ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7524/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 10 iulie 2008 pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă, reclamanții I.V.N., I.E.R., I.A., T.S., T.J., T.A., S.V.V., M.J., T.C., T.S., B.L., B.M., B.R., B.D.G., B.A.G., I.H.N., I.N.R., I.A., I.D.R., I.E., au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primar General, L.F., L.D., M.M., M.P., G.A., G.V., L.G., C.L.V., C.C., S.C., P.C., M.T., S.R., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța: -să constate nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului situat în București, str. P.G.D.M.; -să dispună obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului situat în București, str. P.G.D.M., compus din teren în suprafața de cca 835 m.p.

și construcția situată pe acest teren, compusă din demisol, parter, două etaje și mansarda, magazie și garaj, fiecare dintre pârâți corespunzător părții din imobil pe care o deține, potrivit regulilor revendicării prin comparare de titluri. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat, în esență, că imobilul ce formează obiectul litigiului a fost dobândit de autorii lor prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat și transcris în registrul de transcripțiuni imobiliare al Tribunalului Ilfov din 13 iunie 1945. În baza Legii nr. 10/2001, au formulat cerere de restituire a imobilului către Primăria Municipiului București, ce a format obiectul notificării din 13 august 2001 prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului și, numai în subsidiar, acordarea de despăgubiri în echivalent sau bănești.

Primăria nu a dispus în niciun fel asupra cererii lor, deși dosarul a fost completat cu toate actele doveditoare, nesoluționarea acesteia într-o perioadă de peste 7 ani echivalând cu refuzul de restituire a bunului, iar conduita imputabilă a entității notificate îi îndreptățește să își valorifice acest drept pe calea prezentei acțiuni. Totodată, au mai arătat reclamanții, vânzarea de către stat a imobilului către terți, vânzare anterioară asigurării unei despăgubiri echitabile pentru încălcarea dreptului lor de proprietate, reprezintă o încălcare a dreptului prevăzut de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe parcursul procesului, a decedat reclamanta T.S., fiind introduși în cauză moștenitorii acesteia - M.A.R.

și M.C. Prin sentința civilă nr. 1497 din data de 07 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția lipsei calității de reprezentant, excepția lipsei calității procesuale active, excepția inadmisibilității pentru nerespectarea principiului unanimității, excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția tardivității, ca neîntemeiate, a admis excepția lipsei de interes pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, a respins această cerere ca lipsită de interes, a admis excepția inadmisibilității cererii în revendicare, a respins ca inadmisibilă cererea de revendicare. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: În ceea ce privește excepția lipsei calității de reprezentant a SCA L.A.

cu privire la reclamanta M.J.H., Tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată întrucât, prin procura judiciară autentificată din 29 iunie .2001 de Ambasada României la Buenos Aires, aceasta a mandatat-o pe fiica sa, L.N.M. să efectueze toate formalitățile necesare pentru obținerea în natură sau despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 a tuturor bunurilor care au fost preluate de Statul Român. Fiica reclamantei, la rândul sau, a mandatat-o pe L.H.M. pentru recuperarea proprietăților mamei sale din România. De asemenea, potrivit procurii speciale, reclamanta i-a mandatat pe L.E.M. și L.M.D. să o reprezinte pentru luarea măsurilor necesare pentru recuperarea proprietăților ce i-au aparținut în România, atât în procedura administrativă, cât și judecătorească.

S-a prevăzut în mod expres că aceștia sunt mandatați să o reprezinte pe reclamantă în Dosarul nr. 26969/3/2008 al Tribunalului București, secția a III-a civila, ce formează obiectul cauzei de față. Pe de altă parte, la dosarul cauzei a fost atașată și împuternicirea avocațială întocmită în baza contractului de asistență juridică din 08 iulie 2008. Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a tuturor reclamanților, tribunalul a reținut că, potrivit certificatelor de moștenitori și actelor de stare civilă aflate la dosar, calitatea procesuală activă a acestora a fost pe deplin dovedită, așa încât excepția este neîntemeiată.

