ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7362/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față; Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, sub nr. 4891/300/2008, înregistrată la data de 24 aprilie 2008, reclamanta I.E. a chemat în judecată pe pârâții A.A. și A.M., C.M. și C.M.A., I.M. și I.M.A.

și Municipiul București, prin Primarul General, solicitând obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 139,33 m.p., și construcția situată în imobilul din București, sector 2. În cauză s-au formulat cereri de chemare în garanție, iar pârâții A. și I. au depus la dosar cerere completatoare a cererii de chemare în garanție, solicitând chemarea în judecată și a Ministerului Finanțelor Publice alături de vânzătorul Municipiul București, prin Primarul General, solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata valorii de circulație a apartamentelor de care vor fi evinși, invocând faptul că în urma pronunțării deciziei de soluționare a recursului în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, acțiunea în revendicare nu mai este admisibilă, în condițiile existenței unei legi speciale.

Reclamanta I.E. a depus la dosar cerere precizatoare și completatoare, în contradictoriu cu pârâții chemați inițial în judecată, dar și cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând în condițiile disp. art. 480 C. civ., să se dispună obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul descris în petitul cererii, iar în condițiile dispozițiilor art. 480-481 C. civ., a deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene, să se dispună obligarea pârâților Municipiul București și Statul Român, la plata sumei de 348.028,37 euro, ca echivalent al bunurilor revendicate.

Prin sentința civilă nr. 1784 din 26 februarie 2009, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, a fost admisă excepția necompetenței materiale și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de obiectul cererii, de valoarea acestuia stabilită prin raportul de expertiză și dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. Reclamanta a depus la dosar certificat de moștenitor de pe urma defunctului A.A., solicitând introducerea în cauză și continuarea judecății cu moștenitorii acestuia indicați în certificatul de moștenitor din 16 decembrie 2003, respectiv A.M., A.A.V. și A.R.M. Pe parcursul judecării cauzei a decedat și reclamanta I.E., respectiv la data de 18 noiembrie 2009, conform certificatului de deces aflat la dosarul tribunalului, solicitându-se continuarea judecății de către moștenitorii acesteia, legatari universali, conform certificatului de moștenitor din 07 decembrie 2009, O.C.

și O.S.G. Reclamanții au depus la dosar notificările formulate de autoarea lor, I.E., în baza Legii nr. 10/2001, cu nr. 977, 978 și 980/2001, pentru apartamentele 1, 3 și 4 din imobil, precum și sentința civilă nr. 10.074 din 11 septembrie 2000 de soluționare a cererii de constatare a nulității contractelor încheiate de pârâții A. și I. Prin sentința civilă nr. 2029 din 22 decembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis, în parte, acțiunea principală astfel cum a fost precizată și completată, formulată de reclamanții O.C. și O.S.G., în contradictoriu cu pârâții A.A.V., A.R.M., A.M., C.M., C.M.A., I.M., I.M.A., Municipiul București, prin Primarul General, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și chemații în garanție Municipiul București, prin Primarul General, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice și SC F. SA, a obligat pârâții A.M., A.A.V., A.R.M., C.M., C.M.A., I.M.

și I.M.A. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele dobândite prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, din 26 februarie 1997, din 26 martie 1997 și din 13 decembrie 1996, astfel cum sunt individualizate în aceste contracte, a admis cererile de chemare în garanție formulate de pârâții A.M., A.A.V., A.R.M., I.M. și I.M.A. în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și a respins aceleași cereri în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul General, ca neîntemeiate, a obligat chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice la plata către pârâții A.M., A.A.V., A.R.M. a sumei de 105.947 euro și către pârâții I.M.

și I.M.A. a sumei de 141.409 euro, echivalent în RON la data plății, la cursul oficial al Băncii Naționale a României, reprezentând prețul de piață al celor două imobile; a respins cererea de chemare în garanție formulată de Municipiul București, prin Primarul General, ca rămasă fără obiect, a respins cererea de chemare în garanție formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată. Tribunalul analizând cauza, pe fond, a constatat următoarele: Prin actul de vânzare-cumpărare din 1944, I.A. a dobândit imobilul situat în București, sector 2, compus din teren în suprafață de 187,10 m.p. și construcție. Prin actul dotal din 1949, I.A. a înzestrat-o pe fiica acestuia, I.E.

cu apartamentul nr. 2, situat în imobilul din București, imobil pe care reclamanta l-a stăpânit până la data formulării acțiunii, și ulterior, până la data decesului, intervenit pe parcursul judecării cauzei, respectiv la data de 18 noiembrie 2009, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor din 07 decembrie 2009. Potrivit certificatului de calitate din 12 iunie 1996, I.A. a decedat la data de 27 martie 1977, rămânând în calitate de moștenitor, reclamanta I.E. Deși, aspectul calității de moștenitor a fost dezbătut și lămurit în ședința publică de la 19 martie 2010, tribunalul apreciază că se impune a se arăta încă o dată, că acest înscris face dovada calității de moștenitor a reclamantei I.E., având în vedere că această calitate poate fi dovedită cu orice mijloc de probă prevăzut de lege, iar eliberarea certificatului de calitate este prevăzută de Legea nr. 36/1995.

