ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6365/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Decizia nr. 5820 din 22 octombrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanții B.E. și E.M. împotriva Deciziei nr. 313 din 20 iunie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și a modificat decizia în sensul că a respins apelurile declarate de pârâții F.C. și F.D. și Municipiul București prin Primar General împotriva Sentinței civile nr. 259 din 10 martie 2000 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că prin acțiunea formulată reclamanții B.E. și E.M., au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București și pe pârâții F.C.

și F.D. solicitând obligarea acestora să lase în deplină proprietate imobilul situat în București str. S. nr. 24, ap. 3 sector 1. Tribunalul București, prin Sentința civilă nr. 259 din 10 martie 2000 a admis acțiunea și a obligat pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul. După un prim ciclu procesual, învestită cu rejudecarea apelurilor, prin Decizia civilă nr. 313 din 20 iunie 2003, Curtea de Apel București, a admis apelurile declarate de pârâți, a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins ca neîntemeiată acțiunea în contradictoriu cu pârâții F.C. și D.; a respins cererea de chemare în judecată a Consiliului General al Municipiului București, în baza excepției privind autoritatea de lucru judecat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții susținând în esență că: - nelegal, în al doilea ciclu procesual instanța a rejudecat apelul declarat de C.G.M.B., apel care fusese respins anterior, de aceeași instanță, ca nemotivat. De altfel, greșit s-a reținut existența autorității lucrului judecat, în litigiul anterior în discuție fiind constatarea faptului că imobilul a fost trecut la stat prin aplicarea abuzivă a decretului de naționalizare, în timp ce, obiectul și cauza acțiunii de față se referă la nulitatea înstrăinării apartamentului către chiriașii pârâți-apelanți. Cum prin hotărârea de casare cu trimitere pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, instanța de apel a fost învestită numai să verifice efectele Sentinței civile nr. 2940/1998 (depusă în recurs), greșit s-a apreciat asupra acesteia, devreme ce, s-a stabilit că sentința a fost desființată în calea de atac, acțiunea promovată de F.C.

privind constatarea faptului că a fost cumpărătoare de bună credință fiind astfel respinsă. Acțiunea fiind formulată anterior Legii nr. 10/2001, eronat instanța a aplicat prevederile art. 18 lit. d) și art. 46 alin. (2) din lege, în ce privește buna credință. De altfel, pretinsa bună-credință nu există câtă vreme, vânzarea s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 1 din Legea 112/1995. Recursul a fost apreciat ca fondat potrivit celor ce urmează: Reclamanții au formulat la 26 iulie 1996 cerere pentru restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 arătând că au solicitat la 23 iulie 1996 Consiliului General al Municipiului București, să nu efectueze operațiuni juridice în legătură cu acest imobil întrucât fac demersuri pentru retrocedarea în proprietate, că au încunoștințat în același mod Primăria Municipiului București - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995, să nu înstrăineze imobilul.

Nu mai puțin, din Sentința civilă nr. 44/1999 pronunțată de Tribunalul București, rezultă că pe această cale s-a stabilit că imobilul a trecut la stat ca urmare aplicării abuzive a decretului de naționalizare, deci fără titlu legal, situație în care, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 112/1995, imobilul nu putea fi supus înstrăinării în condițiile acestei legi. Așa fiind, cel puțin pentru aceste considerente, apar ca lipsite de temei aprecierile instanței de apel, făcute de altfel, eronat, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în legătură cu existența bunei credințe fondată pe aparența de drept în favoarea statului și atitudinea reclamanților în alte procese, ce ar fi determinat convingerea pârâților că acționează în deplină legalitate.

Împotriva deciziei a formulat cerere de revizuire numitul F.D. care a susținut următoarele motive: Conform rezoluției din 21 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București în Dosar nr. 452/P/2007, comunicată la data de 22 decembrie 2011, în mod indubitabil, D.M. nu și-a exprimat niciodată în mod expres voința de a fi reprezentat de avocatul A.C. Prin urmare, Parchetul, în urma cercetărilor stabilește ca A.C. este cel care a formulat acțiunea în revendicare în numele lui D.M., fără a avea vreun mandat din partea acestuia din urmă. Așadar, împuternicirile avocațiale depuse de A.C. în numele lui D.M. atât la prezentul dosar cât și la fondul cauzei sunt niște falsuri.

Se constată că, în aceste condiții, întreaga acțiune în revendicare este în mod nelegal formulată și este inadmisibilă, deoarece lipsește consimțământul unuia dintre presupușii coproprietari ai imobilului, respectiv al lui D.M., fiind încălcat principiul indivizibilității acțiunii în revendicare. În drept, se invocă dispozițiile art. 322, pct. 4 și art. 325 C. proc. civ. Analizând excepția tardivității cererii de revizuire prin prisma dispozițiilor art. 324 C. proc. civ., instanța constată că aceasta nu poate fi primită, dat fiind faptul că cererea de revizuire a fost formulată la data de 23 ianuarie 2012, în termenul reglementat de dispozițiile legale și anume, de la data comunicării înscrisului considerat hotărâtor.

Pe fondul cererii, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că cererea nu poate fi primită pentru considerentele ce succed. Dispozițiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ.

prevăd că "revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel prin neapelare, precum și a unei hotărâri date de o instanță de recurs, atunci când evocă fondul, poate fi primită "dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății, ori dacă un magistrat a fost sancționat disciplinar pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență în acea cauză". Revizuentul solicită revizuirea Deciziei civile nr. 5820 din 22 octombrie 2004 pronunțată în Dosarul nr. 4728/2003 al Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a admis recursul, s-a modificat Decizia nr. 313/2003 a Curții de Apel București și s-au menținut apelurile, menținând soluția de la fond.

Această decizie nu evocă fondul cauzei, ceea ce înseamnă examinarea raportului juridic dedus judecății prin prisma probelor administrate în cauză. Pe de altă parte, prin rezoluția din 21 aprilie 2009 din Dosarul nr. 452/P/2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București s-a dispus neînceperea urmăriri penale față de numitul A.C. pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată și fals în declarații. Astfel, nu sunt incidente dispozițiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ. pentru a se dispune revizuirea hotărârii, deoarece, pentru a putea fi admisă revizuirea, înscrisul trebuie să fi fost determinant în darea hotărârii, în sensul că în lipsa lui soluția ar fi fost alta.

Pentru aceste considerente, se va respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul F.D. împotriva Deciziei nr. 5820 din 22 octombrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția tardivității cererii de revizuire. Respinge cererea de revizuire a Deciziei nr. 5820 din 22 octombrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, formulată de revizuentul F.D. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2012. Procesat de GGC - GV