ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7524/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7524/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

la data de 10 iulie 2008 pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă, reclamanții

I.V.N., I.E.R., I.A., T.S., T.J., T.A., S.V.V., M.J., T.C., T.S., B.L., B.M., B.R.,

B.D.G., B.A.G., I.H.N., I.N.R., I.A., I.D.R., I.E., au chemat în judecată pe pârâții

Municipiul București prin Primar General, L.F., L.D., M.M., M.P., G.A., G.V., L.G.,

C.L.V., C.C., S.C., P.C., M.T., S.R., solicitând instanței ca prin hotărârea ce

o va pronunța:

-să constate nevalabilitatea

titlului statului de preluare a imobilului situat în București, str. P.G.D.M.;

-să dispună obligarea

pârâților la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului situat

în București, str. P.G.D.M., compus din teren în suprafața de cca 835 m.p. și construcția

situată pe acest teren, compusă din demisol, parter, două etaje și mansarda, magazie

și garaj, fiecare dintre pârâți corespunzător părții din imobil pe care o deține,

potrivit regulilor revendicării prin comparare de titluri.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat, în esență, că imobilul ce formează obiectul litigiului a

fost dobândit de autorii lor prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat și

transcris în registrul de transcripțiuni imobiliare al Tribunalului Ilfov din

13 iunie 1945. În baza Legii nr. 10/2001, au formulat cerere de restituire a imobilului

către Primăria Municipiului București, ce a format obiectul notificării din 13

august 2001 prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului și, numai

în subsidiar, acordarea de despăgubiri în echivalent sau bănești. Primăria nu a

dispus în niciun fel asupra cererii lor, deși dosarul a fost completat cu toate

actele doveditoare, nesoluționarea acesteia într-o perioadă de peste 7 ani echivalând

cu refuzul de restituire a bunului, iar conduita imputabilă a entității notificate

îi îndreptățește să își valorifice acest drept pe calea prezentei acțiuni.

Totodată, au mai arătat

reclamanții, vânzarea de către stat a imobilului către terți, vânzare anterioară

asigurării unei despăgubiri echitabile pentru încălcarea dreptului lor de proprietate,

reprezintă o încălcare a dreptului prevăzut de art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe parcursul procesului,

a decedat reclamanta T.S., fiind introduși în cauză moștenitorii acesteia - M.A.R.

și M.C.

Prin

sentința civilă nr. 1497

din data de 07 octombrie 2010,

Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția

lipsei calității de reprezentant, excepția lipsei calității procesuale active, excepția

inadmisibilității pentru nerespectarea principiului unanimității, excepția lipsei

calității procesuale pasive și excepția tardivității, ca neîntemeiate, a admis excepția

lipsei de interes pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității

titlului statului, a respins această cerere ca lipsită de interes, a admis excepția

inadmisibilității cererii în revendicare, a respins ca inadmisibilă cererea de revendicare.

Pentru a pronunța această

sentință, tribunalul a reținut următoarele:

În ceea ce privește excepția

lipsei calității de reprezentant a SCA L.A. cu privire la reclamanta M.J.H., Tribunalul

a constatat că aceasta este neîntemeiată întrucât, prin procura judiciară autentificată

din 29 iunie .2001 de Ambasada României la Buenos Aires, aceasta a mandatat-o pe

fiica sa, L.N.M. să efectueze toate formalitățile necesare pentru obținerea în natură

sau despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 a tuturor bunurilor care au fost preluate

de Statul Român. Fiica reclamantei, la rândul sau, a mandatat-o pe L.H.M. pentru

recuperarea proprietăților mamei sale din România.

De asemenea, potrivit

procurii speciale, reclamanta i-a mandatat pe L.E.M. și L.M.D. să o reprezinte pentru

luarea măsurilor necesare pentru recuperarea proprietăților ce i-au aparținut în

România, atât în procedura administrativă, cât și judecătorească. S-a prevăzut în

mod expres că aceștia sunt mandatați să o reprezinte pe reclamantă în Dosarul

nr. 26969/3/2008 al Tribunalului București, secția a III-a civila, ce formează obiectul

cauzei de față.

Pe de altă parte, la dosarul

cauzei a fost atașată și împuternicirea avocațială întocmită în baza contractului

de asistență juridică din 08 iulie 2008.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale active a tuturor reclamanților, tribunalul a reținut

că, potrivit certificatelor de moștenitori și actelor de stare civilă aflate la

dosar, calitatea procesuală activă a acestora a fost pe deplin dovedită, așa încât

excepția este neîntemeiată.

