ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6778/2012

Asupra recursului de față, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 34A din data de 27 ianuarie 2012, a dipus: Respingerea, ca tardiv formulat, a apelului formulat de apelantul pârât Municipiul București, prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 839 din 4 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. Respingerea, ca nefondate, a excepțiilor inadmisibilității acțiunii și lipsei calității procesuale active a reclamantului D.M.R. Respingerea, ca nefondat, a apelului formulat de apelantul reclamant D.M.R. împotriva aceleiași sentințe. Pentru a dispune în aceste sens, Curtea a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantul D.M.R.

a solicitat în contradictoriu cu pârâții Municipiul Bucure ș ti prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului Bucure ș ti, Ș.I. și Ș.E. ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate: că imobilul situat in București, str. S.E. sector 5 a fost preluat de stat fără titlu valabil; că pârâtele persoane juridice nu au deținut și nu dețin dreptul de proprietate asupra imobilului sus menționat; existența în patrimoniul reclamantului a dreptului de proprietate asupra imobilului situat in București, str. S.E. sector 5. S-a solicitat totodată să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul, teren și construcție, situat în București, str. S.E. sector 5 , cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta Ș.E. a formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului Bucure ș ti, prin Primarul General, instanța luând act de retragerea acestei cereri prin încheierea din 22 ianuarie 2010. Prin sentința civilă nr. 834 din 04 iunie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a dispus după cum urmează: A respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și excepția inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiate. A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul D.M.R., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului București, Ș.I., Ș.E. A constatat că imobilul situat în București, str. S.E., sectorul 5 a fost preluat de stat fără titlu valabil.

A respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate. A respins cererea pârâților Ș. de acordare a cheltuielilor de judecată. În motivarea sentinței s-au reținut următoarele: Reclamantul a făcut dovada că imobilul situat în București str. S.E. compus din teren și construcție a aparținut autoarei sale A.B., dobândit prin act de adjudecare care constituie titlu de proprietate, potrivit art. 518 C. proc. civ., acesta fiind preluat prin Decretul nr. 92/1950 de la aceasta. Din certificatele de moștenitor depuse la dosar, a rezultat modalitatea de transmitere a drepturilor succesorale, astfel că nu pot fi reținute susținerile pârâților persoane fizice că reclamantul nu are calitate procesuală activă, acesta făcând dovada că este persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, tribunalul a reținut că niciun text din acest act normativ nu consideră inadmisibile acțiunile de drept comun privind revendicarea unor imobile preluate în mod abuziv, prin acțiuni care sunt pe rolul instanțelor judecătorești. La respingerea excepției inadmisibilității s-au avut în vedere dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 2 din Legea nr. 92/1992, art. 3 din C. civ. și art. 6 C.E.D.O. Cu privire la primul capăt de cerere, tribunalul a considerat că imobilul a intrat în proprietatea Statului fără titlu valabil prin aplicarea Decretului nr. 92/1950 pe numele autoarei acestuia B.A. la poziția nr. xx din Decret, persoană exceptată de la naționalizare, deoarece era funcționară la Ministerul Sănătății, așa cum rezultă din înscrisul depus la dosar.

Totodată, preluarea imobilului s-a făcut în mod abuziv, deoarece Decretul nr. 92/1950 a fost emis cu încălcarea Constituției României și a dispozițiilor art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Actul juridic de înstrăinare al imobilului revendicat este valabil în baza prevederilor Legii nr. 10/2001 aplicabile în speță, întrucât prin voința legiuitorului s-a stabilit în mod expres că prevederile legii se aplică tuturor imobilelor preluate în mod abuziv de către Stat, în perioada Martie 1945 - Decembrie 1989, atât în situația în care persoanele îndreptățite înțeleg să aleagă calea soluționării administrative a litigiului cât și pe calea dreptului comun.

Procedând la compararea celor 2 titluri de proprietate, tribunalul a avut în vedere că titlul de proprietate al reclamantului, deși emană de la adevăratul proprietar, a ieșit din patrimoniul acestuia chiar dacă în mod abuziv, că pârâții persoane fizice au fost de bună credință și în eroare comună și invincibilă la momentul cumpărării imobilului de la Stat, în condițiile în care la acel moment titlul Statului nu fusese anulat, iar în acest moment au o posesie a imobilului mai bine caracterizată - dându-se preferință principiului de drept care arată că dacă titlurile provin de la autori diferiți, câștigă pârâtul deoarece se află în posesia lucrului. Față de cele de mai sus tribunalul a respins capetele 2, 3 și 4 din cerere ca neîntemeiate.

