ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4280/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4280/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22

aprilie 2002 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

reclamantele S.N. (decedată pe parcursul soluționării cauzei și a cărei

calitate procesuală a fost preluată de reclamanta G.E.) și G.E. au chemat în

judecată pe pârâții Municipiul București prin Primar General, P.E., R.G., R.D. și

D.E., solicitând să se constate nulitatea absolută a contractelor de

vânzare-cumpărare din 08 mai 1997, din 14 mai 1997 și din 25 septembrie 1997 și

să fie obligați pârâții să predea reclamantelor în deplină proprietate și posesie

imobilul situat în București, sector 1.

Pârâții R.G. și R.D.

au formulat cerere reconvențională prin care au solicitat obligarea

reclamanților la plata contravalorii îmbunătățirilor efectuate de pârâți la

imobil. Totodată, pârâții au formulat cerere de chemare în garanție a SC R.V.

SA, în solidar cu Primăria Municipiului București, solicitând restituirea

valorii de circulație a garsonierei, și, în subsidiar, prețul reactualizat în

funcție de rata inflației și de dobânda legală.

Prin sentința civilă nr.

281/2004, Tribunalul București, secția a IV a civila, a respins acțiunea

formulată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta G.E, iar prin Decizia civilă nr. 2091/2004,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat și a

schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea, a constatat

nulitatea celor trei contracte de vânzare-cumpărare și a dispus repunerea

părților în situația anterioară.

Împotriva acestei

decizii au formulat recurs pârâții R.D., R.G. și Municipiul București.

Recursurile au fost admise prin Decizia civilă nr. 196/2007 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin care s-a casat Decizia civilă nr. 2091/2004

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a admis apelul declarat de

reclamanta G.E., s-a desființat sentința nr. 281/2004 a Tribunalului București,

secția a IV a civilă, și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima

instanță.

În motivarea

deciziei, instanța de recurs a arătat că, în raport de decesul numitei P.E.,

instanța avea obligația să pună în discuția părților fie suspendarea judecării

litigiului până la data introducerii în cauză a moștenitorilor, fie indicarea

acestora și introducerea lor în cauză.

Rejudecând cauza,

tribunalul a dispus introducerea în cauză a numitei I.M.L. în calitate de

moștenitoare a defunctei P.E., iar această pârâtă a invocat excepția lipsei

calității sale procesuale pasive, arătând că nu are calitatea de moștenitoare a

defunctei P.E.

Prin încheierea din

data de 22 mai 2008, tribunalul a constatat că, pe parcursul desfășurării

procesului, a intervenit contractul de vânzare-cumpărare din 2006, încheiat

între reclamantă și numitul P.S.A.I., prin care s-a transmis acestuia întregul

imobil în care se află apartamentele revendicate, astfel încât instanța a

constatat că a operat o transmisiune a calității procesuale active de la

reclamantă către P.S.A.I., care a dobândit în cauză calitatea de reclamant.

Prin sentința civilă nr.

1480 din 02 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei I.M.L.; a respins

acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta I.M.L. ca fiind introdusă

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte acțiunea

formulată de reclamantul P.S.A.I. împotriva pârâților Municipiul București prin

Primar General, R.G., R.D., D.E. și chemații în garanție Municipiul București

prin Primar General și SC R.V. SA; a obligat pârâta D.E. să lase reclamantului

în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1; a

obligat pârâții R.G. și R.D. să lase reclamantului în deplină proprietate și

posesie imobilul situat în București, sector 1; a respins capătul de cerere

având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare din 1997, ca neîntemeiat; a respins cererea reconvențională

formulată de pârâții R.G. și R.D., ca neîntemeiată; a admis în parte cererea de

chemare în garanție precizată formulată de pârâții R.G. și R.D.; a obligat

chematul în garanție Municipiul București să restituie pârâților R.G. și R.D. prețul

actualizat al sumei de 6.711.012 lei prin aplicarea indicelui anual de

inflație, calculat potrivit art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007; a obligat chematul în

garanție SC R.V. SA să restituie pârâților comisionul de 1% din prețul de

vânzare al apartamentului de 67.110 lei, actualizat cu indicele de inflație; a

luat act că părțile nu solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel reclamantul P.A.S.I., pârâții R.G. și R.D. și