Întrucât excepția inadmisibilității

întemeiată pe nerespectarea regulii unanimității a fost invocată ca urmare a nedovedirii

de către o parte din reclamanți a calității lor de moștenitori ai foștilor proprietari

și întrucât aceste susțineri ale pârâților au fost constatate de instanță ca neîntemeiate,

s-a respins și această excepție ca neîntemeiată.

În ceea ce privește lipsa

calității procesuale pasive invocată de Municipiul București, instanța de fond a

reținut că este neîntemeiată întrucât, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la

dosar, nu toate apartamentele situate în imobilul revendicat au fost înstrăinate

către chiriași, în prezent părți din imobilul construcție și din teren, fiind in

proprietatea Municipiului București.

Referitor la excepția

de tardivitate a cererii de revendicare, tribunalul a respins această excepție ca

neîntemeiată, întrucât motivele invocate în susținerea excepției reprezintă în fapt

apărări de fond.

În ceea ce privește excepția

lipsei de interes pe capătul de cerere având cu obiect constatarea nevalabilității

titlului statului, tribunalul a constatat că imobilul a fost preluat de la reclamanta

M.J.H. și de la autorii celorlalți reclamanți în baza Decretului nr. 92/1950, iar

potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, în sensul

acestui act normativ, reprezintă imobile preluate in mod abuziv imobilele naționalizate

prin Decretul nr. 92/1950. Or, întrucât prin voința legiuitorului a fost declarată

ca abuzivă orice preluare efectuată în temeiul acestui decret, solicitarea reclamanților

de a se constata nevalabilitatea titlului statului este lipsită de interes.

Cu privire la excepția

de inadmisibilitate a cererii în revendicare, tribunalul a constatat ca acesta este

întemeiată pentru următoarele motive:

Imobilul revendicat în

cauza face parte din categoria bunurilor ce intră în domeniul de aplicare al Legii

nr. 10/2001, ca urmare a preluării acestuia de către stat prin Decretul nr. 92/1950,

conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, aflându-se în prezent parte

în proprietatea statului, parte fiind înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 către

chiriași.

Tribunalul a apreciat

că acțiunea în revendicare, introdusă după intrarea în vigoarea a Legii nr. 10/2001,

este inadmisibilă, atât în ipoteza în care cererea este îndreptată împotriva unității

deținătoare (pârâtul Municipiul București), cât și în ipoteza în care este îndreptată

împotriva cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995.

Aprecierea ca inadmisibilă

a unei astfel de acțiuni impune, arată instanța de fond, a se analiza dacă, în primul

rând, reclamanților li se încalcă dreptul reglementat de art. 6 din C.E.D.O., respectiv

dreptul la un proces echitabil, care presupune dreptul de acces la o instanță și

dacă prin încălcarea acestui drept, nu se încalcă în mod automat și prevederile

art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, ce garantează protecția dreptului

de proprietate.

În esență, potrivit jurisprudenței

C.E.D.O., atunci când accesul unui justițiabil la un Tribunal este limitat prin

jocul dispozițiilor legale, sau în fapt, eventuala sa restricționare nu este incompatibilă

cu dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenție, dacă sunt întrunite următoarele trei

condiții: 1) restricționarea să nu atingă substanța dreptului; 2) restricționarea

să urmărească un scop legitim; 3) să exist un raport de proporționalitate între

mijloacele folosite și scopul urmărit.

Analizând fiecare condiție

în parte, tribunalul a concluzionat că reglementarea procedurii administrative de

restituire, corelată cu suprimarea acțiunii în revendicare de drept comun, nu reprezintă

o încălcare a dreptului de acces la o instanță, astfel cum acesta este recunoscut

prin art. 6 paragraful din Convenție.

Cât privește posibila

încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, Tribunalul a reținut

că, pentru interpretarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, în

practica Curții europene s-au degajat câteva principii, care duc la concluzia că

textul privește protecția oricăror bunuri, atât corporale cât și incorporale, inclusiv

creanțele, cu condiția să fie actuale, iar în cazul simplelor interese economice

și a speranțelor legitime, ca ele să aibă o valoare economică certă, indiscutabilă,

în acest ultim caz fiind necesar ca interesul patrimonial să aibă o bază suficientă

în dreptul intern, în sensul de a fi confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită.

Pentru problema analizată,

prin prisma art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, este important că acest art.

nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat, decât în cazul în care acel

stat și-a asumat o asemenea obligație concretizată cel puțin într-o speranță legitimă

de redobândire a bunului sau a contravalorii.

