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință [art. 45 alin.

(2)]. Or, în speță contractul de vânzare-cumpărare încheiat de intimații-pârâți

Ș.I. și Ș.E. în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost anulat ci, dimpotrivă, dreptul

de proprietate transmis în baza acestora s-a consolidat prin neatacarea cu acțiune

în constatarea nulității absolute, înăuntrul termenului special de prescripție al

dreptului material la acțiune prevăzut de art. 45 alin. (5) din lege.

Principiul securității

raporturilor juridice „se regăsește în totalitatea articolelor Convenției, constituind

unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept” (cauza Beian c. României,

hotărârea din 6 decembrie 2007). Acest principiu fundamental de drept se opune reparării

unei nedreptăți istorice printr-o altă nedreptate și, aplicându-l la circumstanțele

concrete ale speței, se ajunge la concluzia că admiterea acțiunii în revendicare

ar echivala cu menținerea permanentă a insecurității circuitului civil.

Prin respingerea acțiunii

în revendicare nu se îngrădește dreptul reclamantului de a-și valorifica dreptul

de proprietate prin obținerea de despăgubiri în procedura Legii nr. 10/2001 și în

conformitate cu principiile C.E.D.O.

Împotriva deciziei de

apel a declarat recurs reclamantul D.M.R., criticând-o pentru următoarele motive:

de apel cuprinde motive contradictorii și chiar străine de natura pricinii (motiv

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Instanța de apel și-a

argumentat hotărârea de respingere a pct.ui 3 al motivelor de apel pe considerentul

că în cauză ar fi incident art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ce reglementează

prescrierea dreptului la acțiunea in constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Nu a solicitat însă instanței,

pe cale principala sau de excepție, să analizeze sau să constate nulitatea contractului

de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

A invocat frauda la lege

și alte aspecte privitoare la nelegalitatea încheierii contractului de vânzare cumpărare

nr. V3./5 din 09 mai 1997, ca elemente ale relei credințe, cu relevanta asupra acțiunii

in revendicare (comparare titluri).

Instanța de apel nu a

sesizat acest aspect și l-a confundat cu o pretinsă cerere de constatare a nulității

acestui contract.

Procedând astfel, instanța

de apel s-a pronunțat cu privire la un lucru care nu a fost cerut și a omis să se

pronunțe cu privire la un o critică adusa hotărârii instanței de fond, respectiv

cu privire la încheierea cu rea credință a contractului de vânzare-cumpărare menționat.

interpretat greșit actul juridic dedus judecații și a schimbat natura și în

ț

elesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia (motiv prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.)

Instanța de apel a schimbat

întelesul vădit neîndoielnic al art. 1 din contractul de vânzare-cumpărare nr.

V3./5 din 09 mai 1997.

Potrivit acestuia, obiect

al contractului l-a constituit o suprafață utilă de161,49 mp. din imobilul construcție

ș

i 256,75 mp. teren.

Potrivit raportului de

expertiză întocmit în cauză, suprafața terenului în litigiu este de 303 mp, iar

obiect al contractului de vânzare cumpărare îl constituie numai 256,75 mp. (în raport

de acestă suprafață a fost stabilit și prețul vânzării de către stat după reguli

speciale de la care nu se poate deroga).

Prin art. 16 alin. (2)

din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 se arată ce se în

ț

elege prin suprafață utilă

, iar potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză suprafa

ț

a utilă totală a construcției

este de 263,25 mp.

În contractul de vânzare

cumpărare nr. V3./5 din 09 mai 1997 se menționează o suprafața utilă, pentru care

a și fost stabilit prețul de vânzare de numai 161,49 mp.

În mod evident, contractul

de vânzare cumpărare nu are drept obiect întreaga suprafața utila a construcției

în litigiu, așa cum a interpretat în mod greșit instanța de apel.

Instanța de apel a respins

în mod nelegal

ș

i obiec

ț

iunile la raportul de

expertiza ce vizau determinarea suprafa

ț

ei ce face obiect al contractului de vânzare-cumpărare

în raport de modul de calcul al prețului stabilit contractual și de fi

ș

a de calcul a prețului

locuinței întocmită potrivit normelor de aplicare a Legii nr. 112/1995, pentru încheierea

contractului de vânzare-cumpărare nr. V3./5 din 09 mai 1997.

