ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6781/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 18 decembrie 2007 sub nr. 13705/300/2007, reclamantul F.T.V. a chemat în judecată pe pârâții M.E., M.L., municipiul București, SC A. SA, solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. X1. situat în București, str. I.M., sector 2 și asupra pivniței din aceleași imobil; să fie obligați pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul menționat, cu plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480, 481 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Pârâtul municipiul București a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de interes în privința primului capăt de cerere și inadmisibilitatea acțiunii în revendicare. SC A. SA a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității acțiunii. Pârâții M.L. și M.E. au formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a Primăriei municipiului București și SC A. SA. Față de această cerere, municipiul București a depus întâmpinare și cerere de chemare în garanție a Ministerul Economiei și Finanțelor. De asemenea, SC A. SA a depus cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice. La data de 16 iunie 2008 pârâții M.L.

și M.E. au formulat cerere reconvențională prin care au solicitat să se constate intervenită uzucapiunea de scurtă durată, ca mijloc de consolidare și de dobândire a dreptului de proprietate. Ministerul Economiei și Finanțelor a depus întâmpinare și cerere de chemare în garanție a SC A. SA. Prin sentința civilă nr. 3807 din 27 aprilie 2009 Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă. Prin sentința civilă nr. 1362 din 23 septembrie 2000, Tribunalul București, secția a III a civilă, a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, a constatat intervenit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul la Curtea de Apel București.

Prin sentința civilă nr. 56 din 25 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, cauza reînregistrându-se pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă. Prin încheierea de ședință din data de 28 aprilie 2011, Tribunalul a calificat inadmisibilitatea ca fiind apărare de fond, a respins excepția de netimbrare, a admis excepția lipsei de interes pe primul capăt de cerere precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a municipiului București și SC A. SA pe cererea de chemare în garanție. Prin sentința civilă nr. 1258 din 30 iunie 2001, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a respins cererea de chemare în judecată privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra apartamentului nr. X1.

din str. I.M. sector 2, ca lipsit de interes. A respins cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu municipiul București și SC A. SA, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins acțiunea în revendicare și cererea reconvențională privind constatarea uzucapiunii de scurtă durată, ca neîntemeiate. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul F.T.V. Prin decizia civilă nr. 37A din 31 ianuarie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul pârât F.T.V.

În motivarea deciziei, instanța de apel a reținut că în raport de dispozițiile exprese ale art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și de situația juridică a imobilului revendicat prin acțiune (imobil naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950), în mod corect instanța de fond a apreciat că reclamantul nu are interes pentru constatarea pe cale judecătorească a nevalabilității titlului statului asupra imobilului. S-a constatat că incidența Legii nr. 10/2001 în cauză nu poate fi înlăturată prin voința reclamantului deoarece regimul juridic al bunurilor imobile preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este stabilit prin Legea nr. 10/2001. Acest regim juridic este obligatoriu, nu facultativ, fapt ce rezultă din art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, motivul de apel ce vizează greșita soluționare a excepției lipsei de interes fiind nefondat.

Pe de altă parte, prin hotărârea pilot pronunțată de C.E.D.O. în cauza Atanasiu c. României, s-a făcut distincție între situația în care reclamantul are o hotărâre judecătorească prin care se dispune expres restituirea bunului, caz în care are în patrimoniul său un „bun actual", care i-ar permite restituirea imobilului în natură chiar și în cadrul unei acțiuni în revendicare de felul celei de față, și situația în care reclamantul se prevalează de o simplă constatare a nelegalității titlului statului, care poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Instanța de apel a reținut că, în speță, prin constatarea nevalabilității titlului reclamantului i-ar fi recunoscută decât o creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

În cauză instanța a făcut aplicațiunea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în raport de decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a recunoscut posibilitatea fostului proprietar de a formula acțiune în revendicare în contradictoriu cu chiriașii cumpărători, dobânditori în condițiile Legii nr. 112/1995, atunci când reclamantul invocă un „bun" în sensul Convenției deoarece „nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție". În jurisprudența C.E.D.O., în mod constant se reține că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Primul Protocol, decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la "bunurile" sale, în sensul acestei prevederi.