Întrucât excepția inadmisibilității întemeiată pe nerespectarea regulii unanimității a fost invocată ca urmare a nedovedirii de către o parte din reclamanți a calității lor de moștenitori ai foștilor proprietari și întrucât aceste susțineri ale pârâților au fost constatate de instanță ca neîntemeiate, s-a respins și această excepție ca neîntemeiată. În ceea ce privește lipsa calității procesuale pasive invocată de Municipiul București, instanța de fond a reținut că este neîntemeiată întrucât, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, nu toate apartamentele situate în imobilul revendicat au fost înstrăinate către chiriași, în prezent părți din imobilul construcție și din teren, fiind in proprietatea Municipiului București.

Referitor la excepția de tardivitate a cererii de revendicare, tribunalul a respins această excepție ca neîntemeiată, întrucât motivele invocate în susținerea excepției reprezintă în fapt apărări de fond. În ceea ce privește excepția lipsei de interes pe capătul de cerere având cu obiect constatarea nevalabilității titlului statului, tribunalul a constatat că imobilul a fost preluat de la reclamanta M.J.H. și de la autorii celorlalți reclamanți în baza Decretului nr. 92/1950, iar potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, în sensul acestui act normativ, reprezintă imobile preluate in mod abuziv imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950. Or, întrucât prin voința legiuitorului a fost declarată ca abuzivă orice preluare efectuată în temeiul acestui decret, solicitarea reclamanților de a se constata nevalabilitatea titlului statului este lipsită de interes.

Cu privire la excepția de inadmisibilitate a cererii în revendicare, tribunalul a constatat ca acesta este întemeiată pentru următoarele motive: Imobilul revendicat în cauza face parte din categoria bunurilor ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, ca urmare a preluării acestuia de către stat prin Decretul nr. 92/1950, conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, aflându-se în prezent parte în proprietatea statului, parte fiind înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 către chiriași. Tribunalul a apreciat că acțiunea în revendicare, introdusă după intrarea în vigoarea a Legii nr. 10/2001, este inadmisibilă, atât în ipoteza în care cererea este îndreptată împotriva unității deținătoare (pârâtul Municipiul București), cât și în ipoteza în care este îndreptată împotriva cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995.

Aprecierea ca inadmisibilă a unei astfel de acțiuni impune, arată instanța de fond, a se analiza dacă, în primul rând, reclamanților li se încalcă dreptul reglementat de art. 6 din C.E.D.O., respectiv dreptul la un proces echitabil, care presupune dreptul de acces la o instanță și dacă prin încălcarea acestui drept, nu se încalcă în mod automat și prevederile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, ce garantează protecția dreptului de proprietate. În esență, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., atunci când accesul unui justițiabil la un Tribunal este limitat prin jocul dispozițiilor legale, sau în fapt, eventuala sa restricționare nu este incompatibilă cu dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenție, dacă sunt întrunite următoarele trei condiții: 1) restricționarea să nu atingă substanța dreptului; 2) restricționarea să urmărească un scop legitim; 3) să exist un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Analizând fiecare condiție în parte, tribunalul a concluzionat că reglementarea procedurii administrative de restituire, corelată cu suprimarea acțiunii în revendicare de drept comun, nu reprezintă o încălcare a dreptului de acces la o instanță, astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 paragraful din Convenție.

Cât privește posibila încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, Tribunalul a reținut că, pentru interpretarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, în practica Curții europene s-au degajat câteva principii, care duc la concluzia că textul privește protecția oricăror bunuri, atât corporale cât și incorporale, inclusiv creanțele, cu condiția să fie actuale, iar în cazul simplelor interese economice și a speranțelor legitime, ca ele să aibă o valoare economică certă, indiscutabilă, în acest ultim caz fiind necesar ca interesul patrimonial să aibă o bază suficientă în dreptul intern, în sensul de a fi confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită.