Cu privire la apelurile formulate în cauză: Intimatul-pârât Ș.I. a invocat excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale active - excepții respinse de instanță. Terenul în litigiu situat în str. S.E. a aparținut soților I.E.G. și I.E.G.A., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V1. din 07 mai 1934. Conform procesului-verbal nr. V2. al Comisiunii pentru înființarea cărților funciare, I.E.G. și I.E.G.A. au fost înscriși ca proprietari atât asupra terenului cât și asupra construcției edificate pe acest teren. Cu ocazia ieșirii din indiviziune, acest imobil a fost adjudecat definitiv de A.B., conform ordonanței de adjudecare emisă de Tribunalul Ilfov, secția I-a civilă, la data de 8 martie 1950. Potrivit adresei nr. A1.

din 18 octombrie 2007 emisă de SC C. SA, imobilul situat în str. S.E. a fost preluat pe numele B.A. Reclamantul este unicul moștenitor al lui D.M., care are calitatea de unică moștenitoare a fostei proprietate B.A., conform certificatelor de moștenitor nr. M1. emis de B.N.P. V.S.P. și nr. M2. emis de B.N.P. E. Instanța nu a reținut susținerile intimatului în sensul că nu erau întrunite condițiile pentru a opera acceptarea tacită a autoarei reclamantului, D.M., de pe urma defunctei B.A., după 36 de ani de la decesul acesteia, având în vedere prevederile art. 85 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată, potrivit cărora până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moștenitor face dovada deplină în privința calității de moștenitor și a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moștenitor în parte.

Din dispoziția legală citată rezultă că odată emis de notarul public, certificatul de moștenitor nu poate fi ignorat, prin simpla lui negare, de către părțile litigante ori înlăturat de instanța de judecată pe cale incidentală, întrucât atare act, în puterea legii, face dovada deplină, printre altele, și asupra calității de moștenitor, până la anularea lui prin hotărâre judecătorească. În ceea ce privește excepția de inadmisibilitate a acțiunii întemeiată pe dreptul comun, invocată de intimatul-pârât Ș.I., instanța a constatat că prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, publicată în M. Of.

nr. 108 din 23 februarie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, a statuat că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Prin urmare, în mod corect a reținut tribunalul admisibilitatea acțiunii în revendicare introdusă de către reclamant, urmând ca instanța să verifice, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

În ceea ce privește apelul declarat de pârâtul Municipiul București, Curtea a constatat că prin încheierea din data de 29 aprilie 2011 instanța a admis excepția de tardivitate a declarării, încheiere care are caracter interlocutoriu în conformitate cu prevederile art. 268 alin. (3) C. proc. civ. deoarece rezolvă parțial un aspect al procesului. În ceea ce privește apelul declarat de reclamantul D.M.R.: Prin primul motiv de apel s-a invocat greșita respingere de către prima instanță a probei cu expertiza tehnică de specialitate în vedere identificării imobilului, iar prin încheierea din data de 29 aprilie 2011 instanța a încuviințat pentru apelantul-reclamant proba cu expertiza topografică.

Prin raportul de expertiză topografică imobilul revendicat a fost identificat, atât în baza actelor de proprietate invocate de către apelantul-reclamant cât și în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. V3., expertul concluzionând faptul că „nu există părți din imobil ce nu au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. V3.”. Prin urmare, față de concluziile raportului de expertiză topografică administrat în faza de apel, critica potrivit căreia nu întregul imobil în litigiu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare se dovedește a fi nefundamentată din punct de vedere probator. Se susține de către apelantul-reclamant faptul că actul de vânzare-cumpărare nr. V3. din 09 mai 1997 este lovit de nulitate absolută ca efect al principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipiens, întrucât actul juridic principal, în baza căruia imobilul s-a transmis în proprietatea Statului român, era lovit la rândul lui de nulitate absolută.

Curtea a respins și această critică, constatând faptul că intimații-pârâți Ș.I. și Ș.E. în mod corect au invocat în apărare dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora , indiferent de cauza de nulitate, prin derogare de la dreptul comun, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi, termen ce a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001. Or, din înscrisurile administrate în cauză nu rezultă faptul că reclamantul ar fi contestat în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. V3., act ce reprezintă titlul de proprietate al intimaților-pârâți, iar în aceste condi ț ii titlul acestora s-a consolidat, nemaiputând fi analizat în prezenta cauză.

Prin celelalte motive de apel apelantul-reclamant critică soluția dată pe fond acțiunii în revendicare, susținând faptul că în mod greșit instanța de fond a constatat că titlul pârâților este mai preferabil, aplicând în mod eronat principiul bunei-credințe (motivul 1), reținând în mod eronat eroarea comună și invincibilă la momentul cumpărării imobilului de către pârâții persoane fizice (motivul 2) și aplicând în mod greșit criteriul conform căruia are câștig de cauză cel care a dobândit bunul de la autorul al cărui drept este mai preferabil (motivul 4 de apel). Instanța de apel a făcut aplicarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, în considerentele căreia se arată că adoptarea reglementării speciale, derogatorii de la dreptul comun, conduce la imposibilitatea utilizării reglementării anterioare.

