ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5687/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5687/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 07 ianuarie 2008 pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, sub nr. 157/3/2008, reclamanții P.D.A., T.A.M.,

N.O.C., P.I.R. și C.A.G. au chemat în judecată pe pârâții D.C., D.A., Primăria

Municipiului București și SC C. SA solicitând ca, prin hotărârea ce se va

pronunța, să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra

apartamentului nr. 14 situat în București, P-ța Mihail Kogălniceanu, format din

2 camere, dependințe, boxă, subsol, vestibul, hol, în suprafața utilă de 90,49

mp. și să fie obligați pârâții să le lase în deplina proprietate si liniștita

posesie imobilul.

La data de 14 februarie 2008, pârâții D.C.

și D.A. au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepția

inadmisibilității capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului

statului asupra apartamentului în litigiu, excepția lipsei calității procesuale

active a reclamanților în ceea ce privește cererea în revendicare a

apartamentului și excepția lipsei de interes legitim al cererii în revendicare.

Pârâții D.C. și D.A. au formulat și o

cerere de chemare în garanție a Municipiului București, reprezentat prin

Primarul General, a Ministerului Economiei și Finanțelor și a SC C. SA

Pârâtul Municipiul București a

formulat, la rândul său, cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei

și Finanțelor, arătând că, în condițiile Legii nr. 112/1995 și a H.G. nr. 20/1996,

republicată, sumele obținute din vânzarea imobilului în litigiu nu au fost

însușite de acesta, ci s-au constituit venit extrabugetar la dispoziția

chematului în garanție.

Ministerul Economiei și Finanțelor a

invocat lipsa calității procesuale pasive, și a formulat o cerere de chemare în

garanție, prin care a solicitat obligarea SC C. SA la restituirea comisionului

de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare -

cumpărare din 06 decembrie 1996.

La data de 27 decembrie 2008 a decedat

pârâtul D.C., astfel că la termenul din 05 mai 2010 s-a constatat că a

intervenit transmisiunea calității procesuale pasive către pârâta D.A..

Prin sentința civilă nr. 709 din 19

mai 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția lipsei

calității procesuale active a reclamanților ca neîntemeiată, a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a chemaților în garanție Ministerul Finanțelor

Publice și Municipiul București pe cererea de chemare în garanție formulată de

pârâții D., ca neîntemeiată; a respins acțiunea, ca neîntemeiată, a respins

cererea de chemare în garanție formulată de pârâții D., ca lipsită de obiect; a

respins cererea de chemare în garanție formulată de chematul în garanție

Municipiul București, prin Primarul General, ca lipsită de obiect și a respins

cererea de chemare în garanție formulată de chematul în garanție Ministerul

Finanțelor Publice, ca lipsită de obiect.

Prima instanță a reținut că, prin

actul de vânzare - cumpărare autentificat din 06 octombrie 1939 de Tribunalul

Ilfov, secția notariat, numitul P.I. a dobândit dreptul asupra imobilului

situat în București, Bd. Elisabeta (Piața Kogălniceanu), compus din teren și

construcție formată din subsol, parter, 3 etaje și mansardă.

Imobilul la care se referă actul de

vânzare - cumpărare a purtat ulterior numărul 3 pe strada Piața Mihail

Kogălniceanu nr. 3, sector 5, imobil care a fost preluat în proprietatea

statului în baza Decretului nr. 92/1950 de la P.I.

Prin contractul de vânzare - cumpărare

din 06 decembrie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, Primăria

Municipiului București, prin mandatar SC C. SA, a înstrăinat pârâtei D.A. și

soțului acesteia, D.C., apartamentul nr. 14 din imobilul situat în București,

str. Piața Kogălniceanu, sector 5, compus din vestibul, hol, 2 camere și

dependințe la etajul 3 și cameră de serviciu, boxă la subsol, în suprafață

utilă de 90,49 mp.

Cu ocazia comparării titlurilor de

proprietate ale părților, tribunalul a avut în vedere criteriile de preferință

instituite de Legea nr. 10/2001.