Or, în cazul Legii

nr. 10/2001, problema se pune în sensul dacă instituirea unei proceduri speciale

de restituire în natură sau prin echivalent și a unor termene relativ scurte pentru

desfășurarea acesteia, corelată cu aprecierea pierderii dreptului la acțiunea în

revendicare, constituie sau nu o violare a principiului garantării proprietății.

În aprecierea Tribunalului, răspunsul la această întrebare este afirmativ, apreciind

că ingerința are caracter legitim și nu reprezintă o încălcare a dreptului garantat

de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție. Astfel, Tribunalul a reținut

că este dreptul exclusiv al statului să stabilească modul concret de ocrotire juridică

a unui drept al particularilor, atât în raporturile între ei, cât și în raporturile

cu statul însuși, în acest sens beneficiind de o largă marjă de apreciere.

Pe de altă parte, potrivit

deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, concursul dintre legea

specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, adică Legea

nr. 10/2001, conform principiului specialia generalibus derogant, așa încât tribunalul

a retinut, în concluzie, că acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun

este inadmisibilă.

Împotriva sentinței primei

instanțe au declarat apel reclamanții și pârâta S.C.

Prin decizia nr. 175/A

din 07 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, s-a admis apelul reclamanților, s-a anulat hotărârea

atacată și s-a trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Prin aceeași decizie,

s-a respins, ca lipsit de interes, apelul pârâtei.

În considerentele deciziei,

instanța de apel a reținut următoarele:

În ceea ce privește apelul

pârâtei, Curtea a constatat că prin acesta se solicită modificarea în parte a sentinței

civile nr. 1497 din data de 07 octombrie 2010, în sensul admiterii excepției lipsei

calității procesuale active a reclamanților și a excepției inadmisibilității întemeiată

pe nerespectarea regulii unanimității.

Pârâta, care a obținut

câștig de cauză în primă instanță, respingându-se acțiunea formulată împotriva sa

în temeiul excepțiilor lipsei de interes, primul capăt de cerere, și al inadmisibilității,

cel de-al doilea capăt de cerere, nu mai avea interes să atace decizia. Astfel,

aceasta se putea apăra numai prin formularea întâmpinării, conform art. 292

alin. (2) C. proc. civ., în cadrul căreia să invoce toate apărările pe care le considera

de cuviință, potrivit art. 115 C. proc. civ.

Mai mult, având în vedere

că cel puțin o parte a cerut trimiterea cauzei spre rejudecare, în cazul anulării

sentinței, fiind aplicabile dispozițiile art. 297 alin. (1) teza a doua C.

proc. civ., instanța de apel nu putea să treacă la analizarea criticilor formulate

împotriva soluționării de către prima instanță a acestor excepții, nici în cazul

în care constata că în mod greșit prima instanță nu a analizat fondul cauzei.

Pârâta, în cazul în care

va fi nemulțumită de soluția ce se va pronunța în rejudecare, dacă această soluție

îi va fi nefavorabilă, va avea posibilitatea să critice la acel moment modul de

soluționare a acestor excepții.

În ceea ce privește apelul

declarat de reclamanți, curtea a constatat că acesta este fondat.

Astfel, s-a reținut că,

în mod nelegal, au fost admise excepția lipsei de interes pe capătul de cerere având

ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului și excepția inadmisibilității

cererii în revendicare.

Referitor la excepția

lipsei de interes pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității

titlului, curtea a constatat că acest petit nu constituie în realitate un capăt

de cerere de sine stătător, ci reprezintă justificarea accesorie capătului de cerere

propriu zis, și anume, revendicarea imobilului.

Reclamanții pretind că

sunt proprietarii neposesori ai imobilului, că le-a fost preluat în fapt imobilul

fără a exista un titlul valabil și că astfel pârâții persoane fizice nu pot pretinde

că au un titlu de proprietate care să li se poată opune.

Astfel, este neîntemeiată

excepția lipsei de interes a formulării unei astfel de cereri, interesul reclamantului

existând în contextul acțiunii în revendicare formulate în cadrul prezentului litigiu.

Faptul dacă există sau

nu un titlu valabil de preluare a imobilului de către stat reprezintă o primă condiție

care trebuie verificată în cadrul determinării dacă este sau nu întemeiată acțiunea

în revendicare.

