ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6781/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6781/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 18

decembrie 2007 sub nr. 13705/300/2007, reclamantul F.T.V. a chemat în judecată

pe pârâții M.E., M.L., municipiul București, SC A. SA, solicitând să se

constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. X1. situat

în București, str. I.M., sector 2 și asupra pivniței din aceleași imobil; să

fie obligați pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie

apartamentul menționat, cu plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile

art. 480, 481 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Pârâtul municipiul București a formulat

întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de interes în privința primului

capăt de cerere și inadmisibilitatea acțiunii în revendicare.

SC A. SA a depus întâmpinare prin care

a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității

acțiunii.

Pârâții M.L. și M.E. au formulat întâmpinare

și cerere de chemare în garanție a Primăriei municipiului București și SC A. SA.

Față de această cerere, municipiul București

a depus întâmpinare și cerere de chemare în garanție a Ministerul Economiei și Finanțelor.

De asemenea, SC A. SA a depus cerere de

chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.

La data de 16 iunie 2008 pârâții M.L. și

M.E. au formulat cerere reconvențională prin care au solicitat să se constate intervenită

uzucapiunea de scurtă durată, ca mijloc de consolidare și de dobândire a dreptului

de proprietate.

Ministerul Economiei și Finanțelor a depus

întâmpinare și cerere de chemare în garanție a SC A. SA.

Prin sentința civilă nr. 3807 din 27

aprilie 2009 Judecătoria Sectorului 2 București

a admis excepția necompetenței materiale și a dispus declinarea

competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, cauza fiind

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă.

Prin sentința civilă nr. 1362 din 23

septembrie 2000, Tribunalul București, secția a III a civilă,

a admis excepția necompetenței materiale,

a declinat competența în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, a constatat

intervenit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul la Curtea de Apel

București.

Prin sentința civilă nr. 56 din 25

noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III a civilă, și pentru cauze

cu minori și de familie

a

stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București,

cauza reînregistrându-se pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă.

Prin încheierea de ședință din data de

28 aprilie 2011,

Tribunalul

a calificat inadmisibilitatea ca fiind apărare de fond, a respins excepția de netimbrare,

a admis excepția lipsei de interes pe primul capăt de cerere precum și excepția

lipsei calității procesuale pasive a municipiului București și SC A. SA pe cererea

de chemare în garanție.

Prin sentința civilă nr. 1258 din 30

iunie 2001, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă,

a respins cererea de chemare în judecată

privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra apartamentului nr.

X1. din str. I.M. sector 2, ca lipsit de interes. A respins cererea de chemare în

garanție formulată în contradictoriu cu municipiul București și SC A. SA, ca fiind

formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins acțiunea

în revendicare și cererea reconvențională privind constatarea uzucapiunii de scurtă

durată, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

reclamantul F.T.V.

Prin decizia civilă nr. 37A din 31

ianuarie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins, ca nefondat, apelul declarat

de reclamantul pârât F.T.V.

În motivarea deciziei, instanța de apel

a reținut că în raport de dispozițiile exprese ale art. 2 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 și de situația juridică a imobilului revendicat prin acțiune (imobil

naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950), în mod corect instanța de fond a apreciat

că reclamantul nu are interes pentru constatarea pe cale judecătorească a nevalabilității

titlului statului asupra imobilului.

S-a constatat că incidența Legii nr. 10/2001

în cauză nu poate fi înlăturată prin voința reclamantului deoarece regimul juridic

al bunurilor imobile preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

este stabilit prin Legea nr. 10/2001. Acest regim juridic este obligatoriu, nu facultativ,

fapt ce rezultă din art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, motivul de apel ce

vizează greșita soluționare a excepției lipsei de interes fiind nefondat.

Pe de altă parte, prin hotărârea pilot

pronunțată de C.E.D.O. în cauza Atanasiu c. României, s-a făcut distincție între

situația în care reclamantul are o hotărâre judecătorească prin care se dispune

expres restituirea bunului, caz în care are în patrimoniul său un „bun actual",

care i-ar permite restituirea imobilului în natură chiar și în cadrul unei acțiuni

în revendicare de felul celei de față, și situația în care reclamantul se prevalează

de o simplă constatare a nelegalității titlului statului, care poate valora doar

o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile

reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative

și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Instanța de apel a reținut că, în speță,

prin constatarea nevalabilității titlului reclamantului i-ar fi recunoscută decât

o creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate

în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

În cauză instanța a făcut aplicațiunea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în raport de decizia nr. 33/2008 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a

recunoscut posibilitatea fostului proprietar de a formula acțiune în revendicare

în contradictoriu cu chiriașii cumpărători, dobânditori în condițiile Legii nr.

