ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4280/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 22 aprilie 2002 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantele S.N. (decedată pe parcursul soluționării cauzei și a cărei calitate procesuală a fost preluată de reclamanta G.E.) și G.E. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primar General, P.E., R.G., R.D. și D.E., solicitând să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din 08 mai 1997, din 14 mai 1997 și din 25 septembrie 1997 și să fie obligați pârâții să predea reclamantelor în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1. Pârâții R.G. și R.D. au formulat cerere reconvențională prin care au solicitat obligarea reclamanților la plata contravalorii îmbunătățirilor efectuate de pârâți la imobil.

Totodată, pârâții au formulat cerere de chemare în garanție a SC R.V. SA, în solidar cu Primăria Municipiului București, solicitând restituirea valorii de circulație a garsonierei, și, în subsidiar, prețul reactualizat în funcție de rata inflației și de dobânda legală. Prin sentința civilă nr. 281/2004, Tribunalul București, secția a IV a civila, a respins acțiunea formulată ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta G.E, iar prin Decizia civilă nr. 2091/2004, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea, a constatat nulitatea celor trei contracte de vânzare-cumpărare și a dispus repunerea părților în situația anterioară.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâții R.D., R.G. și Municipiul București. Recursurile au fost admise prin Decizia civilă nr. 196/2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-a casat Decizia civilă nr. 2091/2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanta G.E., s-a desființat sentința nr. 281/2004 a Tribunalului București, secția a IV a civilă, și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță. În motivarea deciziei, instanța de recurs a arătat că, în raport de decesul numitei P.E., instanța avea obligația să pună în discuția părților fie suspendarea judecării litigiului până la data introducerii în cauză a moștenitorilor, fie indicarea acestora și introducerea lor în cauză.

Rejudecând cauza, tribunalul a dispus introducerea în cauză a numitei I.M.L. în calitate de moștenitoare a defunctei P.E., iar această pârâtă a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, arătând că nu are calitatea de moștenitoare a defunctei P.E. Prin încheierea din data de 22 mai 2008, tribunalul a constatat că, pe parcursul desfășurării procesului, a intervenit contractul de vânzare-cumpărare din 2006, încheiat între reclamantă și numitul P.S.A.I., prin care s-a transmis acestuia întregul imobil în care se află apartamentele revendicate, astfel încât instanța a constatat că a operat o transmisiune a calității procesuale active de la reclamantă către P.S.A.I., care a dobândit în cauză calitatea de reclamant.

Prin sentința civilă nr. 1480 din 02 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei I.M.L.; a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta I.M.L. ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul P.S.A.I. împotriva pârâților Municipiul București prin Primar General, R.G., R.D., D.E. și chemații în garanție Municipiul București prin Primar General și SC R.V. SA; a obligat pârâta D.E. să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1; a obligat pârâții R.G. și R.D. să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1; a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 1997, ca neîntemeiat; a respins cererea reconvențională formulată de pârâții R.G.

și R.D., ca neîntemeiată; a admis în parte cererea de chemare în garanție precizată formulată de pârâții R.G. și R.D.; a obligat chematul în garanție Municipiul București să restituie pârâților R.G. și R.D. prețul actualizat al sumei de 6.711.012 lei prin aplicarea indicelui anual de inflație, calculat potrivit art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007; a obligat chematul în garanție SC R.V. SA să restituie pârâților comisionul de 1% din prețul de vânzare al apartamentului de 67.110 lei, actualizat cu indicele de inflație; a luat act că părțile nu solicită cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamantul P.A.S.I., pârâții R.G.

și R.D. și pârâtul-chemat în garanție Municipiul București prin Primarul General, iar prin Decizia civilă nr. 141/ A din 24 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei I.M.L.; a fost respins și apelul formulat de apelanții-pârâți R.D. și R.G.; au fost admise apelurile formulate de apelantul-reclamant P.A.S. și de pârâtul-chemat în garanție Municipiul București prin Primarul General, fiind astfel desființată în parte sentința apelată,în ceea ce privește capetele de acțiune având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de defuncta P.E.