pârâtul-chemat în garanție Municipiul București prin Primarul General, iar prin

Decizia civilă nr. 141/ A din 24 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare și excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei I.M.L.; a fost respins și apelul formulat de

apelanții-pârâți R.D. și R.G.; au fost admise apelurile formulate de

apelantul-reclamant P.A.S. și de pârâtul-chemat în garanție Municipiul

București prin Primarul General, fiind astfel desființată în parte sentința

apelată,în ceea ce privește capetele de acțiune având ca obiect constatarea

nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de defuncta P.E. și

revendicarea apartamentului cumpărat de acesta în baza Legii nr. 112/1995 iar

în ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâții

Roșulescu în contradictoriu cu M.F.P.; a schimbat în parte sentința apelată, în

sensul că a fost admis capătul de acțiune având ca obiect constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare din 14 mai 1997 încheiat între Primăria

Municipiului București și pârâții R.D. și G. și s-a constatat nulitatea acestui

contract de vânzare-cumpărare; fiind respinsă cererea de chemare în garanție a

Municipiului București ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă și s-a respins, ca rămasă fără obiect, acțiunea față de D.E.,

fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâta I.M.L. și pârâții R.D. și R.G., iar prin Decizia

civilă nr. 1172 din 11 februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a

respins cererea de suspendare a judecării recursului formulată de recurenții

pârâți I.M.L., R.D. și R.G. și s-a admis recursul declarat de pârâta I.M.L.

împotriva Deciziei nr. 141/ A din 24 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

De asemenea, s-a

casat în parte decizia, în sensul că a dispus trimiterea spre rejudecare la

același tribunal a capetelor de cerere cu privire la care s-a desființat

sentința, a fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei și s-a respins, ca

nefondat, recursul declarat de pârâții R.D. și R.G. împotriva aceleiași

decizii.

În fond după casare,

s-a format Dosarul nr. 10679/3/2007 iar în rejudecare, prin sentința civilă nr.

549 din 16 martie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis

acțiunea formulată de reclamantul P.S.A.I., s-a constatat nulitatea

contractului de vânzare cumpărare din 08 mai 1997 încheiat între Primăria

Municipiului București și defuncta P.E.; a fost obligată pârâta I.M.L. să lase

în deplină proprietate și posesie reclamantului imobilul situat în București,

sector 1.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul București a reținut că imobilul din București, sector 1 a fost dobândit de numitul P.N., autorul reclamantelor.

Acest imobil a fost

preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 ceea ce echivalează cu o

preluare fără titlu valabil. S-a reținut, așadar, că autorii reclamantelor și,

prin urmare, reclamantele înseși și ulterior reclamantul P.S.A.I., nu au

pierdut niciodată din patrimoniu dreptul de proprietate, deposedarea nefiind

una validă, astfel că statul nu a devenit proprietar.

Tribunalul a

constatat că, prin contractul din 08 mai 1997 numita P.E. a dobândit dreptul de

proprietate asupra imobilului din București, sector 1, în suprafață utilă de

12,39 mp. La data de 03 martie 1997 P.E. a încheiat testamentul autentificat de

către B.N.P. V.R.G. prin care a dispus că lasă lui T.S.M.L., devenită I.,

apartamentul sus menționat, instituind-o legatar cu titlu particular.

Tribunalul a

constatat că, prin sentința civilă nr. 509 din 16 ianuarie 2001 Judecătoria

Sectorului 1 București a constatat deschisă succesiunea defunctei P.E., a

constatat compunerea masei succesorale și faptul că I.M.L. este proprietara

imobilului, fiind legatar cu titlu particular. La data deschiderii succesiunii

defunctei P.E., 24 aprilie 1999, imobilul se afla în patrimoniul său.

Tribunalul a reținut

că imobilul care face obiectul prezentei cereri a fost preluat abuziv, conform art.

2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 iar autoarea pârâtei a cumpărat de la o

persoană care nu avea calitatea de proprietar.

