ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8968/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8968/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Constată că prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă, sub nr.

32772/3/2006, reclamanții G.R., B.I., G.S.M. au chemat în judecată pe pârâții D.M.,

D.C.A., L.N., L.E.E., Primăria municipiului București prin Primarul General și SC

H.N. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

constate faptul că statul nu a avut niciodată titlu valabil asupra imobilului

situat în București, sector 1, compus din apartamentul nr. 1 de la demisol și

apartamentul nr. 2 de la etajul 1, iar în urma comparării titlului de

proprietate al reclamanților cu cel al pârâților, aceștia din urmă să fie

obligați să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul menționat.

În motivarea cererii reclamanții au

arătat că imobilul care face obiectul litigiului a fost dobândit de autorul

lor, prin cumpărarea terenului în suprafață de 800 mp, conform actului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 35328/1928, iar construcția a fost

edificată conform autorizației din 10 octombrie 1934 și planurilor anexate la

aceasta.

Prin sentința civilă nr. 318 din 15

februarie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă

, s-a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului București

prin Primarul General, s-a admis în parte acțiunea în revendicare formulată de

reclamanți, a fost obligată pârâta T.A.C. să lase reclamanților în deplină

proprietate și posesie imobilul situat în București; au fost obligați pârâții L.N.

și L.E.E. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat

în București, sector 1 și s-a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu

pârâtul D.M., ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate

procesuală pasivă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 35328/1929

D.R.T.G. împreună cu L.I.A. au cumpărat o parcelă de teren în suprafață de 700 mp

situat în București, în act indicându-se dimensiunile laturilor și

vecinătăților.

Ulterior, prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. 5707/1935 L.I.A. a vândut fratelui ei, D.R.T.G. cota

parte indiviză din imobilul menționat mai sus, compus din teren în suprafață de

700 mp, act transcris sub nr. 2986/1935.

Imobilul situat la nr. 28, a fost

preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 3350 figurând

numitul G.T., cu 6 apartamente; în baza Legii nr. 112/1995 au fost vândute

apartamente din acest imobil prin prezenta acțiune, reclamantele revendicând

apartamentele ce au fost înstrăinate prin contractele de vânzare-cumpărare 1075/2426/1996

și 637/19511/1996 de către pârâții T.C.A., L.N. și L.E.E.

Reclamantele au solicitat instanței

să constate faptul că statul nu a avut niciodată titlu valabil asupra

imobilului în litigiu, iar în urma comparării titlului părților, să se dispună

obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul menționat.

Tribunalul a apreciat că cererea de

constatare a faptului că statul nu a avut niciodată titlul valabil, reprezintă

în raport de capătul de cerere prin care se solicită revendicarea imobilului,

doar situația permisă ce urmează a fi avută în vedere în cauză, dat fiind că

prin acțiunea formulată s-a solicitat compararea titlurilor de proprietate

invocate de părți.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că

acțiunea în revendicare este remediul juridic al dreptului de proprietate și al

principiului liberului acces la justiție, precum și al respectului pentru

bunuri prevăzute de Constituție, de Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor și Libertăților Fundamentale, astfel încât a fost admisă cererea

conform dispozitivului.

Tribunalul nu a reținut apărările

pârâților potrivit cărora nu se poate solicita restituirea în natură a bunului

câtă vreme contractele lor de vânzare-cumpărare nu au fost desființate întrucât

în cadrul acțiunii în revendicare se compară titlurile reclamantului și

pârâtului, titluri valabile, dar care în raport de soluția dată acestei

acțiuni, unul dintre aceste titluri va deveni caduc.

Instanța a mai reținut că buna

credință a subdobânditorilor pârâți nu a constituit prin ea însăși un mod de

dobândire originar a unui drept real imobiliar, astfel încât să constituie o

probă certă și preferabilă a dreptului de proprietate.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții L.E.E.,

L.N. și T.C.A.

1) În dezvoltarea motivelor de apel

formulate de apelanții L.N. și L.E.E.

, s-a susținut că acțiunea în revendicare este

inadmisibilă deoarece Legea nr. 10/2001, ca lege nouă specială suprimă acțiunea

dreptului comun.

Anterior adoptării acesteia, prin

Legea nr. 213/1998, legiuitorul a anticipat situația imobilelor preluate abuziv

și a prevăzut expres prin art. 6 alin. (2) că bunurile preluate de stat fără un

titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi

revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul

unor legi speciale de reparație.

În acest context, după data intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001 acțiunea în revendicare cu privire la imobilele

a căror situație este reglementată de această lege nu mai este admisibilă pe

calea dreptului comun, invocându-se în acest sens și decizia în interesul

legii, nr. 33/2008.