Nu se poate susține în

mod întemeiat lipsa de interes a pretenției privind constatarea nevalabilității

titlului statului asupra imobilului, raportat la faptul că prin dispozițiile

art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 sunt declarate, în sensul acestei

legi, imobile preluate în mod abuziv imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950

pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare,

întrucât noțiunea de preluare abuzivă, așa cum este definită de această lege, include

atât imobilele preluate cu titlu, cât și imobilele preluate fără titlu.

Or, interesul reclamanților

este în directă legătură cu formularea acțiunii în revendicare, în cadrul căreia,

așa cum s-a reținut anterior, reclamantul pretinde că i-a fost preluat în fapt imobilul

fără a exista un titlu valabil și că astfel pârâții persoane fizice nu pot pretinde

că au un titlu de proprietate care să i se poată opune.

Referitor la excepția

inadmisibilității cererii în revendicare, față de dispozițiile art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998 coroborate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, curtea a constatat

aplicabilitatea în cauză a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, potrivit căreia „nu se poate aprecia că existența Legii

nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea

în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată

prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și

trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este însă necesar a se

analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă

intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea

acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice.”

Astfel, acțiunea în revendicare

formulată împotriva chiriașilor cumpărători, după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, este admisibilă, deoarece, prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008,

s-a stabilit prioritatea legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001, în raport

cu dreptul comun reprezentat de C. civ., dar și prioritatea Convenției europene

a drepturilor omului în raport cu legea specială, precum și împrejurarea că existența

Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate cazurile posibilitatea de a se recurge la

acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul să se prevaleze, la rândul

său, de un bun în sensul Convenției și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

S-a reținut, totodată, că Legea nr. 10/2001 nu asigură aplicarea efectivă și concretă

a măsurilor reparatorii, astfel încât poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul

nr. 1, ceea ce determină prioritatea Convenției în temeiul art. 11 alin. (2) și

art. 20 din Constituția României.

Or, verificarea acestor

aspecte este o problemă ce ține de fondul litigiului, iar nu de admisibilitatea

acțiunii în revendicare.

În consecință, ținând

cont că intimații pârâți M.M. și M.P., prin întâmpinarea formulată la data de 3

februarie 2011, cât și apelanții reclamanți, în cadrul concluziilor orale, au solicitat

trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, că prima instanță a soluționat

procesul fără a intra în judecata fondului, curtea a admis apelul reclamanților,

a anulat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs pârâții M.M., M.P., G.A., G.V., Municipiul București, prin Primar

General, S.C., L.M., U.V., C.L.V., C.T.C.C., L.D. și L.F.

Pârâtul Municipiul București,

prin Primar General își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ. și solicită modificarea deciziei instanței de apel, în sensul respingerii

cererii de chemare în judecată.

În esență, critică hotărârea

pentru greșita admitere a apelului reclamanților, arătând că C.E.D.O. și-a schimbat

în mod evident practica cu privire la restituirea în natură către foștii proprietari

a imobilelor preluate abuziv, această schimbare fiind ilustrată în cauza Matieș

contra României și subliniată în cauza pilot Atanasiu împotriva României. Astfel,

Curtea Europeană a statuat că fostul proprietar nu mai are dreptul absolut la restituirea

efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizație, dacă

restituirea în natură nu mai e posibilă și dacă partea a urmat calea procedurală

prevăzută de legislația internă, respectiv Legea nr. 10/2001.

Prin recursul declarat

de pârâții M.M. și M.P., întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., se solicită modificarea deciziei atacate, în sensul menținerii

ca legale și temeinice a sentinței pronunțate de Tribunalul București.

Arată pârâții că soluția

instanței de apel de constatare ca neîntemeiată a excepției lipsei de interes pe

capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului

încalcă principiul disponibilității prevăzut de art. 129 C. proc. civ., sub aspectul

faptului că posibilitatea de a dispune de obiectul litigiului este conferită de

lege exclusiv reclamantului, nicidecum instanței, care nu poate face altceva decât

să aprecieze asupra acestui obiect, astfel cum a fost el fixat de reclamant. Astfel,

reclamanții au formulat atât un capăt de cerere în constatarea nevalabilității titlului

statului, cât și un capăt de cerere în revendicare, prin comparare de titluri. Dacă

pe fondul cererii în revendicare, instanța nu putea face altceva decât să analizeze

titlurile de proprietate ale părților, atunci reclamanții nu aveau niciun interes,

niciun folos practic, să formuleze și un capăt distinct de cerere privind constatarea

nevalabilității titlului statului.

