ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5785/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 28 august 2007, reclamantul V.E.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții V.A., V.I.E., Municipiul București, prin Primarul General și SC C.I. SA, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nevalabilitatea titlului statului și existența dreptului său de proprietate asupra locuințelor din clădirea imobilului din București, sector 3, ce a constituit apartamentul, conform actului de vânzare-cumpărare din 28 octombrie 1933 al autorului său, Ș.F. și să fie obligați pârâții V.A. și V.I.E. să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul din sector 3, preluat abuziv de statul român, iar ulterior vândut pârâților prin contractul din 25 octombrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, precum și locuințele pe care aceștia le ocupă fără titlu.

Pârâții V. au invocat prin întâmpinare dobândirea de către ei a dreptului de proprietate prin uzucapiunea scurtă. De asemenea, au chemat în garanție Municipiul București, prin Primar General, M.F.P. și SC C.I. SA, pentru a fi despăgubiți, în cazul admiterii revendicării, cu contravaloarea prețului achitat de ei la cumpărarea apartamentului, reactualizată, cheltuielile de vânzare și daune interese constând în suma necesară procurării unui bun echivalent valoric cu cel din litigiu. Ulterior, pe parcursul litigiului, reclamantul a renunțat la cererea formulată față de SC C.I. SA. Pârâtul Municipiul București a invocat excepțiile vizând lipsa calității sale procesuale pasive și lipsa de interes pe capătul principal al acțiunii, precum și excepția privind legitimarea sa procesuală pasivă în ceea ce privește cererea de chemare în garanție.

Prin sentința civilă nr. 2321 din 19 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București în ceea ce privește primul capăt din cererea de chemare în judecată, precum și excepția lipsei de interes invocată de același pârât. S-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul V.E.A., în contradictoriu cu pârâții V.A., V.O.H., V.L., Municipiul București, prin Primarul General și chematul în garanție M.F.P., s-a constatat nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în București, sector 3, și s-au respins, ca neîntemeiate, cererea de revendicare formulată de către reclamant în contra pârâților V., cât și cererea de chemare în garanție formulată de aceștia.

Pentru a hotărî astfel, în ceea ce privește cele două excepții invocate de către pârâtul Municipiul București cu privire la primul capăt din acțiune, vizând nevalabilitatea titlului statului, tribunalul a reținut că reclamantul justifică interesul personal și legitim de a solicita să se constate preluarea abuzivă de către stat a bunului revendicat de către el și cu privire la care se pretinde proprietar prin transmisiune succesorală de pe urma autorului său, fost proprietar al imobilului. Pe de altă parte, Municipiul București, în calitate de continuator al fostei unități administrative teritoriale de la momentul preluării bunului și deținător al acestuia până la momentul înstrăinării sale prin intermediul administratorului SC C.I.

SA, are calitate procesual pasivă în cererea vizând constatarea nevalabilității titlului în baza căruia bunul a fost preluat de către stat. Privitor la fondul cauzei, tribunalul a constatat că, întrucât atât reclamantul, ca moștenitor al fostului proprietar al imobilului revendicat (calitate dovedită cu actele de proprietate și transmisiune succesorală, necontestată), cât și pârâții V., al căror act de proprietate (contractul de vânzare - cumpărare încheiat în favoarea acestora, în temeiul Legii nr. 112/1995) nu a fost atacat cu o acțiune în nulitate conform legii, exhibă un titlu de proprietate, se impune a rezolva acțiunea în revendicare promovată de primul, prin compararea acestor titluri, iar nu ca o acțiune de revendicare propriu-zisă ce ar presupune o posesie în lipsa calității de proprietar (posesor neproprietar) din partea pârâților.