2) Apelul formulat de apelanta

pârâtă T.C.A.

a

vizat de asemenea inadmisibilitatea acțiunii în revendicare clasice raportat la

intrarea în vigoare a legii noi, Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 209 din 18

martie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a admis apelurile declarate

de pârâți și în consecință, a schimbat în parte sentința, în sensul respingerii

acțiunii promovate în contradictoriu cu pârâții L.E., L.N. și T.C.A. Au fost

menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că deși invocata inadmisibilitate a acțiunii nu poate fi

primită, în ce privește fondul cauzei, susținerile apelanților-pârâți sunt

întemeiate.

Astfel, reclamanții invocă în

sprijinul pretențiilor lor dispozițiile art. 480 C. civ., art. 6 din Legea nr.

213/1998, C.E.D.O., în timp ce pârâții se prevalează de dispozițiile Legii nr.

10/2001.

Or, așa cum s-a statuat prin decizia

în interesul legii nr. 33/2008, în acțiunile în revendicare întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, legea specială este aplicabilă în raport cu

legea generală, conform principiului

specialia generalibus derogant

, iar

în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv

Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă

are prioritate, prioritate ce poate fi dată în cadrul unei acțiuni în

revendicare fundamentată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Or, câtă vreme titlul pârâților nu a

fost desființat, se regăsește exact situația de excepție în care prin

recunoașterea dreptului reclamanților s-ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate și implicit securității raporturilor juridice.

Sub acest aspect, s-a constatat că

intimatele reclamante au uzat de calea prevăzută de legea specială, fiind emisă

deja o dispoziție de restituire a spațiilor aflate încă în proprietatea

statului. De asemenea, pentru spațiile vândute de către stat s-a formulat

notificare de acordare a unor măsuri reparatorii sub forma de despăgubiri

bănești ceea ce echivalează cu o necontestare a valabilității actelor de

înstrăinare efectuate de stat în temeiul Legii nr. 11271995.

Deși intimatele reclamante au susținut

că a existat o acțiune în declararea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare, care a fost respinsă, o astfel de dovadă nu a fost făcută.

Chiar și în această ipoteză, respingerea acțiunii în nulitate echivalează cu

consolidarea dreptului apelanților pârâți.

Examinându-se jurisprudența de dată

recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a constatat că într-un număr

mare de cauze, condamnarea a avut loc în situația în care fostului proprietar i

se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă,

iar ulterior, în urma declarării recursului în anulare, hotărârea a fost

desființată, ceea ce a constituit atât o lipsire de proprietate, cât și o

afectare a principiului securității raporturilor juridice.

Instanța europeană a procedat în

același mod nu numai în situația foștilor proprietari, dar și în situația

cumpărătorilor pe Legea nr. 112/1995, al căror drept de proprietate fusese

recunoscut irevocabil de instanțele judecătorești care au fost însă deposedați

ulterior în urma recursului în anulare – Cauza Raicu contra României.

În cauză, s-a reținut că legislația

ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare

cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună credință să nu fie aduse

să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste

bunuri.

În concluzie, principiul securității

raporturilor juridice trebuie respectat atât în cazul fostului proprietar, cât

și în cel al cumpărătorului de bună credință, oricare dintre aceștia neputând

fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în

condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului

internațional.

Consolidarea dreptului de

proprietate al pârâților conduce la acordarea preferabilității titlului

acestora, în raport de titlul prezentat de reclamanți, dispozițiile art. 45

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu art. 18 lit. c) din Legea nr.

10/2001, reglementând un criteriu expres de preferabilitate și un adevărat mod

de consolidare al titlului de proprietate dobândit de foștii chiriași în

condițiile Legii nr. 112/1995.

Pe de altă parte, prin art. 2 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, persoana fizică proprietară a imobilului la data

preluării abuzive sau moștenitorii săi nu pot fi considerați proprietari

neposesori prin efectul legii, ci exclusiv titularii unui drept subiectiv care

le conferă vocația la redobândirea dreptului de proprietate, stins prin

naționalizare.

Cu alte cuvinte Legea nr. 10/2001 nu

creează un drept de proprietate al tuturor persoanelor îndreptățite sau al

moștenitorilor acestora asupra imobilelor preluate în mod abuziv, ci numai o

vocație generală de a obține restituirea bunului respectiv, iar prin efectul

notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 reclamantelor li s-a

confirmat dreptul de proprietate în condițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, numai asupra spațiilor nevândute din imobil (conform recunoașterilor

făcute de aceștia la ultimul termen de judecată al apelului).

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantele,

care au susținut caracterul nelegal al soluției din perspectiva art. 304 pct. 9

C. proc. civ., dezvoltând următoarele critici:

- Instanța de apel a reținut în mod

eronat că, atâta timp cât pârâții au fost de bună-credință la momentul

încheierii contractului, iar titlul lor nu a fost desființat, atunci foștilor

proprietari nu li se datorează restituirea în natură a bunului, fiind

îndreptățiți doar la măsuri reparatorii în echivalent.