112/1995, atunci când reclamantul invocă un „bun" în sensul Convenției deoarece

„nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul

într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art.

1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție".

În jurisprudența C.E.D.O., în mod constant

se reține că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Primul Protocol,

decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la "bunurile"

sale, în sensul acestei prevederi.

Noțiunea de "bunuri" (autonomă,

în sensul jurisprudenței citate) poate cuprinde atât "bunuri actuale",

cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamantul poate pretinde

că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă

a unui drept de proprietate.

În schimb, speranța de a i se recunoaște

un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă

o perioadă îndelungată, nu poate fi considerat ca „bun" în sensul art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenție (conform hotărârii în cauza Prințul Hans-Adam

II

de Lichtenstein împotriva Germaniei, cererea

nr. 42527/98, din 27 iunie 2001, alin. (83), constatări reluate de Curtea Europeană

și în cauze contra României: Cauza Zamfirescu din 14 decembrie 2006, Cauza Caracas

29 iulie 2006, Cauza Lungoci din 26 ianuarie 2006 sau Cauza Constandache din 11

iunie 2002).

Instanța de apel a reținut că reclamantul

nu a făcut dovada recunoașterii calității sale de proprietar asupra imobilului în

litigiu printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă, și, în

consecință, calitatea de „ bun " în sensul C.E.D.O., ci se prevalează de formularea

notificărilor în temeiul Legii nr. 112/1995 și al Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, s-a constatat că reclamantul

nu a formulat nici acțiunea pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare ce

constituie titlu intimaților pârâți, în termenul de prescripție prevăzut de

art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel încât titlul de proprietate

al acestora asupra imobilului în litigiu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare

nr. V1. din 26 martie 1997 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a consolidat,

cum în mod corect a reținut și instanța de fond. Aspectele privind nelegalitatea

contractului de vânzare-cumpărare, invocate de apelant, respectiv încălcarea dispozițiilor

art. 9 din Legea nr. 112/1995, nu pot face obiect de analiză în prezenta cauză în

lipsa unui petit distinct cu acest obiect și după expirarea termenului limită impus

de art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Intimații pârâți au și posesia bunului

– „in pari causa, melior est causa possidendis" - astfel încât, într-o comparare

a titlurilor, preferabilitate nu poate avea decât titlul cumpărătorului în temeiul

Legii nr. 112/1995, pentru reclamant devenind aplicabile prevederile art. 20

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, având deschisă calea obținerii de măsuri reparatorii

în echivalent pentru imobil, la valoarea reală de circulație - coroborat cu prevederile

art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, astfel respectându-se principiul securității

circuitului civil și principiul stabilității raporturilor civile.

Chiar și C.E.D.O. a recunoscut că în situația

în care nu a fost admisă o acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract

de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaș beneficiază de un

drept de proprietate actual în sensul convenției și nu poate fi deposedat de bunul

său (hotărârea Raicu contra României).

Urmare a pronunțării de către C.E.D.O.

a hotărârii pilot în cauza Atanasiu și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie

2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), s-a ajuns la unificarea

practicii în ceea ce privește calificarea noțiunii de „bun” și a dreptului ce poate

fi recunoscut reclamantului în legătură cu imobilul preluat de stat în mod abuziv,

chiar și fără titlu sau în temeiul unui titlu nevalabil. în acest sens, atât la

nivelul instanței supreme, cât și la nivelul secției din care face parte completul

de judecată ce soluționează prezentul apel, există practică unitară, în sensul că,

în situația în care nu există o hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă

anterioară de restituire a bunului, reclamantul nu poate pretinde restituirea imobilului

în cadrul acțiunii în revendicare, ci are doar dreptul la despăgubiri în temeiul

Legii nr. 10/2001.

În argumentarea acestei soluții s-a reținut

distincția pe care C.E.D.O. a facut-o, în hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu,

între situația în care reclamantul are o hotărâre judecătorească prin care se dispune

expres restituirea bunului, caz în care are în patrimoniul său un „bun actual”,

care i-ar permite restituirea imobilului în natură chiar și în cadrul unei acțiuni

în revendicare de felul celei de față, și situația în care reclamantul se prevalează

de o simplă constatare a nelegalității titlului statului, care poate valora doar

o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile

reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative

și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (a se vedea

parag. 140-143 din Hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu, precum și modul în care

această hotărâre este valorificată de către instanța supremă într-o speță similară

celei de față - decizia nr. 6008 din 11 noiembrie 2010 a Înaltei Curți, secția civilă

și de proprietate intelectuală).