Ca atare, în privința preferabilității unuia dintre titlurile supuse comparării, tribunalul a considerat că aceasta se impune a se acorda titlului pârâților, reclamantul nedovedind în speță că anterior promovării acțiunii ar fi obținut pe calea administrativă sau judecătorească, o recunoaștere a dreptului deținut de autorul său anterior trecerii în proprietatea statului. Reclamantul nu poate pretinde că ar fi privat de dreptul său de proprietate asupra unui bun, pe de o parte, pentru că, față de cele reținute anterior, nu a dovedit existența în patrimoniul său a unui „bun” în sensul primului Protocol adițional la C.E.D.O. și, pe de altă parte, pentru că, prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 permite acestuia obținerea de măsuri reparatorii prin echivalent, dată fiind situația înstrăinării imobilului către pârâții persoane fizice în temeiul Legii nr. 112/1995.

Tribunalul a mai reținut că reclamantul nu se află în situația în care dreptul său de proprietate actual și necontestat s-ar putea bucura de protecția art. 480 C. civ. și nici nu poate invoca în favoarea sa o eventuală încălcare a dreptului de acces la justiție, atâta vreme cât legea specială îi conferă dreptul la despăgubiri corespunzătoare valorii imobilului revendicat, deținut de către pârâți în baza unui titlu a cărui valabilitate nu a fost supusă analizei instanței cu respectarea cerințelor legale. Legea nr. 213/1998, la art. 6, prevede că pot fi revendicate de către foștii proprietari ori moștenitorii acestora bunurile preluate de stat fără titlu valabil, dacă imobilele nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Or, Legea nr. 10/2001 este ea însăși o lege specială de reparație, problema concursului dintre legea specială și cea generală (art. 480 C. civ.) ce stă la baza acțiunii de față, fiind rezolvată și de către Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33/2008. Ca atare, în compararea titlurilor de proprietate exhibate de către părțile din cauza de față, pârâții au fost considerați ca având titlul preferabil, motiv pentru care acțiunea în revendicare formulată de reclamant împotriva pârâților V. a fost respinsă. În consecință, s-a respins și cererea de chemare în garanție formulată de aceștia și, totodată, s-a constatat că, atâta vreme cât pârâții V. dețin titlu de proprietate, menținut ca valabil, cererea acestora privind uzucapiunea, este nefondată.

Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamantul V.E.A. și pârâtul Municipiul București prin Primarul General. Apelantul-reclamant V.E.A. a criticat sentința tribunalului susținând, în esență, că în mod greșit prima instanță nu a ținut seama de cererea precizatoare, prin care a invocat Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. al României, Partea 1, nr. 761 din 15 noiembrie 2010 și prevederile Convenției asupra imprescriptibilității crimelor de război și crimelor împotriva umanității, adoptată prin Rezoluția O.N.U.

nr. 2391/XXIII din 26 noiembrie 1968, ratificată de România prin Decretul nr. 547/1969, publicat În Buletinul Oficial nr. 83 din 30 iulie 1969. Apelantul reclamant a reiterat, sub forma motivelor de apel, argumentele invocate în cererea precizatoare, arătând că Decretul nr. 92/1950 constituie temeiul actului/faptului criminal al regimului comunist de a persecuta o categorie de cetățeni români care erau proprietari de bunuri imobile urbane din considerente ideologice - "exploatatori", "burghezi', "moșieri", iar prevederile Legii nr. 10/2001 diminuează, contrar Convenției asupra imprescriptibilității crimelor de război și crimelor împotriva umanității, răspunderea juridică pentru fapte considerate de Decizia nr. 1358/2010 că au produs suferințe cauzate de regimul comunist.

Apelantul reclamant consideră că imobilul preluat de la bunicul său pe baza Decretului nr. 92/1950 - act de persecuție din considerente politice - nu a fost preluat "cu titlu" și el nu putea intra în domeniul de reglementare al Legii nr. 112/1995, întrucât această lege privea exclusiv imobilele preluate de stat cu titlu valabil. În mod greșit prima instanță a considerat că actul intimaților-pârâți V. "se bucură de prezumția de valabilitate", nefiind atacat cu acțiune în nulitate conform legii și nedesființat. Tribunalul București a avut în vedere această situație exclusiv în raport de dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001. Apelantul-reclamant mai arată că, reținând că titlul intimaților-pârâți V. este preferabil titlului său, în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001 și pe considerentul că nu ar avea un bun în sensul C.E.D.O.

stabilit prin decizie administrativă sau judecătorească anterioară acțiunii în revendicare, Tribunalul București a făcut o greșită aplicare a legii, câtă vreme nu a observat că spetei îi sunt aplicabile prevederile Convenției ratificată prin Decretul nr. 547/1969. O crimă împotriva umanității poate justifica o preluare "cu titlu" numai într-o societate nedemocratică, nicidecum într-un stat de drept. Intimații-pârâți V. au acționat cu ușurință și din interes patrimonial, fără nicio rezervă născută din considerente morale, doar cu scopul de a obține un bun imobil pentru un preț derizoriu.

