ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5785/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5785/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată

la data de 28 august 2007, reclamantul V.E.A. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâții V.A., V.I.E., Municipiul București, prin Primarul General și SC C.I.

SA, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nevalabilitatea titlului

statului și existența dreptului său de proprietate asupra locuințelor din

clădirea imobilului din București, sector 3, ce a constituit apartamentul,

conform actului de vânzare-cumpărare din 28 octombrie 1933 al autorului său, Ș.F.

și să fie obligați pârâții V.A. și V.I.E. să-i lase în deplină proprietate și

liniștită posesie apartamentul din sector 3, preluat abuziv de statul român,

iar ulterior vândut pârâților prin contractul din 25 octombrie 1996 încheiat în

baza Legii nr. 112/1995, precum și locuințele pe care aceștia le ocupă fără

titlu.

Pârâții V. au invocat

prin întâmpinare dobândirea de către ei a dreptului de proprietate prin

uzucapiunea scurtă. De asemenea, au chemat în garanție Municipiul București,

prin Primar General, M.F.P. și SC C.I. SA, pentru a fi despăgubiți, în cazul admiterii

revendicării, cu contravaloarea prețului achitat de ei la cumpărarea

apartamentului, reactualizată, cheltuielile de vânzare și daune interese

constând în suma necesară procurării unui bun echivalent valoric cu cel din

litigiu.

Ulterior, pe parcursul

litigiului, reclamantul a renunțat la cererea formulată față de SC C.I. SA.

Pârâtul Municipiul

București a invocat excepțiile vizând lipsa calității sale procesuale pasive și

lipsa de interes pe capătul principal al acțiunii, precum și excepția privind

legitimarea sa procesuală pasivă în ceea ce privește cererea de chemare în

garanție.

Prin sentința civilă nr.

2321 din 19 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei

Municipiului București în ceea ce privește primul capăt din cererea de chemare

în judecată, precum și excepția lipsei de interes invocată de același pârât.

S-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul V.E.A., în

contradictoriu cu pârâții V.A., V.O.H., V.L., Municipiul București, prin

Primarul General și chematul în garanție M.F.P., s-a constatat nevalabilitatea

titlului statului cu privire la imobilul situat în București, sector 3, și s-au

respins, ca neîntemeiate, cererea de revendicare formulată de către reclamant

în contra pârâților V., cât și cererea de chemare în garanție formulată de

aceștia.

Pentru a hotărî

astfel, în ceea ce privește cele două excepții invocate de către pârâtul

Municipiul București cu privire la primul capăt din acțiune, vizând

nevalabilitatea titlului statului, tribunalul a reținut că reclamantul

justifică interesul personal și legitim de a solicita să se constate preluarea

abuzivă de către stat a bunului revendicat de către el și cu privire la care se

pretinde proprietar prin transmisiune succesorală de pe urma autorului său,

fost proprietar al imobilului. Pe de altă parte, Municipiul București, în

calitate de continuator al fostei unități administrative teritoriale de la

momentul preluării bunului și deținător al acestuia până la momentul

înstrăinării sale prin intermediul administratorului SC C.I. SA, are calitate

procesual pasivă în cererea vizând constatarea nevalabilității titlului în baza

căruia bunul a fost preluat de către stat.

Privitor la fondul

cauzei, tribunalul a constatat că, întrucât atât reclamantul, ca moștenitor al

fostului proprietar al imobilului revendicat (calitate dovedită cu actele de

proprietate și transmisiune succesorală, necontestată), cât și pârâții V., al

căror act de proprietate (contractul de vânzare - cumpărare încheiat în

favoarea acestora, în temeiul Legii nr. 112/1995) nu a fost atacat cu o acțiune

în nulitate conform legii, exhibă un titlu de proprietate, se impune a rezolva

acțiunea în revendicare promovată de primul, prin compararea acestor titluri,

iar nu ca o acțiune de revendicare propriu-zisă ce ar presupune o posesie în

lipsa calității de proprietar (posesor neproprietar) din partea pârâților.