Instanța de apel a ignorat

toate aceste motive

ș

i dispoziții legale privind

obiectul contractului de vânzare cumpărare

ș

i s-a rezumat să preia o concluzie a raportului

de expertiză, în sensul că nu există spa

ț

ii ce nu fac obiect al contractului de vânzare

cumpărare.

Soluția instanței de apel

este nejuridică întrucât instanța de judecată este cea care competentă de a se pronunța

cu privire la acest aspect

ș

i nu expertul.

Astfel, instanța a refuzat

sa se pronunțe cu privire la criticile de nelegalitate aduse acestor concluzii ale

raportului de expertiză, în raport de prevederile art. 16 alin. (2) din normele

Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Nu poate fi primită nici

eventuala susținere că restul suprafețelor utile ar reprezenta părți comune (coproprietate

cu proprietari ai altor spatii locative).

Așa cum rezulta din fi

ș

a locativă - pct. 5 -

clădirea are o singură locuință.

Nu numai din punct de

vedere juridic, dar și logic, în condițiile în care exista o singura locuință nu

pot exista păr

ț

i comune.

Pe cale de consecință,

ignorând toate aceste aspecte, instanța de apel a pronunțat o hotărâre vădit nelegala.

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - când hotărârea pronunțată este lipsită de temei

legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

S-au încălcat dispozi

ț

iile art. 1 din Primul

protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

ș

i s-a realizat o nelegală

ș

i trunchiată interpretare

a hotărârii pilot Măria Atanasiu

ș

i alții contra României, a deciziei nr. 33/2008

a Înaltei Curți Casație și Justiție.

- Astfel, contrar celor

reținute de către instanța de apel, decizia nr. 33/2008 în interesul legii nu prevede

faptul că adoptarea reglementari speciale (Legea nr. 10/2001) ar conduce la imposibilitatea

utilizării reglementarilor anterioare.

Dimpotrivă, potrivit acestei

decizii „în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv

Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă

are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui

alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.”

Pe cale de consecința,

acțiunile in revendicare au fost supuse în continuare prevederilor dreptului comun

(art. 480 c. civ.).

Cerința impusa prin decizia

nr. 33/2008 vizează însa existenta unei neconcordante între legea specială, respectiv

Legea nr. 10/2010 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Contrar celor reținute

de către instanța de apel, neconcordanta dintre Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană

a Drepturilor Omului a fost stabilită prin chiar hotărârea pilot Măria Atanasiu

și alții c. României.

Tocmai acesta neconcordanță

a stat la baza adoptării hotărârii pilot mai sus men

ț

ionate.

- În mod nelegal a reținut

instanța de apel că recurentul reclamant nu s-ar bucura de un bun în sensul

art. 1 din Primul protocol adițional la Conven

ț

ia Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru a face o astfel

de apreciere instanța de apel a ignorat concluzii importante ale C.E.D.O., cuprinse

în hotărârea pronunțată în cauza Maria Atanasiu

ș

i alții c. României, care sunt în sensul

că „atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul

nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor

confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează

un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul

persoanelor care „întrunesc condițiile de restituire" - parag. 136.

Pentru imobilul în litigiu

statul nu a deținut un titlu valabil.

După ratificarea in anul

1994 a convenției, a fost adoptată Legea nr. 112/1995, iar la data de 18 februarie

1997, anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare nr. V3./5 din 09

mai 1997, au fost republicate Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Potrivit art. 1 alin.

(4) din actul normativ anterior menționat (norme metodologice), imobilul în litigiu

nu făcea obiect al Legii nr. 112/1995 (nu putea fi restituit sau vândut potrivit

prevederilor acestei legi).

Alin. (5) al normei legale

menționate mai sus a stabilit că imobilele pentru care nu există un titlu valabil

constituit în favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire formulate

potrivit dreptului comun (acțiune în revendicare potrivit art. 480 c. civ.)