Pentru problema analizată, prin prisma art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, este important că acest art. nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat, decât în cazul în care acel stat și-a asumat o asemenea obligație concretizată cel puțin într-o speranță legitimă de redobândire a bunului sau a contravalorii. Or, în cazul Legii nr. 10/2001, problema se pune în sensul dacă instituirea unei proceduri speciale de restituire în natură sau prin echivalent și a unor termene relativ scurte pentru desfășurarea acesteia, corelată cu aprecierea pierderii dreptului la acțiunea în revendicare, constituie sau nu o violare a principiului garantării proprietății. În aprecierea Tribunalului, răspunsul la această întrebare este afirmativ, apreciind că ingerința are caracter legitim și nu reprezintă o încălcare a dreptului garantat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

Astfel, Tribunalul a reținut că este dreptul exclusiv al statului să stabilească modul concret de ocrotire juridică a unui drept al particularilor, atât în raporturile între ei, cât și în raporturile cu statul însuși, în acest sens beneficiind de o largă marjă de apreciere. Pe de altă parte, potrivit deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, adică Legea nr. 10/2001, conform principiului specialia generalibus derogant, așa încât tribunalul a retinut, în concluzie, că acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă. Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel reclamanții și pârâta S.C.

Prin decizia nr. 175/A din 07 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a admis apelul reclamanților, s-a anulat hotărârea atacată și s-a trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Prin aceeași decizie, s-a respins, ca lipsit de interes, apelul pârâtei. În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut următoarele: În ceea ce privește apelul pârâtei, Curtea a constatat că prin acesta se solicită modificarea în parte a sentinței civile nr. 1497 din data de 07 octombrie 2010, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților și a excepției inadmisibilității întemeiată pe nerespectarea regulii unanimității.

Pârâta, care a obținut câștig de cauză în primă instanță, respingându-se acțiunea formulată împotriva sa în temeiul excepțiilor lipsei de interes, primul capăt de cerere, și al inadmisibilității, cel de-al doilea capăt de cerere, nu mai avea interes să atace decizia. Astfel, aceasta se putea apăra numai prin formularea întâmpinării, conform art. 292 alin. (2) C. proc. civ., în cadrul căreia să invoce toate apărările pe care le considera de cuviință, potrivit art. 115 C. proc. civ. Mai mult, având în vedere că cel puțin o parte a cerut trimiterea cauzei spre rejudecare, în cazul anulării sentinței, fiind aplicabile dispozițiile art. 297 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., instanța de apel nu putea să treacă la analizarea criticilor formulate împotriva soluționării de către prima instanță a acestor excepții, nici în cazul în care constata că în mod greșit prima instanță nu a analizat fondul cauzei.

Pârâta, în cazul în care va fi nemulțumită de soluția ce se va pronunța în rejudecare, dacă această soluție îi va fi nefavorabilă, va avea posibilitatea să critice la acel moment modul de soluționare a acestor excepții. În ceea ce privește apelul declarat de reclamanți, curtea a constatat că acesta este fondat. Astfel, s-a reținut că, în mod nelegal, au fost admise excepția lipsei de interes pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului și excepția inadmisibilității cererii în revendicare. Referitor la excepția lipsei de interes pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului, curtea a constatat că acest petit nu constituie în realitate un capăt de cerere de sine stătător, ci reprezintă justificarea accesorie capătului de cerere propriu zis, și anume, revendicarea imobilului.

Reclamanții pretind că sunt proprietarii neposesori ai imobilului, că le-a fost preluat în fapt imobilul fără a exista un titlul valabil și că astfel pârâții persoane fizice nu pot pretinde că au un titlu de proprietate care să li se poată opune. Astfel, este neîntemeiată excepția lipsei de interes a formulării unei astfel de cereri, interesul reclamantului existând în contextul acțiunii în revendicare formulate în cadrul prezentului litigiu. Faptul dacă există sau nu un titlu valabil de preluare a imobilului de către stat reprezintă o primă condiție care trebuie verificată în cadrul determinării dacă este sau nu întemeiată acțiunea în revendicare.