Chiar dacă pe certificat este făcută mențiunea potrivit căreia acesta ar fi fost valabil numai pentru Comisia de pe lângă Consiliul Local al Sectorului 2 București, instituită în baza Legii nr. 112/1995, tribunalul apreciază că această notă este lipsită de relevanță în prezenta cauză, puterea doveditoare a acestui certificat fiind dată de lege, indiferent de mențiunile pe care notarul public a înțeles să le consemneze pe înscris.

Imobilul dobândit de autorul reclamantei a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, așa cum rezultă din nota de prezentare aflată la dosar, întocmită în anul 1996, în care se mai arată că imobilul constituia la acea dată 4 unități locative distincte, de sine stătătoare, determinate ca atare prin construcția lor, reclamanta locuind în imobil în calitate de proprietar, în apartamentul primit ca dotă, imobilul fiind mixt, cu o cotă de naționalizare de 75%, apartamentele 1, 3, și 4 fiind ocupate cu forme legale de alți locatari. Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, întrunită în ședința din 27 septembrie 1996, a apreciat că cererea reclamantei de restituire în natură a apartamentelor preluate de către stat, formulată în baza acestei legi, nu se încadra în prevederile art. 2 din Legea nr. 112/1995, întrucât apartamentele erau ocupate cu forme legale de alți locatari și nu erau libere.

La data de 27 septembrie 1996, reclamanta I.E.

a dat o declarație autentificată prin care a arătat că cele trei apartamente naționalizate nu sunt disponibile la vânzare, declarația fiind înregistrată potrivit mențiunilor olografe efectuate pe acest înscris la Primăria Municipiului București în 09 octombrie 1996, la Primăria Sectorului 2 București în 06 octombrie 1996 și la ICRAL Foișor în 09 octombrie 1996. Prin sentința civilă nr. 18679 din 02 decembrie 1998, rămasă definitivă și irevocabilă, Judecătoria sectorului 2 București a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamanta I.E., în contradictoriu cu pârâtele Primăria Municipiului București și SC F. SA și a dispus obligarea pârâtelor să lase în deplină proprietate și liniștită posesie cota de 75% din imobilul situat în București, sector 2. Prin dispoziția Primarului General al Municipiului București din 05 noiembrie 1999, față de sentința civilă menționată mai sus s-a dispus restituirea în proprietatea reclamantei I.E.

a cotei de 75% din imobilul situat în București, sector 2, predarea-primirea bunului, urmând a se face pe bază de proces-verbal. În această cauză, intrarea în posesie, în privința imobilului retrocedat reclamantei prin hotărârea judecătorească menționată și prin dispoziția primarului emisă ca urmare a hotărârii, nu a avut loc nici până în momentul prezentei hotărâri, întrucât anterior introducerii primei acțiuni în revendicare (11 februarie 1998), dar după darea declarației din 27 septembrie 1996 de către reclamantă, apartamentele 1, 3 și 4 au fost înstrăinate prin contractele de vânzare-cumpărare din 26 februarie 1997 către pârâții A., din 26 martie 1997 către pârâții C. și din 13 decembrie 1996 către pârâții I. În vederea obținerii celor trei apartamente în natură, reclamanta I.E.

a formulat două cereri de constatare a nulității absolute a celor trei contracte de vânzare-cumpărare, una înregistrată în 28 februarie 2000, pentru contractul de vânzare din 26 martie 1997 încheiat de pârâții C., și una înregistrată în 28 februarie 2000 pentru contractele de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1996 și din 26 februarie 1997 încheiate de pârâții I. și A., cereri soluționate irevocabil, prin respingerea lor, potrivit sentințelor civile nr. 166 din 15 ianuarie 2001 și nr. 1074 din 11 septembrie 2000 ale Judecătoriei sectorului 2 București.

Prin sentința civilă nr. 166 din 15 ianuarie 2001, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, s-a admis acțiunea conexă formulată de pârâții C. și s-a constatat că sunt dobânditori de bună credință ai apartamentului nr. 3 din imobilul situat în București, sector 2. Tribunalul a apreciat că în cauză nu se mai impune a se analiza acțiunea în revendicare din perspectiva comparării titlurilor de proprietate invocate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale consacrate, ci urmează a se analiza în raport de dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din primul Protocol adițional, care impun verificarea existenței unui „bun” sau a unei „speranțe legitime” în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă.