Noțiunea de "bunuri" (autonomă, în sensul jurisprudenței citate) poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate.

În schimb, speranța de a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerat ca „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (conform hotărârii în cauza Prințul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, cererea nr. 42527/98, din 27 iunie 2001, alin. (83), constatări reluate de Curtea Europeană și în cauze contra României: Cauza Zamfirescu din 14 decembrie 2006, Cauza Caracas 29 iulie 2006, Cauza Lungoci din 26 ianuarie 2006 sau Cauza Constandache din 11 iunie 2002). Instanța de apel a reținut că reclamantul nu a făcut dovada recunoașterii calității sale de proprietar asupra imobilului în litigiu printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă, și, în consecință, calitatea de „ bun " în sensul C.E.D.O., ci se prevalează de formularea notificărilor în temeiul Legii nr. 112/1995 și al Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, s-a constatat că reclamantul nu a formulat nici acțiunea pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlu intimaților pârâți, în termenul de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel încât titlul de proprietate al acestora asupra imobilului în litigiu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. V1. din 26 martie 1997 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a consolidat, cum în mod corect a reținut și instanța de fond. Aspectele privind nelegalitatea contractului de vânzare-cumpărare, invocate de apelant, respectiv încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, nu pot face obiect de analiză în prezenta cauză în lipsa unui petit distinct cu acest obiect și după expirarea termenului limită impus de art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Intimații pârâți au și posesia bunului – „in pari causa, melior est causa possidendis" - astfel încât, într-o comparare a titlurilor, preferabilitate nu poate avea decât titlul cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru reclamant devenind aplicabile prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, având deschisă calea obținerii de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobil, la valoarea reală de circulație - coroborat cu prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, astfel respectându-se principiul securității circuitului civil și principiul stabilității raporturilor civile. Chiar și C.E.D.O. a recunoscut că în situația în care nu a fost admisă o acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaș beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul convenției și nu poate fi deposedat de bunul său (hotărârea Raicu contra României).

Urmare a pronunțării de către C.E.D.O. a hotărârii pilot în cauza Atanasiu și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), s-a ajuns la unificarea practicii în ceea ce privește calificarea noțiunii de „bun” și a dreptului ce poate fi recunoscut reclamantului în legătură cu imobilul preluat de stat în mod abuziv, chiar și fără titlu sau în temeiul unui titlu nevalabil. în acest sens, atât la nivelul instanței supreme, cât și la nivelul secției din care face parte completul de judecată ce soluționează prezentul apel, există practică unitară, în sensul că, în situația în care nu există o hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă anterioară de restituire a bunului, reclamantul nu poate pretinde restituirea imobilului în cadrul acțiunii în revendicare, ci are doar dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001.

În argumentarea acestei soluții s-a reținut distincția pe care C.E.D.O. a facut-o, în hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu, între situația în care reclamantul are o hotărâre judecătorească prin care se dispune expres restituirea bunului, caz în care are în patrimoniul său un „bun actual”, care i-ar permite restituirea imobilului în natură chiar și în cadrul unei acțiuni în revendicare de felul celei de față, și situația în care reclamantul se prevalează de o simplă constatare a nelegalității titlului statului, care poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (a se vedea parag.

140-143 din Hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu, precum și modul în care această hotărâre este valorificată de către instanța supremă într-o speță similară celei de față - decizia nr. 6008 din 11 noiembrie 2010 a Înaltei Curți, secția civilă și de proprietate intelectuală). În lipsa unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost recunoscută apelantului reclamant calitatea de proprietar asupra imobilului în litigiu printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă, coroborat cu neatacarea în termenul de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, acesta nu deține un „bun" și nici o speranță legitimă în viziunea C.E.D.O.

Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, că apelantul nu are un drept la restituire care să-l îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței existenței unui „bun” și în patrimoniul pârâților, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți. Împotriva deciziei mai sus menționată, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul F.T.V., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că nelegalitatea soluției prin care s-a admis excepția lipsei de interes pe primul capăt de cerere, constatarea nevalabilității titlului statului, rezidă din nerespectarea dispozițiile art. 6 pct. 3 din Legea nr. 213/1998, care prevăd faptul că „instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului". Instanța de apel avea obligația de a analiza interesul manifestat de către reclamant în promovarea acestui capăt de cerere (care urmărea a demonstra tocmai natura viciată a titlului deținut de pârâți, care au dobândit un bun de la un neproprietar, statul roman), prin raportare la dispozițiile legale existente și nu doar la dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În ce privește soluția instanței de apel pe acțiunea în revendicare, recurentul consideră că întreaga motivare se rezumă la faptul că reclamantul are cel puțin o speranță legitimă, în timp ce pârâții dețin un bun actual, fără a mai face analiza comparativă între cele două titluri de proprietate. În viziunea instanței de apel intimații-pârâți dețin un bun actual, fiindcă dețin și posesia bunului, în timp ce reclamantul nu deține un bun actual, fiindcă nu a făcut dovada calității sale de proprietar printr-un act emis de către puterea judecătorească sau cea executivă. Recurentul susține că nu se poate reține argumentația instanței de apel, care analizând noțiunea de bun, aplică criterii diferite de apreciere, în raport de titularul „bunului", statuând că titlul pârâților este preferabil.

În opinia sa, aprecierea noțiunii de bun ar fi trebuit să se facă după aceleași criterii, astfel putându-se constata că dreptul de proprietate dobândit de către reclamant a fost recunoscut de către puterea judecătorească, tocmai prin transcrierea contractului de vânzare-cumpărare nr. V2. din 09 iunie 1945, în procesul - verbal de CF nr. C1. din 09 iunie 1946, întocmit de către Tribunalul Ilfov, secția notariat, în timp ce intimații-pârâți nu sunt în măsura a prezenta un titlu emis sau recunoscut de către o putere judecătorească sau executivă. Recurentul a mai arătat că nici instanța de fond și nici cea de apel nu au făcut o analiză obiectivă asupra celor două titluri de proprietate, prin comparație, reținând doar incidența practicii judiciare și hotărârea pronunțată de C.E.D.O.

în cauza Atanasiu contra României. O astfel de abordare prin care se detaliază un singur aspect, și anume unificarea practicii, fără a se analiza proveniența celor două titluri, anterioritatea unuia în raport de celalalt, precum și buna sau reaua credință a celor ce se prevalează de cele două titluri, conduce la pronunțarea unei decizii ilegale, a cărei motivare nu induce justițiabilului sentimentul că a beneficiat de un proces echitabil, motiv pentru care recurentul solicită instanței să aprecieze care din titlurile de proprietate prezentate este mai bine caracterizat.

Recurentul-reclamant susține că instanța de apel a apreciat buna credință a intimaților-pârâți la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, fără a analiza probele depuse la dosar, din care rezulta că existau 3 (trei) notificări, toate întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, prin care reclamantul arata că acel imobil a fost preluat de stat în mod abuziv și dorește restituirea sa în natură. Cu toate acestea imobilul a fost vândut de către stat ulterior notificărilor depuse, chiriașilor de rea credință care cunoșteau că urmează a deveni proprietari asupra unui imobil naționalizat. Instanța de apel, în considerentele deciziei atacate nu face nicio apreciere cu privire la înscrisurile depuse de reclamant în susținerea relei credințe a intimaților-pârâți, chiar dacă instanța a fost învestită cu o acțiune în revendicare în care buna sau reaua-credință trebuia apreciată în raport de probele existente la dosar.