Alin. (3) al aceluiași

articol menționează în mod expres că prin imobil preluat în baza Decretului nr.

92/1950 se înțelege numai acel imobil naționalizat cu respectarea prevederilor

art. l pct. 1-5 și ale art. II din acel Decret.

Toate aceste aspecte au

fost cunoscute de către părțile contractului de vânzare-cumpărare V3./5 din 09

mai 1997, deși pentru a dovedi reaua credința era suficient ca acestea să fi putut

cunoaște aceste aspecte.

Fa

ț

ă de prevederile legale

mai sus menționate (Legea nr. 112/1995 raportata la Normele Metodologie de aplicare

a acesteia), după ratificarea Convenției (1994)

ș

i înainte de încheierea contractului nr.

V3./5 din 09 mai 1997, recurentul reclamant se bucura de o speranță legitimă că

va obține beneficiul efectiv al dreptului sau de proprietate pe cale dreptului comun

(acțiune în revendicare). Acest drept s-a născut la data de 4 februarie 1997, odată

cu publicarea in M. Of. al României Partea I a H.G. nr. 11/1997.

La scurt timp, statul

a încălcat dreptul recurentului reclamant protejat de art. 1 din Protocolul 1

ș

i a vândut cu rea credință

imobilul.

Art. 1 din Protocolul

1 cere ca ingerința autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea

bunurilor să fie legală

ș

i să urmărească un scop

legitim. Principiul legalității presupune existenta unor norme de drept intern suficient

de accesibile, precise

ș

i previzibile în aplicarea

lor. Trebuie să existe un raport rezonabil de propor

ț

ionalitate între mijloacele

utilizate și scopul urmărit prin orice măsura aplicată de stat, inclusiv care privează

o persoana de proprietatea sa. În fiecare cauză ce presupune pretinsa încălcare

a acestei prevederi, trebuie să se verifice dacă, din cauza acțiunii sau inacțiunii

statului, persoana în cauză a fost nevoită să suporte o sarcină disproporționată

și excesivă.

Vânzarea de către stat

în temeiul Legii nr. 112/1995 a imobilului proprietatea recurentului reclamant,

deși acest imobil nu făcea obiect al Legii nr. 112/1995, nu corespunde acestei ingerin

ț

e.

În egală măsură, vânzarea

către o singură familie (soț și soție) a unui imobil cu suprafața utilă totală de

263,25 mp (subsol, parter, etaj și mansarda), situat în zona Cotroceni, nu corespunde

cerinței Convenției de a exista un just echilibru între scopul urmărit

ș

i mijloacele folosite

ș

i nici cerinței de a exista

un interes general al comunității.

O astfel de locuință nu

poate fi considerată drept locuință socială, Legea nr. 114/1996 definind noțiunea

de locuință socială (art. 2 lit. c). În speță există în mod evident un dezechilibru

major între privarea recurentului reclamant de întreaga sa proprietate

ș

i vânzarea la un preț

de numai cea. 8.000 dolari SUA către o familie (soț și soție) a unui imobil cu suprafața

utilă totală de 263,25 mp (subsol, parter, etaj și mansarda), suprafața ce excede

nevoilor sociale medii ale unei familii.

Totodată, sarcina administrativă

impusă reclamantului recurent este disproporționată și excesivă.

În acest fel s-a nesocotit

dispozi

ț

iile art. 1 din Primul

protocol adițional la Conven

ț

ia Europeană a Drepturilor Omului.

- Instan

ț

a trebuia să analizeze

conduita pârâ

ț

ilor, inclusiv la mijloacele

utilizate de stat

ș

i la punerea lor în aplicare.

Incertitudinea - fie ea

legislativă, administrativă sau legată de practicile aplicate de autorități este

un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului.

Tot sub acest aspect,

instanța de apel a ignorat incidența in speța a unui important principiu de drept

comunitar, respectiv principiul prevalentei fondului asupra formei. Acest principiu

impunea instanței de apel să nu se limiteze la concluzii ce țin de forma sau nu

a contractului , aceasta având obligația de cerceta fondul raportului juridic dedus

judecații în acțiunii în revendicare în care ambele părți exhibă acte juridice privind

dobândirea dreptului de proprietate.