În lipsa unei hotărâri judecătorești prin

care să fi fost recunoscută apelantului reclamant calitatea de proprietar asupra

imobilului în litigiu printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă,

coroborat cu neatacarea în termenul de prescripție prevăzut de art. 45 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001 a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul

Legii nr. 112/1995, acesta nu deține un „bun" și nici o speranță legitimă în

viziunea C.E.D.O.

Așadar, proprietarul care nu deține un

„bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială,

astfel încât se constată, în speță, că apelantul nu are un drept la restituire care

să-l îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea

cerinței existenței unui „bun” și în patrimoniul pârâților, precum și compararea

titlurilor pe baza criteriilor arătate în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Împotriva deciziei mai sus menționată,

a declarat recurs, în termen legal,

reclamantul

F.T.V., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a

arătat că nelegalitatea soluției prin care s-a admis excepția lipsei de interes

pe primul capăt de cerere, constatarea nevalabilității titlului statului, rezidă

din nerespectarea dispozițiile art. 6 pct. 3 din Legea nr. 213/1998, care prevăd

faptul că „instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea

titlului statului".

Instanța de apel avea obligația de a analiza

interesul manifestat de către reclamant în promovarea acestui capăt de cerere (care

urmărea a demonstra tocmai natura viciată a titlului deținut de pârâți, care au

dobândit un bun de la un neproprietar, statul roman), prin raportare la dispozițiile

legale existente și nu doar la dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În ce privește soluția instanței de apel

pe acțiunea în revendicare, recurentul consideră că întreaga motivare se rezumă

la faptul că reclamantul are cel puțin o speranță legitimă, în timp ce pârâții dețin

un bun actual, fără a mai face analiza comparativă între cele două titluri de proprietate.

În viziunea instanței de apel intimații-pârâți

dețin un bun actual, fiindcă dețin și posesia bunului, în timp ce reclamantul nu

deține un bun actual, fiindcă nu a făcut dovada calității sale de proprietar printr-un

act emis de către puterea judecătorească sau cea executivă.

Recurentul susține că nu se poate reține

argumentația instanței de apel, care analizând noțiunea de bun, aplică criterii

diferite de apreciere, în raport de titularul „bunului", statuând că titlul

pârâților este preferabil. În opinia sa, aprecierea noțiunii de bun ar fi trebuit

să se facă după aceleași criterii, astfel putându-se constata că dreptul de proprietate

dobândit de către reclamant a fost recunoscut de către puterea judecătorească, tocmai

prin transcrierea contractului de vânzare-cumpărare nr. V2. din 09 iunie 1945, în

procesul - verbal de CF nr. C1. din 09 iunie 1946, întocmit de către Tribunalul

Ilfov, secția notariat, în timp ce intimații-pârâți nu sunt în măsura a prezenta

un titlu emis sau recunoscut de către o putere judecătorească sau executivă.

Recurentul a mai arătat că nici instanța

de fond și nici cea de apel nu au făcut o analiză obiectivă asupra celor două titluri

de proprietate, prin comparație, reținând doar incidența practicii judiciare și

hotărârea pronunțată de C.E.D.O. în cauza Atanasiu contra României.

O astfel de abordare prin care se detaliază

un singur aspect, și anume unificarea practicii, fără a se analiza proveniența celor

două titluri, anterioritatea unuia în raport de celalalt, precum și buna sau reaua

credință a celor ce se prevalează de cele două titluri, conduce la pronunțarea unei

decizii ilegale, a cărei motivare nu induce justițiabilului sentimentul că a beneficiat

de un proces echitabil, motiv pentru care recurentul solicită instanței să aprecieze

care din titlurile de proprietate prezentate este mai bine caracterizat.

Recurentul-reclamant susține că instanța

de apel a apreciat buna credință a intimaților-pârâți la momentul încheierii contractului

de vânzare-cumpărare, fără a analiza probele depuse la dosar, din care rezulta că

existau 3 (trei) notificări, toate întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 112/1995,

prin care reclamantul arata că acel imobil a fost preluat de stat în mod abuziv

și dorește restituirea sa în natură.