Raportat la existența acestor notificări formulate anterior încheierii contractului de vânzare - cumpărare între SC A. SA și chiriași, instanța de apel avea obligația să aprecieze buna - credință a cumpărătorilor și din perspectiva respectării de către aceștia a cerințelor legale în vigoare la momentul încheierii contractului. Cât timp existau formulate notificări de către fostul proprietar în temeiul art. 14 din Legea nr. 112/1995, imobilul nu putea fi înstrăinat decât cu încălcarea dispozițiilor art. 9, precum și ale art. 11 din aceeași Lege nr. 112/1995.

Buna-credință a subdobânditorului trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpa sau chiar îndoială imputabilă acestuia, or în speță, chiriașii -cumpărători nu au făcut dovada depunerii minimelor diligente pentru a afla situația juridică a imobilului pe care doreau să îl cumpere, deși această obligație le revenea conform art. 9 din Legea nr. 112/ 1995, potrivit căruia cumpărarea apartamentelor de către chiriașii titulari de contract se putea realiza numai dacă acestea nu se restituiau în natură foștilor proprietari și numai după termenul de 6 luni prevăzut de art. 14 al aceleiași legi. Prin urmare, buna-credință a chiriașilor-cumpărători nu a fost perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestora.

Necomunicarea între Primăria sectorului 2 București și chiriaș a faptului că imobilul este revendicat în temeiul art. 14 din Legea nr. 112/1995, nu poate fi invocată drept motivare a bunei-credințe a cumpărătorului, deoarece nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine pentru a obține protecția unui drept. În consecință, cumpărătorul nu este în măsură să invoce faptul de a fi de bună-credință la data perfectării unui contract încheiat în mod ilicit, cu nerespectarea dispozițiilor de ordine publică prevăzute în art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Recurentul mai arată și faptul că "dreptul" cumpărătorului nu s-a dobândit, prin transmiterea de la vânzător, care ar fi trebuit sa fie adevăratul proprietar, ci s-a născut ex lege, or, aceasta naștere ex lege a „dreptului" cumpărătorului nu s-ar putea face decât în detrimentul dreptului adevăratului proprietar, deposedat de statul comunist, căci ipoteza fundamentală a cauzei este tocmai aceea că preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără titlu, deci nu a operat transferul proprietății către stat, iar reclamantul nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate; ar însemna că recunoașterea „dreptului” cumpărătorului s-ar face printr-o „confiscare" concomitenta a proprietății de la adevăratul proprietar, care și-ar pierde dreptul de proprietate chiar ca efect al Legii nr. 112/1995, pierdere care ar fi însă o nouă „expropriere", dincolo de limitele permise constituțional.

S-ar ajunge astfel la o noua încălcare flagrantă a dreptului la proprietate, reglementat ca drept fundamental de Constituția României și de art. l din primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România, care stabilește: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional." Astfel, nu se poate acorda prevalentă cumpărătorului de la stat în fata lui verus dominus, trebuind să fie dată prevalentă principiului fundamental al respectării dreptului de proprietate.

Faptul că actul de vânzare cumpărare al intimaților-pârâți nu a fost desființat nu semnifică faptul că aceștia au vreun drept de proprietate legal dobândit asupra imobilului litigiu, neputându-se concepe situația în care asupra unui bun există doi adevărați proprietari, cu excepția proprietății comune pe cote părți, ci doar situația în care asupra unui bun există două titluri de proprietate. Realizând distincția netă dintre titlu (act juridic) și dreptul propriu zis, nu există nicio contradicție între situația menținerii titlului invocat de pârâți și constatarea că aceștia nu au totuși niciun drept de proprietate asupra apartamentului, deși actul juridic nu a fost desființat, sens în care vine și motivarea dată către Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 33/2008, în care se statuează că pentru a se putea prevala la rândul său de existența unui bun în sensul Convenției, pârâtul trebuie să fie un dobânditor de bună-credință.