În concursul dintre reclamanți și pârâți, tribunalul a constatat că primii se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat acestora, cu efect retroactiv și în mod nerevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat și admiterii cererii în revendicare în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, și, implicit, se impune recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul lor. Pârâții, persoane fizice, din prezenta cauză, dețin hotărâri judecătorești, pronunțate ulterior admiterii cererii în revendicare, prin care au fost respinse cererile reclamantei I.E.

de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, și prin urmare, și dreptul lor de proprietate a fost recunoscut irevocabil de instanțele judecătorești, care au reținut buna-credință la cumpărarea imobilelor, deținând la rândul lor, un „bun” în sensul Convenției. În această situație, în condițiile în care atât reclamantul cât și pârâții se prevalează de un „bun”, în sensul art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție, tribunalul a apreciat că singura modalitate de a asigura accesul la justiție pentru ambele părți, este aceea prin care urmează să se dea câștig de cauză priorității în timp a dreptului de proprietate, recunoscut irevocabil de instanțele judecătorești, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, coroborată cu posibilitatea de despăgubire a pârâților-cumpărători la valoarea actuală de circulație a imobilului, posibilitate de care reclamanții nu beneficiază încă.

Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel pârâții C.M. și C.M.A., A.M., A.A.V., A.R.M., I.M. și I.M.A., cât și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin decizia civilă nr. 823/A din 26 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții pârâți A.A.V., A.M., A.R.M., C.M.A., C.M., I.M.A. și I.M. și apelantul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, în contradictoriu cu intimații reclamanți O.C. și O.S., intimatul pârât Municipiul București, prin Primarul General, și intimații chemați în garanție Municipiul București, prin Primarul General, Ministerul Finanțelor Publice, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Analizând excepțiile invocate, Curtea de Apel a constatat că este nefondată excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată de către apelanții-pârâți C.M.A. și C.M., deoarece nu este o acțiune în revendicare în contradictoriu cu Statul Român, ci este o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. prin care se solicită compararea titlurilor de proprietate deținute de către reclamanți în contradictoriu cu pârâții persoane fizice. În ceea ce privește excepția de netimbrare invocată de aceeași apelanți, Curtea a constatat că este nefondată, având în vedere dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 potrivit căruia sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru acțiunile și cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora sau de alte persoane juridice în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidentale.

Curtea a constatat că aceste dispoziții legale sunt aplicabile în prezenta cauză, cererea fiind scutită de plata taxei de timbru. Referitor la excepția lipsei de interes a prezentului apel formulată de către intimații-reclamanți O.C. și O.S.G., Curtea a constatat că este nefondată, deoarece există interes în promovarea căii de atac a apelanților ce au pierdut posesia bunului pentru care dețin titlu de proprietate în favoarea intimaților-reclamanți. Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, a constatat că prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 24 aprilie 2008 de către I.E. s-a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ.

și Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca persoanele fizice-pârâți în prezenta cauză, să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul și construcția situate în București, sector 2, formată din apartementele nr. 1, nr. 2 și nr. 4. Calitatea procesuală activă a reclamantei a fost justificată prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 05 februarie 1944 și înregistrat la Administrația de Constatare Albastru și certificatul de calitate de moștenitor din 12 iunie 1996 din care rezultă că este succesoarea defunctului I.A. Imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, iar din declarația aflată la dosar de fond, rezultă că I.E.

la data de 09 octombrie 1996 a solicitat restituirea în natură a întregului imobil și a solicitat să nu fie înstrăinate către cei care le dețineau cu contract de închiriere. Aceeași cerere a fost depusă și la Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995 de pe lângă Consiliul Local Sector 2, iar la data de 11 mai 1996 a depus la Primăria Municipiului București cerere de restituire în natură a întregului imobil. După efectuarea acestor demersuri, apartamentele în litigiu au fost înstrăinate astfel: către I.M.A. și I.M., apartamentul nr. 4, la data de 13 decembrie 1996, către A.M. și A.A., la data de 26 februarie 1997 și către C.M. și C.M.A., la data de 26 martie 1997. În anul 1998 reclamanta I.E.

a formulat acțiune în revendicare în contradictoriu cu Primăria Municipiului București și SC F. SA, iar prin sentința civilă nr. 18679 din 02 decembrie 1998 au fost obligate pârâtele să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie cota de 75% din imobilul situat în București, sector 2, sentință rămasă definitivă prin neapelare. Din actele și lucrările dosarului a rezultat că reclamanta I.E. a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâților A.M. și A.A., cât și ale pârâților C.M.A. și C.M., I.M.A. și I.M., acțiuni ce au fost respinse. În această situație, Curtea a constatat că părțile din prezenta cauză dețin un bun în sensul Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamanta I.E.

având o speranță legitimă de a deține în natură acest bun, având în vedere sentința civilă nr. 18672 din 02 decembrie 1998 a Judecătoriei sectorului 2 București, cât și dispoziția emisă de Primarul General al Municipiului București la data de 05 noiembrie 1999 prin care s-a dispus restituirea în proprietatea acesteia și a cotei de 75% din imobilul situat în București, sector 2. Curtea a constatat că reclamanta I.E. a formulat cerere de restituire în natură în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru întregul imobil ce a fost preluat în mod abuziv de către stat. Prin sentința civilă nr. 18679 din 02 decembrie 1998 a Judecătoriei sectorului 2 București, au fost obligate Primăria Municipiului București și SC F. SA să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie și cota de 75% din imobilul ce nu i-a fost restituit în natură prin dispoziție administrativă.