Ei nu se pot prevala de bună-credință câtă vreme o simplă lectură a prevederilor Decretului nr. 92/1950 și a expunerii de motive a acestuia i-ar fi lămurit asupra felului în care statul a intrat în stăpânirea imobilului bunicului său - fără despăgubire, sub amenințarea unor ani grei de muncă silnică și confiscarea averii, dar mai ales pentru a-l sancționa pentru că era "exploatator". Apelantul-pârât Municipiul București, prin Primarul General a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul soluției date primului capăt de cerere al acțiunii. Apelantul a susținut, în esență, că, în ceea ce privește constatarea preluării fără titlu a imobilului în litigiu în proprietatea statului, instanța de fond în mod greșit a respins excepția lipsei de interes a reclamanților, deoarece modificările aduse prin Legea proprietății nr. 247/2005 nu mai fac distincție între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu.

Atâta timp cât prin lege s-a statuat că toate imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea. Ca atare, reclamanții nu justifică interes în vederea promovării unui astfel de capăt de cerere. Titlul de proprietate al statului îl reprezintă actul juridic sau faptul juridic prin care statul a dobândit proprietatea bunurilor preluate de la persoane fizice sau juridice în perioada 1945 - 1989. Aceste acte de aplicare a legii, care constituie titluri de proprietate ale statului, sunt acte de drept public, fiind emise de autoritățile publice cărora legea le-a conferit competenta de a acționa în domeniul respectiv.

Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, prin lege în condițiile art. 645 C. civ., ce a avut ca efect stingerea dreptului de proprietate al fostului proprietar asupra imobilului în litigiu și constituirea unui drept de proprietate în favoarea statului. Locuințele trecute în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 (cazul imobilului obiect al prezentei cauze) au fost calificate în mod expres de legiuitor ca fiind preluate cu titlu și au format obiectul de reglementare al Legii nr. 112/1995. Prin Decizia civilă nr. 177 A din 21 mai 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului și a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins, ca lipsit de interes, capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului.

În ceea ce privește apelul reclamantului, Curtea a avut în vedere decizia în interesul Legii nr. 33/2008, reținând că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie de la dreptul comun sub aspectul criteriilor de comparație a titlurilor aflate în conflict.

Curtea de apel a avut în vedere și jurisprudența C.E.D.O., în care s-a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cazul cumpărătorului de bună credință, că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice, iar în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă, când, spre exemplu, cum este situația în prezenta cauză, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează ca fostului proprietar să îi fie plătite despăgubiri (cauza Pincova și Pinc, cauza Raicu contra României).

Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare. Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze de această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

În lipsa unei hotărâri care să constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, titlul chiriașului cumpărător s-a consolidat, îndreptățindu-l pe acesta la păstrarea posesiei asupra apartamentului achiziționat în baza legii susmenționate și cu bună-credință, determinând ca titlul său să fie mai caracterizat. Criticile privind nulitatea actului de vânzare cumpărare nu pot fi primite în condițiile în care instanța nu a fost investită cu un astfel capăt de cerere. Curtea de apel a făcut referire și la practica recentă a C.E.D.O. (cauza Atanasiu și alții), în sensul că un „bun actual” există în patrimoniul reclamanților deposedați abuziv de stat dacă în prealabil s-a pronunțat o hotărâre definitivă și executorie, prin care, constatându-se calitatea de proprietar, s-a dispus expres și restituirea bunului (parag.