Nu se poate susține în mod întemeiat lipsa de interes a pretenției privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului, raportat la faptul că prin dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 sunt declarate, în sensul acestei legi, imobile preluate în mod abuziv imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare, întrucât noțiunea de preluare abuzivă, așa cum este definită de această lege, include atât imobilele preluate cu titlu, cât și imobilele preluate fără titlu. Or, interesul reclamanților este în directă legătură cu formularea acțiunii în revendicare, în cadrul căreia, așa cum s-a reținut anterior, reclamantul pretinde că i-a fost preluat în fapt imobilul fără a exista un titlu valabil și că astfel pârâții persoane fizice nu pot pretinde că au un titlu de proprietate care să i se poată opune.

Referitor la excepția inadmisibilității cererii în revendicare, față de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 coroborate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, curtea a constatat aplicabilitatea în cauză a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia „nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.” Astfel, acțiunea în revendicare formulată împotriva chiriașilor cumpărători, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă, deoarece, prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, s-a stabilit prioritatea legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001, în raport cu dreptul comun reprezentat de C. civ., dar și prioritatea Convenției europene a drepturilor omului în raport cu legea specială, precum și împrejurarea că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate cazurile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul să se prevaleze, la rândul său, de un bun în sensul Convenției și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

S-a reținut, totodată, că Legea nr. 10/2001 nu asigură aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, astfel încât poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce determină prioritatea Convenției în temeiul art. 11 alin. (2) și art. 20 din Constituția României. Or, verificarea acestor aspecte este o problemă ce ține de fondul litigiului, iar nu de admisibilitatea acțiunii în revendicare. În consecință, ținând cont că intimații pârâți M.M. și M.P., prin întâmpinarea formulată la data de 3 februarie 2011, cât și apelanții reclamanți, în cadrul concluziilor orale, au solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, curtea a admis apelul reclamanților, a anulat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții M.M., M.P., G.A., G.V., Municipiul București, prin Primar General, S.C., L.M., U.V., C.L.V., C.T.C.C., L.D. și L.F. Pârâtul Municipiul București, prin Primar General își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și solicită modificarea deciziei instanței de apel, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. În esență, critică hotărârea pentru greșita admitere a apelului reclamanților, arătând că C.E.D.O. și-a schimbat în mod evident practica cu privire la restituirea în natură către foștii proprietari a imobilelor preluate abuziv, această schimbare fiind ilustrată în cauza Matieș contra României și subliniată în cauza pilot Atanasiu împotriva României.

Astfel, Curtea Europeană a statuat că fostul proprietar nu mai are dreptul absolut la restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizație, dacă restituirea în natură nu mai e posibilă și dacă partea a urmat calea procedurală prevăzută de legislația internă, respectiv Legea nr. 10/2001. Prin recursul declarat de pârâții M.M. și M.P., întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se solicită modificarea deciziei atacate, în sensul menținerii ca legale și temeinice a sentinței pronunțate de Tribunalul București. Arată pârâții că soluția instanței de apel de constatare ca neîntemeiată a excepției lipsei de interes pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului încalcă principiul disponibilității prevăzut de art. 129 C. proc.

civ., sub aspectul faptului că posibilitatea de a dispune de obiectul litigiului este conferită de lege exclusiv reclamantului, nicidecum instanței, care nu poate face altceva decât să aprecieze asupra acestui obiect, astfel cum a fost el fixat de reclamant. Astfel, reclamanții au formulat atât un capăt de cerere în constatarea nevalabilității titlului statului, cât și un capăt de cerere în revendicare, prin comparare de titluri. Dacă pe fondul cererii în revendicare, instanța nu putea face altceva decât să analizeze titlurile de proprietate ale părților, atunci reclamanții nu aveau niciun interes, niciun folos practic, să formuleze și un capăt distinct de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului.