Cum însă, reaua-credința a chiriașului cumpărător a fost pe deplin dovedită prin administrarea probatoriului din prezenta cauză, de care instanța de apel nu a binevoit a ține seama, intimații-pârâți nu se pot prevala, asemeni reclamantului, de noțiunea de bun în sensul stabilit tocmai de către instanța de apel și anume acela că intimații-pârâți nu dețin un bun confirmat printr-un act emis de către puterea judecătorească sau executivă, motiv pentru care dispozițiile cuprinse în Decizia nr. 2008 nu le poate profita acestora în sensul analizării titlului de proprietate, prezentat de contractul de vânzare - cumpărare, încheiat in temeiul Legii nr. 112/1995, pornindu-se de la prezumția de bun dobândit în mod licit.

În ce privește neîndeplinirea condiției anulării prealabile a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între intimații-pârâți și SC A. SA, recurentul a arătat că instanța de apel în mod nelegal, statuează că „prin trecerea timpului, titlul pârâților s-a consolidat", fără a ține seama de faptul că termenul de 18 luni, pe care-l invocă în susținerea unei culpe a reclamantului în demersul său, de a-și redobândi dreptul de proprietate este prevăzut pentru prima oară de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Recurentul -reclamant susține că formulase notificare în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu a fost soluționată nici până astăzi, sens în care dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în acest caz, iar pe cale de consecință atât instanța de fond cât și instanța de apel ar fi trebuit sa analizeze titlul intimaților-pârâți în raport de dispozițiile Legii nr. 112/1995 și nu în raport de dispozițiile Legii 10/2001.

Mai mult decât atât, a se susține preferabilitatea titlului pârâților, motivat de necontestarea contractului de vânzare - cumpărare, constituie o ofensă gravă la adresa unei gândiri logico - raționale, deoarece în cadrul unei acțiuni în revendicare prin comparare de titluri se presupune, tocmai, existenta acelor titluri, or, faptul că actul intimaților-pârâți nu a fost anulat, a dat posibilitatea instanței de fond și de apel să sesizeze acest titlu în cadrul acțiunii în revendicare, în caz contrar, o astfel de acțiune fiind lipsită de obiect. Împrejurarea că nu s-a dispus anularea contractului de vânzare -cumpărare nu suprimă titlul de proprietate al reclamantului și nu reprezintă o negare a acestui titlu, și cu atât mai mult nu poate constitui o confirmare a titlului cumpărătorului, față de titlul adevăratului proprietar, cum în mod greșit a reținut instanța de apel.

Fără a face o analiză a condițiilor ce trebuiesc îndeplinite pentru a se putea invoca principiul proprietarului aparent, instanța de apel reia în totalitate punctul de vedere invocat prin soluția instanței de fond și îmbrățișează fără niciun fel de motivație aceiași soluție nelegală, statuând că intimații-pârâți au îndeplinit condițiile necesare aplicării principiului proprietarului aparent.

Noțiunea de "bun" nu trebuie confundată cu noțiunea de „bun actual”, iar instanța fond și de apel au căzut tocmai în această capcană, deoarece prin „bun” se înțelege însuși dreptul protejat prin art. 1 alin. (1) din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar prin „bun actual” se înțelege doar posesia materială asupra imobilului, aspect față de care, concluzionând, reclamantul deține un „bun” în sensul Convenției, iar pârâții se bucură doar de posesia asupra imobilului, echivalentul unui „bun actual". Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate și la temeiurile de drept incidente în cauză, reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.

Dând câștig de cauză pârâților în disputa judiciară dintre reclamant și pârâți, în cadrul acțiunii în revendicare promovate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a legii, criticile formulate pe acest aspect în recurs nefiind întemeiate. Motivele de recurs se circumscriu ipotezei că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv, statul nu deținea un titlu valabil la momentul înstrăinării imobilului, iar pârâții - cumpărători nu au fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare încheiat cu statul, astfel că titlul lor de proprietate nu este valabil.