În consecință, instanța a reținut că acele criterii clasice de comparare a titlurilor de proprietate, rezultate din doctrina și practica anterioară anilor 1990, au rămas fără aplicare ca urmare a dispozițiilor de imediată aplicare a legii speciale de reparație nr. 10/2001, instanța urmând a avea în vedere drept criterii de comparare, la analiza temeiniciei acțiunii în revendicare de față: criteriul referitor la existența unui bun în patrimoniul părților, în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, și principiul securității raporturilor juridice și cel al respectării dreptului de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește primul criteriu de comparare a celor două titluri de proprietate exhibate în acțiunea în revendicare de față, Curtea a constatat că acea mențiune din dispozitivul sentinței apelate prin care prima instanță de fond a constatat că imobilul revendicat a fost preluat de stat fără titlu valabil a intrat sub puterea lucrului judecat ca urmare a constatării tardivității apelului declarat de pârâtul Municipiul București, acesta fiind singura parte care a criticat în apel soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la primul capăt de cerere. Această constatare are consecințe sub aspectul analizei dacă reclamantul are un „bun” în accepțiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.

În jurisprudența C.E.D.O. (cauzele Ioana Petrescu și alții c. României, cererea nr. 23635/04, hotărârea din 03 iunie 2008, Gabriel c. României, cererea nr. 35951/02, parag. 25-26, hotărârea din 08 martie 2007 și Florescu c. României, cererea nr. 41857/02, par. 25-27, hotărârea din 08 martie 2007, Czaran și Grofcsik c. României, cererea nr. 11388/06, hotărârea din data de 02 iunie 2009, Filipescu c. României, cererea nr. 34839/03, hotărârea din 30 septembrie 2008, definitivă la 30 decembrie 2008 și Gingis c. României, cererea nr. 35955/02, hotărârea din data de 04 noiembrie 2008, publ. în M. Of. nr. 458 din 02 iulie 2009), inițial Curtea europeană a arătat că reclamanții sunt titularii unui bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1, având în vedere constatarea instanțelor interne privind caracterul ilegal și abuziv al confiscării de către stat a imobilului.

În jurisprudența actuală a instanței de contencios a drepturilor omului se constată o schimbare a acestui raționament, în ceea ce privește conținutul noțiunii de bun.

În hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții c. României (cererile nr. 30767/05 și nr. 3380/06, hotărârea din 12 octombrie 2010), instanța europeană a decis că reclamantele nu aveau un „bun actual” asupra apartamentului în litigiu, deoarece nu dețineau nicio hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care instanțele să le fi recunoscut dreptul de proprietate și care să fi dispus în mod explicit restituirea imobilului prin dispozitivul hotărârii, dispozitiv care să poată fi învestit cu formulă executorie pentru restituirea apartamentului, ci numai un drept la compensare, care pretinde în egală măsură respectarea exigențelor art. 1 din Protocolul nr. 1. În acea cauză, reclamantele dețineau o hotărâre judecătorească, rămasă irevocabilă, prin care se constatase nelegalitatea naționalizării, însă instanța europeană a subliniat faptul că dispozitivul acelor hotărâri judecătorești nu reprezenta un titlu executoriu pentru restituirea în natură a apartamentului în litigiu.

Plecând de la aceste premise teoretice, Curtea a aratat că, pentru a avea câștig de cauză în acțiunea în revendicare, era necesar ca reclamantul să fie titularul unui „bun” ori ai unei valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora să poată pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenței Curții Europene.

Or, din analiza tuturor susținerilor formulate de către apelantul-reclamant și a înscrisurilor administrate în cauză, rezultă că reclamantul nu deține o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care să i se fi recunoscut dreptul de proprietate, astfel că acesta nu are un „bun” în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 ci, cel mult, se poate prevala de o creanță condiționată, întrucât problema îndeplinirii condițiilor legale pentru a i se restitui imobilul urmează să fie analizată în cadrul procedurii pe care a demarat-o în temeiul Legii speciale de reparație nr. 10/2001.

În ceea ce privește cel de-al doilea criteriu, al securității raporturilor juridice și al respectării dreptului de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, sunt aplicabile în cauză dispozițiile de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001, în conformitate cu decizia în interesul legii nr. 33/2008, care a rezolvat problema concursului dintre legea specială și cea generală conform principiului generalia specialibus derrogant.

În conformitate cu dispozițiile acestei legi speciale, aplicabile în ipoteza tuturor acelor bunuri preluate în mod abuziv în perioada de referință a legii - ca și imobilul în litigiu - fostul proprietar nu poate redobândi în natură imobilul înstrăinat de către stat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 [art. 18 lit. c)], iar actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință [art. 45 alin. (2)]. Or, în speță contractul de vânzare-cumpărare încheiat de intimații-pârâți Ș.I. și Ș.E. în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost anulat ci, dimpotrivă, dreptul de proprietate transmis în baza acestora s-a consolidat prin neatacarea cu acțiune în constatarea nulității absolute, înăuntrul termenului special de prescripție al dreptului material la acțiune prevăzut de art. 45 alin. (5) din lege.