Cu toate acestea imobilul a fost vândut

de către stat ulterior notificărilor depuse, chiriașilor de rea credință care cunoșteau

că urmează a deveni proprietari asupra unui imobil naționalizat.

Instanța de apel, în considerentele deciziei

atacate nu face nicio apreciere cu privire la înscrisurile depuse de reclamant în

susținerea relei credințe a intimaților-pârâți, chiar dacă instanța a fost învestită

cu o acțiune în revendicare în care buna sau reaua-credință trebuia apreciată în

raport de probele existente la dosar.

Raportat la existența acestor notificări

formulate anterior încheierii contractului de vânzare - cumpărare între SC A.

SA și chiriași, instanța de apel avea obligația să aprecieze buna - credință a cumpărătorilor

și din perspectiva respectării de către aceștia a cerințelor legale în vigoare la

momentul încheierii contractului.

Cât timp existau formulate notificări de

către fostul proprietar în temeiul art. 14 din Legea nr. 112/1995, imobilul nu putea

fi înstrăinat decât cu încălcarea dispozițiilor art. 9, precum și ale art. 11 din

aceeași Lege nr. 112/1995.

Buna-credință a subdobânditorului trebuie

să fie perfectă, adică lipsită de orice culpa sau chiar îndoială imputabilă acestuia,

or în speță, chiriașii -cumpărători nu au făcut dovada depunerii minimelor diligente

pentru a afla situația juridică a imobilului pe care doreau să îl cumpere, deși

această obligație le revenea conform art. 9 din Legea nr. 112/ 1995, potrivit căruia

cumpărarea apartamentelor de către chiriașii titulari de contract se putea realiza

numai dacă acestea nu se restituiau în natură foștilor proprietari și numai după

termenul de 6 luni prevăzut de art. 14 al aceleiași legi.

Prin urmare, buna-credință a chiriașilor-cumpărători

nu a fost perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestora.

Necomunicarea între Primăria sectorului

2 București și chiriaș a faptului că imobilul este revendicat în temeiul art. 14

din Legea nr. 112/1995, nu poate fi invocată drept motivare a bunei-credințe a cumpărătorului,

deoarece nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine

pentru a obține protecția unui drept.

În consecință, cumpărătorul nu este în

măsură să invoce faptul de a fi de bună-credință la data perfectării unui contract

încheiat în mod ilicit, cu nerespectarea dispozițiilor de ordine publică prevăzute

în art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Recurentul mai arată și faptul că "dreptul"

cumpărătorului nu s-a dobândit, prin transmiterea de la vânzător, care ar fi trebuit

sa fie adevăratul proprietar, ci s-a născut ex lege, or, aceasta naștere ex lege

a „dreptului" cumpărătorului nu s-ar putea face decât în detrimentul dreptului

adevăratului proprietar, deposedat de statul comunist, căci ipoteza fundamentală

a cauzei este tocmai aceea că preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără

titlu, deci nu a operat transferul proprietății către stat, iar reclamantul nu a

pierdut niciodată dreptul de proprietate; ar însemna că recunoașterea „dreptului”

cumpărătorului s-ar face printr-o „confiscare" concomitenta a proprietății

de la adevăratul proprietar, care și-ar pierde dreptul de proprietate chiar ca efect

al Legii nr. 112/1995, pierdere care ar fi însă o nouă „expropriere", dincolo

de limitele permise constituțional.

S-ar ajunge astfel la o noua încălcare

flagrantă a dreptului la proprietate, reglementat ca drept fundamental de Constituția

României și de art. l din primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România, care stabilește:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni

nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și

în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional."

Astfel, nu se poate acorda prevalentă cumpărătorului

de la stat în fata lui verus dominus, trebuind să fie dată prevalentă principiului

fundamental al respectării dreptului de proprietate.

Faptul că actul de vânzare cumpărare al

intimaților-pârâți nu a fost desființat nu semnifică faptul că aceștia au vreun

drept de proprietate legal dobândit asupra imobilului litigiu, neputându-se concepe

situația în care asupra unui bun există doi adevărați proprietari, cu excepția proprietății

comune pe cote părți, ci doar situația în care asupra unui bun există două titluri

de proprietate.

Realizând distincția netă dintre titlu

(act juridic) și dreptul propriu zis, nu există nicio contradicție între situația

menținerii titlului invocat de pârâți și constatarea că aceștia nu au totuși niciun

drept de proprietate asupra apartamentului, deși actul juridic nu a fost desființat,

sens în care vine și motivarea dată către Înalta Curte de Casație și Justiție în

decizia nr. 33/2008, în care se statuează că pentru a se putea prevala la rândul

său de existența unui bun în sensul Convenției, pârâtul trebuie să fie un dobânditor

de bună-credință.

