ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8968/2009

Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă, sub nr. 32772/3/2006, reclamanții G.R., B.I., G.S.M. au chemat în judecată pe pârâții D.M., D.C.A., L.N., L.E.E., Primăria municipiului București prin Primarul General și SC H.N. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate faptul că statul nu a avut niciodată titlu valabil asupra imobilului situat în București, sector 1, compus din apartamentul nr. 1 de la demisol și apartamentul nr. 2 de la etajul 1, iar în urma comparării titlului de proprietate al reclamanților cu cel al pârâților, aceștia din urmă să fie obligați să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul menționat.

În motivarea cererii reclamanții au arătat că imobilul care face obiectul litigiului a fost dobândit de autorul lor, prin cumpărarea terenului în suprafață de 800 mp, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 35328/1928, iar construcția a fost edificată conform autorizației din 10 octombrie 1934 și planurilor anexate la aceasta. Prin sentința civilă nr. 318 din 15 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă , s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului București prin Primarul General, s-a admis în parte acțiunea în revendicare formulată de reclamanți, a fost obligată pârâta T.A.C. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București; au fost obligați pârâții L.N.

și L.E.E. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1 și s-a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul D.M., ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 35328/1929 D.R.T.G. împreună cu L.I.A. au cumpărat o parcelă de teren în suprafață de 700 mp situat în București, în act indicându-se dimensiunile laturilor și vecinătăților. Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 5707/1935 L.I.A. a vândut fratelui ei, D.R.T.G. cota parte indiviză din imobilul menționat mai sus, compus din teren în suprafață de 700 mp, act transcris sub nr. 2986/1935.

Imobilul situat la nr. 28, a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 3350 figurând numitul G.T., cu 6 apartamente; în baza Legii nr. 112/1995 au fost vândute apartamente din acest imobil prin prezenta acțiune, reclamantele revendicând apartamentele ce au fost înstrăinate prin contractele de vânzare-cumpărare 1075/2426/1996 și 637/19511/1996 de către pârâții T.C.A., L.N. și L.E.E. Reclamantele au solicitat instanței să constate faptul că statul nu a avut niciodată titlu valabil asupra imobilului în litigiu, iar în urma comparării titlului părților, să se dispună obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul menționat.

Tribunalul a apreciat că cererea de constatare a faptului că statul nu a avut niciodată titlul valabil, reprezintă în raport de capătul de cerere prin care se solicită revendicarea imobilului, doar situația permisă ce urmează a fi avută în vedere în cauză, dat fiind că prin acțiunea formulată s-a solicitat compararea titlurilor de proprietate invocate de părți. Pe fondul cauzei, s-a reținut că acțiunea în revendicare este remediul juridic al dreptului de proprietate și al principiului liberului acces la justiție, precum și al respectului pentru bunuri prevăzute de Constituție, de Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale, astfel încât a fost admisă cererea conform dispozitivului.

Tribunalul nu a reținut apărările pârâților potrivit cărora nu se poate solicita restituirea în natură a bunului câtă vreme contractele lor de vânzare-cumpărare nu au fost desființate întrucât în cadrul acțiunii în revendicare se compară titlurile reclamantului și pârâtului, titluri valabile, dar care în raport de soluția dată acestei acțiuni, unul dintre aceste titluri va deveni caduc. Instanța a mai reținut că buna credință a subdobânditorilor pârâți nu a constituit prin ea însăși un mod de dobândire originar a unui drept real imobiliar, astfel încât să constituie o probă certă și preferabilă a dreptului de proprietate. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții L.E.E., L.N. și T.C.A.

1) În dezvoltarea motivelor de apel formulate de apelanții L.N. și L.E.E. , s-a susținut că acțiunea în revendicare este inadmisibilă deoarece Legea nr. 10/2001, ca lege nouă specială suprimă acțiunea dreptului comun. Anterior adoptării acesteia, prin Legea nr. 213/1998, legiuitorul a anticipat situația imobilelor preluate abuziv și a prevăzut expres prin art. 6 alin. (2) că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. În acest context, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 acțiunea în revendicare cu privire la imobilele a căror situație este reglementată de această lege nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, invocându-se în acest sens și decizia în interesul legii, nr. 33/2008.