și revendicarea apartamentului cumpărat de acesta în baza Legii nr. 112/1995 iar în ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâții Roșulescu în contradictoriu cu M.F.P.; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a fost admis capătul de acțiune având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 14 mai 1997 încheiat între Primăria Municipiului București și pârâții R.D. și G. și s-a constatat nulitatea acestui contract de vânzare-cumpărare; fiind respinsă cererea de chemare în garanție a Municipiului București ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și s-a respins, ca rămasă fără obiect, acțiunea față de D.E., fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta I.M.L. și pârâții R.D. și R.G., iar prin Decizia civilă nr. 1172 din 11 februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins cererea de suspendare a judecării recursului formulată de recurenții pârâți I.M.L., R.D. și R.G. și s-a admis recursul declarat de pârâta I.M.L. împotriva Deciziei nr. 141/ A din 24 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. De asemenea, s-a casat în parte decizia, în sensul că a dispus trimiterea spre rejudecare la același tribunal a capetelor de cerere cu privire la care s-a desființat sentința, a fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei și s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâții R.D.

și R.G. împotriva aceleiași decizii. În fond după casare, s-a format Dosarul nr. 10679/3/2007 iar în rejudecare, prin sentința civilă nr. 549 din 16 martie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul P.S.A.I., s-a constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare din 08 mai 1997 încheiat între Primăria Municipiului București și defuncta P.E.; a fost obligată pârâta I.M.L. să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului imobilul situat în București, sector 1. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București a reținut că imobilul din București, sector 1 a fost dobândit de numitul P.N., autorul reclamantelor. Acest imobil a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 ceea ce echivalează cu o preluare fără titlu valabil.

S-a reținut, așadar, că autorii reclamantelor și, prin urmare, reclamantele înseși și ulterior reclamantul P.S.A.I., nu au pierdut niciodată din patrimoniu dreptul de proprietate, deposedarea nefiind una validă, astfel că statul nu a devenit proprietar. Tribunalul a constatat că, prin contractul din 08 mai 1997 numita P.E. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din București, sector 1, în suprafață utilă de 12,39 mp. La data de 03 martie 1997 P.E. a încheiat testamentul autentificat de către B.N.P. V.R.G. prin care a dispus că lasă lui T.S.M.L., devenită I., apartamentul sus menționat, instituind-o legatar cu titlu particular. Tribunalul a constatat că, prin sentința civilă nr. 509 din 16 ianuarie 2001 Judecătoria Sectorului 1 București a constatat deschisă succesiunea defunctei P.E., a constatat compunerea masei succesorale și faptul că I.M.L.

este proprietara imobilului, fiind legatar cu titlu particular. La data deschiderii succesiunii defunctei P.E., 24 aprilie 1999, imobilul se afla în patrimoniul său. Tribunalul a reținut că imobilul care face obiectul prezentei cereri a fost preluat abuziv, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 iar autoarea pârâtei a cumpărat de la o persoană care nu avea calitatea de proprietar. Tribunalul a reținut că autoarele reclamantului și-au manifestat în mod direct intenția de a redobândi proprietatea imobilului în litigiu prin formularea unei cereri către Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, înregistrată la 09 mai 1996, depusă la fila 13 dosarul de fond.

De asemenea și-au exprimat intenția de redobândire a imobilului și ca urmare a introducerii acțiunii în revendicare în contradictoriu cu Statul Român prin Primăria Municipiului București - C.G.M.B., aspect soluționat prin Decizia civilă nr. 751/2000 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, rămăsă irevocabilă prin respingerea recursului prin Decizia civilă nr. 5006/2001 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, prin care s-a dispus Consiliului General al Municipiului București să le lase în deplina proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1. Tribunalul a apreciat că reclamantul a făcut dovada relei credințe a autoarei pârâtei, așa cum cere art. 1899 alin. (2) C. civ., întrucât aceasta a stat în pasivitate nu a întreprins nici un fel de verificare pentru a observa dacă persoana vânzătorului deținea imobilul în mod valabil și dacă foștii proprietari au făcut demersuri pentru recuperarea proprietății lor.