Tribunalul a reținut

că autoarele reclamantului și-au manifestat în mod direct intenția de a

redobândi proprietatea imobilului în litigiu prin formularea unei cereri către

Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, înregistrată la 09 mai 1996, depusă

la fila 13 dosarul de fond. De asemenea și-au exprimat intenția de redobândire

a imobilului și ca urmare a introducerii acțiunii în revendicare în

contradictoriu cu Statul Român prin Primăria Municipiului București - C.G.M.B.,

aspect soluționat prin Decizia civilă nr. 751/2000 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă, rămăsă irevocabilă prin respingerea

recursului prin Decizia civilă nr. 5006/2001 a Înaltei Curții de Casație

și Justiție, prin care s-a dispus Consiliului General al Municipiului

București să le lase în deplina proprietate și posesie imobilul situat în

București, sector 1.

Tribunalul a apreciat

că reclamantul a făcut dovada relei credințe a autoarei pârâtei, așa cum cere art.

1899 alin. (2) C. civ., întrucât aceasta a stat în pasivitate nu a întreprins

nici un fel de verificare pentru a observa dacă persoana vânzătorului deținea

imobilul în mod valabil și dacă foștii proprietari au făcut demersuri pentru

recuperarea proprietății lor. Astfel autoarea pârâtei a cumpărat imobilul pe

riscul său, neîntreprinzând nici o verificare sub aspectul valabilității

titlului statului, deși era ușor de aflat faptul că exista o cerere de

restituire a dreptului de proprietate cu privire la imobil, depusă înainte de

încheierea contractului de vânzare cumpărare, cu ignorarea prevederilor art. 1

din Legea nr. 112/1995. Întrucât nu s-a reținut buna credință în persoana

autoarei pârâtei, nu sunt incidente prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 potrivit cu care actele juridice de înstrăinare, chiar având ca obiect

imobile preluate de stat fără titlu sunt valabile dacă au fost încheiate cu

buna credința.

Tribunalul a

constatat că analiza prezentei cereri în revendicare nu se realizează exclusiv

prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun prin aplicarea art.

480 C. civ., ci și în considerarea Legii nr. 10/2001 și nu mai puțin a normelor

europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din

Protocolul nr. 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, premise impuse de altfel și prin Decizia nr 33/2008

dată în recurs în interesul legii de Înalta Curțe de Casație și Justiție.

Tribunalul a

considerat că, în măsura în care un reclamant se prevalează de un bun în sensul

art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, nu numai că acțiunea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este

admisibilă, însă obligă instanța de judecata la analiza existenței unui

asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului și, în caz

afirmativ, la compararea titlurilor opuse.

Tribunalul a

constatat că jurisprudența C.E.D.O. este extrem de nuanțată și a cunoscut

evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale

fiecărui caz, iar în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, C.E.D.O.

a afirmat că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu

constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil. În această hotărâre

s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați

abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie prin care s-a recunoscut calitatea de

proprietar și s-a dispus expres în sensul restituirii bunului.

Tribunalul a

constatat că reclamantul deține o hotărâre judecătorească ulterioară încheierii

contractului de vânzare cumpărare din 1997, pronunțată în contradictoriu cu

Municipiul București - C.G.M.B. prin care se constată nevalabilitatea titlului

statului asupra imobilului și prin care a fost obligat C.G.M.B. să lase în

deplină proprietate și posesie imobilul, astfel încât acțiunea în revendicare

trebuie admisă în raport de practica și jurisprudența C.E.D.O. Așadar,

proprietarul care deține un bun actual are un drept la restituire care îl

îndreptățește la redobândirea posesiei.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâta I.M.L. și pârâtul Municipiul București, iar

prin Decizia civilă nr. 389 din 12 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV - a civilă, s-au respins ca nefondate apelurile

declarate, reținându-se următoarele considerente:

Prezenta acțiune

având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare -

cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 și revendicare în temeiul art.