Astfel, tribunalul a constatat că

pârâta a fost de bună - credință la încheierea contractului de vânzare -

cumpărare, în favoarea sa operând prezumția consacrată de dispozițiile art. 1899

alin. (2) C. civ., prezumție care nu a fost răsturnată de către reclamanți.

Tribunalul a mai constatat că,

potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se

stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Pârâta beneficiază de un bun actual în

sensul Convenției, având în vedere că prin sentința civilă nr. 5416 din 13

noiembrie 2003 Judecătoriei Sectorului 5 București, devenită irevocabilă prin

decizia civilă nr. 21115/2006 a Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a fost respinsă acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare cumpărare încheiat de aceasta și de soțul său în baza Legii nr. 112/1995.

(vezi hotărârea Raicu contra României).

In ceea ce privește cererea

reclamanților de a se constata nevalabilitatea titlului statului, tribunalul a

reținut că această chestiune are caracter de motivare în fapt a cererii principale

privind revendicarea imobilului. De altfel, constatarea pe care reclamanții o

urmăresc se constituie într-o chestiune ce se analizează în cadrul acțiunii în

revendicare, indiferent de formularea sau nu a unei asemenea cereri care nu

și-ar găsi nicio justificare și ar fi lipsită de interes dacă ar lipsi scopul

restituirii (revendicării) imobilului.

Împotriva acestei hotărâri

judecătorești au declarat apel reclamanții P.D.A., P.I.R., T.A.M., G. (fostă N.)

O.C., C.A.G.

Prin decizia civilă nr. 703/ A din 22

septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și familie a respins, ca nefondat, apelul.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut, în esență, că soluția primei instanțe este corectă pentru că respectă

dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care nu permit restituirea

în natură a bunului dacă chiriașii au cumpărat cu bună-credință, respectând

dispozițiile Legii nr. 112/1995.

Făcând referire la recursul în

interesul legii prin care Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și

Justiție au statuat că o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun este

admisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în măsura în care

poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o intervenție

legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții speciale ale legii.

Reținând că există neconcordanțe între

legea internă și Convenție numai în privește neconformitatea mecanismului

instituit de Legea nr. 247/2005 cu prevederile documentului european din

materia drepturilor omului, iar nu în ce privește posibilitatea de restituire a

bunului în natură ca „bun actual

”

,

Curtea a constatat că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii

respingând acțiunea în revendicare, deoarece reclamanții au dreptul de a obține

o despăgubire, dar nu au dreptul de a obține restituirea în natură deoarece nu

dețin un bun actual, în sensul de bun cu privire la care instanțele au dispus

prin hotărâre judecătorească definitivă restituirea către reclamant (cauza

Atanasiu contra României).

Ineficienta mecanismului instituit de

Legea nr. 247/2005 nu va fi sancționată prin transformarea dreptului de a

obține măsuri reparatorii prin echivalent, (drept care, într-adevăr, prin

aplicarea directă a legii nu poate fi exercitat în mod efectiv), într-un drept

de a obține restituirea bunului în natură, cu încălcarea normelor de drept

interne.

împotriva menționatei decizii au

declarat recurs, în termen legal, reclamanții P.D.A., P.I.R., T.A.M., N.O.C., C.A.G.

pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

în dezvoltarea acestora s-a arătat că

instanța nu a soluționat în niciun fel specificul speței, trecând cu ușurință

și peste faptul că această acțiune este generată de o gravă atingere a

securității raporturilor juridice.

Recurenții-reclamanți sunt

proprietarii apartamentului în litigiu, sunt titularii unui drept de

proprietate ca urmare a nevalabilității transferului de proprietate către stat.

Pe de altă parte principiul

proprietății aparente, cât și buna credință și deci art. 46 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 nu își găsesc aplicabilitatea în ceea ce privește acțiunea în

revendicare prin compararea de titluri, conducând doar la menținerea

valabilității titlului intimatei-pârâte și făcând astfel posibilă compararea de

titluri.