Astfel autoarea pârâtei a cumpărat imobilul pe riscul său, neîntreprinzând nici o verificare sub aspectul valabilității titlului statului, deși era ușor de aflat faptul că exista o cerere de restituire a dreptului de proprietate cu privire la imobil, depusă înainte de încheierea contractului de vânzare cumpărare, cu ignorarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995. Întrucât nu s-a reținut buna credință în persoana autoarei pârâtei, nu sunt incidente prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care actele juridice de înstrăinare, chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu sunt valabile dacă au fost încheiate cu buna credința.

Tribunalul a constatat că analiza prezentei cereri în revendicare nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun prin aplicarea art. 480 C. civ., ci și în considerarea Legii nr. 10/2001 și nu mai puțin a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, premise impuse de altfel și prin Decizia nr 33/2008 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curțe de Casație și Justiție.

Tribunalul a considerat că, în măsura în care un reclamant se prevalează de un bun în sensul art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, nu numai că acțiunea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanța de judecata la analiza existenței unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului și, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse. Tribunalul a constatat că jurisprudența C.E.D.O. este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, C.E.D.O. a afirmat că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil.

În această hotărâre s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care s-a recunoscut calitatea de proprietar și s-a dispus expres în sensul restituirii bunului. Tribunalul a constatat că reclamantul deține o hotărâre judecătorească ulterioară încheierii contractului de vânzare cumpărare din 1997, pronunțată în contradictoriu cu Municipiul București - C.G.M.B. prin care se constată nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului și prin care a fost obligat C.G.M.B. să lase în deplină proprietate și posesie imobilul, astfel încât acțiunea în revendicare trebuie admisă în raport de practica și jurisprudența C.E.D.O.

Așadar, proprietarul care deține un bun actual are un drept la restituire care îl îndreptățește la redobândirea posesiei. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta I.M.L. și pârâtul Municipiul București, iar prin Decizia civilă nr. 389 din 12 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV - a civilă, s-au respins ca nefondate apelurile declarate, reținându-se următoarele considerente: Prezenta acțiune având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 și revendicare în temeiul art. 480 C. civ., a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 22 aprilie 2002, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Raportul dintre Legea nr. 10/2001 și dispozițiile C. civ., care constituie temeiul acțiunii în revendicare în cauza de față, a fost analizat în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în secțiile unite, decizie obligatorie conform art. 330 7 C. proc. civ. Astfel, având în vedere scopul pronunțării deciziei în recursul în interesul legii, și anume, asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești, aplicarea acestei decizii se impune în cauza de față. Înalta Curte de Casație și Justiție în secțiile unite, a stabilit, în recursul în interesul legii, că nu este exclusă posibilitatea formulării acțiunii în revendicare și că trebuie acordată prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Înalta Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției europene a drepturilor omului. În dispozitivul deciziei se arată că “în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun”.

De asemenea, în motivarea deciziei se arată că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În consecință, instanța de apel a reținut că, și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare introdusă de persoana care consideră că imobilul i-a fost preluat de stat fără titlu, împotriva persoanei care l-a dobândit prin cumpărare, este admisibilă.

Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului invocată de apelanta pârâtă a fost apreciată ca neîntemeiată.Instanța de apel a constatat că, în susținerea acestei excepții, apelanta a invocat faptul că s-a transmis doar un drept litigios și nu dreptul de proprietate iar contractul prin care a fost înstrăinat acest drept a devenit caduc deoarece hotărârea judecătorească pe care s-a întemeiat contractul a fost desființată. S-a mai constatat că, în ciclul procesual anterior, în urma încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 2006 între reclamantă și numitul P.S.A.I., Tribunalul București a pronunțat încheierea din data de 22 mai 2008, prin care a constatat că a operat o transmisiune a calității procesuale active de la reclamantă către P.S.A.I., care a dobândit în cauză calitatea de reclamant.