Ca atare, în privința

preferabilității unuia dintre titlurile supuse comparării, tribunalul a

considerat că aceasta se impune a se acorda titlului pârâților, reclamantul

nedovedind în speță că anterior promovării acțiunii ar fi obținut pe calea

administrativă sau judecătorească, o recunoaștere a dreptului deținut de

autorul său anterior trecerii în proprietatea statului.

Reclamantul nu poate

pretinde că ar fi privat de dreptul său de proprietate asupra unui bun, pe de o

parte, pentru că, față de cele reținute anterior, nu a dovedit existența în

patrimoniul său a unui „bun” în sensul primului Protocol adițional la C.E.D.O.

și, pe de altă parte, pentru că, prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001

permite acestuia obținerea de măsuri reparatorii prin echivalent, dată fiind

situația înstrăinării imobilului către pârâții persoane fizice în temeiul Legii

nr. 112/1995.

Tribunalul a mai

reținut că reclamantul nu se află în situația în care dreptul său de

proprietate actual și necontestat s-ar putea bucura de protecția art. 480 C.

civ. și nici nu poate invoca în favoarea sa o eventuală încălcare a dreptului

de acces la justiție, atâta vreme cât legea specială îi conferă dreptul la

despăgubiri corespunzătoare valorii imobilului revendicat, deținut de către

pârâți în baza unui titlu a cărui valabilitate nu a fost supusă analizei

instanței cu respectarea cerințelor legale.

Legea nr. 213/1998,

la art. 6, prevede că pot fi revendicate de către foștii proprietari ori

moștenitorii acestora bunurile preluate de stat fără titlu valabil, dacă imobilele

nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Or, Legea nr. 10/2001 este ea

însăși o lege specială de reparație, problema concursului dintre legea specială

și cea generală (art. 480 C. civ.) ce stă la baza acțiunii de față, fiind

rezolvată și de către Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr.  33/2008.

Ca atare, în

compararea titlurilor de proprietate exhibate de către părțile din cauza de

față, pârâții au fost considerați ca având titlul preferabil, motiv pentru care

acțiunea în revendicare formulată de reclamant împotriva pârâților V. a fost

respinsă.

În consecință, s-a

respins și cererea de chemare în garanție formulată de aceștia și, totodată,

s-a constatat că, atâta vreme cât pârâții V. dețin titlu de proprietate,

menținut ca valabil, cererea acestora privind uzucapiunea, este nefondată.

Împotriva sentinței

tribunalului au declarat apel reclamantul V.E.A. și pârâtul Municipiul

București prin Primarul General.

Apelantul-reclamant V.E.A.

a criticat sentința tribunalului susținând, în esență, că în mod greșit prima

instanță nu a ținut seama de cererea precizatoare, prin care a invocat Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. al României, Partea 1, nr. 761

din 15 noiembrie 2010 și prevederile Convenției asupra imprescriptibilității

crimelor de război și crimelor împotriva umanității, adoptată prin Rezoluția O.N.U.

nr. 2391/XXIII din 26 noiembrie 1968, ratificată de România prin Decretul nr. 547/1969,

publicat În Buletinul Oficial nr. 83 din 30 iulie 1969.

Apelantul reclamant a

reiterat, sub forma motivelor de apel, argumentele invocate în cererea

precizatoare, arătând că Decretul nr. 92/1950 constituie temeiul

actului/faptului criminal al regimului comunist de a persecuta o categorie de

cetățeni români care erau proprietari de bunuri imobile urbane din considerente

ideologice - "exploatatori", "burghezi', "moșieri",

iar prevederile Legii nr. 10/2001 diminuează, contrar Convenției asupra

imprescriptibilității crimelor de război și crimelor împotriva umanității,

răspunderea juridică pentru fapte considerate de Decizia nr. 1358/2010 că au

produs suferințe cauzate de regimul comunist.

