ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7362/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7362/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, sub nr.

4891/300/2008, înregistrată la data de 24 aprilie 2008, reclamanta I.E. a

chemat în judecată pe pârâții A.A. și A.M., C.M. și C.M.A., I.M. și I.M.A. și

Municipiul București, prin Primarul General, solicitând obligarea pârâților

să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de

139,33 m.p., și construcția situată în imobilul din București, sector 2.

În cauză s-au formulat

cereri de chemare în garanție, iar pârâții A. și I. au depus la dosar cerere completatoare

a cererii de chemare în garanție, solicitând chemarea în judecată și a Ministerului

Finanțelor Publice alături de vânzătorul Municipiul București, prin Primarul General,

solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata valorii de circulație a apartamentelor

de care vor fi evinși, invocând faptul că în urma pronunțării deciziei de soluționare

a recursului în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, acțiunea

în revendicare nu mai este admisibilă, în condițiile existenței unei legi speciale.

Reclamanta I.E. a depus

la dosar cerere precizatoare și completatoare, în contradictoriu cu pârâții chemați

inițial în judecată, dar și cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând în condițiile disp. art. 480 C. civ., să se dispună obligarea pârâților

să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul descris în petitul

cererii, iar în condițiile dispozițiilor art. 480-481 C. civ., a deciziei nr.

33 din 09 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și art.

1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene, să se dispună obligarea pârâților

Municipiul București și Statul Român, la plata sumei de 348.028,37 euro, ca echivalent

al bunurilor revendicate.

Prin sentința civilă

nr. 1784 din 26 februarie 2009, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București,

a fost admisă excepția necompetenței materiale și declinată competența de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de obiectul cererii, de valoarea

acestuia stabilită prin raportul de expertiză și dispozițiile art. 2 pct. 1 lit.

b) C. proc. civ.

Reclamanta a depus la

dosar certificat de moștenitor de pe urma defunctului A.A., solicitând introducerea

în cauză și continuarea judecății cu moștenitorii acestuia indicați în certificatul

de moștenitor din 16 decembrie 2003, respectiv A.M., A.A.V. și A.R.M.

Pe parcursul judecării

cauzei a decedat și reclamanta I.E., respectiv la data de 18 noiembrie 2009, conform

certificatului de deces aflat la dosarul tribunalului, solicitându-se continuarea

judecății de către moștenitorii acesteia, legatari universali, conform certificatului

de moștenitor din 07 decembrie 2009, O.C. și O.S.G.

Reclamanții au depus la

dosar notificările formulate de autoarea lor, I.E., în baza Legii nr. 10/2001, cu

nr. 977, 978 și 980/2001, pentru apartamentele 1, 3 și 4 din imobil, precum și sentința

civilă nr. 10.074 din 11 septembrie 2000 de soluționare a cererii de constatare

a nulității contractelor încheiate de pârâții A. și I.

Prin sentința civilă

nr. 2029 din 22 decembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis,

în parte, acțiunea principală astfel cum a fost precizată și completată, formulată

de reclamanții O.C. și O.S.G., în contradictoriu cu pârâții A.A.V., A.R.M., A.M.,

C.M., C.M.A., I.M., I.M.A., Municipiul București, prin Primarul General, Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și chemații în garanție Municipiul București,

prin Primarul General, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul

Finanțelor Publice și SC F. SA, a obligat pârâții A.M., A.A.V., A.R.M., C.M., C.M.A.,

I.M. și I.M.A. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilele dobândite prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii

nr. 112/1995, din 26 februarie 1997, din 26 martie 1997 și din 13 decembrie 1996,

astfel cum sunt individualizate în aceste contracte, a admis cererile de chemare

în garanție formulate de pârâții A.M., A.A.V., A.R.M., I.M. și I.M.A. în contradictoriu

cu Ministerul Finanțelor Publice și a respins aceleași cereri în contradictoriu

cu Municipiul București, prin Primarul General, ca neîntemeiate, a obligat chematul

în garanție Ministerul Finanțelor Publice la plata către pârâții A.M., A.A.V., A.R.M.

a sumei de 105.947 euro și către pârâții I.M. și I.M.A. a sumei de 141.409 euro,

echivalent în RON la data plății, la cursul oficial al Băncii Naționale a României,

reprezentând prețul de piață al celor două imobile; a respins cererea de chemare

în garanție formulată de Municipiul București, prin Primarul General, ca rămasă

fără obiect, a respins cererea de chemare în garanție formulată de Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Tribunalul analizând cauza,

pe fond, a constatat următoarele:

Prin actul de vânzare-cumpărare

din 1944, I.A. a dobândit imobilul situat în București, sector 2, compus din teren

în suprafață de 187,10 m.p. și construcție.

Prin actul dotal din 1949,

I.A. a înzestrat-o pe fiica acestuia, I.E. cu apartamentul nr. 2, situat în imobilul

din București, imobil pe care reclamanta l-a stăpânit până la data formulării acțiunii,

și ulterior, până la data decesului, intervenit pe parcursul judecării cauzei, respectiv

la data de 18 noiembrie 2009, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor

din 07 decembrie 2009.

Potrivit certificatului

de calitate din 12 iunie 1996, I.A. a decedat la data de 27 martie 1977, rămânând

în calitate de moștenitor, reclamanta I.E.

Deși, aspectul calității

de moștenitor a fost dezbătut și lămurit în ședința publică de la 19 martie 2010,

tribunalul apreciază că se impune a se arăta încă o dată, că acest înscris face

dovada calității de moștenitor a reclamantei I.E., având în vedere că această calitate

poate fi dovedită cu orice mijloc de probă prevăzut de lege, iar eliberarea certificatului

de calitate este prevăzută de Legea nr. 36/1995.