În prezentul ciclu procesual, prin încheierea din 6 februarie 2012, Tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active invocate de pârâtă , iar i nstanța de apel a constatat că această soluție este corectă, având în vedere că, în contractul de vânzare - cumpărare autentificat cu încheierea de autentificare din 20 decembrie 2006 a Biroul notarului public V.B. și actul adițional la acesta, părțile se referă la înstrăinarea dreptului de proprietate, însă, fiind obiectul unei acțiuni în justiție cu privire la care încă nu se pronunțase o hotărâre judecătorească irevocabilă, respectivul drept era un drept litigios. Astfel, în baza respectivului contract, P.S.A.I. a dobândit poziția procesuală a părții care i-a înstrăinat dreptul litigios, și anume, aceea de reclamant, prin efectul transmisiunii calității procesuale active.

În această situație, calitatea procesuală activă rezultând din contract nu este afectată de soluțiile pronunțate în cauză, cel care a dobândit dreptul litigios păstrând această calitate indiferent dacă soluția în proces îi va confirma dreptul. Instanța de apel a mai verificat în ce măsură reclamantul poate invoca în cauză încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care arată că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile art. 11 și 20 din Constituție prevăd că dispozițiile sus evocate fac parte din dreptul intern, fiind ratificate de România.Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale. În ceea ce privește existența în favoarea reclamantului a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea constată că noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [M.C.], nr. 39.794/98, & 69, C.E.D.O.

2002-VII). În Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, C.E.D.O. a statuat că, dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky, menționată mai sus, & 52). De asemenea, C.E.D.O. a statuat că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Preluarea imobilelor de către Statul român prin Decretul nr. 92/1950 este calificată ca fiind abuzivă de art. 2 din Legea nr. 10/2001, concluzie care se impune și în cauza de față. Constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, astfel cum a statuat C.E.D.O. în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României. În acest sens, în cauza menționată, se arată, însă, că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag.

140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire. Diferența esențială de abordare în cauza Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.

Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului “Proprietatea”, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârât, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți. În cauză, prin Decizia civilă nr. 751/ A din 29 noiembrie 2000, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamantele S.N.G.E.

și a obligat pârâtul Consiliul General al municipiului București să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1. Această hotărâre a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 5006 din 31 octombrie 2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă. Astfel, reclamantul deține un bun actual în patrimoniul său, având în vedere că, prin hotărârea definitivă și executorie menționată, instanța a recunoscut calitatea de proprietar a autorilor săi și a dispus în mod expres restituirea bunului. Având în vedere această situație de fapt, recunoașterea dreptului la restituire este impusă chiar de hotărârea Curții din cauza Atanasiu.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Așadar, proprietarul care deține un „bun actual” are un drept la restituire care să îl îndreptățește la redobândirea posesiei. În ceea ce privește sentința civilă nr. 509 din 16 ianuarie 2001 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, invocată de apelanta pârâtă, instanța de apel a constatat că respectiva sentință a constatat drepturile succesorale ale apelantei din prezentul dosar în urma defunctei P.E.

cu privire la imobilul dobândit de aceasta din urmă în temeiul Legii nr. 112/1995. La momentul pronunțării acelei sentințe, contractul de vânzare cumpărare nu era anulat, astfel încât, la acea dată, dreptul de proprietate a trecut în patrimoniul succesoarei, însă respectivul drept era un drept litigios, formând obiectul cererilor formulate de foștii proprietari atât în baza Legii nr. 112/1995 cât și obiectul acțiunii în justiție promovate de aceștia. Astfel, în procesul soluționat prin sentința civilă nr. 509 din 16 ianuarie 2001 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, nu s-a pus în discuție valabilitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, valabilitate care era discutată în cadrul altui proces.

În acest context, în baza sentinței menționate, apelanta pârâtă nu poate invoca în favoarea sa existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dreptul de proprietate dobândit prin succesiune având, în circumstanțele expuse, caracterul de drept litigios. Având în vedere că s-a constatat existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în favoarea reclamantului precum și faptul că apartamentul în discuție a fost vândut de către autoritățile statului către autoarea pârâtei, instanța de apel a constatat existența unei ingerințe în dreptul de proprietate al reclamantului. Astfel, în cauză s-a reținut că naționalizarea imobilului aparținând autorilor reclamantului a fost abuzivă.