Având în vedere că reclamantul a învestit instanța cu o acțiune în revendicare, prin care a solicitat ca, în temeiul art. 480 C. civ., în urma comparării titlurilor de proprietate opuse de părți, să se dea preponderență titlului său, în mod corect instanța de apel a avut în vedere la soluționarea pricinii, în primul rând, prevederile cuprinse în legea specială - Legea nr. 10/2001- având în vedere că imobilul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, categorie ce face obiectul reglementării acestei legi. Examinarea valabilității titlului statului era permisă în contextul Legii nr. 213/1998, față de dispozițiile art. 6 alin. (2), potrivit cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Or, în materia imobilelor preluate abuziv de stat, a fost adoptată legea specială de reparație, anume, Legea nr. 10/2001, act normativ care, din perspectiva art. 2 lit. h) sau lit. i), permite și el evaluarea titlului statului pentru cazul în care o atare analiză era utilă pentru soluționarea notificării, dată fiind împrejurarea că în anumite ipoteze legea specială reglementează soluții diferite după cum imobilul a fost preluat cu sau fără titlu valabil. În mod corect s-a apreciat că reclamantul nu are interes pentru constatarea pe cale judecătorească a nevalabilității titlului statului asupra imobilului. Interesul procesual, una dintre condițiile de exercițiu ale acțiunii civile, este considerat ca fiind folosul practic, imediat obținut prin declanșarea procedurii judiciare și trebuie să existe pe tot parcursul procesului.

Prin exercitarea unei acțiuni pe fundamentul interesului se tinde la obținerea unui remediu. Prin constatarea nevalabilității titlului, reclamantului i-ar putea fi recunoscută numai o creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, iar nu o recunoaștere a dreptului la restituirea în natură a bunului. Simpla constatare a nevalabilității titlului statului nu conferă reclamantului un „bun" în sensul Convenției, fără dispunerea și a restituirii imobilului. În acest sens, în Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, Curtea a reținut că: „141. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

142. (...) Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.” Față de aceste considerente, se constată că întrucât reclamantului nu i s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească anterioară dreptul la restituire a imobilului solicitat în prezenta cauză, constatarea judiciară a nevalabilității titlului statului nu prezintă nici o relevanță întrucât indiferent de valabilitatea titlului statului, dreptul de despăgubire este reglementat de Legea nr. 10/2001, cu respectarea procedurii prevăzute în actul normativ menționat.

În cadrul acțiunii în revendicare, preferabilitatea titlului chiriașului cumpărător în baza Legii nr. 112/1995 nu derivă din regulile generale aplicabile conform art. 480 C. civ., astfel cum susține recurentul reclamant, ci din regulile specifice ale Legii nr. 10/2001. Prin urmare, având în vedere situația particulară a imobilului în litigiu, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat între anii 1945-1989, titlul pârâților devine preferabil față de criteriile speciale instituite de Legea nr. 10/2001, respectiv valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, ce nu a fost anulat în instanță.

Aplicarea în speță a Legii nr. 10/2001 nu poate fi înlăturată deoarece, fiind o lege specială în materia restituirii imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă, ea înlătură dreptul comun în materie de revendicare, reprezentat de dispozițiile C. civ., acțiunea reclamantului neputând fi soluționată făcând abstracție de reglementările speciale existente cu privire la dreptul lor de proprietate și modalitatea de ocrotire a acestuia, aplicabilă fiind, cu prioritate, norma specială, care prevede acordarea de despăgubiri. În consecință, criteriul de analiză al prezentei acțiuni în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor din perspectiva regulilor clasice a titlurilor înfățișate de părți, ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlul oneros a bunului proprietatea altei persoane, criteriu impus prin voința legiuitorului și în considerarea căruia titlul pârâților este preferabil.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul avea posibilitatea să atace în justiție contractul de vânzare-cumpărare, respectiv să solicite constatarea nulității acestuia, în interiorul termenului special de prescripție de 1 an prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Reclamantul nu a acționat în acest sens și nici nu a oferit o explicație a motivului pentru care a rămas în pasivitate față de posibilitatea pe care i-a oferit-o legea specială de reparație, aceea de a solicita anularea contractului și, în cazul obținerii unei soluții favorabile, de a primi în natură imobilul. Prin urmare, însăși atitudinea de pasivitate a reclamantului a contribuit hotărâtor la crearea actualei situații.