Apelantul reclamant consideră

că imobilul preluat de la bunicul său pe baza Decretului nr. 92/1950 - act de

persecuție din considerente politice - nu a fost preluat "cu titlu"

și el nu putea intra în domeniul de reglementare al Legii nr. 112/1995,

întrucât această lege privea exclusiv imobilele preluate de stat cu titlu

valabil.

În mod greșit prima

instanță a considerat că actul intimaților-pârâți V. "se bucură de

prezumția de valabilitate", nefiind atacat cu acțiune în nulitate conform

legii și nedesființat. Tribunalul București a avut în vedere această situație

exclusiv în raport de dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Apelantul-reclamant

mai arată că, reținând că titlul intimaților-pârâți V. este preferabil titlului

său, în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001 și pe considerentul că nu ar avea

un bun în sensul C.E.D.O. stabilit prin decizie administrativă sau

judecătorească anterioară acțiunii în revendicare, Tribunalul București a făcut

o greșită aplicare a legii, câtă vreme nu a observat că spetei îi sunt

aplicabile prevederile Convenției ratificată prin Decretul nr. 547/1969. O

crimă împotriva umanității poate justifica o preluare "cu titlu"

numai într-o societate nedemocratică, nicidecum într-un stat de drept.

Intimații-pârâți V.

au acționat cu ușurință și din interes patrimonial, fără nicio rezervă născută

din considerente morale, doar cu scopul de a obține un bun imobil pentru un

preț derizoriu. Ei nu se pot prevala de bună-credință câtă vreme o simplă

lectură a prevederilor Decretului nr. 92/1950 și a expunerii de motive a

acestuia i-ar fi lămurit asupra felului în care statul a intrat în stăpânirea

imobilului bunicului său - fără despăgubire, sub amenințarea unor ani grei de

muncă silnică și confiscarea averii, dar mai ales pentru a-l sancționa pentru

că era "exploatator".

Apelantul-pârât

Municipiul București, prin Primarul General a criticat hotărârea primei

instanțe sub aspectul soluției date primului capăt de cerere al acțiunii.

Apelantul a susținut,

în esență, că, în ceea ce privește constatarea preluării fără titlu a

imobilului în litigiu în proprietatea statului, instanța de fond în mod greșit

a respins excepția lipsei de interes a reclamanților, deoarece modificările

aduse prin Legea proprietății nr. 247/2005 nu mai fac distincție între imobile

preluate de stat cu titlu sau fără titlu.

Atâta timp cât prin

lege s-a statuat că toate imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, instanța nu mai poate să

constate altceva decât ceea ce prevede legea. Ca atare, reclamanții nu

justifică interes în vederea promovării unui astfel de capăt de cerere.

Titlul de proprietate

al statului îl reprezintă actul juridic sau faptul juridic prin care statul a

dobândit proprietatea bunurilor preluate de la persoane fizice sau juridice în

perioada 1945 - 1989.

Aceste acte de

aplicare a legii, care constituie titluri de proprietate ale statului, sunt

acte de drept public, fiind emise de autoritățile publice cărora legea le-a

conferit competenta de a acționa în domeniul respectiv.

Imobilul în litigiu a

trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, prin lege în

condițiile art. 645 C. civ., ce a avut ca efect stingerea dreptului de proprietate

al fostului proprietar asupra imobilului în litigiu și constituirea unui drept

de proprietate în favoarea statului.

Locuințele trecute în

proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 (cazul imobilului

obiect al prezentei cauze) au fost calificate în mod expres de legiuitor ca

fiind preluate cu titlu și au format obiectul de reglementare al Legii nr.

112/1995.

Prin Decizia civilă nr.

177 A din 21 mai 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondat, apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului și a

schimbat în parte sentința, în sensul că a respins, ca lipsit de interes,

capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului.

În ceea ce privește

apelul reclamantului, Curtea a avut în vedere decizia în interesul Legii nr. 33/2008,

reținând că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 - 481 C.

civ. formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în

garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și

valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie analizată pe fond și

din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie de

la dreptul comun sub aspectul criteriilor de comparație a titlurilor aflate în

conflict.