Aceste demersuri au fost efectuate anterior apariției Legii nr. 10/2001 ce prevedea efectuarea procedurii administrative prin care persoanele îndreptățite la restituire solicitau măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în perioada 1945-1949 în mod abuziv. La momentul apariției Legii nr. 10/2001 imobilul în litigiu nu mai era în posesia statului, iar titlul acestuia asupra bunului fusese anulat prin sentința civilă nr. 18679 din 02 decembrie 1998. Acțiunea în revendicare împotriva statului este inadmisibilă dacă a fost formulată după apariția Legii nr. 10/2001, când persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii puteau parcurge procedura administrativă pentru obținerea măsurilor reparatorii în natură sau echivalent pentru imobilele preluate abuziv.

În prezenta cauză, Curtea a constatat că în mod corect prima instanță a stabilit că acțiunea în revendicare formulată împotriva persoanelor fizice este admisibilă având în vedere decizia nr. 33/2008 ce nu exclude posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare chiar în condițiile existenței legii speciale în situația în care reclamantul într-o asemenea acțiune se poate prevala de un bun ca noțiune autonomă în sensul art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar reclamanta I.E. se bucură de un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Deoarece a fost admisă acțiunea în revendicare prin sentința civilă nr. 18679 din 02 decembrie 1998 s-a stabilit că imobilul în litigiu a fost preluat de către stat fără titlu valabil, iar reclamanta are calitatea de proprietar, calitate ce aparține și pârâților persoane fizice, deoarece le-au fost menținute contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995. În această situație, reclamanții (succesorii defunctei I.E.) se pot prevala de un bun actual în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, drept confirmat prin sentința civilă nr. 18679 din 02 decembrie 1998, situație aplicabilă și pârâților persoane fizice din prezenta cauză care au dobândit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 112/1995.

În această situație reclamanții se află în posesia unui titlu original de proprietate asupra bunului revendicat prin dobândirea proprietății de la un adevărat proprietar, iar pârâții persoane fizice au dobândit dreptul de proprietate asupra bunului de la un neproprietar, titlul acestuia fiind anulat prin sentința civilă nr. 18679 din 02 decembrie 1998 a Judecătoriei sectorului 2 București. Curtea a constatat că atât reclamanții, cât și pârâții dețin un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, situație în care prevalează posibilitatea de despăgubire pentru pierderea posesiei bunului de către una din părți.

Din actele și lucrările dosarului a rezultat că reclamanții nu se pot bucura de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, modificată prin dispozițiile Legii nr. 247/2005, neexistând posibilitatea acordării unor despăgubiri efective către proprietarii deposedați de imobilele naționalizate, iar demersurile reclamantei I.E. s-au materializat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, situație în care aceasta nu poate urma calea administrativă pentru imobilul preluat abuziv în temeiul Decretului nr. 92/1950. Curtea a constatat că s-a stabilit și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului faptul că există posibilitatea despăgubirii integrale a pârâților ce dețin un bun în acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.

Curtea a constatat, prin urmare, că reclamanții nu au posibilități reale de a obține măsuri reparatorii pentru bunul preluat în mod abuziv, iar pârâții persoane fizice pot să se prevaleze de dispozițiile Legii nr. 1/2009 și au posibilitatea de a primi o despăgubire echivalentă cu valoarea actuală de circulație a imobilului, posibilitate ce nu aparține și reclamanților. În această situație, pentru a exista un echilibru raportat la situația juridică a tuturor părților cărora li se recunoaște existența unui bun, restituirea în natură a imobilului către reclamanții ce nu pot primi o despăgubire, reprezintă soluția legală și echitabilă raportat la faptul că pârâții persoane fizice pot primi valoarea actuală de circulație a imobilului de care sunt deposedați și în vederea acestui drept le-au fost admise cererile de chemare în garanție formulate în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și întemeiate pe dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește apelul formulat de către Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea a constatat că este nefondat, având în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la plata prețului de piață pentru apartamentele înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind îndeplinită condiția prevăzută de acest text de lege cu privire la faptul că aceștia dețin contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, constatându-se valabilitatea acestor contracte, dar chiriașii cumpărători fiind în situația în care pierd posesia bunului pentru care dețin aceste titluri de proprietate.