La data expirării termenului de prescripție prevăzut de art. 45 alin. ultim din Legea nr, 10/2001, 14 august 2002, dreptul de proprietate dobândit de pârâți s-a consolidat, iar aceștia au dobândit, totodată, speranța legitimă conferită de legea în vigoare că, nefiindu-le anulat contractul de vânzare-cumpărare, sunt îndreptățiți să păstreze imobilul care, conform art. 18, nu mai putea fi restituit în natură foștilor proprietari. Neacționând în sensul atacării contractului de vânzare-cumpărare în termen, reclamantul a acceptat consecințele aplicării art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care, așa cum s-a arătat deja, nu permite restituirea în natură a imobilelor legal vândute și aceasta indiferent dacă imobilul s-ar fi preluat abuziv, cu titlu valabil sau fără titlu valabil, după distincțiile art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Este nefondată și susținerea recurentului - reclamant, în sensul că hotărârea instanței de apel este nelegală întrucât s-a reținut că reclamantul nu deține un bun actual. Potrivit celor expuse în precedent, menținerea titlului de proprietate al pârâților (care, în speță, este rezultatul neacționării reclamantului în termenul de prescripție), ca și atitudinea subiectivă a cumpărătorilor chiriași la încheierea contractului (care nu a putut fi analizată față de neformularea unei acțiuni în constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare) sunt criterii legale de preferabilitate a titlului pârâților, ce nu pot fi puse în discuție decât în condițiile în care ar contraveni Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Nici din perspectiva art. l al Protocolului nr. l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu se poate reține nelegalitatea deciziei recurate, astfel cum susține recurentul reclamant. Astfel, în Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 778 din 22 noiembrie 2010, Curtea Europeană a reținut că: „134. (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. l din Protocolul nr. l decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

140. (...) existența unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. în acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alin. al art. l din Protocolul nr. 1 la Convenție. 143. în speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu.

Hotărârile invocate de reclamante (...), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. 144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual" în sensul art. l din Protocolul nr. l, de care reclamantele s-ar putea prevala.” Față de aceste considerente ale instanței europene, se constată că, întrucât reclamantului nu i s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească anterioară dreptul la restituire a imobilului solicitat în prezenta cauză, acesta are dreptul la despăgubiri, în condițiile legii speciale de reparație. Câtă vreme contractul de vânzare cumpărare încheiat cu statul nu a fost constatat nul, beneficiază de prezumția că a fost încheiat legal, iar pârâții nu pot fi obligați să lase recurenților - reclamanți în deplină proprietate și liniștită posesie, în temeiul art. 480 C. Civ., imobilul în litigiu.

Nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia titlul pârâților nu este valabil întrucât imobilul a fost preluat de stat fără titlu și, ca atare, nu putea forma obiect al contractului de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995. Așa cum deja s-a arătat, referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că acestea „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație” or Legea nr. 10/2001 reprezintă tocmai o lege specială de reparație, potrivit căreia, în cadrul acțiunii în revendicare, titlul pârâților este preferabil, față de dispozițiile art. 18 lit. c) și de împrejurarea că reclamantul nu a solicitat, în termenul prevăzut de art. 45, constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat între pârâți și stat.