Chiar dacă pe certificat

este făcută mențiunea potrivit căreia acesta ar fi fost valabil numai pentru Comisia

de pe lângă Consiliul Local al Sectorului 2 București, instituită în baza Legii

nr. 112/1995, tribunalul apreciază că această notă este lipsită de relevanță în

prezenta cauză, puterea doveditoare a acestui certificat fiind dată de lege, indiferent

de mențiunile pe care notarul public a înțeles să le consemneze pe înscris.

Imobilul dobândit de autorul

reclamantei a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, așa

cum rezultă din nota de prezentare aflată la dosar, întocmită în anul 1996, în care

se mai arată că imobilul constituia la acea dată 4 unități locative distincte, de

sine stătătoare, determinate ca atare prin construcția lor, reclamanta locuind în

imobil în calitate de proprietar, în apartamentul primit ca dotă, imobilul fiind

mixt, cu o cotă de naționalizare de 75%, apartamentele 1, 3, și 4 fiind ocupate

cu forme legale de alți locatari.

Comisia de aplicare a

Legii nr. 112/1995, întrunită în ședința din 27 septembrie 1996, a apreciat că cererea

reclamantei de restituire în natură a apartamentelor preluate de către stat, formulată

în baza acestei legi, nu se încadra în prevederile art. 2 din Legea nr. 112/1995,

întrucât apartamentele erau ocupate cu forme legale de alți locatari și nu erau

libere.

La data de 27

septembrie 1996, reclamanta I.E. a dat o declarație autentificată prin care a arătat

că cele trei apartamente naționalizate nu sunt disponibile la vânzare, declarația

fiind înregistrată potrivit mențiunilor olografe efectuate pe acest înscris la Primăria

Municipiului București în 09 octombrie 1996, la Primăria Sectorului 2 București

în 06 octombrie 1996 și la ICRAL Foișor în 09 octombrie 1996.

Prin sentința civilă

nr. 18679 din 02 decembrie 1998, rămasă definitivă și irevocabilă, Judecătoria sectorului

2 București a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamanta I.E., în contradictoriu

cu pârâtele Primăria Municipiului București și SC F. SA și a dispus obligarea pârâtelor

să lase în deplină proprietate și liniștită posesie cota de 75% din imobilul situat

în București, sector 2.

Prin dispoziția Primarului

General al Municipiului București din 05 noiembrie 1999, față de sentința civilă

menționată mai sus s-a dispus restituirea în proprietatea reclamantei I.E. a cotei

de 75% din imobilul situat în București, sector 2, predarea-primirea bunului, urmând

a se face pe bază de proces-verbal.

În această cauză, intrarea

în posesie, în privința imobilului retrocedat reclamantei prin hotărârea judecătorească

menționată și prin dispoziția primarului emisă ca urmare a hotărârii, nu a avut

loc nici până în momentul prezentei hotărâri, întrucât anterior introducerii primei

acțiuni în revendicare (11 februarie 1998), dar după darea declarației din 27

septembrie 1996 de către reclamantă, apartamentele 1, 3 și 4 au fost înstrăinate

prin contractele de vânzare-cumpărare din 26 februarie 1997 către pârâții A.,

din 26 martie 1997 către pârâții C. și din 13 decembrie 1996 către pârâții I.

În vederea obținerii celor

trei apartamente în natură, reclamanta I.E. a formulat două cereri de constatare

a nulității absolute a celor trei contracte de vânzare-cumpărare, una înregistrată

în 28 februarie 2000, pentru contractul de vânzare din 26 martie 1997 încheiat de

pârâții C., și una înregistrată în 28 februarie 2000 pentru contractele de vânzare-cumpărare

din 13 decembrie 1996 și din 26 februarie 1997 încheiate de pârâții I. și A., cereri

soluționate irevocabil, prin respingerea lor, potrivit sentințelor civile nr.

166 din 15 ianuarie 2001 și nr. 1074 din 11 septembrie 2000 ale Judecătoriei sectorului

2 București.

Prin sentința civilă

nr. 166 din 15 ianuarie 2001, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București,

s-a admis acțiunea conexă formulată de pârâții C. și s-a constatat că sunt dobânditori

de bună credință ai apartamentului nr. 3 din imobilul situat în București, sector

2.

Tribunalul a apreciat

că în cauză nu se mai impune a se analiza acțiunea în revendicare din perspectiva

comparării titlurilor de proprietate invocate de părțile aflate în conflict, întemeiată

pe criteriile jurisprudențiale consacrate, ci urmează a se analiza în raport de

dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din primul Protocol adițional,

care impun verificarea existenței unui „bun” sau a unei „speranțe legitime” în patrimoniul

părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate

al părților și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă.

În concursul dintre reclamanți

și pârâți, tribunalul a constatat că primii se află în posesia titlului originar

de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat acestora,

cu efect retroactiv și în mod nerevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării

imobilului de către stat și admiterii cererii în revendicare în contradictoriu cu

Primăria Municipiului București, și, implicit, se impune recunoașterea existenței

valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul

lor.

Pârâții, persoane fizice,

din prezenta cauză, dețin hotărâri judecătorești, pronunțate ulterior admiterii

cererii în revendicare, prin care au fost respinse cererile reclamantei I.E. de

constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în

baza Legii nr. 112/1995, și prin urmare, și dreptul lor de proprietate a fost recunoscut

irevocabil de instanțele judecătorești, care au reținut buna-credință la cumpărarea

imobilelor, deținând la rândul lor, un „bun” în sensul Convenției.