Cum însă, reaua-credința a chiriașului

cumpărător a fost pe deplin dovedită prin administrarea probatoriului din prezenta

cauză, de care instanța de apel nu a binevoit a ține seama, intimații-pârâți nu

se pot prevala, asemeni reclamantului, de noțiunea de bun în sensul stabilit tocmai

de către instanța de apel și anume acela că intimații-pârâți nu dețin un bun confirmat

printr-un act emis de către puterea judecătorească sau executivă, motiv pentru care

dispozițiile cuprinse în Decizia nr. 2008 nu le poate profita acestora în sensul

analizării titlului de proprietate, prezentat de contractul de vânzare - cumpărare,

încheiat in temeiul Legii nr. 112/1995, pornindu-se de la prezumția de bun dobândit

în mod licit.

În ce privește neîndeplinirea condiției

anulării prealabile a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între intimații-pârâți

și SC A. SA, recurentul a arătat că instanța de apel în mod nelegal, statuează că

„prin trecerea timpului, titlul pârâților s-a consolidat", fără a ține seama

de faptul că termenul de 18 luni, pe care-l invocă în susținerea unei culpe a reclamantului

în demersul său, de a-și redobândi dreptul de proprietate este prevăzut pentru prima

oară de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Recurentul -reclamant susține că formulase

notificare în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu a fost soluționată nici până astăzi,

sens în care dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în acest caz, iar

pe cale de consecință atât instanța de fond cât și instanța de apel ar fi trebuit

sa analizeze titlul intimaților-pârâți în raport de dispozițiile Legii nr. 112/1995

și nu în raport de dispozițiile Legii 10/2001.

Mai mult decât atât, a se susține preferabilitatea

titlului pârâților, motivat de necontestarea contractului de vânzare - cumpărare,

constituie o ofensă gravă la adresa unei gândiri logico - raționale, deoarece în

cadrul unei acțiuni în revendicare prin comparare de titluri se presupune, tocmai,

existenta acelor titluri, or, faptul că actul intimaților-pârâți nu a fost anulat,

a dat posibilitatea instanței de fond și de apel să sesizeze acest titlu în cadrul

acțiunii în revendicare, în caz contrar, o astfel de acțiune fiind lipsită de obiect.

Împrejurarea că nu s-a dispus anularea

contractului de vânzare -cumpărare nu suprimă titlul de proprietate al reclamantului

și nu reprezintă o negare a acestui titlu, și cu atât mai mult nu poate constitui

o confirmare a titlului cumpărătorului, față de titlul adevăratului proprietar,

cum în mod greșit a reținut instanța de apel.

Fără a face o analiză a condițiilor ce

trebuiesc îndeplinite pentru a se putea invoca principiul proprietarului aparent,

instanța de apel reia în totalitate punctul de vedere invocat prin soluția instanței

de fond și îmbrățișează fără niciun fel de motivație aceiași soluție nelegală, statuând

că intimații-pârâți au îndeplinit condițiile necesare aplicării principiului proprietarului

aparent.

Noțiunea de "bun" nu trebuie

confundată cu noțiunea de „bun actual”, iar instanța fond și de apel au căzut tocmai

în această capcană, deoarece prin „bun” se înțelege însuși dreptul protejat prin

art. 1 alin. (1) din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

iar prin „bun actual” se înțelege doar posesia materială asupra imobilului, aspect

față de care, concluzionând, reclamantul deține un „bun” în sensul Convenției, iar

pârâții se bucură doar de posesia asupra imobilului, echivalentul unui „bun actual".

Înalta Curte, analizând decizia prin raportare

la criticile formulate și la temeiurile de drept incidente în cauză, reține caracterul

nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.

Dând câștig de cauză pârâților în disputa

judiciară dintre reclamant și pârâți, în cadrul acțiunii în revendicare promovate

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța de apel a pronunțat o hotărâre

cu aplicarea corectă a legii, criticile formulate pe acest aspect în recurs nefiind

întemeiate.

Motivele de recurs se circumscriu ipotezei

că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv, statul nu deținea un

titlu valabil la momentul înstrăinării imobilului, iar pârâții - cumpărători nu

au fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare încheiat

cu statul, astfel că titlul lor de proprietate nu este valabil.