Curtea de apel a avut

în vedere și jurisprudența C.E.D.O., în care s-a stabilit că exigențele art. 1

din Protocolul adițional nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice

trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cazul cumpărătorului

de bună credință, că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie

să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice, iar în cazul în care

restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este

posibilă, când, spre exemplu, cum este situația în prezenta cauză, titlul

subdobânditorului nu a fost anulat, urmează ca fostului proprietar să îi fie

plătite despăgubiri (cauza Pincova și Pinc, cauza Raicu contra României).

Obiectul de

reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială

față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare.

Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun

în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără

să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator,

subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu

caracter special. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act

normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au

putut să utilizeze de această procedură în termenele legale, au deschisă calea

acțiunii în revendicare a bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost

cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de

către chiriași.

În lipsa unei

hotărâri care să constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat

în baza Legii nr. 112/1995, titlul chiriașului cumpărător s-a consolidat,

îndreptățindu-l pe acesta la păstrarea posesiei asupra apartamentului

achiziționat în baza legii susmenționate și cu bună-credință, determinând ca

titlul său să fie mai caracterizat. Criticile privind nulitatea actului de

vânzare cumpărare nu pot fi primite în condițiile în care instanța nu a fost

investită cu un astfel capăt de cerere.

Curtea de apel a

făcut referire și la practica recentă a C.E.D.O. (cauza Atanasiu și alții), în

sensul că un „bun actual” există în patrimoniul reclamanților deposedați abuziv

de stat dacă în prealabil s-a pronunțat o hotărâre definitivă și executorie,

prin care, constatându-se calitatea de proprietar, s-a dispus expres și

restituirea bunului (parag. 140 și 143). Proprietarul care nu deține un „bun

actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea

specială, neavând un drept la restituire care să îi îndreptățească la

redobândirea posesiei. Nefinalizarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001,

prin plata despăgubirilor, imputabilă exclusiv autorităților, nu dă naștere

unui drept la restituirea/revendicarea bunului în patrimoniul reclamanților,

nefiind posibil ca particularii să fie răspunzători pentru incoerența

manifestată de stat în a implementa măsurile necesare în scopul aplicării

normelor actului special de reparație, inclusiv pe componenta despăgubirilor

cuvenite persoanelor îndreptățite.

În speța de față,

este vorba despre un bun care a fost preluat de statul român în baza Decretului

nr. 92/1950, deci, care intră în domeniul de aplicare a Legii speciale nr. 10/2001,

în baza art. 2 alin. (1) lit. a) din această Lege.

Acțiunea reclamantului

a fost promovată la data de 28 august 2007, deci după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, care, astfel, devine aplicabilă în speță, deoarece legea specială

derogă de la dreptul comun, reprezentat de dispozițiile art. 480 - 481 C. civ.

Reclamantul, chiar

dacă a notificat conform Legii nr. 10/2001 unitatea deținătoare pentru a

solicita restituirea în natură a imobilului, nu poate părăsi tărâmul legii

speciale pentru a obține satisfacția dorită pe calea dreptului comun.

Imobilul în litigiu a

fost înstrăinat intimaților-pârâți persoane fizice în temeiul Legii nr. 112/1995,

respectiv în baza contractului nr. 13/1996, încheiat de aceștia cu Primăria Municipiului

București, iar potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, reclamantul nu

ar mai putea obține restituirea în natură, ci doar măsuri reparatorii prin

echivalent.

Dispozițiile art. 45

din Legea nr. 10/2001 au avut în speță ca efect consolidarea titlului cumpărătorilor

de bună credință, respectiv salvgardarea contractului de vânzare-cumpărare al

acestora, întrucât reclamantul nu a obținut pe cale judecătorească anularea

acestui act.