În această situație, în

condițiile în care atât reclamantul cât și pârâții se prevalează de un „bun”, în

sensul art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție, tribunalul a apreciat

că singura modalitate de a asigura accesul la justiție pentru ambele părți, este

aceea prin care urmează să se dea câștig de cauză priorității în timp a dreptului

de proprietate, recunoscut irevocabil de instanțele judecătorești, în funcție de

circumstanțele concrete ale cauzei, coroborată cu posibilitatea de despăgubire a

pârâților-cumpărători la valoarea actuală de circulație a imobilului, posibilitate

de care reclamanții nu beneficiază încă.

Împotriva sentinței tribunalului

au declarat apel pârâții C.M. și C.M.A., A.M., A.A.V., A.R.M., I.M. și I.M.A., cât

și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia civilă

nr. 823/A din 26 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții pârâți A.A.V., A.M., A.R.M.,

C.M.A., C.M., I.M.A. și I.M. și apelantul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București,

în contradictoriu cu intimații reclamanți O.C. și O.S., intimatul pârât Municipiul

București, prin Primarul General, și intimații chemați în garanție Municipiul București,

prin Primarul General, Ministerul Finanțelor Publice, Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Analizând excepțiile invocate,

Curtea de Apel a constatat că este nefondată excepția inadmisibilității acțiunii

în revendicare formulată de către apelanții-pârâți C.M.A. și C.M., deoarece nu este

o acțiune în revendicare în contradictoriu cu Statul Român, ci este o acțiune întemeiată

pe dispozițiile art. 480 C. civ. prin care se solicită compararea titlurilor de

proprietate deținute de către reclamanți în contradictoriu cu pârâții persoane fizice.

În ceea ce privește excepția

de netimbrare invocată de aceeași apelanți, Curtea a constatat că este nefondată,

având în vedere dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 potrivit căruia

sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru acțiunile și cererile introduse

de proprietari sau de succesorii acestora sau de alte persoane juridice în perioada

06 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidentale.

Curtea a constatat că

aceste dispoziții legale sunt aplicabile în prezenta cauză, cererea fiind scutită

de plata taxei de timbru.

Referitor la excepția

lipsei de interes a prezentului apel formulată de către intimații-reclamanți O.C.

și O.S.G., Curtea a constatat că este nefondată, deoarece există interes în promovarea

căii de atac a apelanților ce au pierdut posesia bunului pentru care dețin titlu

de proprietate în favoarea intimaților-reclamanți.

Curtea, analizând actele

și lucrările dosarului, a constatat că prin cererea de chemare în judecată formulată

la data de 24 aprilie 2008 de către I.E. s-a solicitat, în temeiul dispozițiilor

art. 480 C. civ. și Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, ca persoanele fizice-pârâți în prezenta cauză, să-i lase în deplină proprietate

și liniștită posesie terenul și construcția situate în București, sector 2, formată

din apartementele nr. 1, nr. 2 și nr. 4.

Calitatea procesuală activă

a reclamantei a fost justificată prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la data

de 05 februarie 1944 și înregistrat la Administrația de Constatare Albastru și certificatul

de calitate de moștenitor din 12 iunie 1996 din care rezultă că este succesoarea

defunctului I.A.

Imobilul în litigiu a

fost preluat de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, iar din declarația

aflată la dosar de fond, rezultă că I.E. la data de 09 octombrie 1996 a solicitat

restituirea în natură a întregului imobil și a solicitat să nu fie înstrăinate către

cei care le dețineau cu contract de închiriere.

Aceeași cerere a fost

depusă și la Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995 de pe lângă Consiliul Local

Sector 2, iar la data de 11 mai 1996 a depus la Primăria Municipiului București

cerere de restituire în natură a întregului imobil.

După efectuarea acestor

demersuri, apartamentele în litigiu au fost înstrăinate astfel: către I.M.A. și

I.M., apartamentul nr. 4, la data de 13 decembrie 1996, către A.M. și A.A., la data

de 26 februarie 1997 și către C.M. și C.M.A., la data de 26 martie 1997.

În anul 1998 reclamanta

I.E. a formulat acțiune în revendicare în contradictoriu cu Primăria Municipiului

București și SC F. SA, iar prin sentința civilă nr. 18679 din 02 decembrie 1998

au fost obligate pârâtele să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie

cota de 75% din imobilul situat în București, sector 2, sentință rămasă definitivă

prin neapelare.

Din actele și lucrările

dosarului a rezultat că reclamanta I.E. a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare

ale pârâților A.M. și A.A., cât și ale pârâților C.M.A. și C.M., I.M.A. și I.M.,

acțiuni ce au fost respinse.

În această situație, Curtea

a constatat că părțile din prezenta cauză dețin un bun în sensul Protocolului

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamanta I.E. având

o speranță legitimă de a deține în natură acest bun, având în vedere sentința civilă

nr. 18672 din 02 decembrie 1998 a Judecătoriei sectorului 2 București, cât și dispoziția

emisă de Primarul General al Municipiului București la data de 05 noiembrie 1999

prin care s-a dispus restituirea în proprietatea acesteia și a cotei de 75% din

imobilul situat în București, sector 2.

Curtea a constatat că

reclamanta I.E. a formulat cerere de restituire în natură în temeiul Legii nr. 112/1995

pentru întregul imobil ce a fost preluat în mod abuziv de către stat.