Având în vedere că reclamantul a învestit

instanța cu o acțiune în revendicare, prin care a solicitat ca, în temeiul art.

480 C. civ., în urma comparării titlurilor de proprietate opuse de părți, să se

dea preponderență titlului său, în mod corect instanța de apel a avut în vedere

la soluționarea pricinii, în primul rând, prevederile cuprinse în legea specială

- Legea nr. 10/2001- având în vedere că imobilul revendicat face parte din categoria

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989,

categorie ce face obiectul reglementării acestei legi.

Examinarea valabilității titlului statului

era permisă în contextul Legii nr. 213/1998, față de dispozițiile art. 6 alin. (2),

potrivit cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate

de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale

de reparație.

Or, în materia imobilelor preluate abuziv

de stat, a fost adoptată legea specială de reparație, anume, Legea nr. 10/2001,

act normativ care, din perspectiva art. 2 lit. h) sau lit. i), permite și el evaluarea

titlului statului pentru cazul în care o atare analiză era utilă pentru soluționarea

notificării, dată fiind împrejurarea că în anumite ipoteze legea specială reglementează

soluții diferite după cum imobilul a fost preluat cu sau fără titlu valabil.

În mod corect s-a apreciat că reclamantul

nu are interes pentru constatarea pe cale judecătorească a nevalabilității titlului

statului asupra imobilului.

Interesul procesual, una dintre condițiile

de exercițiu ale acțiunii civile, este considerat ca fiind folosul practic, imediat

obținut prin declanșarea procedurii judiciare și trebuie să existe pe tot parcursul

procesului. Prin exercitarea unei acțiuni pe fundamentul interesului se tinde la

obținerea unui remediu.

Prin constatarea nevalabilității titlului,

reclamantului i-ar putea fi recunoscută numai o creanță, constând în despăgubirile

prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii

nr. 247/2005, iar nu o recunoaștere a dreptului la restituirea în natură a bunului.

Simpla constatare a nevalabilității titlului

statului nu conferă reclamantului un „bun" în sensul Convenției, fără dispunerea

și a restituirii imobilului.

În acest sens, în Hotărârea pilot pronunțată

în cauza Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, Curtea a reținut

că:

„141. Curtea constată că, de la intrarea

în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005,

dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului,

fie la acordarea unei despăgubiri.

într-o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului

patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este

condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul

procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute

de aceste legi.”

Față de aceste considerente, se constată

că întrucât reclamantului nu i s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească anterioară

dreptul la restituire a imobilului solicitat în prezenta cauză, constatarea judiciară

a nevalabilității titlului statului nu prezintă nici o relevanță întrucât indiferent

de valabilitatea titlului statului, dreptul de despăgubire este reglementat de Legea

nr. 10/2001, cu respectarea procedurii prevăzute în actul normativ menționat.

În cadrul acțiunii în revendicare, preferabilitatea

titlului chiriașului cumpărător în baza Legii nr. 112/1995 nu derivă din regulile

generale aplicabile conform art. 480 C. civ., astfel cum susține recurentul reclamant,

ci din regulile specifice ale Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, având în vedere situația particulară

a imobilului în litigiu, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor

preluate abuziv de stat între anii 1945-1989, titlul pârâților devine preferabil

față de criteriile speciale instituite de Legea nr. 10/2001, respectiv valabilitatea

contractului de vânzare-cumpărare, ce nu a fost anulat în instanță.

Aplicarea în speță a Legii nr. 10/2001

nu poate fi înlăturată deoarece, fiind o lege specială în materia restituirii imobilelor

preluate abuziv în perioada comunistă, ea înlătură dreptul comun în materie de revendicare,

reprezentat de dispozițiile C. civ., acțiunea reclamantului neputând fi soluționată

făcând abstracție de reglementările speciale existente cu privire la dreptul lor

de proprietate și modalitatea de ocrotire a acestuia, aplicabilă fiind, cu prioritate,

norma specială, care prevede acordarea de despăgubiri.

În consecință, criteriul de analiză al

prezentei acțiuni în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor din perspectiva

regulilor clasice a titlurilor înfățișate de părți, ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului

cu titlul oneros a bunului proprietatea altei persoane, criteriu impus prin voința

legiuitorului și în considerarea căruia titlul pârâților este preferabil.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

reclamantul avea posibilitatea să atace în justiție contractul de vânzare-cumpărare,

respectiv să solicite constatarea nulității acestuia, în interiorul termenului special

de prescripție de 1 an prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Reclamantul nu a acționat în acest sens

și nici nu a oferit o explicație a motivului pentru care a rămas în pasivitate față

de posibilitatea pe care i-a oferit-o legea specială de reparație, aceea de a solicita

anularea contractului și, în cazul obținerii unei soluții favorabile, de a primi

în natură imobilul.