Așadar, distincția în sensul că imobilul a fost preluat cu titlu sau fără titlu prezenta relevanță, conform actului normativ în discuție, într-o acțiune având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu chiriașul, întemeiată pe dispozițiile art. 45 alin. (2) din lege. În ceea ce privește nereținerea incidenței dispozițiilor art. 9 și 11 din Legea nr. 112/1995, instanța de apel în mod fondat a soluționat acțiunea în revendicare, nefiind învestită de reclamant ori de către pârât, pe cale reconvențională, cu un petit având ca obiect constatarea nulității vânzării încheiate în condițiile Legii nr. 112/1995 ori, după caz, constatarea bunei-credințe a dobânditorului imobilului în contextul aceleiași legi.

Raționamentul juridic expus prin prezenta decizie, întemeiat pe decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 dată în interesul legii și pe jurisprudența C.E.D.O., nu echivalează cu o nouă expropriere a reclamantului, astfel cum se susține prin motivele de recurs, întrucât repararea prejudiciului creat prin deposedarea abuzivă de către stat anterior anului 1989 se poate face exclusiv în condițiile legii speciale, din moment ce reclamantul nu are un drept la restituire recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. Pe de altă parte, împrejurarea că notificarea formulată de reclamant în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost soluționată până în prezent nu poate face obiect de analiză în prezentul litigiu, care are ca obiect doar acțiunea în revendicare îndreptată de fostul proprietar împotriva actualilor proprietari.

De asemenea, nici faptul că reclamantul nu a putut obține până în prezent despăgubirile pentru imobilul imposibil de restituit în natură nu poate constitui un temei al admiterii acțiunii în revendicare. Aceasta deoarece ar însemna ca, pentru încălcarea de către stat a obligației pozitive de a asigura implementarea cu o claritate și o coerență rezonabile a măsurii reparatorii pe care el însuși a recunoscut-o reclamanților (par.92 din hotărârea dată în cauza Păduraru contra României) să suporte consecințele nu statul, ci un particular, respectiv pârâții, ceea ce ar echivala cu o nouă privare nelegală de proprietate, de data aceasta a pârâților.

În jurisprudența C.E.D.O., s-a stabilit în mod constant că unul din elementele fundamentale ale superiorității dreptului este principiul securității raporturilor juridice, iar acest principiu se opune reparării unei nedreptăți istorice printr-o altă nedreptate, care ar consta în posibilitatea recunoscută fostului proprietar de a revendica oricând imobilul. În acest sens, este relevantă decizia C.E.D.O. în Cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe, în care s-a arătat: „Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor, încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate.

În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri.” Reclamantul neavând un drept la restituire care să-l îndreptățească la redobândirea posesiei, este inutilă evaluarea, din perspectiva motivelor de recurs, a cerinței existenței unui „bun" și în patrimoniul pârâților.

Referitor la reaua credință a pârâților, care ar înlătura în acest fel garanțiile oferite de Convenție în favoarea lor, acest aspect nu poate fi reținut ca atare, atât timp cât atitudinea subiectivă a acestora la perfectarea actelor juridice pentru imobilul în litigiu nu poate fi cenzurată în prezentul litigiu, ci, așa cum s-a arătat doar în cadrul unei acțiuni în nulitate care ar fi trebuit să fie promovată de reclamant. De asemenea, faptul că reclamantul a dobândit imobilul de la adevăratul proprietar, nu mai prezintă relevanță în soluționarea acțiunii în revendicare de față, el neputând pretinde aplicarea dreptului comun în materie, care ar fi condus la o asemenea soluție, față de dispozițiile legii speciale, care înlătură regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate.

Față de cele arătate, Înalta Curte constată că decizia Curții de Apel a fost pronunțată cu respectarea legii, fiind în concordanță și cu decizia nr. 33/2008 pronunțată de, secțiile unite, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și jurisprudența C.E.D.O., astfel că, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul reclamantului urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F.T.V. împotriva deciziei nr. 37A din data de 31 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 noiembrie 2012.