Prin sentința civilă

nr. 18679 din 02 decembrie 1998 a Judecătoriei sectorului 2 București, au fost obligate

Primăria Municipiului București și SC F. SA să-i lase în deplină proprietate și

liniștită posesie și cota de 75% din imobilul ce nu i-a fost restituit în natură

prin dispoziție administrativă.

Aceste demersuri au fost

efectuate anterior apariției Legii nr. 10/2001 ce prevedea efectuarea procedurii

administrative prin care persoanele îndreptățite la restituire solicitau măsuri

reparatorii pentru imobilele preluate în perioada 1945-1949 în mod abuziv.

La momentul apariției

Legii nr. 10/2001 imobilul în litigiu nu mai era în posesia statului, iar titlul

acestuia asupra bunului fusese anulat prin sentința civilă nr. 18679 din 02

decembrie 1998.

Acțiunea în revendicare

împotriva statului este inadmisibilă dacă a fost formulată după apariția Legii

nr. 10/2001, când persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii puteau parcurge

procedura administrativă pentru obținerea măsurilor reparatorii în natură sau echivalent

pentru imobilele preluate abuziv.

În prezenta cauză, Curtea

a constatat că în mod corect prima instanță a stabilit că acțiunea în revendicare

formulată împotriva persoanelor fizice este admisibilă având în vedere decizia

nr. 33/2008 ce nu exclude posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare

chiar în condițiile existenței legii speciale în situația în care reclamantul într-o

asemenea acțiune se poate prevala de un bun ca noțiune autonomă în sensul art. 1

din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar reclamanta

I.E. se bucură de un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Deoarece a fost admisă

acțiunea în revendicare prin sentința civilă nr. 18679 din 02 decembrie 1998 s-a

stabilit că imobilul în litigiu a fost preluat de către stat fără titlu valabil,

iar reclamanta are calitatea de proprietar, calitate ce aparține și pârâților persoane

fizice, deoarece le-au fost menținute contractele de vânzare-cumpărare încheiate

în temeiul Legii nr. 112/1995.

În această situație, reclamanții

(succesorii defunctei I.E.) se pot prevala de un bun actual în sensul Convenției

Europene a Drepturilor Omului, drept confirmat prin sentința civilă nr. 18679

din 02 decembrie 1998, situație aplicabilă și pârâților persoane fizice din prezenta

cauză care au dobândit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 112/1995.

În această situație reclamanții

se află în posesia unui titlu original de proprietate asupra bunului revendicat

prin dobândirea proprietății de la un adevărat proprietar, iar pârâții persoane

fizice au dobândit dreptul de proprietate asupra bunului de la un neproprietar,

titlul acestuia fiind anulat prin sentința civilă nr. 18679 din 02 decembrie 1998

a Judecătoriei sectorului 2 București.

Curtea a constatat că

atât reclamanții, cât și pârâții dețin un bun în sensul art. 1 din primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, situație în care prevalează

posibilitatea de despăgubire pentru pierderea posesiei bunului de către una din

părți.

Din actele și lucrările

dosarului a rezultat că reclamanții nu se pot bucura de măsuri reparatorii în temeiul

Legii nr. 10/2001, modificată prin dispozițiile Legii nr. 247/2005, neexistând posibilitatea

acordării unor despăgubiri efective către proprietarii deposedați de imobilele naționalizate,

iar demersurile reclamantei I.E. s-au materializat anterior intrării în vigoare

a Legii nr. 10/2001, situație în care aceasta nu poate urma calea administrativă

pentru imobilul preluat abuziv în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Curtea a constatat că

s-a stabilit și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului faptul că

există posibilitatea despăgubirii integrale a pârâților ce dețin un bun în acțiunea

în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.

Curtea a constatat, prin

urmare, că reclamanții nu au posibilități reale de a obține măsuri reparatorii pentru

bunul preluat în mod abuziv, iar pârâții persoane fizice pot să se prevaleze de

dispozițiile Legii nr. 1/2009 și au posibilitatea de a primi o despăgubire echivalentă

cu valoarea actuală de circulație a imobilului, posibilitate ce nu aparține și reclamanților.

În această situație, pentru

a exista un echilibru raportat la situația juridică a tuturor părților cărora li

se recunoaște existența unui bun, restituirea în natură a imobilului către reclamanții

ce nu pot primi o despăgubire, reprezintă soluția legală și echitabilă raportat

la faptul că pârâții persoane fizice pot primi valoarea actuală de circulație a

imobilului de care sunt deposedați și în vederea acestui drept le-au fost admise

cererile de chemare în garanție formulate în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor

Publice și întemeiate pe dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește apelul

formulat de către Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea a constatat

că este nefondat, având în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 și Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la plata

prețului de piață pentru apartamentele înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995,

fiind îndeplinită condiția prevăzută de acest text de lege cu privire la faptul

că aceștia dețin contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea Legii

nr. 112/1995, constatându-se valabilitatea acestor contracte, dar chiriașii cumpărători

fiind în situația în care pierd posesia bunului pentru care dețin aceste titluri

de proprietate.

De asemenea, calitatea

procesuală pasivă a acestei părți este stabilită de dispozițiile art. 50 din Legea

nr. 10/2001 ce indică în mod expres că Ministerul Finanțelor Publice este titularul

obligației de despăgubire pentru plata prețului de piață al imobilului de care sunt

deposedați chiriașii cumpărători ce au dobândit proprietatea în temeiul Legii

nr. 112/1995.

Pentru considerentele

arătate, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., a respins apelurile

ca nefondate.

Împotriva deciziei menționate

mai sus au declarat recurs, în termen legal, pârâții A.A.V., A.M. și A.R.M., I.M.

și I.M.A., C.M. și C.M.A. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București.