480 C. civ., a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 22

aprilie 2002, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Raportul dintre Legea

nr. 10/2001 și dispozițiile C. civ., care constituie temeiul acțiunii în

revendicare în cauza de față, a fost analizat în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în secțiile unite, decizie

obligatorie conform art. 330

7

C. proc. civ. Astfel, având în vedere

scopul pronunțării deciziei în recursul în interesul legii, și anume, asigurarea

interpretării și aplicării unitare a legii de către toate instanțele

judecătorești, aplicarea acestei decizii se impune în cauza de față.

Înalta Curte de

Casație și Justiție în secțiile unite, a stabilit, în recursul în interesul

legii, că nu este exclusă posibilitatea formulării acțiunii în revendicare și

că trebuie acordată prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului. Înalta

Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca

pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii

speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată

dacă acestea contravin Convenției europene a drepturilor omului.

În dispozitivul

deciziei se arată că “în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor

omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în

cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun”.

De asemenea, în

motivarea deciziei se arată că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001

exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în

revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată

prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional

și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În consecință,

instanța de apel a reținut că, și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

acțiunea în revendicare introdusă de persoana care consideră că imobilul i-a

fost preluat de stat fără titlu, împotriva persoanei care l-a dobândit prin

cumpărare, este admisibilă.

Excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantului invocată de apelanta pârâtă a fost apreciată ca

neîntemeiată.Instanța de apel a constatat că, în susținerea acestei excepții,

apelanta a invocat faptul că s-a transmis doar un drept litigios și nu dreptul de

proprietate iar contractul prin care a fost înstrăinat acest drept a devenit

caduc deoarece hotărârea judecătorească pe care s-a întemeiat contractul a fost

desființată.

S-a mai constatat că,

în ciclul procesual anterior, în urma încheierii contractului de

vânzare-cumpărare din 2006 între reclamantă și numitul P.S.A.I., Tribunalul

București a pronunțat încheierea din data de 22 mai 2008, prin care a constatat

că a operat o transmisiune a calității procesuale active de la reclamantă către

P.S.A.I., care a dobândit în cauză calitatea de reclamant.

În prezentul ciclu

procesual, prin încheierea din 6 februarie 2012, Tribunalul a respins excepția

lipsei calității procesuale active invocate de pârâtă

, iar i

nstanța de apel a

constatat că această soluție este corectă, având în vedere că, în contractul de

vânzare - cumpărare autentificat cu încheierea de autentificare din 20

decembrie 2006 a Biroul notarului public V.B. și actul adițional la acesta,

părțile se referă la înstrăinarea dreptului de proprietate, însă, fiind

obiectul unei acțiuni în justiție cu privire la care încă nu se pronunțase o

hotărâre judecătorească irevocabilă, respectivul drept era un drept litigios. Astfel,

în baza respectivului contract, P.S.A.I. a dobândit poziția procesuală a părții

care i-a înstrăinat dreptul litigios, și anume, aceea de reclamant, prin

efectul transmisiunii calității procesuale active. În această situație,

calitatea procesuală activă rezultând din contract nu este afectată de

soluțiile pronunțate în cauză, cel care a dobândit dreptul litigios păstrând

această calitate indiferent dacă soluția în proces îi va confirma dreptul.

Instanța de apel a mai

verificat în ce măsură reclamantul poate invoca în cauză încălcarea art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale, care arată că orice persoană fizică sau juridică are

dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de

proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute

de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile art. 11

și 20 din Constituție prevăd că dispozițiile sus evocate fac parte din dreptul

intern, fiind ratificate de România.Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția

României, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile

interne, au prioritate reglementările internaționale.

În ceea ce privește

existența în favoarea reclamantului a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea constată că noțiunea „bunuri”

poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv

creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță

legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate

(Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [M.C.], nr. 39.794/98,

& 69, C.E.D.O. 2002-VII).

În Hotărârea din 12 octombrie 2010 în

Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, C.E.D.O. a statuat că, dacă

interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi

considerat o "valoare patrimonială" decât dacă are o bază suficientă

în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență

bine stabilită a instanțelor (Kopecky, menționată mai sus, & 52). De

asemenea, C.E.D.O. a statuat că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei

persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și

executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă

în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Preluarea imobilelor

de către Statul român prin Decretul nr. 92/1950 este calificată ca fiind

abuzivă de art. 2 din Legea nr. 10/2001, concluzie care se impune și în cauza

de față. Constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage

după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, astfel cum a statuat

C.E.D.O. în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României.