În ceea ce privește

incidența în speță a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010,

curtea de apel a reținut că acestea au vizat dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv, încetarea efectelor acestor

dispoziții prin declararea lor ca fiind neconstituționale.

Prin Legea nr. 221/2009

legiuitorul român a înțeles să acorde posibilitatea despăgubirii pentru

prejudiciul suferit numai persoanelor (sau descendenților sau soțului

supraviețuitor al acestora) care au suferit condamnări sau efectele unor masuri

administrative cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989,

adică în perioada regimului comunist.

Față de

considerentele expuse, Curtea a constatat că Decizia nr. 1358/2010 invocată în

apel de către apelantul reclamant nu este incidentă în speță.

S-a mai reținut, în

considerentele deciziei, că, în mod corect prima instanță a considerat, la

termenul de judecată din 22 martie 2012, că cererea precizatoare este tardiv

depusă, cu încălcarea art. 132 C. proc. civ., întrucât aceasta nu cuprinde

lămuriri în sensul art. 129 alin. (4) C. proc. civ., ci o schimbare a temeiului

acțiunii, intervenită la circa 4 ani de la cererea introductivă. Cu toate

acestea, apelantul reclamant în dezvoltarea motivelor de apel, a făcut referire

la temeiuri de drept ce au fost considerate în mod legal ca fiind tardive de

prima instanță, motiv pentru care instanța de apel nu le-a examinat.

În ceea ce privește

apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul București, prin Primarul General,

Curtea a constatat că acesta este fondat, deoarece reclamantul nu justifica un interes

în formularea capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului

statului.

Astfel, deși

constatarea nevalabilității titlului statului a fost rezultatul formulării unui

capăt de cerere distinct, aceasta reprezintă, în realitate, un aspect

incidental, constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului fiind

o apărare de fond ce tinde la realizarea dreptului, respectiv redobândirea

bunului în patrimonial reclamantului. În condițiile în care acțiunea în

revendicare a fost respinsă, folosul practic pe care reclamantul l-ar obține

prin admiterea acestui capăt de cerere privind constatarea nevalabilității

titlului statului este practic nul.

Pentru considerentele

arătate, Curtea a admis apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul București

prin Primarul General a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a

respins, ca lipsit de interes, capătul de cerere privind constatarea

nevalabilității titlului statului, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva Deciziei nr.

177/ A din 21 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a

declarat recurs

reclamantul

V.E.A., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs, recurentul susține că instanța de apel a refuzat să

analizeze punctual motivele de apel justificat prin prisma ideii că ar fi

tardiv formulate temeiurile suplimentare ale acțiunii. În acest mod, instanța a

refuzat să analizeze dacă preluarea imobilului autorului reclamantului

constituie un act de persecuție din motive politice, dacă răspunderea juridica

pentru asemenea situație este sau nu imprescriptibilă pe temeiul Convenției

asupra imprescriptibilității crimelor de război și crimelor împotriva

umanității, dacă Legea nr. 10/2001 limitează răspunderea juridică pentru astfel

de situații, dacă actele subsecvente ce constituie o consecința și se

fundamentează pe actul de persecuție din motive politice pot fi menținute în

circuitul civil și li se poate da eficientă juridică. Instanța de apel a refuzat

să asume prin decizia sa o soluție care vizează o situare nediscutată și

neanalizată în jurisprudența naționala și nici în cea a C.E.D.O.

În opinia

reclamantului, refuzul instanței de apel de a se pronunța asupra motivelor de

apel formulate, respectiv asupra incidenței în speță a Deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale și a prevederilor Convenției asupra

imprescriptibilității crimelor de război și crimelor împotriva umanității,

încalcă prevederile art. 129 alin. (5) din C. proc. civ., text care obligă pe

judecător să stăruie în aplicarea corectă a legii, indiferent de temeiurile

juridice precizate de părți. De asemenea, recurentul invocă prevederile art. 129

alin. (4), art. 133, art. 298 și art. 316 C. proc. civ., concluzionând că atât

instanța de apel, cât și cea de recurs au obligația să stăruie în aplicarea

corectă a legii, chiar dacă anumite temeiuri legale nu au fost anticipate de

părți, însă sunt incidente în soluționarea cauzei.