2) Apelul formulat de apelanta pârâtă T.C.A. a vizat de asemenea inadmisibilitatea acțiunii în revendicare clasice raportat la intrarea în vigoare a legii noi, Legea nr. 10/2001. Prin decizia civilă nr. 209 din 18 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de pârâți și în consecință, a schimbat în parte sentința, în sensul respingerii acțiunii promovate în contradictoriu cu pârâții L.E., L.N. și T.C.A. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că deși invocata inadmisibilitate a acțiunii nu poate fi primită, în ce privește fondul cauzei, susținerile apelanților-pârâți sunt întemeiate.

Astfel, reclamanții invocă în sprijinul pretențiilor lor dispozițiile art. 480 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, C.E.D.O., în timp ce pârâții se prevalează de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Or, așa cum s-a statuat prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, în acțiunile în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, legea specială este aplicabilă în raport cu legea generală, conform principiului specialia generalibus derogant , iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, prioritate ce poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare fundamentată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Or, câtă vreme titlul pârâților nu a fost desființat, se regăsește exact situația de excepție în care prin recunoașterea dreptului reclamanților s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate și implicit securității raporturilor juridice. Sub acest aspect, s-a constatat că intimatele reclamante au uzat de calea prevăzută de legea specială, fiind emisă deja o dispoziție de restituire a spațiilor aflate încă în proprietatea statului. De asemenea, pentru spațiile vândute de către stat s-a formulat notificare de acordare a unor măsuri reparatorii sub forma de despăgubiri bănești ceea ce echivalează cu o necontestare a valabilității actelor de înstrăinare efectuate de stat în temeiul Legii nr. 11271995. Deși intimatele reclamante au susținut că a existat o acțiune în declararea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, care a fost respinsă, o astfel de dovadă nu a fost făcută.

Chiar și în această ipoteză, respingerea acțiunii în nulitate echivalează cu consolidarea dreptului apelanților pârâți. Examinându-se jurisprudența de dată recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a constatat că într-un număr mare de cauze, condamnarea a avut loc în situația în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior, în urma declarării recursului în anulare, hotărârea a fost desființată, ceea ce a constituit atât o lipsire de proprietate, cât și o afectare a principiului securității raporturilor juridice. Instanța europeană a procedat în același mod nu numai în situația foștilor proprietari, dar și în situația cumpărătorilor pe Legea nr. 112/1995, al căror drept de proprietate fusese recunoscut irevocabil de instanțele judecătorești care au fost însă deposedați ulterior în urma recursului în anulare – Cauza Raicu contra României.

În cauză, s-a reținut că legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri. În concluzie, principiul securității raporturilor juridice trebuie respectat atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună credință, oricare dintre aceștia neputând fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Consolidarea dreptului de proprietate al pârâților conduce la acordarea preferabilității titlului acestora, în raport de titlul prezentat de reclamanți, dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, reglementând un criteriu expres de preferabilitate și un adevărat mod de consolidare al titlului de proprietate dobândit de foștii chiriași în condițiile Legii nr. 112/1995. Pe de altă parte, prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, persoana fizică proprietară a imobilului la data preluării abuzive sau moștenitorii săi nu pot fi considerați proprietari neposesori prin efectul legii, ci exclusiv titularii unui drept subiectiv care le conferă vocația la redobândirea dreptului de proprietate, stins prin naționalizare.

Cu alte cuvinte Legea nr. 10/2001 nu creează un drept de proprietate al tuturor persoanelor îndreptățite sau al moștenitorilor acestora asupra imobilelor preluate în mod abuziv, ci numai o vocație generală de a obține restituirea bunului respectiv, iar prin efectul notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 reclamantelor li s-a confirmat dreptul de proprietate în condițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, numai asupra spațiilor nevândute din imobil (conform recunoașterilor făcute de aceștia la ultimul termen de judecată al apelului). Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantele, care au susținut caracterul nelegal al soluției din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., dezvoltând următoarele critici: - Instanța de apel a reținut în mod eronat că, atâta timp cât pârâții au fost de bună-credință la momentul încheierii contractului, iar titlul lor nu a fost desființat, atunci foștilor proprietari nu li se datorează restituirea în natură a bunului, fiind îndreptățiți doar la măsuri reparatorii în echivalent. În felul acesta, este ignorată jurisprudența C.E.D.O., care a sancționat statul român pentru că nu a făcut nimic în sensul restituirii imobilelor preluate abuziv și de asemenea, nu este acordată prioritate dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție. Ingerința în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate abuziv nu este permisă ori de câte ori aceștia dețin un „bun” în sensul Convenției, înțeles fie ca „bun actual”, fie ca „speranță legitimă”, de redobândire a bunului în natură.