În acest sens, în

cauza menționată, se arată, însă, că un „bun actual” există în patrimoniul

proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în

prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai

că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul

restituirii bunului (parag. 140 și 143).

În caz contrar,

simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului

constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a

unui drept la despăgubire.

Diferența esențială

de abordare în cauza Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței din art.

1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul

reclamantului, produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a

admiterii cererii în revendicare imobiliară.

Astfel, până în luna

octombrie 2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în

condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest

sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată

prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului,

combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de

despăgubire conceput prin intermediul Fondului “Proprietatea”, nu putea fi

înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma

a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârât, în condițiile

Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

În cauză, prin Decizia

civilă nr. 751/ A din 29 noiembrie 2000, Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamantele S.N.G.E. și a obligat

pârâtul Consiliul General al municipiului București să le lase în deplină

proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1. Această hotărâre

a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 5006 din 31 octombrie 2001 pronunțată de

Curtea Supremă de Justiție, secția civilă.

Astfel, reclamantul

deține un bun actual în patrimoniul său, având în vedere că, prin hotărârea

definitivă și executorie menționată, instanța a recunoscut calitatea de

proprietar a autorilor săi și a dispus în mod expres restituirea bunului. Având

în vedere această situație de fapt, recunoașterea dreptului la restituire este

impusă chiar de hotărârea Curții din cauza Atanasiu.

Dată fiind importanța deosebită a

hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării

esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate

fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în

cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Așadar,

proprietarul care deține un „bun actual” are un drept la restituire care să îl

îndreptățește la redobândirea posesiei.

În ceea ce privește sentința civilă nr.

509 din 16 ianuarie 2001 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București,

invocată de apelanta pârâtă, instanța de apel a constatat că respectiva

sentință a constatat drepturile succesorale ale apelantei din prezentul dosar

în urma defunctei P.E. cu privire la imobilul dobândit de aceasta din urmă în

temeiul Legii nr. 112/1995.

La momentul pronunțării acelei

sentințe, contractul de vânzare cumpărare nu era anulat, astfel încât, la acea

dată, dreptul de proprietate a trecut în patrimoniul succesoarei, însă

respectivul drept era un drept litigios, formând obiectul cererilor formulate

de foștii proprietari atât în baza Legii nr. 112/1995 cât și obiectul acțiunii

în justiție promovate de aceștia.

Astfel, în procesul soluționat prin

sentința civilă nr. 509 din 16 ianuarie 2001 pronunțată de Judecătoria

sectorului 1 București, nu s-a pus în discuție valabilitatea contractului de

vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, valabilitate care era

discutată în cadrul altui proces. În acest context, în baza sentinței

menționate, apelanta pârâtă nu poate invoca în favoarea sa existența unui bun

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dreptul de proprietate dobândit prin succesiune

având, în circumstanțele expuse, caracterul de drept litigios.

Având în vedere că

s-a constatat existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în favoarea reclamantului precum și faptul că

apartamentul în discuție a fost vândut de către autoritățile statului către

autoarea pârâtei, instanța de apel a constatat existența unei ingerințe în

dreptul de proprietate al reclamantului. Astfel, în cauză s-a reținut că

naționalizarea imobilului aparținând autorilor reclamantului a fost abuzivă.

Comisia

administrativă însărcinată cu examinarea cererilor de restituire formulate în

temeiul Legii nr. 112/1995 nu a soluționat dosarul constituit în urma cererii

autorilor reclamantului din 9 mai 1996 iar apartamentul a fost vândut la 8 mai

1997, cu încălcarea Hotărârii din 23 octombrie 1996 a Comisiei Municipiului București de Aplicare a Legii nr. 112/1995, care prevedea că vânzarea

locuințelor se va face numai după clarificarea situației juridice a acestora.