De asemenea, calitatea procesuală pasivă a acestei părți este stabilită de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 ce indică în mod expres că Ministerul Finanțelor Publice este titularul obligației de despăgubire pentru plata prețului de piață al imobilului de care sunt deposedați chiriașii cumpărători ce au dobândit proprietatea în temeiul Legii nr. 112/1995. Pentru considerentele arătate, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., a respins apelurile ca nefondate. Împotriva deciziei menționate mai sus au declarat recurs, în termen legal, pârâții A.A.V., A.M. și A.R.M., I.M. și I.M.A., C.M. și C.M.A. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâții A.A.V., A.M. și A.R.M., invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., au susținut, în esență, următoarele: 1. Interpretând în mod eronat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la noțiunea de „bun”, instanța de apel a apreciat în mod nelegal faptul că este îndeplinită condiția existenței în favoarea intimatilor-reclamanți a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană.

2. Nu prezintă consecințe juridice și nu sunt opozabile acestor pârâți hotărârile judecătorești pronunțate ulterior cumpărării apartamentului, într-un dosar în care nu au fost parte, iar cele reținute în considerentele acelor hotărâri cu privire la valabilitatea titlului statului și la posibilitatea intimaților-reclamanți de a obține restituirea în natură, nu pot fi extinse la litigiul prezent pentru a se justifica o speranță legitimă la restituirea apartamentului cumpărat prin contractul a cărui valabilitate a fost confirmată prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

3. Analizarea legalității hotărârii recurate și temeiniciei acțiunii în revendicare urmează să fie soluționată prin raportare atât la dispozițiile deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, sectiiile unite, cât și la existența în patrimoniul intimaților-reclamanți a unui „bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, soluția ce se impune fiind de admitere a recursului pârâților și de respingere ca nelegală și netemeinică a acțiunii în revendicare formulată de reclamanți. Chiar dacă decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, nu duce la respingerea ca inadmisibilă a acțiunii, neconstituind un veritabil „fine de neprimire” pentru acțiunea în revendicare, cererea intimatilor-reclamanți urmează să fie analizată inclusiv prin raportare la considerentele deciziei pronunțate în recursul în interesul legii și la circumstanțele speciale ale cauzei.

4. Instanța învestită cu soluționarea prezentului recurs formulat împotriva hotărârii prin care a fost admisă acțiunea în revendicare trebuie să aibă în vedere situația specială a imobilului în litigiu, hotărârea recurată fiind nelegală pentru următoarele considerente: a) Titlul de proprietate exhibat de pârâți (contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995) a fost validat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă (sentința civilă nr. 10.074 din 11 septembrie 2000), ce se bucură de autoritate de lucru judecat în ceea ce privește considerentele ce au stat la baza pronunțării soluției.

b) Până la momentul încheierii de către pârâți a contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, intimații-reclamanți (autoarea acestora) nu au întreprins niciun demers judiciar pentru a încerca să își valorifice pretinsul drept de proprietate prin restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului, astfel încât la momentul cumpărării apartamentului în baza legii speciale nu exista înregistrată o cerere de restituire. Acest aspect este confirmat inclusiv de considerentele hotărârilor judecătorești irevocabile prin care a fost respinsă cererea de constatare a nulității absolute a contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995, astfel încât intimații-reclamanți nu au întreprins nicio diligență în sfera restituirii imobilului anterior vânzării acestuia către foștii chiriași.

c) Intimatii-reclamanti nu beneficiază de un „bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului pentru a obține restituirea în natură a imobilului. Dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 nu pot fi interpretate în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția. Prin hotărârea din data de 12 octombrie 2010 în cauza „Maria Atanasiu și alții împotriva României” (singura hotărâre „pilot” pronunțată în materia imobilelor preluate abuziv), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern.

De exemplu când este confirmat printr-o jurisprudenta bine stabilită a instanțelor. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâții I.M. și I.M.A., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au susținut, în esență, următoarele: 1. Hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Sub un prim aspect, în raport de argumentele expuse în continuare, instanța de control urmează să observe că, în speță, sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, dispoziții în raport de care se impunea respingerea acțiunii în revendicare promovate de intimații-reclamanți O. Conform principiului specialia generalibus derogant, concursul între legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, aceasta din urmă aplicându-se cu prioritate situațiilor juridice vizate.

În ceea ce privește materia restituirii imobilelor preluate abuziv, nu există nici o rațiune pentru a se considera că restituirea în natură ar fi obligatorie în toate cazurile, iar împrejurarea că norma specială derogă de la norma generală vizează numai modalitatea de obținere a acestei restituiri în natură de către foștii proprietari, respectiv urmând procedura Legii nr. 10/2001 sau printr-o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun. În consecință, acțiunea reclamanților O. nu putea fi soluționată făcând abstracție de reglementările speciale (dispozițiile Legii nr. 10/2001) existente cu privire la dreptul lor de proprietate și modalitatea de ocrotire a acestuia, aplicabilă fiind norma specială care, în speță, prevedea acordarea de despăgubiri.