În felul acesta, este ignorată

jurisprudența C.E.D.O., care a sancționat statul român pentru că nu a făcut

nimic în sensul restituirii imobilelor preluate abuziv și de asemenea, nu este

acordată prioritate dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la

Convenție.

Ingerința în exercițiul dreptului de

proprietate al titularilor imobilelor preluate abuziv nu este permisă ori de

câte ori aceștia dețin un „bun” în sensul Convenției, înțeles fie ca „bun

actual”, fie ca „speranță legitimă”, de redobândire a bunului în natură.

În speță, ambele părți dețin un

titlu de proprietate recunoscut ca valabil, însă în conflictul dintre cele două

titluri trebuie recunoscut că are prioritate titlul recurenților-reclamanți,

întrucât provine de la proprietarul originar, spre deosebire de titlul

pârâților, care este afectat de viciul titlului statului.

Ca atare, buna-credință a

chiriașilor-cumpărători la momentul contractării cu unitatea

administrativ-teritorială nu are nicio relevanță în aprecierea privării de

proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul

nr.1.

- În ce privește incidența art. 45

din Legea nr. 10/2001, în raporturile dintre adevăratul proprietar și

cumpărătorul de bună-credință, ea se limitează exclusiv la acțiunea în anularea

actului juridic, nemodificând principiile comparării titlurilor. În situația

menținerii valabilității titlului cumpărătorului-chiriaș, acesta are drept la

dezdăunare, conform prejudiciului suferit.

- Nu poate fi reținut nici

argumentul conform căruia nu trebuie restituit imobilul în natură reclamantelor

întrucât le-a fost recunoscut dreptul la despăgubiri, conform art. 18 lit. d)

din Legea nr. 10/2001, având în vedere că dreptul de despăgubiri este un drept

de creanță, distinct de dreptul de proprietate, iar substituirea dreptului de

proprietate cu un drept de creanță echivalează cu o expropriere.

Intimații au depus întâmpinare

solicitând respingerea recursului și menținerea ca legală a deciziei atacate,

având în vedere că acțiunii în revendicare promovate de reclamante, ei au opus

un titlu valabil de proprietate, fiind în egală măsură protejați de art. 1 din

Protocolul nr. 1.

Examinând criticile deduse judecății pe calea

recursului, Înalta Curte urmează să constate caracterul lor nefondat.

Astfel, având de tranșat asupra

temeiniciei acțiunii în revendicare introduse de foștii proprietari ai

imobilului după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, împotriva terților

cumpărători, al căror titlu de proprietate nu a fost desființat, instanța de

apel a făcut o corectă aplicare a normei interne în corelație cu reglementarea

internațională.

S-a stabilit în mod corect că

recunoașterea și valorificarea dreptului de proprietate al fostului titular în

cadrul procedurii de drept comun reprezentată de acțiunea în revendicare, după

intrarea în vigoare a legii speciale (nr. 10/2001), care a instituit o anumită

procedură în acest sens, este posibilă în măsura în care nu se aduce atingere

altui drept de proprietate ori securității raporturilor juridice (valori protejate

în egală măsură, de jurisprudența europeană).

Or, sub acest aspect a rezultat că

pârâții au opus în acțiunea revendicare îndreptată împotriva lor un titlu

valabil, respectiv, contracte de vânzare-cumpărare nedesființate și consolidate

prin împlinirea termenului [reglementat de art. 45 alin. (5) din Legea nr.

10/2001] înăuntrul căruia putea fi invocată orice cauză de nulitate (absolută

sau relativă) împotriva lor.

Susținerea reclamantelor-recurente

potrivit căreia ar fi lipsite de relevanță la speță dispozițiile art. 45 din

Legea nr. 10/2001, care și-ar găsi incidența doar în cazul acțiunilor în

nulitate, nu poate fi primită.

În realitate, dispozițiile

menționate își găsesc aplicabilitate și fac posibilă analiza din perspectiva

conținutului normei, a valabilității unui titlu care este exhibat de parte,

indiferent de faptul că obiectul acțiunii poartă în mod direct asupra

valabilității actului (cazul acțiunii în nulitate) sau că această valabilitate

este pusă în discuție de o manieră incidentală, în cadrul acțiunii în

revendicare.

Prezentând așadar, un titlu valabil

cu privire la imobilul (apartamentele) a căror revendicare s-a pretins, pârâții

au demonstrat că dețin un „bun” în sensul Convenției și că pot invoca în

favoarea lor normele de protecție conținute de art. 1 din Protocolul nr. 1

(conform cărora: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea

bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză

de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile

generale ale dreptului internațional”).