Buna sau reaua credință

a pârâ

ț

ilor prezintă relevan

ț

ă nu doar din perspectiva

de comparare a titlurilor în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun, ci

ș

i din perspectiva interpretării

și aplicării Convenției.

Instanța de apel a ignorat

acest aspect și a refuzat să cerceteze probele cu înscrisuri administrate și să

se pronunțe asupra acestora.

În cauza de fa

ț

ă a fost dovedită cunoașterea

atât de către Statul Roman, în calitate de vânzător, cât și de către intimații Ș.I.

și Ș.E., în calitate de compărători, a lipsei calității de proprietar a vânzătorului

la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. V3./5 din 09 mai 1997,

ceea ce denotă rea lor credin

ț

ă.

În cazul în care atât

vânzătorul cât

ș

i cumpărătorul, cum este

în cazul de fa

ț

ă, au încheiat contractul

în cunoștință de cauză, știind ca lucrul vândut este proprietatea unei alte persoane,

vânzarea-cumpărarea lucrului altuia în cunoștința de cauză reprezintă o operațiune

speculalativă, având o cauză ilicită.

Încheierea unui contract

cu fraudarea legii, cu încălcarea principiului legalității

ș

i a celorlalte exigen

ț

e ale Conven

ț

iei nu poate conduce la

dobândirea unui bun protejat de art. 1 prin Primul protocol adițional la Convenție.

Din acest motiv, instanța

de apel, ignorând principiul legalității impus de exigenta Conven

ț

iei, a făcut o greșită

aplicare

ș

i a principiului securității

juridice.

Nu corespunde principiului

securității juridice protejarea unor acte ce au fost încheiate cu fraudarea legii,

cu fraudarea dispozițiilor Convenției, cu încălcarea astfel a principiului calității.

a unor eventuale despăgubiri.

Nerespectarea exigen

ț

elor Convenției de către

Statul Român

ș

i faptul că Legea nr.

10/2001 invocată de către instanța de apel nu corespunde exigen

ț

elor Convenției au fost

sanc

ț

ionate de către C.E.D.O.

prin hotărârea pilot Maria Atanasiu

ș

i alții c. României.

Prin acesta hotărâre,

C.E.D.O. a acordat statului Roman 18 luni pentru a lua măsuri care să garanteze

protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 din Convenție și art. 1din Primul

Protocol adi

ț

ional.

Nici până în prezent statul

nu a adoptat astfel de măsuri, iar întârzierea adoptării măsurilor nu răspunde exigen

ț

elor Convenției.

cele două titluri de proprietate existente asupra aceluiași bun, ce face obiectul

prezentului litigiu, instanțele de fond

ș

i de apel trebuia să dea câștig de cauză păr

ț

iii care a dobândit titlul

de la autorul al cărui drept este preferabil.

Titlul său de proprietate

provine de la adevăratul proprietar, în vreme ce titlul pârâ

ț

ilor persoane fizice este

reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 09 mai 1997, care provine de

la Statul Roman, prin Primăria Municipiului București, un neproprietar - preluarea

imobilului s-a făcut de către Stat fără titlu valabil, astfel cum instanța de fond

a hotărât.

Atunci când titlurile

de proprietate ar proveni de la același autor, instanța trebuie sa aibă în vedere

criteriile actului mai vechi și mai întâi transcris.

Chiar

ș

i într-o astfel de ipoteză

titlul său este mai vechi

ș

i mai întâi transcris, astfel încât dreptul de proprietate

este opozabil „erqa omnes" - opozabilitate care operează inclusiv fa

ț

ă de cumpărători ulteriori,

al căror contract datează din 1997. În privința transcrierii de pârâ

ț

i a dreptului de proprietate

nu există niciun fel de informații în acest sens la dosar.

În cauză au formulat întâmpinare

pârâții - intimați Ș.E. și Ș.I., prin care s-a solicitat respingerea recursului

ca nefondat, susținându-se legalitatea deciziei de apel.