Comisia administrativă însărcinată cu examinarea cererilor de restituire formulate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a soluționat dosarul constituit în urma cererii autorilor reclamantului din 9 mai 1996 iar apartamentul a fost vândut la 8 mai 1997, cu încălcarea Hotărârii din 23 octombrie 1996 a Comisiei Municipiului București de Aplicare a Legii nr. 112/1995, care prevedea că vânzarea locuințelor se va face numai după clarificarea situației juridice a acestora. În acest context, procedând la vânzarea apartamentului către autoarea pârâtei, înainte ca problema legalității naționalizării să fi fost tranșată definitiv de instanțe sau de către autoritățile administrative cărora le-a fost adresată cererea de restituire la data de 9 mai 1996, anterior vânzării apartamentului către autoarea pârâtei, reclamantul a fost privat de orice posibilitate de a intra în posesie ceea ce constituie o ingerință în dreptul său de proprietate.

În această situație, reclamantul este privat de beneficiul hotărârii judecătorești prin care s-a stabilit dreptul de proprietate al autorilor săi asupra imobilului precum și dreptul lor la restituirea în natură. Argumentele apelantei pârâte prin care aceasta a susținut buna credință a autoarei sale la încheierea contractului de vânzare cumpărare nu sunt de natură să schimbe concluzia expusă mai sus, având în vedere caracterul obiectiv al împrejurărilor care au condus la respectiva concluzie, împrejurări independente de atitudinea subiectivă a autoarei apelantei pârâte. Conform jurisprudenței C.E.D.O., vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție a dreptului de proprietate al reclamantului, reprezintă o privare de bun.

Reținând și faptul că reclamantul nu a fost despăgubit pentru lipsirea de proprietatea sa, instanța de apel a constatat că acesta a suferit o povară disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului. De asemenea, argumentele apelantului pârât Municipiul București privind respectarea legii la încheierea contractului de vânzare - cumpărare nu sunt relevante, nulitatea absolută a acestui contract impunându-se pentru a se asigura respectarea dreptului de proprietate al reclamantului, ocrotit de articolul 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului.

Având în vedere aceste aspecte, instanța de apel a apreciat că soluția primei instanțe, de constatare a nulității contractului de vânzare cumpărare și obligare a pârâtei să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie apartamentul în litigiu este corectă, însă prin prisma considerentelor expuse în ceea ce privește nulitatea contractului și restituirea în natură a imobilului. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta I.M.L. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. Astfel se susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii și că deși sunt redate criticile din apel, totuși instanța nu le analizează.

În aceeași idee se mai invocă și faptul că instanța procedat la o înlocuire a motivării date de instanța de fond, încălcându-se astfel dispopzițiile art. 295 C. proc. civ., ce reglementează efectul devolutiv al apelului și limitele acestuia, dispoziții ce au caracter imperativ și a căror nerespectare este sancționată cu nulitatea hotărârii în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care partea a suferit o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Or, susține recurenta, vătămarea produsă este neîndoielnică și constă în aceea că a fost privată de dreptul procesual recunoscut de lege, de a i se analiza toate criticile formulate, cu privire la modalitatea în care instanța fondului a rezolvat chestiunile de fapt și de drept, deduse judecății.