În dezvoltarea motivelor

de recurs formulate, pârâții A.A.V., A.M. și A.R.M., invocând dispozițiile art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., au susținut, în esență, următoarele:

eronat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la noțiunea

de „bun”, instanța de apel a apreciat în mod nelegal faptul că este îndeplinită

condiția existenței în favoarea intimatilor-reclamanți a unui „bun” în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană.

juridice și nu sunt opozabile acestor pârâți hotărârile judecătorești pronunțate

ulterior cumpărării apartamentului, într-un dosar în care nu au fost parte, iar

cele reținute în considerentele acelor hotărâri cu privire la valabilitatea titlului

statului și la posibilitatea intimaților-reclamanți de a obține restituirea în natură,

nu pot fi extinse la litigiul prezent pentru a se justifica o speranță legitimă

la restituirea apartamentului cumpărat prin contractul a cărui valabilitate a fost

confirmată prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

hotărârii recurate și temeiniciei acțiunii în revendicare urmează să fie soluționată

prin raportare atât la dispozițiile deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, sectiiile unite, cât și la existența în patrimoniul intimaților-reclamanți

a unui „bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, soluția ce se impune

fiind de admitere a recursului pârâților și de respingere ca nelegală și netemeinică

a acțiunii în revendicare formulată de reclamanți.

Chiar dacă decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, nu duce la respingerea

ca inadmisibilă a acțiunii, neconstituind un veritabil „fine de neprimire” pentru

acțiunea în revendicare, cererea intimatilor-reclamanți urmează să fie analizată

inclusiv prin raportare la considerentele deciziei pronunțate în recursul în interesul

legii și la circumstanțele speciale ale cauzei.

cu soluționarea prezentului recurs formulat împotriva hotărârii prin care a fost

admisă acțiunea în revendicare trebuie să aibă în vedere situația specială a imobilului

în litigiu, hotărârea recurată fiind nelegală pentru următoarele considerente:

a) Titlul de proprietate

exhibat de pârâți (contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995)

a fost validat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă (sentința

civilă nr. 10.074 din 11 septembrie 2000), ce se bucură de autoritate de lucru judecat

în ceea ce privește considerentele ce au stat la baza pronunțării soluției.

b) Până la momentul încheierii

de către pârâți a contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995,

intimații-reclamanți (autoarea acestora) nu au întreprins niciun demers judiciar

pentru a încerca să își valorifice pretinsul drept de proprietate prin restituirea

în natură sau prin echivalent a imobilului, astfel încât la momentul cumpărării

apartamentului în baza legii speciale nu exista înregistrată o cerere de restituire.

Acest aspect este confirmat

inclusiv de considerentele hotărârilor judecătorești irevocabile prin care a fost

respinsă cererea de constatare a nulității absolute a contractelor încheiate în

baza Legii nr. 112/1995, astfel încât intimații-reclamanți nu au întreprins nicio

diligență în sfera restituirii imobilului anterior vânzării acestuia către foștii

chiriași.

c) Intimatii-reclamanti

nu beneficiază de un „bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului pentru

a obține restituirea în natură a imobilului.

Dispozițiile art. 1 din

Protocolul nr. 1 nu pot fi interpretate în sensul că ar impune statelor contractante

o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să

ratifice Convenția.

Prin hotărârea din data

de 12 octombrie 2010 în cauza „Maria Atanasiu și alții împotriva României” (singura

hotărâre „pilot” pronunțată în materia imobilelor preluate abuziv), Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a statuat că dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul

creanței, el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” decât dacă are o bază

suficientă în dreptul intern. De exemplu când este confirmat printr-o jurisprudenta

bine stabilită a instanțelor.

În dezvoltarea motivelor

de recurs formulate, pârâții I.M. și I.M.A., invocând dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., au susținut, în esență, următoarele:

a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Sub un prim aspect, în

raport de argumentele expuse în continuare, instanța de control urmează să observe

că, în speță, sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, dispoziții în raport

de care se impunea respingerea acțiunii în revendicare promovate de intimații-reclamanți

O.

Conform principiului specialia

generalibus derogant, concursul între legea specială și legea generală se rezolvă

în favoarea legii speciale, aceasta din urmă aplicându-se cu prioritate situațiilor

juridice vizate.

În ceea ce privește materia

restituirii imobilelor preluate abuziv, nu există nici o rațiune pentru a se considera

că restituirea în natură ar fi obligatorie în toate cazurile, iar împrejurarea că

norma specială derogă de la norma generală vizează numai modalitatea de obținere

a acestei restituiri în natură de către foștii proprietari, respectiv urmând procedura

Legii nr. 10/2001 sau printr-o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile

dreptului comun.

În consecință, acțiunea

reclamanților O. nu putea fi soluționată făcând abstracție de reglementările speciale

(dispozițiile Legii nr. 10/2001) existente cu privire la dreptul lor de proprietate

și modalitatea de ocrotire a acestuia, aplicabilă fiind norma specială care, în

speță, prevedea acordarea de despăgubiri.

Împrejurarea că intimații-reclamanți

au invocat o hotărâre judecătorească prin care Primăria Muncipiului București și

SC F. SA au fost obligate să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul nu este de natură a schimba în vreun fel circumstanțele cauzei, de vreme

ce această hotărâre nu a fost pronunțată în contradictoriu cu pârâții, nefiindu-le

opozabilă.

În acest sens, instanța

de control trebuie să aibă în vedere principiul relativității efectelor hotărârilor

judecătorești, regula după care o hotărâre judecătorească nu poate profita și nici

vătăma terților, efectele sale limitându-se la sfera părților implicate în proces.

a fost pronunțată cu interpretarea greșită a dispozițiilor deciziei nr. 33/2008

pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite.