Analizând decizia de apel

în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

în considerarea argumentelor ce succed.

la imposibilitatea analizării criticilor vizând nelegalitatea contractului de vânzare

- cumpărare aupra imobilului în cauză sunt sus

ț

inute de dispozi

ț

iile art. 45 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001, ce reglementează prescrierea dreptului la acțiunea în

constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii

nr. 112/1995.

Chiar dacă nu a solicitat

să constate nulitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii

nr. 112/1995, aspectele vizând conduita păr

ț

ilor la data încheierii actului de vânzare - cumpărare,

îmbrăcate

ș

i în motive de nulitate,

nu pot fi analizate în solu

ț

ionarea capătului de cerere privind revendicarea prin comparare

de titluri, ci în cadrul legal conferit de art. 45 din Legea nr. 10/2001, în termenul

special prevăzut de acest articol.

O analiză în sensul solicitat

de către reclamant este o formă de eludare a dispozi

ț

iilor men

ț

ionate.

Procedând astfel, instanța

de apel nu s-a pronunțat cu privire la un lucru care nu a fost cerut - din perspectiva

art. 304 pct. 6 C. proc. civ., nu a omis să se pronunțe cu privire la un o critică

adusă hotărârii instanței de fond referitoare la analizarea conduitei păr

ț

ilor - cu inciden

ț

a art. 304 pct. 5 C.

proc. civ., iar hotărârea nu cuprinde motive străine de natura pricinii - potrivit

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

sus

ț

ine că cea de-a doua critică,

astfel cum aceasta a fost formulată, se circumscrie motivului de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În solu

ț

ionarea acestei critici

se solicită de fapt reaprecierea probelor, aspect ce este exclus controlului judiciar

în fa

ț

a instan

ț

ei de recurs, fa

ț

ă de actuala structură

a art. 304 C. proc. civ.

Instan

ț

a de apel a re

ț

inut, cu referire la proba

din care a rezultat că nu există părți din imobil ce nu au făcut obiectul contractului

de vânzare-cumpărare nr. V3., că motivul de apel potrivit căruia nu întregul imobil

în litigiu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare se dovedește a fi

nefundamentată din punct de vedere probator.

Critica referitoare la

suprafa

ț

a utilă care putea fi

vândută potrivit art. 16 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a Legii

nr. 112/1995, inclusiv relativ la raportul de expertiză fa

ț

ă de concluziile acestuia,

pun în discu

ț

ie aspecte ce

ț

in de valabilitatea contractului

încheiat asupra imobilului - cu privire la care sunt pe deplin valabile cele re

ț

inute mai sus din perspectiva

termenului prevăzut de lege în acest sens.

ț

ine în cauză nici motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - când hotărârea pronunțată

este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii.

Recurentul - reclamant

sus

ț

ine că, contrar celor

reținute de către instanța de apel, decizia nr. 33/2008 în interesul legii nu prevede

faptul că adoptarea reglementari speciale (Legea nr. 10/2001) ar conduce la imposibilitatea

utilizării reglementărilor anterioare.

Decizia în interesul

legii a fost corect re

ț

inută de instan

ț

a de apel, întrucât aceasta

s-a pronun

ț

at tocmai pentru unificarea

practicii judiciare în cazul ac

ț

iunilor în revendicare formulate pe calea dreptului comun

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - cum este situa

ț

ia în spe

ț

ă.

Or, prin această decizie

s-a statuat că în cazul unor astfel de ac

ț

iuni Legea nr. 10/2001 se aplică cu prioritatea

fa

ț

ă de deptul comun, reflectare

a principiului specialia generalibus derogant, stabilindu-se totodată criteriile

de preferabilitate în lumina Conven

ț

iei Europene a Drepturilor Omului, în cazul în

care această lege contravine acestei Conven

ț

ii.