Cea de-a doua critică

în recurs, întemeiată tot pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează

greșita soluționare a cauzei, pe baza unor argumente juridice pe care

jurisprudența națională le susține în mod „unitar”, cu ignorarea celor reținute

cu efect juridic obligatoriu prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale și a prevederilor Convenției asupra imprescriptibilității

crimelor de război și crimelor împotriva umanității.

Imobilul a fost

naționalizat pe baza unui decret edictat pentru a persecuta din motive politice

o parte a populației României. Actul de persecuție din motive politice este

sancționat de dreptul internațional ca fiind o crimă împotriva umanității,

pentru care răspunderea juridică este imprescriptibilă.

Art. 4 din Convenția

ratificară prin Decretul nr. 547/1969 stabilește foarte precis că se consideră

abolit orice act normativ prin care se încearcă limitarea răspunderii juridice

pentru asemenea crime.

Un motiv de apel

distinct formulat de reclamant a fost acela că nu s-a analizat contrarietatea

între prevederile Legii nr. 10/2001 în raport cu cele ale Convenției asupra

imprescriptibilității crimelor de război și crimelor împotriva umanității.

Dispozițiile Legii nr.

10/2001 consolidează ideea că dreptul la repararea prejudiciului cauzat de

aplicarea Decretului nr. 92/1950 este prescriptibil și sunt menținute și

valorizate juridic consecințele și efectele juridice ale unor acte care au la

bază actul de persecuție din motive politice săvârșit în baza acestui decret. Or,

în opinia recurentului, aceste texte legale conținute de Legea nr. 10/2001 sunt

contrare prevederilor Convenției ratificată de România în 1969.

Recurentul consideră

că este de neconceput din perspectivă juridică menținerea valabilă a unor acte

juridice care au la bază un act ce constituie în dreptul internațional o crimă

împotriva umanității. Actul de dobândire de către stat a bunului pe baza

Decretului nr. 92/1950, act de persecuție săvârșit din motive politice și actul

terțului dobânditor de la stat, ce are la bază actul de dobândire al statului,

sunt acte care în mod esențial au la bază un act criminal sancționat în dreptul

internațional și pentru care răspunderea juridică este imprescriptibilă.

Recurentul mai arată

că, în motivul nr. 3 de apel, a susținut că statul își justifică dobândirea pe

însăși actul de persecuție din motive politice, iar această cauză juridică nu

putea constitui temei pentru perfectarea contractului exhibat de intimații

pârâți V., întrucât art. 9 din Legea nr. 112/1995 permitea vânzarea către

chiriași numai a imobilelor ce intrau în domeniul de reglementare al acestei

legi adică numai imobile preluate de stat cu titlu valabil. Prin urmare,

imobilele preluate pe baza Decretului nr. 92/1950 nu puteau face obiectul

vânzării conform art. 9 din Legea nr. 112/1995. În cererea de cumpărare

formulată de intimații pârâți V. s-a consemnat clar că imobilul pe care doreau

să-l cumpere a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, însă aceștia au

preferat să-și realizeze un interes patrimonial înainte de a verifica legitimitatea

demersului, deci au avut o conduită nerezervată, astfel că este exclusă o

conduită rezonabilă sau bună credință.

Recurentul consideră

că, în raport de aceste particularități ale cauzei, nu se poate da eficiență

juridică actului subsecvent al cumpărătorului, act care nu poate fi preferat

actului exhibat de reclamant câtă vreme în discuție nu este vorba despre o

simplă preluare de către stat a unui imobil, ci despre un act de preluare

săvârșit cu scopul de a fi persecutată din motive politice ideologice a

populației României, respectiv, acele persoane considerate burghezi

exploatatori.

Invocând prevederile art.