De asemenea, pârâții apreciază că soluția instanței de apel este nelegală și sub aspectul reținerii ca neîntemeiate a excepției inadmisibilității cererii în revendicare. Se arată, astfel, că instanța de apel își motivează soluția pe aspectul inadmisibilității printr-o interpretare trunchiată a Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, fără a ține seama de faptul că revendicarea întemeiată pe art. 480 C. civ., promovată ulterior declanșării procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, nu poate fi primită, întrucât s-ar încălca principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală. Pârâții G.A. și G.V. au invocat ca motiv de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., solicitând modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți ca nefondat. În motivarea recursului arată că, în ceea ce privește excepția lipsei de interes pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, soluția pronunțată de instanța de apel este nelegală și netemeinică, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 2, art. 7 alin. (1 1 ), art. 18 lit. c) și art. 45 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001. În esență, consideră că soluția instanței de fond de respingere a acestui capăt de cerere ca fiind lipsit de interes este corectă, o eventuală constatare a nevalabilității titlului statului neavând relevanță pentru soluționarea acțiunii în revendicare, întrucât nu poate conduce la admiterea acesteia.

Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, acești pârâți arată că soluția curții de apel este, de asemenea, nelegală și netemeinică, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, dispozițiilor Legii nr. 10/2001, cu aplicarea greșită a Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii și a jurisprudenței C.E.D.O. Prin recursul declarat de pârâta S.C., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se solicită modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți și, pe cale de consecință, menținerea sentinței pronunțate de tribunal.

În esență, pârâta critică hotărârea instanței de apel pentru aplicarea și interpretarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, în soluționarea excepției lipsei de interes cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, a dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și a prevederilor dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în soluționarea capătului de cerere privind acțiunea în revendicare. Recursurile formulate de pârâții L.M., U.V. (întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ.), C.L.V., C.T.C.C. (întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), L.D. și L.F. (întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.), cuprind, în esență, aceleași critici, referitoare la greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor Legilor nr. 213/1998 și nr. 10/2001, precum și a jurisprudenței C.E.D.O. și a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Se solicită, astfel, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului reclamanților și menținerii, ca temeinică și legală, a sentinței instanței de fond.

Analizând recursurile, prin prisma criticilor formulate și a motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce succed: Întrucât criticile formulate de pârâți vizează, în general, greșita aplicare și interpretare a prevederilor Legilor nr. 213/1998 și nr. 10/2001, precum și a jurisprudenței C.E.D.O. și a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, încadrându-se, astfel, în motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursurile vor fi analizate împreună. Deși, prin recursurile declarate, o parte din recurenți au invocat și dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc.

civ. , criticile formulate nu se circumscriu acestor motive de nelegalitate, vizând tot o aplicare greșită a legii, astfel că dezvoltarea acestora permite încadrarea lor în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , urmând a fi analizate împreună cu susținerile subsumate acestui motiv de recurs, astfel cum au fost formulate de recurenți. În ceea ce privește excepția lipsei interesului reclamanților de a solicita constatarea nevalabilității titlului statului, curtea de apel a reținut, în mod corect, că aceștia au dovedit un interes legitim, personal, născut și actual, pe de o parte, prin prisma dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, iar pe de altă parte, întrucât de modalitatea de soluționare a acestui capăt de cerere depinde cel privind revendicarea imobilului.

Astfel, sub aspectul limitelor obiective ale judecării cauzei, se reține că instanța de fond, fiind învestită cu o cerere în constatarea nevalabilității titlului statului și o cerere de revendicare, prin care reclamanții au invocat, drept premisă a litigiului, preluarea abuzivă de către statul comunist a imobilului ce face obiectul acțiunii, are atributul de a examina valabilitatea titlului statului. Se constată, astfel, că imobilul în litigiu a fost preluat de stat, în mod abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950, de la proprietarii săi și că acesta nu constituie în sine un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate, întrucât acest act normativ încălca în mod flagrant Constituția României în vigoare la acel moment.