În acest context,

procedând la vânzarea apartamentului către autoarea pârâtei, înainte ca

problema

legalității naționalizării să fi fost

tranșată definitiv de instanțe sau de către autoritățile administrative cărora

le-a fost adresată cererea de restituire la data de 9 mai 1996, anterior

vânzării apartamentului către autoarea pârâtei, reclamantul a fost privat de

orice posibilitate de a intra în posesie ceea ce constituie o ingerință în

dreptul său de proprietate. În această situație, reclamantul este privat de

beneficiul hotărârii judecătorești prin care s-a stabilit dreptul de

proprietate al autorilor săi asupra imobilului precum și dreptul lor la

restituirea în natură.

Argumentele apelantei

pârâte prin care aceasta a susținut buna credință a autoarei sale la încheierea

contractului de vânzare cumpărare nu sunt de natură să schimbe concluzia expusă

mai sus, având în vedere caracterul obiectiv al împrejurărilor care au condus

la respectiva concluzie, împrejurări independente de atitudinea subiectivă a

autoarei apelantei pârâte.

Conform

jurisprudenței C.E.D.O., vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți

de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție

a dreptului de proprietate al reclamantului, reprezintă o privare de bun.

Reținând și faptul că reclamantul nu a fost despăgubit pentru lipsirea de

proprietatea sa, instanța de apel a constatat că acesta a suferit o povară

disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor

sale garantat de articolul 1

din Protocolul nr. 1 al Convenției

europene a drepturilor omului.

De asemenea,

argumentele apelantului pârât Municipiul București privind respectarea legii la

încheierea contractului de vânzare - cumpărare nu sunt relevante, nulitatea

absolută a acestui contract impunându-se pentru a se asigura respectarea

dreptului de proprietate al reclamantului, ocrotit de articolul 1

din

Protocolul nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului.

Având în vedere aceste aspecte, instanța

de apel a apreciat că soluția primei instanțe, de constatare a nulității

contractului de vânzare cumpărare și obligare a pârâtei să lase reclamantei în

deplină proprietate și posesie apartamentul în litigiu este corectă, însă prin

prisma considerentelor expuse în ceea ce privește nulitatea contractului și

restituirea în natură a imobilului.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta I.M.L. solicitând modificarea ei în

sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte

prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Astfel se susține că

instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii și că deși

sunt redate criticile din apel, totuși instanța nu le analizează.

În aceeași idee se mai

invocă și faptul că instanța procedat la o înlocuire a motivării date de

instanța de fond, încălcându-se astfel dispopzițiile art. 295 C. proc. civ., ce

reglementează efectul devolutiv al apelului și limitele acestuia, dispoziții ce

au caracter imperativ și a căror nerespectare este sancționată cu nulitatea

hotărârii în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care

partea a suferit o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.

Or, susține

recurenta, vătămarea produsă este neîndoielnică și constă în aceea că a fost

privată de dreptul procesual recunoscut de lege, de a i se analiza toate

criticile formulate, cu privire la modalitatea în care instanța fondului a

rezolvat chestiunile de fapt și de drept, deduse judecății.

O altă critică,

vizează încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., situație ce ar atrage

incidenta dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care hotărârea

cuprinde elemente străine de cauză.

Recurenta mai susține

că, fiind păstrată soluția primei instanțe dar cu o altă motivare, total

greșită, sunt incidente și dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în

ce privește interpretarea greșită a actului dedus judecății.

În aceeași idee, se

mai arată că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a

dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 (deși acest text era

abrogat încă din 2009) și respectiv art. 14 din Legea nr. 112/1995, art. 1898-1899,

art. 1203 C. civ., motiv pentru care se susține incidența dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

De asemenea se mai

susține că instanța de apel interpretează greșit cauzele de nulitate ale

actului juridic civil (art. 5 și art. 948 C. civ.) adăugând o cauză de nulitate

neprevăzută de lege și condiționează valabilitatea unui act juridic, de conduita

unui terț, ceea ce înfrânge principiul relativității efectelor contractului.