11 și art. 20 din Constituția României și apreciind că prin aplicarea

Decretului nr. 92/1950 s-a săvârșit o încălcare a dreptului ființei umane la demnitate,

prin supunerea acesteia la persecuție și s-a produs o încălcare a unui alt

drept fundamental, dreptul de proprietate, recurentul susține că există

contrarietate între norma internă, Legea nr. 10/2001 (care instituie

prescripții în privința modului de reparare a prejudiciului cauzat prin actul

de persecuție săvârșit din motive politice și eficientizează juridic actului

subsecvent încheiat între stat și chiriașul său) și norma de drept

internațional, care stabilește clar o răspundere juridică imprescriptibilă

pentru crimele împotriva umanității, pentru consecințele lor și declară abolite

normele interne prin care se instituie prescripția în privința acestei

răspunderii.

În finalul motivelor

de recurs, recurentul redă dispozițiile art. 6 din O.U.G. nr. 31/2002 și art. 2

din Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și crimelor

împotriva umanității.

Examinând decizia

recurată, în raport cu motivele de recurs invocate, Înalta Curte reține

următoarele:

Critica reclamantului

privind greșita aplicare a prevederilor art. 132 C. proc. civ., respectiv,

încălcarea prevederilor art. 129 alin. (4) și (5), art. 133 și art. 298 C. proc.

civ., de către instanța de apel, este nefondată.

Potrivit art. 132 alin.

(1) C. proc. civ., instanța poate acorda termen reclamantului pentru

modificarea sau întregirea cererii de chemare în judecată la prima zi de

înfățișare. În speță, modificarea cererii de chemare în judecată a intervenit

după acest moment procesual, iar în condițiile opoziției pârâților, în mod

corect prima instanță a apreciat că cererea modificată nu poate fi soluționată

în cadrul acestui proces.

Împrejurarea

susținută de recurent, în sensul că art. 133 C. proc. civ. nu sancționează cu

nulitatea cererea care nu cuprinde temeiurile de fapt sau de drept, nu este

relevantă în prezenta cauză, deoarece în speță nu este vorba despre o cerere de

chemare în judecată informă inițial, pentru a se pune problema incidenței art. 133

C. proc. civ., ci reclamantul a formulat o cerere de chemare în judecată

argumentată în fapt și întemeiată în drept, stabilind foarte clar obiectul,

cauza și cadrul procesual subiectiv, iar modificarea făcută la mult timp după

prima zi de înfățișare a fost sancționată cu decăderea, sancțiune aplicabilă în

temeiul art. 103 alin. (1) C. proc. civ.

Principiul rolului

activ al judecătorului, reglementat de art. 129 C. proc. civ. este în strânsă

conexiune cu principiul disponibilității, acest din urmă principiu, la rândul

său, fiind guvernat de anumite reguli procedurale. Faptul că judecătorul, în

vederea aflării adevărului, poate pune în discuția părților orice împrejurări

de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în

întâmpinare, nu înfrânge regulile care guvernează condițiile și termenele în

care părțile trebuie să formuleze diverse cereri sau apărări.

Art. 129 alin. (6) C.

proc. civ. prevede că ”în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra

obiectului cererii deduse judecății”, prin cerere dedusă judecății

înțelegându-se și cererea de chemare în judecată modificată sau întregită, însă

cu respectarea condițiilor și termenelor procedurale, ceea ce nu este cazul în

speță.

Susținerea

recurentului, în sensul că instanța de apel ar fi trebuit să se pronunțe, în

virtutea art. 298 C. proc. civ., și asupra temeiurilor de drept invocate prin

cererea modificatoare, chiar dacă acestea nu au fost indicate în cererea

inițială de chemare în judecată, este greșită, deoarece o asemenea soluție este

contrazisă de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., care interzice schimbarea în

apel a cauzei sau a obiectului cererii de chemare în judecată.