Principiul securității raporturilor juridice „se regăsește în totalitatea articolelor Convenției, constituind unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept” (cauza Beian c. României, hotărârea din 6 decembrie 2007). Acest principiu fundamental de drept se opune reparării unei nedreptăți istorice printr-o altă nedreptate și, aplicându-l la circumstanțele concrete ale speței, se ajunge la concluzia că admiterea acțiunii în revendicare ar echivala cu menținerea permanentă a insecurității circuitului civil. Prin respingerea acțiunii în revendicare nu se îngrădește dreptul reclamantului de a-și valorifica dreptul de proprietate prin obținerea de despăgubiri în procedura Legii nr. 10/2001 și în conformitate cu principiile C.E.D.O.

Împotriva deciziei de apel a declarat recurs reclamantul D.M.R., criticând-o pentru următoarele motive: 1. Hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii și chiar străine de natura pricinii (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). Instanța de apel și-a argumentat hotărârea de respingere a pct.ui 3 al motivelor de apel pe considerentul că în cauză ar fi incident art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ce reglementează prescrierea dreptului la acțiunea in constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995. Nu a solicitat însă instanței, pe cale principala sau de excepție, să analizeze sau să constate nulitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

A invocat frauda la lege și alte aspecte privitoare la nelegalitatea încheierii contractului de vânzare cumpărare nr. V3./5 din 09 mai 1997, ca elemente ale relei credințe, cu relevanta asupra acțiunii in revendicare (comparare titluri). Instanța de apel nu a sesizat acest aspect și l-a confundat cu o pretinsă cerere de constatare a nulității acestui contract. Procedând astfel, instanța de apel s-a pronunțat cu privire la un lucru care nu a fost cerut și a omis să se pronunțe cu privire la un o critică adusa hotărârii instanței de fond, respectiv cu privire la încheierea cu rea credință a contractului de vânzare-cumpărare menționat. 2. Instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecații și a schimbat natura și în ț elesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (motiv prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ.) Instanța de apel a schimbat întelesul vădit neîndoielnic al art. 1 din contractul de vânzare-cumpărare nr. V3./5 din 09 mai 1997. Potrivit acestuia, obiect al contractului l-a constituit o suprafață utilă de161,49 mp. din imobilul construcție ș i 256,75 mp. teren. Potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, suprafața terenului în litigiu este de 303 mp, iar obiect al contractului de vânzare cumpărare îl constituie numai 256,75 mp. (în raport de acestă suprafață a fost stabilit și prețul vânzării de către stat după reguli speciale de la care nu se poate deroga). Prin art. 16 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 se arată ce se în ț elege prin suprafață utilă , iar potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză suprafa ț a utilă totală a construcției este de 263,25 mp.

În contractul de vânzare cumpărare nr. V3./5 din 09 mai 1997 se menționează o suprafața utilă, pentru care a și fost stabilit prețul de vânzare de numai 161,49 mp. În mod evident, contractul de vânzare cumpărare nu are drept obiect întreaga suprafața utila a construcției în litigiu, așa cum a interpretat în mod greșit instanța de apel.

Instanța de apel a respins în mod nelegal ș i obiec ț iunile la raportul de expertiza ce vizau determinarea suprafa ț ei ce face obiect al contractului de vânzare-cumpărare în raport de modul de calcul al prețului stabilit contractual și de fi ș a de calcul a prețului locuinței întocmită potrivit normelor de aplicare a Legii nr. 112/1995, pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. V3./5 din 09 mai 1997. Instanța de apel a ignorat toate aceste motive ș i dispoziții legale privind obiectul contractului de vânzare cumpărare ș i s-a rezumat să preia o concluzie a raportului de expertiză, în sensul că nu există spa ț ii ce nu fac obiect al contractului de vânzare cumpărare. Soluția instanței de apel este nejuridică întrucât instanța de judecată este cea care competentă de a se pronunța cu privire la acest aspect ș i nu expertul.

Astfel, instanța a refuzat sa se pronunțe cu privire la criticile de nelegalitate aduse acestor concluzii ale raportului de expertiză, în raport de prevederile art. 16 alin. (2) din normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995. Nu poate fi primită nici eventuala susținere că restul suprafețelor utile ar reprezenta părți comune (coproprietate cu proprietari ai altor spatii locative). Așa cum rezulta din fi ș a locativă - pct. 5 - clădirea are o singură locuință. Nu numai din punct de vedere juridic, dar și logic, în condițiile în care exista o singura locuință nu pot exista păr ț i comune. Pe cale de consecință, ignorând toate aceste aspecte, instanța de apel a pronunțat o hotărâre vădit nelegala.

3. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. S-au încălcat dispozi ț iile art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ș i s-a realizat o nelegală ș i trunchiată interpretare a hotărârii pilot Măria Atanasiu ș i alții contra României, a deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți Casație și Justiție. - Astfel, contrar celor reținute de către instanța de apel, decizia nr. 33/2008 în interesul legii nu prevede faptul că adoptarea reglementari speciale (Legea nr. 10/2001) ar conduce la imposibilitatea utilizării reglementarilor anterioare. Dimpotrivă, potrivit acestei decizii „în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.” Pe cale de consecința, acțiunile in revendicare au fost supuse în continuare prevederilor dreptului comun (art. 480 c. civ.). Cerința impusa prin decizia nr. 33/2008 vizează însa existenta unei neconcordante între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2010 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Contrar celor reținute de către instanța de apel, neconcordanta dintre Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost stabilită prin chiar hotărârea pilot Măria Atanasiu și alții c. României.

Tocmai acesta neconcordanță a stat la baza adoptării hotărârii pilot mai sus men ț ionate. - În mod nelegal a reținut instanța de apel că recurentul reclamant nu s-ar bucura de un bun în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la Conven ț ia Europeană a Drepturilor Omului. Pentru a face o astfel de apreciere instanța de apel a ignorat concluzii importante ale C.E.D.O., cuprinse în hotărârea pronunțată în cauza Maria Atanasiu ș i alții c. României, care sunt în sensul că „atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care „întrunesc condițiile de restituire" - parag.

136. Pentru imobilul în litigiu statul nu a deținut un titlu valabil. După ratificarea in anul 1994 a convenției, a fost adoptată Legea nr. 112/1995, iar la data de 18 februarie 1997, anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare nr. V3./5 din 09 mai 1997, au fost republicate Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995. Potrivit art. 1 alin. (4) din actul normativ anterior menționat (norme metodologice), imobilul în litigiu nu făcea obiect al Legii nr. 112/1995 (nu putea fi restituit sau vândut potrivit prevederilor acestei legi).

Alin. (5) al normei legale menționate mai sus a stabilit că imobilele pentru care nu există un titlu valabil constituit în favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire formulate potrivit dreptului comun (acțiune în revendicare potrivit art. 480 c. civ.) Alin. (3) al aceluiași articol menționează în mod expres că prin imobil preluat în baza Decretului nr. 92/1950 se înțelege numai acel imobil naționalizat cu respectarea prevederilor art. l pct. 1-5 și ale art. II din acel Decret. Toate aceste aspecte au fost cunoscute de către părțile contractului de vânzare-cumpărare V3./5 din 09 mai 1997, deși pentru a dovedi reaua credința era suficient ca acestea să fi putut cunoaște aceste aspecte.

Fa ț ă de prevederile legale mai sus menționate (Legea nr. 112/1995 raportata la Normele Metodologie de aplicare a acesteia), după ratificarea Convenției (1994) ș i înainte de încheierea contractului nr. V3./5 din 09 mai 1997, recurentul reclamant se bucura de o speranță legitimă că va obține beneficiul efectiv al dreptului sau de proprietate pe cale dreptului comun (acțiune în revendicare). Acest drept s-a născut la data de 4 februarie 1997, odată cu publicarea in M. Of. al României Partea I a H.G. nr. 11/1997. La scurt timp, statul a încălcat dreptul recurentului reclamant protejat de art. 1 din Protocolul 1 ș i a vândut cu rea credință imobilul. Art. 1 din Protocolul 1 cere ca ingerința autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală ș i să urmărească un scop legitim.

Principiul legalității presupune existenta unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise ș i previzibile în aplicarea lor. Trebuie să existe un raport rezonabil de propor ț ionalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit prin orice măsura aplicată de stat, inclusiv care privează o persoana de proprietatea sa. În fiecare cauză ce presupune pretinsa încălcare a acestei prevederi, trebuie să se verifice dacă, din cauza acțiunii sau inacțiunii statului, persoana în cauză a fost nevoită să suporte o sarcină disproporționată și excesivă.

Vânzarea de către stat în temeiul Legii nr. 112/1995 a imobilului proprietatea recurentului reclamant, deși acest imobil nu făcea obiect al Legii nr. 112/1995, nu corespunde acestei ingerin ț e. În egală măsură, vânzarea către o singură familie (soț și soție) a unui imobil cu suprafața utilă totală de 263,25 mp (subsol, parter, etaj și mansarda), situat în zona Cotroceni, nu corespunde cerinței Convenției de a exista un just echilibru între scopul urmărit ș i mijloacele folosite ș i nici cerinței de a exista un interes general al comunității. O astfel de locuință nu poate fi considerată drept locuință socială, Legea nr. 114/1996 definind noțiunea de locuință socială (art. 2 lit. c). În speță există în mod evident un dezechilibru major între privarea recurentului reclamant de întreaga sa proprietate ș i vânzarea la un preț de numai cea.