Se justifică astfel ra

ț

ionamentul instan

ț

ei de apel, care în mod

corect a re

ț

inut că în solu

ț

ionarea prezentei ac

ț

iuni nu se utilizează

criteriile clasice de comparare a titlurilor de proprietate de

ț

inute de păr

ț

i, ci cele satuate prin

decizia în interesul legii, obligatorie pentru instan

ț

e în lumina art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Înstan

ț

a de apel a procedat la

analiza cauzei, verificând în lumina dispozi

ț

iilor Conven

ț

iei Europene a Drepturilor Omului, care

dintre păr

ț

ile în litigiu de

ț

in un „bun” în sensul

art. 1 din Primul Protocol adi

ț

ional la Conven

ț

ie, care trebuie să fie

ș

i actual,

ș

i în ce măsură s-ar afecta

principiul securită

ț

ii raporturilor juridice,

consacrat în jurispruden

ț

a C.E.D.O. în protejarea

aceluia

ș

i drept.

A constat în acest cadru,

în mod corect, că acea mențiune din dispozitivul sentinței apelate prin care prima

instanță de fond a constatat că imobilul revendicat a fost preluat de stat fără

titlu valabil nu îi conferă reclamantului un „bun actual” în accepțiunea art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel

cum este acesta conturat în jurispruden

ț

a recentă Cur

ț

ii Europene.

Astfel, în hotărârea pilot

Maria Atanasiu și alții c. României (cererile nr. 30767/05 și nr. 3380/06, hotărârea

din 12 octombrie 2010), instanța europeană a decis că reclamantele nu aveau un „bun

actual” asupra apartamentului în litigiu, deoarece nu dețineau nicio hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă prin care instanțele să le fi recunoscut dreptul de proprietate

și prin care să se fi dispus

ș

i restituirea imobilului - în caz contrar având numai un drept

la compensare, care pretinde în egală măsură respectarea exigențelor art. 1 din

Protocolul nr. 1. În cauza respectivă reclamantele dețineau o hotărâre judecătorească,

rămasă irevocabilă, prin care se constatase nelegalitatea naționalizării, însă instanța

europeană a subliniat faptul că dispozitivul acelor hotărâri judecătorești nu reprezenta

un titlu executoriu pentru restituirea în natură a apartamentului în litigiu.

Pentru a avea câștig de

cauză în acțiunea în revendicare, este necesar ca reclamantul să fie titularul unui

„bun actual”, după cum a reținut și instanța de apel.

Or, în spe

ț

ă, reclamantul nu deține

o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care să i se fi recunoscut

dreptul de proprietate

ș

i să se fi dispus restituirea

imobilului în litigiu în favoarea sa, astfel că acesta nu are un „bun actual” în

sensul art. 1 al Protocolului nr. 1. El este de

ț

inătorul unei hotărâri prina care s-a constatat

că impbilul a fost preluat fără titlu valabil de Stat, respectiv cea a primei instan

ț

e care se bucură de putere

de lucru judecat prin soluția de apel pronun

ț

ată cu privire la apelul declarat de pârâtul Municipiul

Bucure

ș

ti, care nu este însă

suficientă în condi

ț

iile în care nu este dublată

ș

i de o dispozi

ț

ie de restituire a acestuia

în favoarea sa. Era necesar ca, anterior promovării prezentei ac

ț

iuni, reclamantul să fi

ob

ț

inut o astfel de recunoa

ș

tere în acest sens a dreptului

său în contradictoriu cu Statul, singura în măsură să-i confere calitatea de de

ț

inător a unui bun actual

în lumina art. 1 din Primul Protocol adi

ț

ional la Conven

ț

ie.

Cel mult, acesta se poate

prevala de o creanță în forma dată de legea specială de reparație, întrucât problema

restituirii imobilul, care nu poate fi dispusă decât în echivalent, se analizează

în cadrul procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001. Prin respingerea acțiunii în

revendicare nu se îngrădește dreptul reclamantului de a-și valorifica dreptul de

proprietate, care se face însă prin obținerea de despăgubiri în procedura Legii

nr. 10/2001, cu respectarea procedurii aferente.