Art. 8 al Constituției României din anul 1948 recunoștea și garanta, în mod expres, cu rang de principiu, dreptul de proprietate particulară, textele ulterioare, ale art. 10 și 11, prevăzând anumite excepții, care derogau de la principiul constituțional al garantării dreptului de proprietate particulară. În condițiile acestor texte constituționale, naționalizarea imobilelor cu caracter de locuință nu putea fi făcută în baza pct. 1, 2, 4 și 5 din Decretul nr. 92/1950, întrucât această situație nu se încadra în niciuna din dispozițiile de excepție ale art. 10 și art. 11 din legea fundamentală de la acea dată.

Acest atribut al instanței de a verifica, de a cenzura valabilitatea titlului statului reprezintă o componentă a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, cu deplină jurisdicție, care să statueze asupra drepturilor cu caracter civil, cum este dreptul de proprietate, invocat în cauză, orice excludere din sfera de competență a instanței a acestui atribut putând determina afectarea dreptului de acces la instanță, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens, cauza Brumărescu contra României, cauza Glod contra României).

Din moment ce art. 6 din Legea nr. 213/1998 recunoaște competența instanțelor judecătorești de a stabili valabilitatea titlului statului, înseamnă că cererea în justiție având acest obiect este perfect admisibilă, neavând relevanță dacă ea este alăturată unei acțiuni în constatare sau în realizare, deoarece o astfel de distincție nu este impusă de textul legal, or, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face. Referitor la excepția inadmisibilității cererii în revendicare, e ste de observat că instanța de apel a interpretat corect raportul juridic dedus judecății.

Reținându-se că acțiunea ce face obiectul cauzei de față a fost introdusă de reclamanți la data de10 iulie 2008, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța de apel a constatat, în mod legal, că acțiunea în revendicare nu este inadmisibilă, raportul dintre legea generală și legea specială fiind stabilit prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant, dacă acesta nu este prevăzut în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Pornind de la acest raționament instituit în practica instanței supreme, acțiunile în revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în condițiile în care s-a formulat notificare și, fie a fost emisă, fie nu s-a emis dispoziție sau decizie motivată de soluționare, pentru cazurile în care nu s-a soluționat notificarea, în aplicarea Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a acordat prioritate legii speciale.

Acțiunea în revendicare formulată împotriva chiriașilor-cumpărători, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, deoarece prin Decizia nr. 33/2008 s-a stabilit prioritatea legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001, în raport de dreptul comun reprezentat de C. civ., precum și prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului, în raport cu legea specială. Cum corect a reținut și instanța de apel, existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate cazurile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în condițiile în care reclamanții se prevalează, la rândul lor, de un „bun" în sensul Convenției și trebuie să li se asigure accesul la justiție.

Problema dacă prioritatea poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun, dacă această acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere neconcordanța dintre legea specială și Convenție, se poate desluși, de principiu, în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun, introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sub acest aspect, Curtea de Apel București, reținând corect admisibilitatea acțiunii în revendicare. Rezultă, așadar, că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și, constatând că prima instanță, respectiv tribunalul, a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, a anulat hotărârea atacată cu apel și a trimis cauza, spre rejudecare, primei instanțe.

Pentru considerentele expuse, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții M.M., M.P., G.A., G.V., Municipiul București, prin Primar General, S.C., L.M., U.V., C.L.V., C.T.C.C., L.D. și L.F. împotriva deciziei nr. 175/A din 07 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții M.M., M.P., G.A., G.V., Municipiul București, prin Primar General, S.C., L.M., U.V., C.L.V., C.T.C.C., L.D. și L.F. împotriva deciziei nr. 175/A din 07 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 decembrie 2012.