Prin urmare, însăși atitudinea de pasivitate

a reclamantului a contribuit hotărâtor la crearea actualei situații.

La data expirării termenului de prescripție

prevăzut de art. 45 alin. ultim din Legea nr, 10/2001, 14 august 2002, dreptul de

proprietate dobândit de pârâți s-a consolidat, iar aceștia au dobândit, totodată,

speranța legitimă conferită de legea în vigoare că, nefiindu-le anulat contractul

de vânzare-cumpărare, sunt îndreptățiți să păstreze imobilul care, conform art.

18, nu mai putea fi restituit în natură foștilor proprietari.

Neacționând în sensul atacării contractului

de vânzare-cumpărare în termen, reclamantul a acceptat consecințele aplicării

art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care, așa cum s-a arătat deja, nu permite

restituirea în natură a imobilelor legal vândute și aceasta indiferent dacă imobilul

s-ar fi preluat abuziv, cu titlu valabil sau fără titlu valabil, după distincțiile

art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Este nefondată și susținerea recurentului

- reclamant, în sensul că hotărârea instanței de apel este nelegală întrucât s-a

reținut că reclamantul nu deține un bun actual. Potrivit celor expuse în precedent,

menținerea titlului de proprietate al pârâților (care, în speță, este rezultatul

neacționării reclamantului în termenul de prescripție), ca și atitudinea subiectivă

a cumpărătorilor chiriași la încheierea contractului (care nu a putut fi analizată

față de neformularea unei acțiuni în constatarea nulității contractului de vânzare

cumpărare) sunt criterii legale de preferabilitate a titlului pârâților, ce nu pot

fi puse în discuție decât în condițiile în care ar contraveni Convenției Europene

a Drepturilor Omului.

Nici din perspectiva art. l al Protocolului

nr. l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu se poate reține nelegalitatea

deciziei recurate, astfel cum susține recurentul reclamant.

Astfel, în Hotărârea pilot pronunțată în

cauza Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, publicată în M.

Of., Partea

I

nr. 778 din 22 noiembrie 2010, Curtea Europeană

a reținut că:

„134. (...) un reclamant nu poate pretinde

o încălcare a art. l din Protocolul nr. l decât în măsura în care hotărârile pe

care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea

„bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale,

inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o

speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre

definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar

și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

în acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie

o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului

alin. al art. l din Protocolul nr. 1 la Convenție.

instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu

și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu.

Hotărârile invocate de reclamante (...), deși toate constată că naționalizarea întregului

imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui

apartament.

un „bun actual" în sensul art. l din Protocolul nr. l, de care reclamantele

s-ar putea prevala.”

Față de aceste considerente ale instanței

europene, se constată că, întrucât reclamantului nu i s-a recunoscut printr-o hotărâre

judecătorească anterioară dreptul la restituire a imobilului solicitat în prezenta

cauză, acesta are dreptul la despăgubiri, în condițiile legii speciale de reparație.

Câtă vreme contractul de vânzare cumpărare

încheiat cu statul nu a fost constatat nul, beneficiază de prezumția că a fost încheiat

legal, iar pârâții nu pot fi obligați să lase recurenților - reclamanți în deplină

proprietate și liniștită posesie, în temeiul art. 480 C. Civ., imobilul în litigiu.

Nu poate fi primită nici susținerea potrivit

căreia titlul pârâților nu este valabil întrucât imobilul a fost preluat de stat

fără titlu și, ca atare, nu putea forma obiect al contractului de vânzare cumpărare

în temeiul Legii nr. 112/1995.

Așa cum deja s-a arătat, referitor la imobilele

preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede

că acestea „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora,

dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație” or Legea nr. 10/2001 reprezintă

tocmai o lege specială de reparație, potrivit căreia, în cadrul acțiunii în revendicare,

titlul pârâților este preferabil, față de dispozițiile art. 18 lit. c) și de împrejurarea

că reclamantul nu a solicitat, în termenul prevăzut de art. 45, constatarea nulității

contractului de vânzare cumpărare încheiat între pârâți și stat.