De asemenea, pârâții apreciază

că soluția instanței de apel este nelegală și sub aspectul reținerii ca neîntemeiate

a excepției inadmisibilității cererii în revendicare. Se arată, astfel, că instanța

de apel își motivează soluția pe aspectul inadmisibilității printr-o interpretare

trunchiată a Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, fără

a ține seama de faptul că revendicarea întemeiată pe art. 480 C. civ., promovată

ulterior declanșării procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, nu poate fi primită,

întrucât s-ar încălca principiul de drept care guvernează concursul dintre legea

specială și legea generală.

Pârâții G.A. și G.V. au

invocat ca motiv de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând

modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți

ca nefondat.

În motivarea recursului

arată că, în ceea ce privește excepția lipsei de interes pe capătul de cerere având

ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, soluția pronunțată de instanța

de apel este nelegală și netemeinică, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor

art. 2, art. 7 alin. (1

1

), art. 18 lit. c) și art. 45 alin. (2

1

)

din Legea nr. 10/2001. În esență, consideră că soluția instanței de fond de

respingere a acestui capăt de cerere ca fiind lipsit de interes este corectă, o

eventuală constatare a nevalabilității titlului statului neavând relevanță pentru

soluționarea acțiunii în revendicare, întrucât nu poate conduce la admiterea acesteia.

Cu privire la excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, acești pârâți

arată că soluția curții de apel este, de asemenea, nelegală și netemeinică, fiind

pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, cu aplicarea greșită a Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recurs

în interesul legii și a jurisprudenței C.E.D.O.

Prin recursul declarat

de pârâta S.C., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se solicită modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat

de reclamanți și, pe cale de consecință, menținerea sentinței pronunțate de tribunal.

În esență, pârâta critică

hotărârea instanței de apel pentru aplicarea și interpretarea greșită a legii, respectiv

a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, în soluționarea

excepției lipsei de interes cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea

nevalabilității titlului statului, a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea

nr. 213/1998, a dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție și a prevederilor dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în soluționarea capătului de cerere

privind acțiunea în revendicare.

Recursurile formulate

de pârâții L.M., U.V. (întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile

art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.), C.L.V., C.T.C.C. (întemeiat pe motivul de

nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), L.D. și L.F.

(întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 8

și 9 C. proc. civ.), cuprind, în esență, aceleași critici, referitoare la greșita

aplicare și interpretare a dispozițiilor Legilor nr. 213/1998 și nr. 10/2001, precum

și a jurisprudenței C.E.D.O. și a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Se solicită, astfel, modificarea deciziei

recurate, în sensul respingerii apelului reclamanților și menținerii, ca temeinică

și legală, a sentinței instanței de fond.

Analizând recursurile,

prin prisma criticilor formulate și a motivelor de nelegalitate invocate, Înalta

Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce succed:

Întrucât criticile formulate

de pârâți vizează, în general, greșita aplicare și interpretare a prevederilor Legilor

nr. 213/1998 și nr. 10/2001, precum și a jurisprudenței C.E.D.O. și a dispozițiilor

art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

încadrându-se, astfel, în motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., recursurile vor fi analizate împreună.

Deși, prin recursurile

declarate, o parte din recurenți au invocat și dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8

C. proc.

civ.

, criticile

formulate nu se circumscriu acestor motive de nelegalitate, vizând tot o aplicare

greșită a legii, astfel că dezvoltarea acestora permite încadrarea lor în art. 304

pct. 9

C.

proc. civ.

,

urmând a fi analizate împreună cu susținerile subsumate acestui motiv de recurs,

astfel cum au fost formulate de recurenți.

În ceea ce privește excepția

lipsei interesului reclamanților de a solicita constatarea nevalabilității titlului

statului, curtea de apel a reținut, în mod corect, că aceștia au dovedit un interes

legitim, personal, născut și actual, pe de o parte, prin prisma dispozițiilor

art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, iar pe de altă parte, întrucât de modalitatea

de soluționare a acestui capăt de cerere depinde cel privind revendicarea imobilului.

Astfel, sub aspectul limitelor

obiective ale judecării cauzei, se reține că instanța de fond, fiind învestită cu

o cerere în constatarea nevalabilității titlului statului și o cerere de revendicare,

prin care reclamanții au invocat, drept premisă a litigiului, preluarea abuzivă

de către statul comunist a imobilului ce face obiectul acțiunii, are atributul de

a examina valabilitatea titlului statului.