8.000 dolari SUA către o familie (soț și soție) a unui imobil cu suprafața utilă totală de 263,25 mp (subsol, parter, etaj și mansarda), suprafața ce excede nevoilor sociale medii ale unei familii. Totodată, sarcina administrativă impusă reclamantului recurent este disproporționată și excesivă. În acest fel s-a nesocotit dispozi ț iile art. 1 din Primul protocol adițional la Conven ț ia Europeană a Drepturilor Omului. - Instan ț a trebuia să analizeze conduita pârâ ț ilor, inclusiv la mijloacele utilizate de stat ș i la punerea lor în aplicare. Incertitudinea - fie ea legislativă, administrativă sau legată de practicile aplicate de autorități este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului.

Tot sub acest aspect, instanța de apel a ignorat incidența in speța a unui important principiu de drept comunitar, respectiv principiul prevalentei fondului asupra formei. Acest principiu impunea instanței de apel să nu se limiteze la concluzii ce țin de forma sau nu a contractului , aceasta având obligația de cerceta fondul raportului juridic dedus judecații în acțiunii în revendicare în care ambele părți exhibă acte juridice privind dobândirea dreptului de proprietate. Buna sau reaua credință a pârâ ț ilor prezintă relevan ț ă nu doar din perspectiva de comparare a titlurilor în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun, ci ș i din perspectiva interpretării și aplicării Convenției. Instanța de apel a ignorat acest aspect și a refuzat să cerceteze probele cu înscrisuri administrate și să se pronunțe asupra acestora.

În cauza de fa ț ă a fost dovedită cunoașterea atât de către Statul Roman, în calitate de vânzător, cât și de către intimații Ș.I. și Ș.E., în calitate de compărători, a lipsei calității de proprietar a vânzătorului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. V3./5 din 09 mai 1997, ceea ce denotă rea lor credin ț ă. În cazul în care atât vânzătorul cât ș i cumpărătorul, cum este în cazul de fa ț ă, au încheiat contractul în cunoștință de cauză, știind ca lucrul vândut este proprietatea unei alte persoane, vânzarea-cumpărarea lucrului altuia în cunoștința de cauză reprezintă o operațiune speculalativă, având o cauză ilicită. Încheierea unui contract cu fraudarea legii, cu încălcarea principiului legalității ș i a celorlalte exigen ț e ale Conven ț iei nu poate conduce la dobândirea unui bun protejat de art. 1 prin Primul protocol adițional la Convenție.

Din acest motiv, instanța de apel, ignorând principiul legalității impus de exigenta Conven ț iei, a făcut o greșită aplicare ș i a principiului securității juridice. Nu corespunde principiului securității juridice protejarea unor acte ce au fost încheiate cu fraudarea legii, cu fraudarea dispozițiilor Convenției, cu încălcarea astfel a principiului calității. 4. Incertitudinea juridica a unor eventuale despăgubiri. Nerespectarea exigen ț elor Convenției de către Statul Român ș i faptul că Legea nr. 10/2001 invocată de către instanța de apel nu corespunde exigen ț elor Convenției au fost sanc ț ionate de către C.E.D.O. prin hotărârea pilot Maria Atanasiu ș i alții c. României. Prin acesta hotărâre, C.E.D.O.

a acordat statului Roman 18 luni pentru a lua măsuri care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 din Convenție și art. 1din Primul Protocol adi ț ional. Nici până în prezent statul nu a adoptat astfel de măsuri, iar întârzierea adoptării măsurilor nu răspunde exigen ț elor Convenției. 5. În ceea ce privește cele două titluri de proprietate existente asupra aceluiași bun, ce face obiectul prezentului litigiu, instanțele de fond ș i de apel trebuia să dea câștig de cauză păr ț iii care a dobândit titlul de la autorul al cărui drept este preferabil. Titlul său de proprietate provine de la adevăratul proprietar, în vreme ce titlul pârâ ț ilor persoane fizice este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 09 mai 1997, care provine de la Statul Roman, prin Primăria Municipiului București, un neproprietar - preluarea imobilului s-a făcut de către Stat fără titlu valabil, astfel cum instanța de fond a hotărât.

Atunci când titlurile de proprietate ar proveni de la același autor, instanța trebuie sa aibă în vedere criteriile actului mai vechi și mai întâi transcris. Chiar ș i într-o astfel de ipoteză titlul său este mai vechi ș i mai întâi transcris, astfel încât dreptul de proprietate este opozabil „erqa omnes" - opozabilitate care operează inclusiv fa ț ă de cumpărători ulteriori, al căror contract datează din 1997. În privința transcrierii de pârâ ț i a dreptului de proprietate nu există niciun fel de informații în acest sens la dosar. În cauză au formulat întâmpinare pârâții - intimați Ș.E. și Ș.I., prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținându-se legalitatea deciziei de apel.

Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed. 1. Considerentele referitoare la imposibilitatea analizării criticilor vizând nelegalitatea contractului de vânzare - cumpărare aupra imobilului în cauză sunt sus ț inute de dispozi ț iile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ce reglementează prescrierea dreptului la acțiunea în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Chiar dacă nu a solicitat să constate nulitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, aspectele vizând conduita păr ț ilor la data încheierii actului de vânzare - cumpărare, îmbrăcate ș i în motive de nulitate, nu pot fi analizate în solu ț ionarea capătului de cerere privind revendicarea prin comparare de titluri, ci în cadrul legal conferit de art. 45 din Legea nr. 10/2001, în termenul special prevăzut de acest articol. O analiză în sensul solicitat de către reclamant este o formă de eludare a dispozi ț iilor men ț ionate. Procedând astfel, instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la un lucru care nu a fost cerut - din perspectiva art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., nu a omis să se pronunțe cu privire la un o critică adusă hotărârii instanței de fond referitoare la analizarea conduitei păr ț ilor - cu inciden ț a art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar hotărârea nu cuprinde motive străine de natura pricinii - potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 2. Recurentul - reclamant sus ț ine că cea de-a doua critică, astfel cum aceasta a fost formulată, se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. În solu ț ionarea acestei critici se solicită de fapt reaprecierea probelor, aspect ce este exclus controlului judiciar în fa ț a instan ț ei de recurs, fa ț ă de actuala structură a art. 304 C. proc. civ.

Instan ț a de apel a re ț inut, cu referire la proba din care a rezultat că nu există părți din imobil ce nu au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. V3., că motivul de apel potrivit căruia nu întregul imobil în litigiu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare se dovedește a fi nefundamentată din punct de vedere probator. Critica referitoare la suprafa ț a utilă care putea fi vândută potrivit art. 16 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, inclusiv relativ la raportul de expertiză fa ț ă de concluziile acestuia, pun în discu ț ie aspecte ce ț in de valabilitatea contractului încheiat asupra imobilului - cu privire la care sunt pe deplin valabile cele re ț inute mai sus din perspectiva termenului prevăzut de lege în acest sens.

3. Nu se poate re ț ine în cauză nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Recurentul - reclamant sus ț ine că, contrar celor reținute de către instanța de apel, decizia nr. 33/2008 în interesul legii nu prevede faptul că adoptarea reglementari speciale (Legea nr. 10/2001) ar conduce la imposibilitatea utilizării reglementărilor anterioare.

Decizia în interesul legii a fost corect re ț inută de instan ț a de apel, întrucât aceasta s-a pronun ț at tocmai pentru unificarea practicii judiciare în cazul ac ț iunilor în revendicare formulate pe calea dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - cum este situa ț ia în spe ț ă. Or, prin această decizie s-a statuat că în cazul unor astfel de ac ț iuni Legea nr. 10/2001 se aplică cu prioritatea fa ț ă de deptul comun, reflectare a principiului specialia generalibus derogant, stabilindu-se totodată criteriile de preferabilitate în lumina Conven ț iei Europene a Drepturilor Omului, în cazul în care această lege contravine acestei Conven ț ii.

Se justifică astfel ra ț ionamentul instan ț ei de apel, care în mod corect a re ț inut că în solu ț ionarea prezentei ac ț iuni nu se utilizează criteriile clasice de comparare a titlurilor de proprietate de ț inute de păr ț i, ci cele satuate prin decizia în interesul legii, obligatorie pentru instan ț e în lumina art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Înstan ț a de apel a procedat la analiza cauzei, verificând în lumina dispozi ț iilor Conven ț iei Europene a Drepturilor Omului, care dintre păr ț ile în litigiu de ț in un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adi ț ional la Conven ț ie, care trebuie să fie ș i actual, ș i în ce măsură s-ar afecta principiul securită ț ii raporturilor juridice, consacrat în jurispruden ț a C.E.D.O.

în protejarea aceluia ș i drept. A constat în acest cadru, în mod corect, că acea mențiune din dispozitivul sentinței apelate prin care prima instanță de fond a constatat că imobilul revendicat a fost preluat de stat fără titlu valabil nu îi conferă reclamantului un „bun actual” în accepțiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum este acesta conturat în jurispruden ț a recentă Cur ț ii Europene.

Astfel, în hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții c. României (cererile nr. 30767/05 și nr. 3380/06, hotărârea din 12 octombrie 2010), instanța europeană a decis că reclamantele nu aveau un „bun actual” asupra apartamentului în litigiu, deoarece nu dețineau nicio hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care instanțele să le fi recunoscut dreptul de proprietate și prin care să se fi dispus ș i restituirea imobilului - în caz contrar având numai un drept la compensare, care pretinde în egală măsură respectarea exigențelor art. 1 din Protocolul nr. 1. În cauza respectivă reclamantele dețineau o hotărâre judecătorească, rămasă irevocabilă, prin care se constatase nelegalitatea naționalizării, însă instanța europeană a subliniat faptul că dispozitivul acelor hotărâri judecătorești nu reprezenta un titlu executoriu pentru restituirea în natură a apartamentului în litigiu.