O altă critică, vizează încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., situație ce ar atrage incidenta dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care hotărârea cuprinde elemente străine de cauză. Recurenta mai susține că, fiind păstrată soluția primei instanțe dar cu o altă motivare, total greșită, sunt incidente și dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în ce privește interpretarea greșită a actului dedus judecății. În aceeași idee, se mai arată că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 (deși acest text era abrogat încă din 2009) și respectiv art. 14 din Legea nr. 112/1995, art. 1898-1899, art. 1203 C. civ., motiv pentru care se susține incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. De asemenea se mai susține că instanța de apel interpretează greșit cauzele de nulitate ale actului juridic civil (art. 5 și art. 948 C. civ.) adăugând o cauză de nulitate neprevăzută de lege și condiționează valabilitatea unui act juridic, de conduita unui terț, ceea ce înfrânge principiul relativității efectelor contractului. Recurenta mai arată că instanța a făcut o greșită interpretare a probelor și a stării de fapt, iar valabilitatea contractului de vânzare- cumpărare din 8 mai 1997 a fost pentru prima dată supusă analizei instanțelor după pronunțarea Deciziei nr. 1172 din 11 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aspect de natură a antrena nelegalitatea hotărârii în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. O altă critică vizează respingerea cererii de suplimentare a probatoriului privind atașarea dosarului Comisiei de aplicare a Legii nr .112/1995, în condițiile în care instanțele și-au întemeiat soluția pe acte ce se pretind a se afla în acel dosar, motiv pentru care se susține încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., decizia fiind nelegală, se susține incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Examinând hotărârea instanței de apel, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. Înalta Curte reține următoarele: Este real că potrivit dispozițiilor art. 295 C. proc.

civ., instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, numai că ea mai este obligată, ca, în afară de temeiurile invocate si cererile formulate de apelant, să examineze aspectele de fapt și de drept ale cauzei (fără a înrăutăți situatia apelantului). Cum apelul este o cale de atac devolutivă, impune instanței examinarea cauzei sub aspectul stării de fapt și de drept. Or, din această perspectivă, instanța de apel în mod legal a procedat la verificarea stării de fapt și de drept, a raporturilor juridice dintre părți, motiv pentru care nu se poate reține o încălcare a dispozițiilor art. 295 C. proc. civ. În baza acelorași considerente, este de reținut că nu sunt incidente nici dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. în condițiile în care nu au fost încălcate normele procedurale sus evocate. De asemenea în raport de starea de fapt conturată în cauză și necontestată, instanța de apel și-a argumentat soluția raportat la faptul că reclamantul deține „un bun actual în patrimoniul său,” având în vedere că, prin hotărârea definitivă și executorie, Decizia civilă nr. 751/ A din 29 noiembrie 2000, a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a fost admisă acțiunea reclamantelor S.N.

și G.E., și obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului București să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1, fiind recunoscută calitatea de proprietar a autorilor lor, dispunându-se în mod expres restituirea bunului (hotărârea a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 5006 din 31 octombrie 2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă ). Ca atare în mod corect și legal, raportat la circumstanțele cauzei, instanța de apel și-a argumentat soluția și pe aspecte legate de existența unui „bun actual”, în patrimoniul reclamanților prin referire la noțiunea de „ bun actual” definită de C.E.D.O. în cauza Atanasiu contra României. În Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 778 din 22 noiembrie 2010, Curtea Europeană a reținut că: „134.

(...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. 140. (...) existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 141. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. 142. (...) Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

143. În speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (...), deși toate constată ca naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. 144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din „Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

145. Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite.” Față de aceste statuări ale Curții Europene, urmează a se constata că, întrucât reclamanților li s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească În Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 778 din 22 noiembrie 2010, Curtea Europeană a reținut că: „134.

(...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. 140. (...) existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 141. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. 142. (...) Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

143. În speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (...), deși toate constată ca naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. 144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din „Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

145. Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că erau întrunite condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar.” Față de aceste statuări ale Curții Europene, este de reținut că reclamanților li s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, respectiv Decizia civilă nr. 751/ A din 29 noiembrie 2000,a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 5006 din 31 octombrie 2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, existența unui drept de proprietate actual, a unui „bun” în patrimoniul lor, motiv pentru care acțiunea dedusă judecății se impunea a fi admisă, după cum în mod legal și corect a apreciat de altfel și instanța de apel.