Împrejurarea că intimații-reclamanți au invocat o hotărâre judecătorească prin care Primăria Muncipiului București și SC F. SA au fost obligate să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul nu este de natură a schimba în vreun fel circumstanțele cauzei, de vreme ce această hotărâre nu a fost pronunțată în contradictoriu cu pârâții, nefiindu-le opozabilă. În acest sens, instanța de control trebuie să aibă în vedere principiul relativității efectelor hotărârilor judecătorești, regula după care o hotărâre judecătorească nu poate profita și nici vătăma terților, efectele sale limitându-se la sfera părților implicate în proces. 2. Hotărârea recurată a fost pronunțată cu interpretarea greșită a dispozițiilor deciziei nr. 33/2008 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite.

Sub acest aspect, urmează să se aibă în vedere că instanța de apel a apreciat că reclamanții acțiunii în revendicare au un „bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului ce rezultă din sentința civilă nr. 18672 din 02 decembrie 2998 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București. Agumentul instanței de apel este greșit și nu poate fi primit, întrucât, astfel cum s-a arătat, această hotărâre judecătorească nu este opozabilă pârâților, nefiind pronunțată în contradictoriu cu aceștia. În aceste condiții, în prezentul litigiu nu se poate susține cu temei că reclamanții au un „bun” în sensul Convenției, bun care să poate fi opus pârâților și în raport de care să fie admisă acțiunea în revendicare.

Prin urmare, toate discuțiile făcute de către instanța de apel, în sensul existenței unor bunuri în sensul Convenției, atât în patrimoniul reclamanților, cât și în cel al pârâților, de natură a conduce la compararea titlurilor de proprietate, sunt superflue, în speță fiind direct aplicabile dispozițiile legii speciale, respectiv art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în raport de care se impunea respingerea acțiunii în revendicare. 3. Hotărârea recurată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și cu încălcarea principiului securității raporturilor juridice.

Chiar și în măsura în care s-ar aprecia că reclamanții ar avea un „bun” în sensul Convenției, urmează ca instanța de control să observe că soluția de respingere a apelului pârâților și de menținere a soluției de admitere a acțiunii în revendicare promovată de reclamanții O., în calitate de foști proprietari, împotriva chiriașilor cumpărători pe Legea nr. 112/1995, nu se justifică din perspectiva dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului. În consecință, în raport de toate aspectele expuse, se solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii apelului promovat de pârâți și, pe cale de consecință, să se respingă acțiunea în revendicare formulată de reclamanții O.C.

și O.S., ca neîntemeiată. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâții C.M. și C.M.A., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au arătat, în esență, că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu aplicarea greșită a legii - pe anumite aspecte, și fără un temei legal în ce privește anumite chestiuni.

Astfel, deși constată instanța de apel faptul că părțile din prezenta cauză, respectiv atât recurenții-pârâți, cât și intimații-reclamanți, dețin un „bun” în sensul Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta aplică în mod greșit dispozițiile art. 1 pct. 7 din Legea nr. 1/2009, care modifică și completează art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a prevăzut că „În cazul in care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a intregului imobil, teren și construcții, stabilita potrivit standardelor internaționale de evaluare”.

Se învederează instanței de recurs faptul că intimata-reclamantă, prin cererea precizatoare și completatoare a acțiunii principale, a prevăzut posibilitatea de a obține despăgubiri pentru bunul preluat abuziv, formulând un capăt de cerere distinct, prin care solicita suma de 348.028,37 euro ca echivalent al bunului revendicat. Deși instanța de apel motivează soluția restituirii în natură prin faptul că „reclamanții nu au o posibilitate reală de a obține măsuri reparatorii pentru bunul preluat în mod abuziv”, aceasta nu s-a pronunțat pe capătul 2 al cererii principale în sensul admisibilității sale.

Singura motivare a instanței de apel pentru menținerea soluției instanței de fond în sensul restituirii în natură a bunului revendicat este nu un temei de drept, ci „un echilibru raportat la situația juridică a tuturor pârâților”, respectiv o soluție echitabilă, criterii absolut subiective, lipsite de substanță juridică și, chiar mai mult, încălcând dispoziții legale exprese. În concluzie, se solicită instanței de recurs admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei și sentinței, în sensul respingerii acțiunii principale. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâtul-chemat în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a susținut următoarele: Instanța de apel, în mod greșit a respins apelul Ministerului Finanțelor Publice, respingând excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia în ceea ce privește restituirea prețului la valoarea de piață a imobilului, fără a lua în considerare motivele de apel formulate de acest pârât. Astfel, recurentul pârât înțelege să reitereze excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice. În conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și urm. C. civ., reținute și de instanța de fond în considerentele hotărârii, se solicită să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București, prin mandatar SC F. SA, pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu. Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală, pentru evicțiunea totală a vânzătorului, Primăria Municipiului București, față de pretențiile privind privind restituirea valorii prețului pentru imobilul în cauză la prețul de circulație.

Nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții. De asemenea, se susține că nici în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, față de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres situația în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului actualizat la valoarea de piață plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, și anume în ipoteza în care aceste contracte au fost anulate irevocabil.