140 și 143). Proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, neavând un drept la restituire care să îi îndreptățească la redobândirea posesiei. Nefinalizarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin plata despăgubirilor, imputabilă exclusiv autorităților, nu dă naștere unui drept la restituirea/revendicarea bunului în patrimoniul reclamanților, nefiind posibil ca particularii să fie răspunzători pentru incoerența manifestată de stat în a implementa măsurile necesare în scopul aplicării normelor actului special de reparație, inclusiv pe componenta despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptățite. În speța de față, este vorba despre un bun care a fost preluat de statul român în baza Decretului nr. 92/1950, deci, care intră în domeniul de aplicare a Legii speciale nr. 10/2001, în baza art. 2 alin. (1) lit. a) din această Lege.

Acțiunea reclamantului a fost promovată la data de 28 august 2007, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care, astfel, devine aplicabilă în speță, deoarece legea specială derogă de la dreptul comun, reprezentat de dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. Reclamantul, chiar dacă a notificat conform Legii nr. 10/2001 unitatea deținătoare pentru a solicita restituirea în natură a imobilului, nu poate părăsi tărâmul legii speciale pentru a obține satisfacția dorită pe calea dreptului comun. Imobilul în litigiu a fost înstrăinat intimaților-pârâți persoane fizice în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv în baza contractului nr. 13/1996, încheiat de aceștia cu Primăria Municipiului București, iar potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, reclamantul nu ar mai putea obține restituirea în natură, ci doar măsuri reparatorii prin echivalent.

Dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 au avut în speță ca efect consolidarea titlului cumpărătorilor de bună credință, respectiv salvgardarea contractului de vânzare-cumpărare al acestora, întrucât reclamantul nu a obținut pe cale judecătorească anularea acestui act. În ceea ce privește incidența în speță a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, curtea de apel a reținut că acestea au vizat dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv, încetarea efectelor acestor dispoziții prin declararea lor ca fiind neconstituționale. Prin Legea nr. 221/2009 legiuitorul român a înțeles să acorde posibilitatea despăgubirii pentru prejudiciul suferit numai persoanelor (sau descendenților sau soțului supraviețuitor al acestora) care au suferit condamnări sau efectele unor masuri administrative cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, adică în perioada regimului comunist.

Față de considerentele expuse, Curtea a constatat că Decizia nr. 1358/2010 invocată în apel de către apelantul reclamant nu este incidentă în speță. S-a mai reținut, în considerentele deciziei, că, în mod corect prima instanță a considerat, la termenul de judecată din 22 martie 2012, că cererea precizatoare este tardiv depusă, cu încălcarea art. 132 C. proc. civ., întrucât aceasta nu cuprinde lămuriri în sensul art. 129 alin. (4) C. proc. civ., ci o schimbare a temeiului acțiunii, intervenită la circa 4 ani de la cererea introductivă. Cu toate acestea, apelantul reclamant în dezvoltarea motivelor de apel, a făcut referire la temeiuri de drept ce au fost considerate în mod legal ca fiind tardive de prima instanță, motiv pentru care instanța de apel nu le-a examinat.

În ceea ce privește apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, Curtea a constatat că acesta este fondat, deoarece reclamantul nu justifica un interes în formularea capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului. Astfel, deși constatarea nevalabilității titlului statului a fost rezultatul formulării unui capăt de cerere distinct, aceasta reprezintă, în realitate, un aspect incidental, constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului fiind o apărare de fond ce tinde la realizarea dreptului, respectiv redobândirea bunului în patrimonial reclamantului. În condițiile în care acțiunea în revendicare a fost respinsă, folosul practic pe care reclamantul l-ar obține prin admiterea acestui capăt de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului este practic nul.

Pentru considerentele arătate, Curtea a admis apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul București prin Primarul General a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins, ca lipsit de interes, capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței. Împotriva Deciziei nr. 177/ A din 21 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul V.E.A., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul susține că instanța de apel a refuzat să analizeze punctual motivele de apel justificat prin prisma ideii că ar fi tardiv formulate temeiurile suplimentare ale acțiunii.