Din această perspectivă precum și a hotărârii judecătorești sus evocate, se impunea într-adevăr înlocuirea motivării de către instanța de apel. Cum, instanța de apel a examinat cauza prin raportare atât la obiectul dedus judecății, cât și la dispozițiile deciziei civile nr. 751/ A din 29 noiembrie 2000, a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 5006 din 31 octombrie 2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție și respectiv la statuările C.E.D.O. în cauza Atanasiu și alții contra României, din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 778 din 22 noiembrie 2010, este de reținut că sunt nefondate criticile legate de greșita interpretare și aplicare a legii, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Criticile recurentei legate de greșita aplicare a legii, sunt de altfel nefondate și din perspectiva statuărilor cu caracter obligatoriu, din Decizia de casare nr. 1172 din 11 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție secția civilă și de proprietate intelectuală. Astfel, prin Decizia civilă nr .1172 din 11 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a casat în parte Decizia civilă nr. 141 din 24 februarie 2010 a Curții de Apel București secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în sensul că s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea capetelor de cerere cu privire la care s-a desființat sentința civilă nr. 1480/2008 a Tribunalului București, secția a- IV -a civilă, fiind menținute celelalte dispoziții ale deciziei.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de casare a reținut următoarele considerente: Prin sentința civilă nr. 1480 din 02 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei I.M.L.; a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta l.M.L. ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul P.S.A.I. împotriva pârâților Municipiul București prin Primar General, R.G., R.D., D.E. și chemații în garanție Municipiul București prin Primar General și SC R.V. SA; a obligat pârâta D.E. să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1; a obligat pârâții R.G.

și R.D. să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1; a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 1997 și din 1997, ca neîntemeiat; a respins cererea reconvențională formulată de pârâții R.G. și R.D., ca neîntemeiată; a admis în parte cererea de chemare în garanție precizată formulată de pârâții R.G. și R.D.; a obligat chematul în garanție Municipiul București să restituie pârâților R.G. și R.D. prețul actualizat al sumei de 6.711.012 lei prin aplicarea indicelui anual de inflație calculat potrivit art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007; a obligat chematul în garanție SC R.V. SA să restituie pârâților comisionul de 1% din prețul de vânzare al apartamentului de 67.110 lei, actualizat cu indicele de inflație; a luat act că părțile nu solicită cheltuieli de judecată. Această hotărâre a fost modificată prin Decizia civilă nr. 141/ A din 24 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a, prin care s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei I.M.L.; a respins apelul formulat de apelanții-pârâți R.D. și R.G.; a fost admise apelurile formulate de reclamantul P.A.S. și de pârâtul-chemat în garanție Municipiul București prin Primarul General; s-a desființat în parte sentința apelată în ceea ce privește capetele de acțiune având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de defuncta P.E.

și revendicarea apartamentului cumpărat de acesta în baza Legii 112/1995 și în ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâții R. în contradictoriu cu M.F.P.; a schimbat în parte sentința apelată. Astfel prin decizia sus evocată s-a admis capătul de acțiune având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 14 mai 1997 încheiat între Primăria Municipiului București și pârâții R.D. și G. și s-a constatat nulitatea acestui contract de vânzare-cumpărare; s-a respins cererea de chemare în garanție a Municipiului București ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a respins, ca rămasă fără obiect, acțiunea față de D.E.; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Acestă decizie a fost casată în parte, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție (sus evocată) nr. 1172 din 11 februarie 2011 prin care au fost statuate, (cu putere obligatorie pentru instanțe în rejudecare), următoarele recomandări, fiind de asemenea dezlegate și următoarele probleme de drept: S-a reținut astfel că potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., „în cazul în care constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului (...), instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.” În cauză, Curtea de Apel a constatat că prima instanță a soluționat greșit excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei I.M.L.

și, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ.,. a dispus desființarea hotărârii apelate, apreciind că, prin admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, tribunalul nu a mai intrat în cercetarea fondului pretențiilor formulate de reclamant în contradictoriu cu această parte. Însă, (reține instanța de casare) în aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ.., urmare a desființării hotărârii apelate, instanța de apel trebuia să dispună trimiterea spre rejudecare a cauzei primei instanțe pentru a analiza pretențiile reclamantului formulate în contradictoriu cu pârâta I.M.L. Neprocedând în acest fel, s-a reținut în decizia de casare că s-au încălcat prevederile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. și a produs recurentei o vătămare procesuală deoarece, prin omisiunea de a dispune trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, raportul juridic supus judecății în contradictoriu cu pârâta I.M.L. a răma nesoluționat. S-a reținut în decizia de casare sus evocată, că, întrucât aspectele legate de calitatea procesuală activă a reclamantului, respectiv de calitatea procesuală pasivă a pârâtei I.M.L., vizează verificări de fapt, ele vor fi analizate de instanța de rejudecare învestită, urmare a trimiterii spre rejudecare a capetelor de cerere cu privire la care s-a desființat sentința, urmând a fi soluționate în funcție de probele ce se vor administra în susținerea lor. Instanța de casare a mai reținut că potrivit dispozițiilor art. 1898 C. civ.

buna-credință este credința achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea. Or,așa cum rezultă din cuprinsul prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, dispozițiile acestui act normativ sunt aplicabile numai imobilelor trecute în proprietatea statului cu titlu. Aceste imobile puteau fi cumpărate de chiriași în condițiile art. 9 din Lege, dacă nu erau restituite în natură foștilor proprietari. Prin urmare, dacă dobânditorul știa, ori cu minime diligențe putea să știe că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, el este de rea-credință neputând invoca buna sa credință la achiziționarea apartamentului. În cauză, reține instanța de casare, așa cum rezultă din cuprinsul adresei din 1999, reclamantele au formulat o cerere înregistrată la Comisia de Aplicare a Legii nr. 1112/1995 din 09 mai 1996 prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu.

Cu minime diligențe, recurenții ar fi putut afla despre existența acestei cererii prin care, solicitând restituirea în natură a imobilului, reclamantele contestau legalitatea preluării bunului de către stat. În lipsa unor astfel de diligențe, recurenții nu pot invoca eroarea lor invincibilă asupra valabilității titlului prin care statul a preluat imobilul în litigiu.

Cumpărând în aceste condiții apartamentul în litigiu, pârâții nu pot fi apreciați ca fiind cumpărători de bună credință ai imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 și nu pot înlătura în acest fel efectele nulității ca sancțiune ce afectează valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din 1997. Or, din perspectiva considerentelor deciziei de casare, este de reținut că instanța de casare a înlăturat incidența dispozițiilor art 1898 C. civ., în condițiile în care a statuat că prin minime diligențe, pârâții ar fi putut afla despre existența cererii formulate în temeiul Legii nr. 112/1995, și că în lipsa unor astfel de diligențe, nu se poate invoca în favoarea lor eroarea invincibilă asupra valabilității titlului prin care statul a preluat imobilul în litigiu.

Ca atare, raportat la statuările obligatorii din decizia de casare, sunt nefondate criticile legate de greșită interpretare și aplicare a diospozițiilor art. 2 și 14 din Legea nr. 112/1995, și respectiv art. 1898-1899 și art. 1203 C. civ. În considerarea statuărilor din decizia de casare, ce au caracter obligatoriu pentru instanța în rejudecare, potrivit art. 315 C. proc. civ., sunt nefondate și criticile legate de interpretarea greșită a cauzelor de nulitate ale actului juridic civil (art. 5 și art 948 C. civ.) și implicit criticile ce vizează faptul că instanța de apel ar fi adăugat o cauză de nulitate neprevăzută de lege și că ar fi condiționat valabilitatea unui act juridic de conduita unui terț, precum și cele legate de înfrângerea principiului relativității efectelor contractului.

În baza acelorași considerente, rezultate din decizia de casare, este nefondată și critica legată de faptul că doar după pronunțarea Deciziei nr. 1172/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a analizat valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare și implicit criticile legate de incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pe motiv că instanța își întemeiază hotărârea pe dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr .10/2001, deși acest text era abrogat încă din 2009. De asemenea, este de observat, că prin această decizie, Î