Dispozițiile art. 480 C. civ. au

menirea de a apăra dreptul de proprietate privat și de a asigura repararea

prejudiciului cauzat prin încălcarea acestuia, astfel încât trebuie aplicate

criteriile de preferabilitate menționate aici, urmând a se avea în vedere că

titlul reclamanților este preferabil deoarece provine de la adevăratul

proprietar și nu a fost preluat niciodată de către stat. Ori, referitor la posibilitatea

acoperirii prejudiciului în condițiile Legii nr. 10/2001, această lege,

datorită procedurii greoaie, neclare și ineficiente, cât și a faptului că

Fondul Proprietatea nu funcționează în mod eficient, nu poate conduce la o

reparare rapidă și efectivă a prejudiciului cauzat prin preluarea abuzivă a

bunului, o astfel de reparare efectivă putându-se face doar prin restituirea în

natură a bunului.

Deoarece preluarea imobilului s-a

realizat în mod abuziv, nu a operat niciodată pierderea dreptului de proprietate

de către fostul proprietar.

Nu se poate susține în

contraargumentare că această expropriere a proprietarului deposedat de statul

comunist nu operează, întrucât acesta ar fi recunoscut dreptul la despăgubiri

consacrat de art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001. Acest drept la despăgubiri

- drept de creanță, este un drept distinct de însuși dreptul de proprietate -

drept real, care se exercită direct asupra bunului. Substituirea dreptului de

proprietate ca drept real cu un drept de creanță, având ca obiect o sumă de

bani sau măsuri echivalente reprezintă întocmai o expropriere și este chiar

definiția exproprierii dată de Constituția României, adică lipsirea de dreptul

de proprietate ca drept real și acordarea în schimb a unei compensații bănești

sau de altă natură.

Analizând recursul formulat, în raport

de criticile menționate, înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat, pentru

următoarele considerente:

Acțiunea în revendicare a fost

introdusă la data de 7 ianuarie 2008, dată ulterioară intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001 care reglementează modalitatea de restituire în natură a

imobilelor preluate abuziv de statul român în perioada 6 martie 1944 - 22

decembrie 1989, în categoria cărora se include și imobilul ( apartament) în

litigiu care a fost preluat de statul român în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Reclamanții invocă în favoarea lor, ca

titlu de proprietate, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autorul lor,

P.I., la 6 octombrie 1939 și dispozițiile art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001,

încă în vigoare la momentul introducerii acțiunii, potrivit cu care „persoanele

ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea

de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea

deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor

prezentei legi

”

. Aceștia nu au invocat că ar deține

vreo hotărâre judecătorească prin care să se fi dispus restituirea imobilului

în natură către ei.

Pe de altă parte, pârâții se

întemeiază în dovedirea dreptului lor de proprietate pe contractul de

vânzare-cumpărare nr. x/1996, considerat ca valabil de instanță prin

respingerea acțiunii în constatarea nulității absolute prin sentința civilă nr.

5416/2003 a Judecătoriei Sectorului 5 București, menținută în căile de atac.

Păstrarea soluției de respingere a

acțiunii în revendicare de către instanța de apel s-a datorat atât prevederilor

art. 18 lit. c) ale Legii nr. 10/2001, în raport de care s-a reținut că

trecerea imobilului în proprietatea statului nu poate fi considerată ca o

expropriere care ar avea loc sub imperiul actualei Constituții, cât și a

absenței în patrimoniul reclamanților a unui „bun actual" în sensul

stabilit în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza

Atanasiu contra României, adică a unei hotărâri judecătorești prin care să fie

dispusă restituirea în natură a imobilului către reclamanți. Instanța de apel a

considerat și că ineficienta mecanismului instituit de Legea nr. 247/2005 nu

poate fi sancționată prin crearea unor drepturi care nu se regăsesc în legea

internă.

Recurenții invocă greșita aplicare a art.

18 lit. c) al Legii nr. 10/2001, faptul că art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

nu își găsesc aplicabilitatea în ceea ce privește acțiunea în revendicare prin

comparare de titluri, că procedura greoaie a Legii nr. 10/2001 astfel cum a

fost modificată prin Legea nr. 247/2005, cât și împrejurarea că Fondul

Proprietatea nu funcționează în mod eficient, nu pot conduce la o reparare

rapidă și efectivă a prejudiciului cauzat, această reparare putându-se realiza

doar prin restituirea în natură a bunului.