Așadar, distincția în sensul că imobilul

a fost preluat cu titlu sau fără titlu prezenta relevanță, conform actului normativ

în discuție, într-o acțiune având ca obiect constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare încheiat de stat cu chiriașul, întemeiată pe dispozițiile

art. 45 alin. (2) din lege.

În ceea ce privește nereținerea incidenței

dispozițiilor art. 9 și 11 din Legea nr. 112/1995, instanța de apel în mod fondat

a soluționat acțiunea în revendicare, nefiind învestită de reclamant ori de către

pârât, pe cale reconvențională, cu un petit având ca obiect constatarea nulității

vânzării încheiate în condițiile Legii nr. 112/1995 ori, după caz, constatarea bunei-credințe

a dobânditorului imobilului în contextul aceleiași legi.

Raționamentul juridic expus prin prezenta

decizie, întemeiat pe decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 dată în interesul legii și

pe jurisprudența C.E.D.O., nu echivalează cu o nouă expropriere a reclamantului,

astfel cum se susține prin motivele de recurs, întrucât repararea prejudiciului

creat prin deposedarea abuzivă de către stat anterior anului 1989 se poate face

exclusiv în condițiile legii speciale, din moment ce reclamantul nu are un drept

la restituire recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Pe de altă parte, împrejurarea că notificarea

formulată de reclamant în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost soluționată până

în prezent nu poate face obiect de analiză în prezentul litigiu, care are ca obiect

doar acțiunea în revendicare îndreptată de fostul proprietar împotriva actualilor

proprietari.

De asemenea, nici faptul că reclamantul

nu a putut obține până în prezent despăgubirile pentru imobilul imposibil de restituit

în natură nu poate constitui un temei al admiterii acțiunii în revendicare.

Aceasta deoarece ar însemna ca, pentru

încălcarea de către stat a obligației pozitive de a asigura implementarea cu o claritate

și o coerență rezonabile a măsurii reparatorii pe care el însuși a recunoscut-o

reclamanților (par.92 din hotărârea dată în cauza Păduraru contra României) să suporte

consecințele nu statul, ci un particular, respectiv pârâții, ceea ce ar echivala

cu o nouă privare nelegală de proprietate, de data aceasta a pârâților.

În jurisprudența C.E.D.O., s-a stabilit

în mod constant că unul din elementele fundamentale ale superiorității dreptului

este principiul securității raporturilor juridice, iar acest principiu se opune

reparării unei nedreptăți istorice printr-o altă nedreptate, care ar consta în posibilitatea

recunoscută fostului proprietar de a revendica oricând imobilul.

În acest sens, este relevantă decizia C.E.D.O.

în Cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe, în care s-a arătat:

„Curtea acceptă că obiectivul general al

legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului

de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea,

consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor, încălcări nu creează

noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă

luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât

persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de

a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul

de a fi confiscat cândva aceste bunuri.”

Reclamantul neavând un drept la restituire

care să-l îndreptățească la redobândirea posesiei, este inutilă evaluarea, din perspectiva

motivelor de recurs, a cerinței existenței unui „bun" și în patrimoniul pârâților.

Referitor la reaua credință a pârâților,

care ar înlătura în acest fel garanțiile oferite de Convenție în favoarea lor, acest

aspect nu poate fi reținut ca atare, atât timp cât atitudinea subiectivă a acestora

la perfectarea actelor juridice pentru imobilul în litigiu nu poate fi cenzurată

în prezentul litigiu, ci, așa cum s-a arătat doar în cadrul unei acțiuni în nulitate

care ar fi trebuit să fie promovată de reclamant.

De asemenea, faptul că reclamantul a dobândit

imobilul de la adevăratul proprietar, nu mai prezintă relevanță în soluționarea

acțiunii în revendicare de față, el neputând pretinde aplicarea dreptului comun

în materie, care ar fi condus la o asemenea soluție, față de dispozițiile legii

speciale, care înlătură regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate.

Față de cele arătate, Înalta Curte constată

că decizia Curții de Apel a fost pronunțată cu respectarea legii, fiind în concordanță

și cu decizia nr. 33/2008 pronunțată de, secțiile unite, ale Înaltei Curți de Casație

și Justiție și jurisprudența C.E.D.O., astfel că, în temeiul art. 312 C. proc.

civ., recursul reclamantului urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamantul F.T.V. împotriva deciziei nr. 37A din data de 31 ianuarie 2012 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 6 noiembrie 2012.