Se apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite nici condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, prin urmare Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat la restituirea prețului actualizat la valorea de piață. Mai mult, în speță nu este îndeplinită nici cea de a doua condiție, respectiv contractul să fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Astfel, deși s-a învederat instanței și în apel, faptul că „I.E. a formulat o primă cerere de restituire în natură în baza Legii nr. 112/1995, înregistrată sub în 27 iunie 1996 la Consiliul Local Sector 2”, deci anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, așa încât, dacă pârâții ar fi făcut demersuri și la Comisia de aplicare a legii speciale, ar fi observat că se contestă valabilitatea titlului statului și, prin urmare, imobilul ar fi putut să nu mai poată fi înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995.

De asemenea, instanțele anterioare au avut în vedere și declarația reclamantei I.E., autentificată în 27 septembrie 1996, prin care a arătat că cele trei apartamente naționalizate nu sunt disponibile la vânzare, declarație înregistrată la toate instituțiile care se ocupau de vânzarea imobilelor în baza Legii nr. 112/1995. În aceste condiții se consideră că pârâții știau despre faptul că imobilul avea toate șansele de a fi retrocedat foștilor proprietari, ceea ce conduce indubitabil la reaua credință din partea acestora la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare. În consecință, se solicită să se admită recursul așa cum a fost formulat, să se modifice decizia civilă atacată, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, respingând acțiunea ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, și în subsidiar, respingerea acțiunii reclamanților ca neîntemeiată.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, a actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte a constatat că recursurile sunt nefondate, urmând să le respingă. Luând în examinare, mai întâi, recursurile formulate de pârâții persoane fizice - A.A.V., A.M. și A.R.M., I.M. și I.M.A., C.M. și C.M.A., Înalta Curte constată că în susținerea motivelor de nelegalitate formulate, recurenții pârâți au invocat o serie de argumente ce se află în strânsă legătură cu hotărârea atacată, constituindu-se într-o critică totală a acesteia și tinzând la a afirma nelegalitatea ei, de unde rezultă că permit încadrarea lor în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, o primă critică ce se regăsește în toate recursurile pârâților-persoane fizice, vizează modalitatea de soluționare a chestiunii inadmisibilității acțiunii în revendicare pendente, aspect cu privire la care, Curtea de Apel a constatat că este nefondată excepția inadmisibilității, deoarece acțiunea de față nu este o acțiune în revendicare formulată în contradictoriu cu statul, ci este o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., prin care se solicită compararea titlurilor de proprietate deținute de către intimații reclamanți cu titlurile de proprietate deținute de către recurenții pârâți-persoane fizice. Înalta Curte constată că excepția inadmisibilității vizează exercițiul dreptului la acțiune însăși, reprezentând deci o excepție de fond, și în consecință, în deplină concordanță cu practica instanțelor judecătorești în această materie, constată că s-a stabilit corect în speță, că este pe deplin admisibilă acțiunea în revendicare de față.

De menționat este că analiza acțiunii în revendicare pendente nu s-a realizat exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci și în considerarea Legii nr. 10/2001, a normelor și jurisprudenței instanței de contencios european privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, premisă impusă de altfel, și prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite. Din situația de fapt stabilită în speță, Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 24 aprilie 2008, autoarea reclamanților, I.E., a solicitat în temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ.

și Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca pârâții-persoane fizice, să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul și construcția situate în București, sector 2, formată din apartamentele nr. 1, nr. 2 și nr. 4. Imobilul în litigiu a fost preluat de către stat prin naționalizare, în temeiul Decretului nr. 92/1950, în cotă de 75%. Pentru prima oară, la data de 11 mai 1996, I.E., autoarea intimaților reclamanți, a depus la Primăria Municipiului București o cerere de restituire în natură a întregului imobil. Ulterior, la data de de 09 octombrie 1996, I.E. a solicitat restituirea în natură a întregului imobil și să nu fie înstrăinate apartamentele către cei care le dețineau cu contracte de închiriere.

Aceeași cerere a fost depusă și la Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995 de pe lângă Consiliul Local Sector 2 București. De asemenea, s-a avut în vedere și declarația reclamantei I.E., autentificată în 27 septembrie 1996, prin care a arătat că cele trei apartamente naționalizate nu sunt disponibile la vânzare, declarație înregistrată la toate instituțiile care se ocupau de vânzarea imobilelor în baza Legii nr. 112/1995. După efectuarea acestor demersuri de către autoarea intimaților reclamanți, apartamentele în litigiu au fost înstrăinate astfel: către I.M.A. și I.M., la data de 13 decembrie 1996, către A.M. și A.A., la data de 26 februarie 1997 și către C.M. și C.M.A., la data de 26 martie 1997. În anul 1998 autoarea I.E.

a formulat acțiune în revendicare în contradictoriu cu Primăria Municipiului București și SC F. SA, iar prin sentința civilă nr. 18679 din 02 decembrie 1998 au fost obligate pârâtele să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie cota de 75% din imobilul situat în București, sector 2, sentință rămasă definitivă prin neapelare. Totodată, acțiunile în anularea contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâților A.M. și A.A., cât și ale pârâților C.M.A. și C.M., I.M.A. și I.M., au fost respinse în mod irevobabil.