Sub acest aspect, urmează

să se aibă în vedere că instanța de apel a apreciat că reclamanții acțiunii în revendicare

au un „bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului ce rezultă din sentința

civilă nr. 18672 din 02 decembrie 2998 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București.

Agumentul instanței de

apel este greșit și nu poate fi primit, întrucât, astfel cum s-a arătat, această

hotărâre judecătorească nu este opozabilă pârâților, nefiind pronunțată în contradictoriu

cu aceștia.

În aceste condiții, în

prezentul litigiu nu se poate susține cu temei că reclamanții au un „bun” în sensul

Convenției, bun care să poate fi opus pârâților și în raport de care să fie admisă

acțiunea în revendicare.

Prin urmare, toate discuțiile

făcute de către instanța de apel, în sensul existenței unor bunuri în sensul Convenției,

atât în patrimoniul reclamanților, cât și în cel al pârâților, de natură a conduce

la compararea titlurilor de proprietate, sunt superflue, în speță fiind direct aplicabile

dispozițiile legii speciale, respectiv art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

în raport de care se impunea respingerea acțiunii în revendicare.

a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 din

primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și

cu încălcarea principiului securității raporturilor juridice.

Chiar și în măsura în

care s-ar aprecia că reclamanții ar avea un „bun” în sensul Convenției, urmează

ca instanța de control să observe că soluția de respingere a apelului pârâților

și de menținere a soluției de admitere a acțiunii în revendicare promovată de reclamanții

O., în calitate de foști proprietari, împotriva chiriașilor cumpărători pe Legea

nr. 112/1995, nu se justifică din perspectiva dispozițiilor Convenției Europene

a Drepturilor Omului.

În consecință, în raport

de toate aspectele expuse, se solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii

recurate în sensul admiterii apelului promovat de pârâți și, pe cale de consecință,

să se respingă acțiunea în revendicare formulată de reclamanții O.C. și O.S., ca

neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor

de recurs formulate, pârâții C.M. și C.M.A., invocând dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., au arătat, în esență, că instanța de apel a pronunțat decizia

recurată cu aplicarea greșită a legii - pe anumite aspecte, și fără un temei legal

în ce privește anumite chestiuni.

Astfel, deși constată

instanța de apel faptul că părțile din prezenta cauză, respectiv atât recurenții-pârâți,

cât și intimații-reclamanți, dețin un „bun” în sensul Protocolului nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta aplică în mod greșit dispozițiile

art. 1 pct. 7 din Legea nr. 1/2009, care modifică și completează art. 20 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a prevăzut că „În cazul in care imobilul

a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare,

persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru

valoarea de piață corespunzătoare a intregului imobil, teren și construcții, stabilita

potrivit standardelor internaționale de evaluare”.

Se învederează instanței

de recurs faptul că intimata-reclamantă, prin cererea precizatoare și completatoare

a acțiunii principale, a prevăzut posibilitatea de a obține despăgubiri pentru bunul

preluat abuziv, formulând un capăt de cerere distinct, prin care solicita suma de

348.028,37 euro ca echivalent al bunului revendicat.

Deși instanța de apel

motivează soluția restituirii în natură prin faptul că „reclamanții nu au o posibilitate

reală de a obține măsuri reparatorii pentru bunul preluat în mod abuziv”, aceasta

nu s-a pronunțat pe capătul 2 al cererii principale în sensul admisibilității sale.

Singura motivare a instanței

de apel pentru menținerea soluției instanței de fond în sensul restituirii în natură

a bunului revendicat este nu un temei de drept, ci „un echilibru raportat la situația

juridică a tuturor pârâților”, respectiv o soluție echitabilă, criterii absolut

subiective, lipsite de substanță juridică și, chiar mai mult, încălcând dispoziții

legale exprese.

În concluzie, se solicită

instanței de recurs admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei și sentinței,

în sensul respingerii acțiunii principale.

În dezvoltarea motivelor

de recurs formulate, pârâtul-chemat în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut următoarele:

Instanța de apel, în mod

greșit a respins apelul Ministerului Finanțelor Publice, respingând excepția lipsei

calității procesuale pasive a acestuia în ceea ce privește restituirea prețului

la valoarea de piață a imobilului, fără a lua în considerare motivele de apel formulate

de acest pârât.

Astfel, recurentul pârât

înțelege să reitereze excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor Publice.

În conformitate cu dispozițiile

art. 1337, art. 1341 și urm. C. civ., reținute și de instanța de fond în considerentele

hotărârii, se solicită să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei

Municipiului București, prin mandatar SC F. SA, pentru evicțiune totală sau parțială

prin fapta unui terț.

Această dispoziție de

drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind

așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Nici dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta

cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestei

instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai

larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea reclamanților

de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări

de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de drept, este de natură să angajeze

răspunderea contractuală, pentru evicțiunea totală a vânzătorului, Primăria Municipiului

București, față de pretențiile privind privind restituirea valorii prețului pentru

imobilul în cauză la prețul de circulație.

Nicidecum nu poate fi

antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta

acțiune nu există culpa acestei instituții.

De asemenea, se susține

că nici în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, Ministerul

Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, față de dispozițiile art.

50

1

din Legea nr. 10/2001.

Dispozițiile Legii

nr. 10/2001 reglementează în mod expres situația în care Ministerul Finanțelor Publice

poate fi obligat la restituirea prețului actualizat la valoarea de piață plătit

de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, și anume în ipoteza în care aceste contracte au

fost anulate irevocabil.