În speță, ambele părți dețin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil, însă în conflictul dintre cele două titluri trebuie recunoscut că are prioritate titlul recurenților-reclamanți, întrucât provine de la proprietarul originar, spre deosebire de titlul pârâților, care este afectat de viciul titlului statului. Ca atare, buna-credință a chiriașilor-cumpărători la momentul contractării cu unitatea administrativ-teritorială nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr.1. - În ce privește incidența art. 45 din Legea nr. 10/2001, în raporturile dintre adevăratul proprietar și cumpărătorul de bună-credință, ea se limitează exclusiv la acțiunea în anularea actului juridic, nemodificând principiile comparării titlurilor.

În situația menținerii valabilității titlului cumpărătorului-chiriaș, acesta are drept la dezdăunare, conform prejudiciului suferit. - Nu poate fi reținut nici argumentul conform căruia nu trebuie restituit imobilul în natură reclamantelor întrucât le-a fost recunoscut dreptul la despăgubiri, conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, având în vedere că dreptul de despăgubiri este un drept de creanță, distinct de dreptul de proprietate, iar substituirea dreptului de proprietate cu un drept de creanță echivalează cu o expropriere. Intimații au depus întâmpinare solicitând respingerea recursului și menținerea ca legală a deciziei atacate, având în vedere că acțiunii în revendicare promovate de reclamante, ei au opus un titlu valabil de proprietate, fiind în egală măsură protejați de art. 1 din Protocolul nr. 1. Examinând criticile deduse judecății pe calea recursului, Înalta Curte urmează să constate caracterul lor nefondat.

Astfel, având de tranșat asupra temeiniciei acțiunii în revendicare introduse de foștii proprietari ai imobilului după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, împotriva terților cumpărători, al căror titlu de proprietate nu a fost desființat, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normei interne în corelație cu reglementarea internațională. S-a stabilit în mod corect că recunoașterea și valorificarea dreptului de proprietate al fostului titular în cadrul procedurii de drept comun reprezentată de acțiunea în revendicare, după intrarea în vigoare a legii speciale (nr. 10/2001), care a instituit o anumită procedură în acest sens, este posibilă în măsura în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate ori securității raporturilor juridice (valori protejate în egală măsură, de jurisprudența europeană).

Or, sub acest aspect a rezultat că pârâții au opus în acțiunea revendicare îndreptată împotriva lor un titlu valabil, respectiv, contracte de vânzare-cumpărare nedesființate și consolidate prin împlinirea termenului [reglementat de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001] înăuntrul căruia putea fi invocată orice cauză de nulitate (absolută sau relativă) împotriva lor. Susținerea reclamantelor-recurente potrivit căreia ar fi lipsite de relevanță la speță dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, care și-ar găsi incidența doar în cazul acțiunilor în nulitate, nu poate fi primită.

În realitate, dispozițiile menționate își găsesc aplicabilitate și fac posibilă analiza din perspectiva conținutului normei, a valabilității unui titlu care este exhibat de parte, indiferent de faptul că obiectul acțiunii poartă în mod direct asupra valabilității actului (cazul acțiunii în nulitate) sau că această valabilitate este pusă în discuție de o manieră incidentală, în cadrul acțiunii în revendicare. Prezentând așadar, un titlu valabil cu privire la imobilul (apartamentele) a căror revendicare s-a pretins, pârâții au demonstrat că dețin un „bun” în sensul Convenției și că pot invoca în favoarea lor normele de protecție conținute de art. 1 din Protocolul nr. 1 (conform cărora: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”). Pe de altă parte, reclamantele nu au demonstrat existența în patrimoniul lor a unui drept de proprietate actual cu privire la imobilele a căror revendicare au pretins-o. Astfel, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin notificarea pe care au transmis-o în temeiul acestui act normativ, reclamantele au solicitat acordarea de despăgubiri bănești (deci, măsuri reparatorii în echivalent) pentru spațiile care au fost vândute. Rezultă că nu au contestat titlul statului și nici înstrăinarea realizată de către acesta, iar „speranța legitimă” ce se poate naște în urma demersului întreprins era aceea de a obține despăgubiri, în sensul art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, iar nu restituirea în natură a bunului.