Prin urmare, prin sentința civilă nr. 18672 din 02 decembrie 1998 a Judecătoriei sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă, cât și prin dispoziția emisă de Primarul General al Municipiului București la data de 05 noiembrie 1999, în baza acestei sentințe, s-a dispus restituirea în proprietatea autoarei intimaților reclamanți a cotei de 75% din imobilul situat în București, sector 2. Aceste demersuri au fost efectuate anterior apariției Legii nr. 10/2001 ce prevedea efectuarea procedurii administrative prin care persoanele îndreptățite la restituire solicitau măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în perioada 1945-1949, în mod abuziv. La momentul apariției Legii nr. 10/2001 imobilul în litigiu nu mai era în posesia statului, iar titlul acestuia asupra bunului fusese anulat prin sentința civilă nr. 18679 din 02 decembrie 1998, rămasă irevocabilă.

După intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, autoarea intimaților reclamanți, numita I.E., a formulat notificare solicitând restituirea în natură a imobilului ce i-a fost naționalizat. Notificarea nu a fost soluționată până în prezent.

Pornind de la această situație de fapt, pe deplin stabilită în speță, și de la premisa că, în cauză, există titluri de proprietate valabile, cel al intimaților reclamanți - pentru că statul a preluat în mod abuziv imobilul și a fost recunoscut dreptul de proprietate al autoarei lor prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, și cel al recurenților pârâți-persoane fizice, în condițiile în care contractele de vânzare-cumpărare ale acestora au fost încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea legii și cu bună-credință, existând hotărâri judecătorești de validare a acestora, instanțele anterioare procedând la compararea titlurilor de proprietate ale părților, au hotărât ca intimații reclamanți să dobândească bunul imobil în natură.

În contextul acestor considerente, instanța de recurs constată că s-a făcut o corectă aplicare a legii situația de fapt astfel stabilită, urmând a confirma soluțiile pronunțate de instanțele anterioare, cu consecința respingerii recursurilor de față.

Referitor la criticile de nelegalitate invocate de recurenții pârâți, privind încălcarea/aplicarea greșită a prevederilor Legii nr. 10/2001, în sensul că s-a nesocotit existența normei speciale care reglementează cadrul juridic general pentru redobândirea imobilelor preluate în mod abuziv de către stat în perioada de referință a legii, reținându-se și aplicându-se în mod greșit prevederile de drept comun în materie, Înalta Curte constată că, în speță, instanțele anterioare au aplicat considerentele pentru care prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, obligatorie pentru instanțe, s-a statuat că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Instanța supremă reține că prin sentința civilă nr. 18672 din 02 decembrie 1998 a Judecătoriei sectorului 2 București, rămasă definitivă și irevovabilă, a fost recunoscut și reconfirmat, practic, dreptul de proprietate al fostului proprietar asupra imobilului în litigiu, intimații-reclamanți având, în mod indubitabil, un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Referitor la susținerea privind inopozabilitatea acestei hotărâri judecătorești față de recurenții pârâți-persoane fizice, Înalta Curte, analizând relevanța hotărârii prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, constată că pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, este necesar să fie vorba de un bun actual al acesteia, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părții, existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Este de necontestat că în raport de această hotărâre judecătorească reclamanții au un bun, situație în care aceștia pot pretinde protecția dreptului lor de proprietate și valorificarea sa, inclusiv prin intermediul prezentei acțiuni. Efectul pozitiv al hotărârii definitive și irevocabile de retrocedare a bunului - în sensul că ce s-a tranșat deja jurisdicțional reprezintă realitatea raportului de drept adus în fața instanței - se impune noii situații litigioase deduse judecății, aspectul excluderii imobilului din sfera legii speciale de reparație, ca o consecință a admiterii cererii de revendicare îndreptate de autoarea intimaților reclamanți împotriva Consiliului General al Municipiului București, Consiliul Local al Sectorului 2 și SC F. SA, intrând în puterea lucrului judecat.

Înalta Curte a avut în vedere în acest sens și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la dreptul la un proces echitabil, garantat prin art. 6 parag. 1 din Convenție, ce trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care afirmă preeminența dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor membre, unul din fundamentele sale, consacrat în jurisprudența curții europene, fiind principiul securității raporturilor juridice.

În speță, întrucât părțile litigante-persoane fizice dețin fiecare titlu de proprietate recunoscut ca valabil pe cale judecătorească, și au fiecare un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, în conflictul dintre ele, s-a recunoscut dreptul intimaților reclamanți de a li se restitui bunul imobil, asupra căruia li s-a recunoscut de către instanțele judecătorești, cu efect retroactiv și nerevocabil, dreptul de proprietate. În același sens este jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat: „în contextul legislativ român care guvernează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de