În cadrul celorlalte

critici din recurs, recurentul reia argumentele din apel, solicitând instanței

de recurs să se pronunțe asupra contrarietății dispozițiilor Legii nr. 10/2001

în raport cu prevederile Convenției asupra imprescriptibilității crimelor de

război și crimelor împotriva umanității.

În esență, în opinia

recurentului, preluarea bunului de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950

constituie un act de persecuție din motive politice, calificat ca atare prin Decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, iar Convenția asupra

imprescriptibilității crimelor de război și crimelor împotriva umanității

împiedică prescrierea unor acțiuni în justiție pentru înlăturarea consecințelor

și efectelor juridice ale acestor acte criminale.

Contrarietatea Legii nr.

10/2001 față de prevederile acestei convenții internaționale constă, conform

susținerilor recurentului, în faptul că această lege stabilește un regim

juridic prescriptibil, instituind termene pentru repararea prejudiciului și

pentru exercitarea acțiunii în nulitate a actelor subsecvente preluării

imobilului și sunt menținute și valorizate consecințele și efectele juridice

ale unor acte care au la bază actul de persecuție din motive politice, săvârșit

în baza Decretului nr. 92/1950 (în speță, actul de vânzare-cumpărare încheiat

de stat cu pârâții, în temeiul Legii nr. 112/1995).

Invocând aceste

argumente, recurentul urmărește să obțină invalidarea actului subsecvent al pârâților

cumpărători, care ar fi fondat pe un act criminal, sancționat în dreptul

internațional.

Din expunerea

sintetică a susținerilor recurentului rezultă în mod neechivoc faptul că acesta

tinde la modificarea cadrului procesual, atât sub aspectul obiectului, cât și

sub aspectul temeiului juridic inițial invocat.

Dacă prin cererea de

chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul primei instanțe, reclamantul

a promovat în contradictoriu cu pârâții persoane fizice o acțiune în

revendicare de drept comun, prin comparare de titluri, ulterior, prin „cererea

de completare a temeiurilor juridice”, recurentul a modificat obiectul

acțiunii, solicitând practic anularea contractului de vânzare-cumpărare

încheiat de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995, solicitând instanței să

înlăture dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, care instituie un termen

special de prescripție, ca fiind contrare Convenției asupra

imprescriptibilității crimelor de război și crimelor împotriva umanității.

Temeiul juridic al

nulității actului de vânzare-cumpărare ar fi dispozițiile aceleiași convenții

internaționale, care nu permit menținerea efectelor unor acte care au la bază

acte de persecuție din motive politice. Nulitatea actului ar fi sancțiunea

aplicată ca urmare a atragerii răspunderii juridice a statului, în calitate de

autor al actului de persecuție politică (în condițiile în care statul nu are

calitatea de parte în acest litigiu) și a pârâților cumpărători, care au

cunoscut că titlu statului este rezultatul unui act de persecuție din motive

politice.

Or, așa cum în mod

corect au reținut instanțele de fond și de apel, potrivit art. 132 alin. (1) C.

proc. civ., modificarea sau întregirea cererii de chemare în judecată putea

surveni până la prima zi de înfățișare, condiție neîndeplinită în speță.

Întrucât nici prima instanță și nici instanța de apel nu au examinat pe fond

argumentele recurentului din cererea precizatoare, ca urmare a aplicării

corecte a prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte nu va

putea examina aceste argumente pentru prima oară în recurs.

În ceea ce privește

modul în care instanța de apel a motivat soluția dată capătului de cerere în

revendicare, din perspectiva deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție și a hotărârii pilot pronunțate de C.E.D.O. în

cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, recurentul nu a formulat

critici, axându-și motivarea recursului pe argumentele cererii precizatoare. De

asemenea, se constată că nici soluția respingerii ca lipsit de interes a

capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, cu

motivarea corespunzătoare, dată de instanța de apel ca urmare a admiterii

apelului formulat de pârâtul Municipiul București, nu este criticată în recurs.

Față de aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost

respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul V.E.A. împotriva Deciziei nr. 177/ A

din 21 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 12 decembrie 2013.