În acest mod, instanța a refuzat să analizeze dacă preluarea imobilului autorului reclamantului constituie un act de persecuție din motive politice, dacă răspunderea juridica pentru asemenea situație este sau nu imprescriptibilă pe temeiul Convenției asupra imprescriptibilității crimelor de război și crimelor împotriva umanității, dacă Legea nr. 10/2001 limitează răspunderea juridică pentru astfel de situații, dacă actele subsecvente ce constituie o consecința și se fundamentează pe actul de persecuție din motive politice pot fi menținute în circuitul civil și li se poate da eficientă juridică. Instanța de apel a refuzat să asume prin decizia sa o soluție care vizează o situare nediscutată și neanalizată în jurisprudența naționala și nici în cea a C.E.D.O.

În opinia reclamantului, refuzul instanței de apel de a se pronunța asupra motivelor de apel formulate, respectiv asupra incidenței în speță a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și a prevederilor Convenției asupra imprescriptibilității crimelor de război și crimelor împotriva umanității, încalcă prevederile art. 129 alin. (5) din C. proc. civ., text care obligă pe judecător să stăruie în aplicarea corectă a legii, indiferent de temeiurile juridice precizate de părți. De asemenea, recurentul invocă prevederile art. 129 alin. (4), art. 133, art. 298 și art. 316 C. proc. civ., concluzionând că atât instanța de apel, cât și cea de recurs au obligația să stăruie în aplicarea corectă a legii, chiar dacă anumite temeiuri legale nu au fost anticipate de părți, însă sunt incidente în soluționarea cauzei.

Cea de-a doua critică în recurs, întemeiată tot pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează greșita soluționare a cauzei, pe baza unor argumente juridice pe care jurisprudența națională le susține în mod „unitar”, cu ignorarea celor reținute cu efect juridic obligatoriu prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și a prevederilor Convenției asupra imprescriptibilității crimelor de război și crimelor împotriva umanității. Imobilul a fost naționalizat pe baza unui decret edictat pentru a persecuta din motive politice o parte a populației României. Actul de persecuție din motive politice este sancționat de dreptul internațional ca fiind o crimă împotriva umanității, pentru care răspunderea juridică este imprescriptibilă.

Art. 4 din Convenția ratificară prin Decretul nr. 547/1969 stabilește foarte precis că se consideră abolit orice act normativ prin care se încearcă limitarea răspunderii juridice pentru asemenea crime. Un motiv de apel distinct formulat de reclamant a fost acela că nu s-a analizat contrarietatea între prevederile Legii nr. 10/2001 în raport cu cele ale Convenției asupra imprescriptibilității crimelor de război și crimelor împotriva umanității. Dispozițiile Legii nr. 10/2001 consolidează ideea că dreptul la repararea prejudiciului cauzat de aplicarea Decretului nr. 92/1950 este prescriptibil și sunt menținute și valorizate juridic consecințele și efectele juridice ale unor acte care au la bază actul de persecuție din motive politice săvârșit în baza acestui decret.

Or, în opinia recurentului, aceste texte legale conținute de Legea nr. 10/2001 sunt contrare prevederilor Convenției ratificată de România în 1969. Recurentul consideră că este de neconceput din perspectivă juridică menținerea valabilă a unor acte juridice care au la bază un act ce constituie în dreptul internațional o crimă împotriva umanității. Actul de dobândire de către stat a bunului pe baza Decretului nr. 92/1950, act de persecuție săvârșit din motive politice și actul terțului dobânditor de la stat, ce are la bază actul de dobândire al statului, sunt acte care în mod esențial au la bază un act criminal sancționat în dreptul internațional și pentru care răspunderea juridică este imprescriptibilă.

Recurentul mai arată că, în motivul nr. 3 de apel, a susținut că statul își justifică dobândirea pe însăși actul de persecuție din motive politice, iar această cauză juridică nu putea constitui temei pentru perfectarea contractului exhibat de intimații pârâți V., întrucât art. 9 din Legea nr. 112/1995 permitea vânzarea către chiriași numai a imobilelor ce intrau în domeniul de reglementare al acestei legi adică numai imobile preluate de stat cu titlu valabil. Prin urmare, imobilele preluate pe baza Decretului nr. 92/1950 nu puteau face obiectul vânzării conform art. 9 din Legea nr. 112/1995. În cererea de cumpărare formulată de intimații pârâți V. s-a consemnat clar că imobilul pe care doreau să-l cumpere a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, însă aceștia au preferat să-și realizeze un interes patrimonial înainte de a verifica legitimitatea demersului, deci au avut o conduită nerezervată, astfel că este exclusă o conduită rezonabilă sau bună credință.