Potrivit jurisprudenței instanței europene – la care reclamantele înseși au făcut referire în susținerea cererii de recurs –, pentru a deține un „bun” și a se bucura astfel, de protecția oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1, este necesar să fie vorba de o valoarea patrimonială cu privire la care să existe cel puțin o „speranță legitimă” de a o concretiza. Nu este asimilată însă acestei situații, speranța de a face să renască asupra unui bun dreptul de proprietate, care nu mai este posibil să fie exercitat efectiv de multă vreme. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu recunoaște dreptul de a deveni proprietarul unui bun, el aplicându-se numai cu privire la bunurile „actuale” ale reclamantului.

În speță, reclamantele nu au un asemenea „bun actual” în patrimoniu pe care să-l valorifice pe calea acțiunii în revendicare, întrucât un asemenea drept de proprietate asupra imobilului preluat de stat nu le-a fost recunoscut, însuși demersul lor pe temeiul Legii nr. 10/2001 privind acordarea de despăgubiri pentru spațiile vândute de către stat. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut corect că prin efectul notificării transmise conform Legii nr. 10/2001, reclamantele și-au valorificat vocația la redobândirea bunului preluat de către stat [conform art. 2 alin. (2)] asupra spațiilor nevândute, în timp ce pentru celelalte spații, obiect al revendicării (și în privința cărora există contracte de vânzare-cumpărare ce nu au fost anulate, încheiate cu bună-credință, în condițiile inexistenței vreunei contestări a titlului statului la momentul înstrăinării), reclamantele nu mai pot obține decât măsuri reparatorii prin echivalent, așa cum de altfel, au pretins.

Nu se poate spune, așa cum susțin recurentele, că acordarea de despăgubiri în locul imobilului echivalează în fapt cu o expropriere. Pe de o parte, întrucât prin efectul exproprierii bunul trece din patrimoniul unei persoane particulare în acela al statului, pentru cauză de utilitate publică, ceea ce nu se întâmplă în speță, unde bunul rămâne proprietate particulară a dobânditorului. Pe de altă parte, acordarea de despăgubiri este modalitatea de reparație pe care partea însăși a pretins-o, apelând la dispozițiile legii speciale, astfel încât nu poate susține că „speranța legitimă” putea privi redobândirea bunului în materialitatea lui. Raportat la circumstanțele particulare ale speței, a rezultat că deținerea unui bun și protecția oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție în legătură cu respectarea dreptului de proprietate și lipsa de ingerință în exercițiul dreptului operează în favoarea pârâților.

Aceștia au opus un titlu de proprietate valabil unui drept al reclamanților nevalidat și nerecunoscut anterior, stins în exercițiul lui cu multă vreme în urmă. În același timp, modalitatea de rezolvare a litigiului dă expresie și principiului securității raporturilor juridice, ca parte componentă a preeminenței dreptului, valoare recunoscută și aplicată în jurisprudența C.E.D.O. Acest principiu funcționează nu numai în favoarea fostului proprietar, ci și în favoarea cumpărătorului de bună-credință, care nu poate fi lipsit de proprietatea dobândită în mod valabil decât pentru cauză de utilitate publică. Reținând așadar, că în ce le privește pe recurente, acestea nu pot invoca o privare de bun – și deci o atingere a dreptului de proprietate care în fapt, nu există în mod actual în patrimoniul lor –, iar pe de altă parte, că intimații-pârâți au exhibat un titlu valabil, opunându-l acțiunii în revendicare, Înalta Curte va constata caracterul legal al deciziei recurate.

Pentru considerentele arătate, criticile formulate de către recurente au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele B.I., G.R. și G.S.M. împotriva deciziei nr. 209 din 18 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2009.