Pentru a avea câștig de cauză în acțiunea în revendicare, este necesar ca reclamantul să fie titularul unui „bun actual”, după cum a reținut și instanța de apel. Or, în spe ț ă, reclamantul nu deține o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care să i se fi recunoscut dreptul de proprietate ș i să se fi dispus restituirea imobilului în litigiu în favoarea sa, astfel că acesta nu are un „bun actual” în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1. El este de ț inătorul unei hotărâri prina care s-a constatat că impbilul a fost preluat fără titlu valabil de Stat, respectiv cea a primei instan ț e care se bucură de putere de lucru judecat prin soluția de apel pronun ț ată cu privire la apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucure ș ti, care nu este însă suficientă în condi ț iile în care nu este dublată ș i de o dispozi ț ie de restituire a acestuia în favoarea sa.

Era necesar ca, anterior promovării prezentei ac ț iuni, reclamantul să fi ob ț inut o astfel de recunoa ș tere în acest sens a dreptului său în contradictoriu cu Statul, singura în măsură să-i confere calitatea de de ț inător a unui bun actual în lumina art. 1 din Primul Protocol adi ț ional la Conven ț ie. Cel mult, acesta se poate prevala de o creanță în forma dată de legea specială de reparație, întrucât problema restituirii imobilul, care nu poate fi dispusă decât în echivalent, se analizează în cadrul procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001. Prin respingerea acțiunii în revendicare nu se îngrădește dreptul reclamantului de a-și valorifica dreptul de proprietate, care se face însă prin obținerea de despăgubiri în procedura Legii nr. 10/2001, cu respectarea procedurii aferente.

Adoptarea unei legislații care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, nu generează automat o recunoa ș tere a dreptului de repara ț ie în natură, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol Adi ț ional la Conven ț ie - repara ț ia putând fi recunoscută, în aplicarea legisla ț iei, ș i sub formă de echivalent. Al doilea element de avut în vedere în lumina deciziei în interesul legii, al securității raporturilor juridice, ar fi încălcat prin admiterea ac ț iunii în revendicare în condi ț iile în care numai pârâ ț ii sunt de ț inătorii unui „bun” în lumina Conven ț iei, în temeiul unui contract care nu este desfiin ț at, care s-a consolidat prin expirarea termenului în care putea fi contestat, prevăzut de Legea nr. 10/2001 ș i a cărui valabilitate nu poate fi verificată în cadrul procesual al litigiului de fa ț ă, după cum s-a arătat mai sus.

În condi ț iile în care reclamantul nu este beneficiarul unui „bun actual” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adi ț ional la Conven ț ie nu se mai justifică analizarea cerin ț elor ingerin ț ei Statului, în lumina acelora ș i dispozi ț ii conven ț ionale. Pe de altă parte, nefiind îndeplinite condi ț iile legale care să permită analiza valabilită ț ii contractului de vânzare - cumpărare încheiat cu privire la imobilul în litigiu, din perspectiva termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001, instan ț a a putut analiza ac ț iunea în revendicare prin re ț inerea în favoarea pârâ ț ilor a unui „bun” în sensul Conven ț iei - ipoteză ce nu poate fi aplicabilă ș i reclamantului, după cum s-a arătat mai sus.

Buna sau reaua credință a pârâ ț ilor, în sensul imputat de reclamant, nu prezintă relevan ț ă în opera ț iunea de comparare a titlurilor în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun, întrucât titlul pârâ ț ilor s-a consolidat sub toate aspectele care îi afeactau valabilitatea, prin expirarea termenului legal în care aceasta putea fi verificată. Pe de altă parte, elementele de verificat în analiza unei astfel de ac ț iuni, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt cele stabilite prin decizia în interesul legii susmen ț ionată, buna sau reaua credin ț ă a păr ț ilor nefăcând obiect de analiză în acest context.

4. Neadoptarea de măsuri legislative, impuse Statului român prin hotărârea pilot în cauza Maria Atanasiu ș i al ț ii, nu justifică admiterea prezentei ac ț iuni în revendicare fa ț ă de contextul cauzei, în care numai pârâ ț ii sunt de ț inătorii unui „bun” în sensul Conven ț iei, iar o lipsire de imobil a lor ar încălca dispozi ț iile art. 1 din Primul Protocol Adi ț ional la Conven ț ie în ceea ce-i prive ș te pe ace ș tia. 5. Criteriul titlului preferabil, cu referire la titlul de la autorul al cărui drept este preferabil, consacrat în jurispruden ț ă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu este aplicabil în spe ț ă, unde analiza se face în sensul statuat prin prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 ș i numai pârâ ț ii sunt posesorii unui „bun” în sensul Conven ț iei Europene.

Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, Înalta Curte urmează să dispună respingerea recursului ca nefondat, cu aplicarea ș i a art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Cu aplicarea art. 274 C. proc. civ., va fi obligat recurentul la plata sumei de 2500 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata - pârâtă Ș.E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.M.R. împotriva deciziei nr. 34A din data de 27 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă recurentul la plata sumei de 2500 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata - pârâtă Ș.E. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 noiembrie 2012.