Se constată, astfel, că

imobilul în litigiu a fost preluat de stat, în mod abuziv, în baza Decretului

nr. 92/1950, de la proprietarii săi și că acesta nu constituie în sine un titlu

valabil de dobândire a dreptului de proprietate, întrucât acest act normativ încălca

în mod flagrant Constituția României în vigoare la acel moment.

Art. 8 al Constituției

României din anul 1948 recunoștea și garanta, în mod expres, cu rang de principiu,

dreptul de proprietate particulară, textele ulterioare, ale art. 10 și 11, prevăzând

anumite excepții, care derogau de la principiul constituțional al garantării dreptului

de proprietate particulară. În condițiile acestor texte constituționale, naționalizarea

imobilelor cu caracter de locuință nu putea fi făcută în baza pct. 1, 2, 4 și 5

din Decretul nr. 92/1950, întrucât această situație nu se încadra în niciuna din

dispozițiile de excepție ale art. 10 și art. 11 din legea fundamentală de la acea

dată.

Acest atribut al instanței

de a verifica, de a cenzura valabilitatea titlului statului reprezintă o componentă

a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, cu deplină jurisdicție,

care să statueze asupra drepturilor cu caracter civil, cum este dreptul de proprietate,

invocat în cauză, orice excludere din sfera de competență a instanței a acestui

atribut putând determina afectarea dreptului de acces la instanță, garantat de

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens, cauza

Brumărescu contra României, cauza Glod contra României).

Din moment ce art. 6 din

Legea nr. 213/1998 recunoaște competența instanțelor judecătorești de a stabili

valabilitatea titlului statului, înseamnă că cererea în justiție având acest obiect

este perfect admisibilă, neavând relevanță dacă ea este alăturată unei acțiuni în

constatare sau în realizare, deoarece o astfel de distincție nu este impusă de textul

legal, or, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face.

Referitor la excepția

inadmisibilității cererii în revendicare, e

ste de observat că instanța de apel a interpretat

corect raportul juridic dedus judecății.

Reținându-se că acțiunea

ce face obiectul cauzei de față a fost introdusă de reclamanți la data de10 iulie

2008, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța de apel a constatat,

în mod legal, că acțiunea în revendicare nu este inadmisibilă, raportul dintre legea

generală și legea specială fiind stabilit prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a

secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, concursul dintre

legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului „specialia generalibus derogant, dacă acesta nu este prevăzut în legea

specială.

În cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate

fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura

în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

Pornind de la acest raționament

instituit în practica instanței supreme, acțiunile în revendicare formulate după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în condițiile în care s-a formulat notificare

și, fie a fost emisă, fie nu s-a emis dispoziție sau decizie motivată de soluționare,

pentru cazurile în care nu s-a soluționat notificarea, în aplicarea Deciziei

nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a acordat prioritate

legii speciale.

Acțiunea în revendicare

formulată împotriva chiriașilor-cumpărători, după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001 este admisibilă, deoarece prin Decizia nr. 33/2008 s-a stabilit prioritatea

legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001, în raport de dreptul comun reprezentat

de C. civ., precum și prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului, în raport

cu legea specială.

Cum corect a reținut și

instanța de apel, existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate cazurile, posibilitatea

de a se recurge la acțiunea în revendicare, în condițiile în care reclamanții se

prevalează, la rândul lor, de un „bun" în sensul Convenției și trebuie să li

se asigure accesul la justiție.

Problema dacă prioritatea

poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun, dacă această

acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere neconcordanța dintre

legea specială și Convenție, se poate desluși, de principiu, în cadrul unei acțiuni

în revendicare de drept comun, introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

sub acest aspect, Curtea de Apel București, reținând corect admisibilitatea acțiunii

în revendicare.

Rezultă, așadar, că instanța

de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor

art. 297 alin. (1) C.

proc. civ. și, constatând că prima instanță, respectiv tribunalul, a soluționat

procesul fără a intra în judecata fondului, a anulat hotărârea atacată cu apel și

a trimis cauza, spre rejudecare, primei instanțe.

Pentru considerentele

expuse, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge,

ca nefondate,

recursurile

declarate de pârâții M.M., M.P., G.A., G.V., Municipiul București, prin Primar General,

S.C., L.M., U.V., C.L.V., C.T.C.C., L.D. și L.F. împotriva deciziei nr. 175/A din

07 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de pârâții M.M., M.P., G.A., G.V., Municipiul București, prin

Primar General, S.C., L.M., U.V., C.L.V., C.T.C.C., L.D. și L.F. împotriva deciziei

nr. 175/A din 07 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 decembrie

2012.