Pe de altă parte, reclamantele nu au

demonstrat existența în patrimoniul lor a unui drept de proprietate actual cu

privire la imobilele a căror revendicare au pretins-o.

Astfel, după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, prin notificarea pe care au transmis-o în temeiul acestui

act normativ, reclamantele au solicitat acordarea de despăgubiri bănești (deci,

măsuri reparatorii în echivalent) pentru spațiile care au fost vândute.

Rezultă că nu au contestat titlul

statului și nici înstrăinarea realizată de către acesta, iar „speranța

legitimă” ce se poate naște în urma demersului întreprins era aceea de a obține

despăgubiri, în sensul art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, iar nu

restituirea în natură a bunului.

Potrivit jurisprudenței instanței

europene – la care reclamantele înseși au făcut referire în susținerea cererii

de recurs –, pentru a deține un „bun” și a se bucura astfel, de protecția

oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1, este necesar să fie vorba de o valoarea

patrimonială cu privire la care să existe cel puțin o „speranță legitimă” de a

o concretiza.

Nu este asimilată însă acestei

situații, speranța de a face să renască asupra unui bun dreptul de proprietate,

care nu mai este posibil să fie exercitat efectiv de multă vreme. De asemenea,

art. 1 din Protocolul nr. 1 nu recunoaște dreptul de a deveni proprietarul unui

bun, el aplicându-se numai cu privire la bunurile „actuale” ale reclamantului.

În speță, reclamantele nu au un

asemenea „bun actual” în patrimoniu pe care să-l valorifice pe calea acțiunii

în revendicare, întrucât un asemenea drept de proprietate asupra imobilului

preluat de stat nu le-a fost recunoscut, însuși demersul lor pe temeiul Legii

nr. 10/2001 privind acordarea de despăgubiri pentru spațiile vândute de către

stat.

Sub acest aspect, instanța de apel a

reținut corect că prin efectul notificării transmise conform Legii nr. 10/2001,

reclamantele și-au valorificat vocația la redobândirea bunului preluat de către

stat [conform art. 2 alin. (2)] asupra spațiilor nevândute, în timp ce pentru

celelalte spații, obiect al revendicării (și în privința cărora există

contracte de vânzare-cumpărare ce nu au fost anulate, încheiate cu

bună-credință, în condițiile inexistenței vreunei contestări a titlului

statului la momentul înstrăinării), reclamantele nu mai pot obține decât măsuri

reparatorii prin echivalent, așa cum de altfel, au pretins.

Nu se poate spune, așa cum susțin

recurentele, că acordarea de despăgubiri în locul imobilului echivalează în

fapt cu o expropriere.

Pe de o parte, întrucât prin efectul

exproprierii bunul trece din patrimoniul unei persoane particulare în acela al

statului, pentru cauză de utilitate publică, ceea ce nu se întâmplă în speță,

unde bunul rămâne proprietate particulară a dobânditorului.

Pe de altă parte, acordarea de

despăgubiri este modalitatea de reparație pe care partea însăși a pretins-o,

apelând la dispozițiile legii speciale, astfel încât nu poate susține că

„speranța legitimă” putea privi redobândirea bunului în materialitatea lui.

Raportat la circumstanțele

particulare ale speței, a rezultat că deținerea unui bun și protecția oferită

de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție în legătură cu

respectarea dreptului de proprietate și lipsa de ingerință în exercițiul

dreptului operează în favoarea pârâților. Aceștia au opus un titlu de

proprietate valabil unui drept al reclamanților nevalidat și nerecunoscut

anterior, stins în exercițiul lui cu multă vreme în urmă.

În același timp, modalitatea de rezolvare

a litigiului dă expresie și principiului securității raporturilor juridice, ca

parte componentă a preeminenței dreptului, valoare recunoscută și aplicată în

jurisprudența C.E.D.O.

Acest principiu funcționează nu

numai în favoarea fostului proprietar, ci și în favoarea cumpărătorului de

bună-credință, care nu poate fi lipsit de proprietatea dobândită în mod valabil

decât pentru cauză de utilitate publică.

Reținând așadar, că în ce le

privește pe recurente, acestea nu pot invoca o privare de bun – și deci o

atingere a dreptului de proprietate care în fapt, nu există în mod actual în

patrimoniul lor –, iar pe de altă parte, că intimații-pârâți au exhibat un

titlu valabil, opunându-l acțiunii în revendicare, Înalta Curte va constata

caracterul legal al deciziei recurate.

Pentru considerentele arătate,

criticile formulate de către recurente au fost găsite nefondate, recursul

urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de

reclamantele B.I., G.R. și G.S.M. împotriva deciziei nr. 209 din 18 martie 2009

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2009.