Recurentul consideră că, în raport de aceste particularități ale cauzei, nu se poate da eficiență juridică actului subsecvent al cumpărătorului, act care nu poate fi preferat actului exhibat de reclamant câtă vreme în discuție nu este vorba despre o simplă preluare de către stat a unui imobil, ci despre un act de preluare săvârșit cu scopul de a fi persecutată din motive politice ideologice a populației României, respectiv, acele persoane considerate burghezi exploatatori.

Invocând prevederile art. 11 și art. 20 din Constituția României și apreciind că prin aplicarea Decretului nr. 92/1950 s-a săvârșit o încălcare a dreptului ființei umane la demnitate, prin supunerea acesteia la persecuție și s-a produs o încălcare a unui alt drept fundamental, dreptul de proprietate, recurentul susține că există contrarietate între norma internă, Legea nr. 10/2001 (care instituie prescripții în privința modului de reparare a prejudiciului cauzat prin actul de persecuție săvârșit din motive politice și eficientizează juridic actului subsecvent încheiat între stat și chiriașul său) și norma de drept internațional, care stabilește clar o răspundere juridică imprescriptibilă pentru crimele împotriva umanității, pentru consecințele lor și declară abolite normele interne prin care se instituie prescripția în privința acestei răspunderii.

În finalul motivelor de recurs, recurentul redă dispozițiile art. 6 din O.U.G. nr. 31/2002 și art. 2 din Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și crimelor împotriva umanității. Examinând decizia recurată, în raport cu motivele de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: Critica reclamantului privind greșita aplicare a prevederilor art. 132 C. proc. civ., respectiv, încălcarea prevederilor art. 129 alin. (4) și (5), art. 133 și art. 298 C. proc. civ., de către instanța de apel, este nefondată. Potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ., instanța poate acorda termen reclamantului pentru modificarea sau întregirea cererii de chemare în judecată la prima zi de înfățișare.

În speță, modificarea cererii de chemare în judecată a intervenit după acest moment procesual, iar în condițiile opoziției pârâților, în mod corect prima instanță a apreciat că cererea modificată nu poate fi soluționată în cadrul acestui proces. Împrejurarea susținută de recurent, în sensul că art. 133 C. proc. civ. nu sancționează cu nulitatea cererea care nu cuprinde temeiurile de fapt sau de drept, nu este relevantă în prezenta cauză, deoarece în speță nu este vorba despre o cerere de chemare în judecată informă inițial, pentru a se pune problema incidenței art. 133 C. proc. civ., ci reclamantul a formulat o cerere de chemare în judecată argumentată în fapt și întemeiată în drept, stabilind foarte clar obiectul, cauza și cadrul procesual subiectiv, iar modificarea făcută la mult timp după prima zi de înfățișare a fost sancționată cu decăderea, sancțiune aplicabilă în temeiul art. 103 alin. (1) C. proc.

civ. Principiul rolului activ al judecătorului, reglementat de art. 129 C. proc. civ. este în strânsă conexiune cu principiul disponibilității, acest din urmă principiu, la rândul său, fiind guvernat de anumite reguli procedurale. Faptul că judecătorul, în vederea aflării adevărului, poate pune în discuția părților orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, nu înfrânge regulile care guvernează condițiile și termenele în care părțile trebuie să formuleze diverse cereri sau apărări. Art. 129 alin. (6) C. proc. civ. prevede că ”în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”, prin cerere dedusă judecății înțelegându-se și cererea de chemare în judecată modificată sau întregită, însă cu respectarea condițiilor și termenelor procedurale, ceea ce nu este cazul în speță.