Se apreciază că în cauză

nu sunt îndeplinite nici condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, prin urmare Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat

la restituirea prețului actualizat la valorea de piață.

Mai mult, în speță nu

este îndeplinită nici cea de a doua condiție, respectiv contractul să fi fost încheiat

cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Astfel, deși s-a învederat instanței

și în apel, faptul că „I.E. a formulat o primă cerere de restituire în natură în

baza Legii nr. 112/1995, înregistrată sub în 27 iunie 1996 la Consiliul Local Sector

2”, deci anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, așa încât, dacă

pârâții ar fi făcut demersuri și la Comisia de aplicare a legii speciale, ar fi

observat că se contestă valabilitatea titlului statului și, prin urmare, imobilul

ar fi putut să nu mai poată fi înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995.

De asemenea, instanțele

anterioare au avut în vedere și declarația reclamantei I.E., autentificată în

27 septembrie 1996, prin care a arătat că cele trei apartamente naționalizate nu

sunt disponibile la vânzare, declarație înregistrată la toate instituțiile care

se ocupau de vânzarea imobilelor în baza Legii nr. 112/1995.

În aceste condiții se

consideră că pârâții știau despre faptul că imobilul avea toate șansele de a fi

retrocedat foștilor proprietari, ceea ce conduce indubitabil la reaua credință din

partea acestora la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.

În consecință, se solicită

să se admită recursul așa cum a fost formulat, să se modifice decizia civilă atacată,

în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor Publice, respingând acțiunea ca fiind introdusă împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă, și în subsidiar, respingerea acțiunii reclamanților

ca neîntemeiată.

Examinând decizia recurată

prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, a actelor și lucrărilor dosarului,

Înalta Curte a constatat că recursurile sunt nefondate, urmând să le respingă.

Luând în examinare, mai

întâi, recursurile formulate de pârâții persoane fizice - A.A.V., A.M. și A.R.M.,

I.M. și I.M.A., C.M. și C.M.A., Înalta Curte constată că în susținerea motivelor

de nelegalitate formulate, recurenții pârâți au invocat o serie de argumente ce

se află în strânsă legătură cu hotărârea atacată, constituindu-se într-o critică

totală a acesteia și tinzând la a afirma nelegalitatea ei, de unde rezultă că permit

încadrarea lor în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, o primă critică

ce se regăsește în toate recursurile pârâților-persoane fizice, vizează modalitatea

de soluționare a chestiunii inadmisibilității acțiunii în revendicare pendente,

aspect cu privire la care, Curtea de Apel a constatat că este nefondată excepția

inadmisibilității, deoarece acțiunea de față nu este o acțiune în revendicare formulată

în contradictoriu cu statul, ci este o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 480

C. civ., prin care se solicită compararea titlurilor de proprietate deținute de

către intimații reclamanți cu titlurile de proprietate deținute de către recurenții

pârâți-persoane fizice.

Înalta Curte constată

că excepția inadmisibilității vizează exercițiul dreptului la acțiune însăși, reprezentând

deci o excepție de fond, și în consecință, în deplină concordanță cu practica instanțelor

judecătorești în această materie, constată că s-a stabilit corect în speță, că este

pe deplin admisibilă acțiunea în revendicare de față.

De menționat este că analiza

acțiunii în revendicare pendente nu s-a realizat exclusiv prin compararea titlurilor

pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci

și în considerarea Legii nr. 10/2001, a normelor și jurisprudenței instanței de

contencios european privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale, premisă impusă de altfel, și prin decizia

în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile

unite.

Din situația de fapt stabilită

în speță, Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată formulată

la data de 24 aprilie 2008, autoarea reclamanților, I.E., a solicitat în temeiul

dispozițiilor art. 480 C. civ. și Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, ca pârâții-persoane fizice, să-i lase în deplină proprietate

și liniștită posesie terenul și construcția situate în București, sector 2, formată

din apartamentele nr. 1, nr. 2 și nr. 4.

Imobilul în litigiu a

fost preluat de către stat prin naționalizare, în temeiul Decretului nr. 92/1950,

în cotă de 75%.

Pentru prima oară, la

data de 11 mai 1996, I.E., autoarea intimaților reclamanți, a depus la Primăria

Municipiului București o cerere de restituire în natură a întregului imobil.

Ulterior, la data de de

09 octombrie 1996, I.E. a solicitat restituirea în natură a întregului imobil și

să nu fie înstrăinate apartamentele către cei care le dețineau cu contracte de închiriere.

Aceeași cerere a fost depusă și la Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995 de pe

lângă Consiliul Local Sector 2 București.

De asemenea, s-a avut

în vedere și declarația reclamantei I.E., autentificată în 27 septembrie 1996, prin

care a arătat că cele trei apartamente naționalizate nu sunt disponibile la vânzare,

declarație înregistrată la toate instituțiile care se ocupau de vânzarea imobilelor

în baza Legii nr. 112/1995.

După efectuarea acestor

demersuri de către autoarea intimaților reclamanți, apartamentele în litigiu au

fost înstrăinate astfel: către I.M.A. și I.M., la data de 13 decembrie 1996, către

A.M. și A.A., la data de 26 februarie 1997 și către C.M. și C.M.A., la data de 26

martie 1997.

În anul 1998 autoarea

I.E. a formulat acțiune în revendicare în contradictoriu cu Primăria Municipiului

București și SC F. SA, iar prin sentința civilă nr. 18679 din 02 decembrie 1998

au fost obligate pârâtele să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie

cota de 75% din imobilul situat în București, sector 2, sentință rămasă definitivă

prin neapelare.