Adoptarea unei legislații

care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim

anterior, nu generează automat o recunoa

ș

tere a dreptului de repara

ț

ie în natură, din perspectiva

art. 1 din Primul Protocol Adi

ț

ional la Conven

ț

ie - repara

ț

ia putând fi recunoscută, în aplicarea

legisla

ț

iei,

ș

i sub formă de echivalent.

Al doilea element de avut

în vedere în lumina deciziei în interesul legii, al securității raporturilor juridice,

ar fi încălcat prin admiterea ac

ț

iunii în revendicare în condi

ț

iile în care numai pârâ

ț

ii sunt de

ț

inătorii unui „bun” în

lumina Conven

ț

iei, în temeiul unui contract

care nu este desfiin

ț

at, care s-a consolidat

prin expirarea termenului în care putea fi contestat, prevăzut de Legea nr. 10/2001

ș

i a cărui valabilitate

nu poate fi verificată în cadrul procesual al litigiului de fa

ț

ă, după cum s-a arătat

mai sus.

În condi

ț

iile în care reclamantul

nu este beneficiarul unui „bun actual” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adi

ț

ional la Conven

ț

ie nu se mai justifică

analizarea cerin

ț

elor ingerin

ț

ei Statului, în lumina

acelora

ș

i dispozi

ț

ii conven

ț

ionale.

Pe de altă parte, nefiind

îndeplinite condi

ț

iile legale care să permită

analiza valabilită

ț

ii contractului de vânzare

- cumpărare încheiat cu privire la imobilul în litigiu, din perspectiva termenului

prevăzut de Legea nr. 10/2001, instan

ț

a a putut analiza ac

ț

iunea în revendicare prin

re

ț

inerea în favoarea pârâ

ț

ilor a unui „bun” în sensul

Conven

ț

iei - ipoteză ce nu poate

fi aplicabilă

ș

i reclamantului, după

cum s-a arătat mai sus.

Buna sau reaua credință

a pârâ

ț

ilor, în sensul imputat

de reclamant, nu prezintă relevan

ț

ă în opera

ț

iunea de comparare a titlurilor în cadrul acțiunii

în revendicare de drept comun, întrucât titlul pârâ

ț

ilor s-a consolidat sub

toate aspectele care îi afeactau valabilitatea, prin expirarea termenului legal

în care aceasta putea fi verificată. Pe de altă parte, elementele de verificat în

analiza unei astfel de ac

ț

iuni, promovată după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt cele stabilite prin decizia în interesul

legii susmen

ț

ionată, buna sau reaua

credin

ț

ă a păr

ț

ilor nefăcând obiect de

analiză în acest context.

legislative, impuse Statului român prin hotărârea pilot în cauza Maria Atanasiu

ș

i al

ț

ii, nu justifică admiterea

prezentei ac

ț

iuni în revendicare fa

ț

ă de contextul cauzei,

în care numai pârâ

ț

ii sunt de

ț

inătorii unui „bun” în

sensul Conven

ț

iei, iar o lipsire de

imobil a lor ar încălca dispozi

ț

iile art. 1 din Primul Protocol Adi

ț

ional la Conven

ț

ie în ceea ce-i prive

ș

te pe ace

ș

tia.

preferabil, cu referire la titlul de la autorul al cărui drept este preferabil,

consacrat în jurispruden

ț

ă anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, nu este aplicabil în spe

ț

ă, unde analiza se face

în sensul statuat prin prin decizia în interesul legii nr. 33/2008

ș

i numai pârâ

ț

ii sunt posesorii unui

„bun” în sensul Conven

ț

iei Europene.

Constatând, prin urmare,

că nu sunt fondate criticile formulate, Înalta Curte urmează să dispună respingerea

recursului ca nefondat, cu aplicarea

ș

i a art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Cu aplicarea art. 274

C. proc. civ., va fi obligat recurentul la plata sumei de 2500 RON reprezentând

cheltuieli de judecată către intimata - pârâtă Ș.E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul D.M.R. împotriva deciziei nr. 34A din data de 27

ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă recurentul la plata sumei de 2500 RON reprezentând

cheltuieli de judecată către intimata - pârâtă Ș.E.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 noiembrie

2012.