Susținerea recurentului, în sensul că instanța de apel ar fi trebuit să se pronunțe, în virtutea art. 298 C. proc. civ., și asupra temeiurilor de drept invocate prin cererea modificatoare, chiar dacă acestea nu au fost indicate în cererea inițială de chemare în judecată, este greșită, deoarece o asemenea soluție este contrazisă de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., care interzice schimbarea în apel a cauzei sau a obiectului cererii de chemare în judecată. În cadrul celorlalte critici din recurs, recurentul reia argumentele din apel, solicitând instanței de recurs să se pronunțe asupra contrarietății dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în raport cu prevederile Convenției asupra imprescriptibilității crimelor de război și crimelor împotriva umanității.

În esență, în opinia recurentului, preluarea bunului de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 constituie un act de persecuție din motive politice, calificat ca atare prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, iar Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și crimelor împotriva umanității împiedică prescrierea unor acțiuni în justiție pentru înlăturarea consecințelor și efectelor juridice ale acestor acte criminale.

Contrarietatea Legii nr. 10/2001 față de prevederile acestei convenții internaționale constă, conform susținerilor recurentului, în faptul că această lege stabilește un regim juridic prescriptibil, instituind termene pentru repararea prejudiciului și pentru exercitarea acțiunii în nulitate a actelor subsecvente preluării imobilului și sunt menținute și valorizate consecințele și efectele juridice ale unor acte care au la bază actul de persecuție din motive politice, săvârșit în baza Decretului nr. 92/1950 (în speță, actul de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu pârâții, în temeiul Legii nr. 112/1995). Invocând aceste argumente, recurentul urmărește să obțină invalidarea actului subsecvent al pârâților cumpărători, care ar fi fondat pe un act criminal, sancționat în dreptul internațional.

Din expunerea sintetică a susținerilor recurentului rezultă în mod neechivoc faptul că acesta tinde la modificarea cadrului procesual, atât sub aspectul obiectului, cât și sub aspectul temeiului juridic inițial invocat. Dacă prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul primei instanțe, reclamantul a promovat în contradictoriu cu pârâții persoane fizice o acțiune în revendicare de drept comun, prin comparare de titluri, ulterior, prin „cererea de completare a temeiurilor juridice”, recurentul a modificat obiectul acțiunii, solicitând practic anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995, solicitând instanței să înlăture dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, care instituie un termen special de prescripție, ca fiind contrare Convenției asupra imprescriptibilității crimelor de război și crimelor împotriva umanității.

Temeiul juridic al nulității actului de vânzare-cumpărare ar fi dispozițiile aceleiași convenții internaționale, care nu permit menținerea efectelor unor acte care au la bază acte de persecuție din motive politice. Nulitatea actului ar fi sancțiunea aplicată ca urmare a atragerii răspunderii juridice a statului, în calitate de autor al actului de persecuție politică (în condițiile în care statul nu are calitatea de parte în acest litigiu) și a pârâților cumpărători, care au cunoscut că titlu statului este rezultatul unui act de persecuție din motive politice. Or, așa cum în mod corect au reținut instanțele de fond și de apel, potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ., modificarea sau întregirea cererii de chemare în judecată putea surveni până la prima zi de înfățișare, condiție neîndeplinită în speță.

Întrucât nici prima instanță și nici instanța de apel nu au examinat pe fond argumentele recurentului din cererea precizatoare, ca urmare a aplicării corecte a prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte nu va putea examina aceste argumente pentru prima oară în recurs. În ceea ce privește modul în care instanța de apel a motivat soluția dată capătului de cerere în revendicare, din perspectiva deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a hotărârii pilot pronunțate de C.E.D.O. în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, recurentul nu a formulat critici, axându-și motivarea recursului pe argumentele cererii precizatoare.

De asemenea, se constată că nici soluția respingerii ca lipsit de interes a capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, cu motivarea corespunzătoare, dată de instanța de apel ca urmare a admiterii apelului formulat de pârâtul Municipiul București, nu este criticată în recurs. Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul V.E.A. împotriva Deciziei nr. 177/ A din 21 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 decembrie 2013.