Totodată, acțiunile în

anularea contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâților A.M. și A.A., cât și ale

pârâților C.M.A. și C.M., I.M.A. și I.M., au fost respinse în mod irevobabil.

Prin urmare, prin sentința

civilă nr. 18672 din 02 decembrie 1998 a Judecătoriei sectorului 2 București, definitivă

și irevocabilă, cât și prin dispoziția emisă de Primarul General al Municipiului

București la data de 05 noiembrie 1999, în baza acestei sentințe, s-a dispus restituirea

în proprietatea autoarei intimaților reclamanți a cotei de 75% din imobilul situat

în București, sector 2.

Aceste demersuri au fost

efectuate anterior apariției Legii nr. 10/2001 ce prevedea efectuarea procedurii

administrative prin care persoanele îndreptățite la restituire solicitau măsuri

reparatorii pentru imobilele preluate în perioada 1945-1949, în mod abuziv.

La momentul apariției

Legii nr. 10/2001 imobilul în litigiu nu mai era în posesia statului, iar titlul

acestuia asupra bunului fusese anulat prin sentința civilă nr. 18679 din 02

decembrie 1998, rămasă irevocabilă.

După intrarea în vigoare

a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, autoarea intimaților reclamanți, numita I.E.,

a formulat notificare solicitând restituirea în natură a imobilului ce i-a fost

naționalizat. Notificarea nu a fost soluționată până în prezent.

Pornind de la această

situație de fapt, pe deplin stabilită în speță, și de la premisa că, în cauză, există

titluri de proprietate valabile, cel al intimaților reclamanți - pentru că statul

a preluat în mod abuziv imobilul și a fost recunoscut dreptul de proprietate al

autoarei lor prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, și cel al recurenților

pârâți-persoane fizice, în condițiile în care contractele de vânzare-cumpărare ale

acestora au fost încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea legii și

cu bună-credință, existând hotărâri judecătorești de validare a acestora, instanțele

anterioare procedând la compararea titlurilor de proprietate ale părților, au hotărât

ca intimații reclamanți să dobândească bunul imobil în natură.

În contextul acestor considerente,

instanța de recurs constată că s-a făcut o corectă aplicare a legii situația de

fapt astfel stabilită, urmând a confirma soluțiile pronunțate de instanțele anterioare,

cu consecința respingerii recursurilor de față.

Referitor la criticile

de nelegalitate invocate de recurenții pârâți, privind încălcarea/aplicarea greșită

a prevederilor Legii nr. 10/2001, în sensul că s-a nesocotit existența normei speciale

care reglementează cadrul juridic general pentru redobândirea imobilelor preluate

în mod abuziv de către stat în perioada de referință a legii, reținându-se și aplicându-se

în mod greșit prevederile de drept comun în materie, Înalta Curte constată că, în

speță, instanțele anterioare au aplicat considerentele pentru care prin decizia

în interesul legii nr. 33/2008, obligatorie pentru instanțe, s-a statuat că existența

Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge

la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune

să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din primul Protocol

adițional la Convenție și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Instanța supremă reține

că prin sentința civilă nr. 18672 din 02 decembrie 1998 a Judecătoriei sectorului

2 București, rămasă definitivă și irevovabilă, a fost recunoscut și reconfirmat,

practic, dreptul de proprietate al fostului proprietar asupra imobilului în litigiu,

intimații-reclamanți având, în mod indubitabil, un bun în sensul art. 1 din primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Referitor la susținerea

privind inopozabilitatea acestei hotărâri judecătorești față de recurenții pârâți-persoane

fizice, Înalta Curte, analizând relevanța hotărârii prin prisma jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului, constată că pentru a exista o protecție a unui drept

subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție, este necesar să fie vorba de un bun actual al acesteia, calitatea

de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă

sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul

părții, existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea

sa.

Este de necontestat că

în raport de această hotărâre judecătorească reclamanții au un bun, situație în

care aceștia pot pretinde protecția dreptului lor de proprietate și valorificarea

sa, inclusiv prin intermediul prezentei acțiuni.

Efectul pozitiv al hotărârii

definitive și irevocabile de retrocedare a bunului - în sensul că ce s-a tranșat

deja jurisdicțional reprezintă realitatea raportului de drept adus în fața instanței

- se impune noii situații litigioase deduse judecății, aspectul excluderii imobilului

din sfera legii speciale de reparație, ca o consecință a admiterii cererii de revendicare

îndreptate de autoarea intimaților reclamanți împotriva Consiliului General al Municipiului

București, Consiliul Local al Sectorului 2 și SC F. SA, intrând în puterea lucrului

judecat.

Înalta Curte a avut în

vedere în acest sens și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor

Omului cu privire la dreptul la un proces echitabil, garantat prin art. 6 parag.

1 din Convenție, ce trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care

afirmă preeminența dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor membre,

unul din fundamentele sale, consacrat în jurisprudența curții europene, fiind principiul

securității raporturilor juridice.

În speță, întrucât părțile

litigante-persoane fizice dețin fiecare titlu de proprietate recunoscut ca valabil

pe cale judecătorească, și au fiecare un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,

în conflictul dintre ele, s-a recunoscut dreptul intimaților reclamanți de a li

se restitui bunul imobil, asupra căruia li s-a recunoscut de către instanțele judecătorești,

cu efect retroactiv și nerevocabil, dreptul de proprietate.

În același sens este jurisprudența

constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat: „în contextul

legislativ român care guvernează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea

bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de