Aceste critici sunt parțial fondate.

întrucât prin sentința civilă nr. 5416/2003

a Judecătoriei Sectorului 5 București a fost respinsă acțiunea având ca obiect

constatarea nulității titlului de proprietate al pârâților, astfel încât titlul

acestora s-a consolidat, prevederile art. 46 ale Legii nr. 10/2001, care au

stat la baza soluționării acestei cauze, nu mai au relevantă în acțiunea în

revendicare, de esența căreia este existenta unor titluri valabile,

necontestate, în favoarea ambelor părți.

Însă acest considerent nu este menit

să schimbe soluția în cauză, tocmai față de cele afirmate anterior sub aspectul

necontestării faptului că ambele părți au dovedit existența unui titlu de proprietate.

Trecând la verificarea modului în care

a avut loc soluționarea acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor de

proprietate, Înalta Curte constată că în mod corect s-a făcut aplicarea

criteriilor de preferabilitate menționate în legea specială, Legea nr. 10/2001,

în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, care înlătură de la

aplicare regulile de comparare recunoscute în dreptul comun, adică în Codul

civil, pe care recurenții le invocă.

Un astfel de criteriu de

preferabilitate este cel menționat în art. 18 alin. (1) lit. c) al Legii nr. 10/2001,

potrivit cu care măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent când

imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, acest din urmă aspect fiind dovedit cu putere de lucru

judecat prin sentința civilă nr. 5416/1996 a Judecătoriei Sectorului 5

București.

Nu poate fi primită critica

recurenților potrivit cu care substituirea dreptului de proprietate ca drept

real cu un drept de creanță ar reprezenta o expropriere, în sensul reglementat

în Constituția actuală a României, adică lipsirea de dreptul de proprietate ca

drept real și acordarea în schimb a unei compensații bănești sau de altă

natură.

Această concluzie se impune câtă vreme

posibilitatea statului de a alege măsurile legislative pentru repararea

prejudiciilor aduse foștilor proprietari prin preluarea abuzivă a bunurilor

lor, este recunoscută chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a

statuat că „fiecare stat are dreptul de a pune în vigoare legile pe care le

consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu

interesul general" (cauza Bone împotriva României, parag. 12).

De asemenea, corecta aplicare a legii

speciale în considerarea principiului specialia generalibus derogant, nu poate

constitui un argument pertinent pentru invocarea încălcării securității

raporturilor juridice, astfel cum consideră recurenții.

Repararea prejudiciului pe care îl

invocă nu se poate realiza decât în conformitate cu prevederile legii interne,

iar împrejurarea că Fondul Proprietatea nu funcționează nu constituie un

argument pentru acordarea unor măsuri reparatorii cu încălcarea prevederilor

acestei legi.

Posibilitatea înlăturării legii

interne prin aplicarea prioritară a reglementărilor internaționale, atunci când

aceasta contravine prevederilor internaționale, stabilită în art. 20 alin. (2)

din Constituția României, există numai atunci când se dovedesc astfel de

contradicții, însă reclamanții nu invocă o contrarietate a Legii nr. 10/2001 cu

Convenția, ci lipsa unui mecanism eficient de punere în aplicare a hotărârilor

judecătorești prin care se finalizează procedura judiciară, deci care privesc

faza de executare. Deși această ultimă fază este componentă a noțiunii de

proces, totuși remedierea acestor disfuncționalități, întrucât țin de executare

și nu de aplicarea legii, nu se poate realiza decât prin măsuri legislative,

altfel încât puterea judecătorească să nu se substituie puterii legislative.

Astfel fiind, Înalta Curte consideră

că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii la situația de fapt

dovedită în cauză, motivul de recurs invocat, cel prevăzut în art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., nefiind incident în cauză.

Pentru argumentele expuse anterior și

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții P.D.A., P.I.R., T.A.M., N.O.C., C.A.G. împotriva

deciziei nr. 703/ A din 22 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a

III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

24 septembrie 2012.