Recurenta mai arată

că instanța a făcut o greșită interpretare a probelor și a stării de fapt, iar valabilitatea

contractului de vânzare- cumpărare din 8 mai 1997 a fost pentru prima dată supusă analizei instanțelor după pronunțarea Deciziei nr. 1172 din 11

februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aspect de natură a antrena

nelegalitatea hotărârii în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

O altă critică

vizează respingerea cererii de suplimentare a probatoriului privind atașarea

dosarului Comisiei de aplicare a Legii nr .112/1995, în condițiile în care instanțele

și-au întemeiat soluția pe acte ce se pretind a se afla în acel dosar, motiv

pentru care se susține încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., decizia fiind nelegală, se susține incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5

C. proc. civ.

Examinând hotărârea

instanței de apel, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art. 304 pct.

5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. Înalta Curte reține următoarele:

Este

real că potrivit dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., instanța de apel va

verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și

aplicarea legii de către prima instanță, numai că ea mai este

obligată, ca, în

afară de temeiurile invocate si cererile formulate de apelant, să examineze

aspectele de fapt și de drept ale cauzei (fără a înrăutăți situatia

apelantului).

Cum apelul este o

cale de atac devolutivă, impune instanței examinarea cauzei sub aspectul stării

de fapt și de drept.

Or, din această

perspectivă, instanța de apel în mod legal a procedat la verificarea stării de

fapt și de drept, a raporturilor juridice dintre părți, motiv pentru care nu se

poate reține o încălcare a dispozițiilor art. 295 C. proc. civ.

În baza acelorași

considerente, este de reținut că nu sunt incidente nici dispozițiile art. 304 pct.

5 C. proc. civ. în condițiile în care nu au fost încălcate normele procedurale sus

evocate.

De asemenea în raport

de starea de fapt conturată în cauză și necontestată, instanța de apel și-a

argumentat soluția raportat la faptul că reclamantul deține „un bun actual în

patrimoniul său,” având în vedere că, prin hotărârea definitivă și executorie,

Decizia civilă nr. 751/

A din 29 noiembrie 2000, a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a fost

admisă acțiunea reclamantelor S.N. și G.E., și obligat pârâtul Consiliul

General al Municipiului București să lase în deplină proprietate și posesie

imobilul situat în București, sector 1, fiind recunoscută calitatea de

proprietar a autorilor lor, dispunându-se în mod expres restituirea bunului

(hotărârea a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 5006 din 31 octombrie 2001

pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă ).

Ca atare în mod corect

și legal, raportat la circumstanțele cauzei, instanța de apel și-a argumentat

soluția și pe aspecte legate de existența unui „bun actual”, în patrimoniul reclamanților

prin referire la noțiunea de „ bun actual” definită de C.E.D.O. în cauza Atanasiu

contra României.

În

Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, din 12

octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 778 din 22 noiembrie 2010,

Curtea Europeană a reținut că:

„134.

(...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la

„bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri” poate

cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe,

în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță

legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

140.

(...) existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara

oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele

i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul

hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context,

refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință

în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului

alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

141.

Curtea

constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și

mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie

să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

142.

(...)

Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla

constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de

către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de

legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

143.

În

speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă

nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a

li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (...),

deși toate constată ca naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu

constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.

144.

Rezultă

că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din

„Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

145.

Totuși,

dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după

sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă

dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au

dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru

a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului

și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite.”

Față

de aceste statuări ale Curții Europene, urmează a se constata că, întrucât

reclamanților li s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească În Hotărârea

pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, din 12 octombrie

2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 778 din 22 noiembrie 2010, Curtea

Europeană a reținut că:

„134.

(...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la

„bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri” poate

cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe,

în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță

legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

140.

(...) existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara

oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele

i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul

hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context,

refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință

în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului

alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

141.

Curtea

constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și

mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie

să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

142.

(...)

Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla

constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de

către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de

legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

143.

În

speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă

nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a

li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (...),

deși toate constată ca naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu

constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.

144.

Rezultă

că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din

„Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

145.

Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu

atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea

observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile

instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că erau întrunite

condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume

naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului

proprietar.”

Față de aceste

statuări ale Curții Europene, este de reținut că reclamanților li s-a

recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, respectiv

Decizia civilă nr. 751/

A din 29 noiembrie 2000,a Curții de Apel București, secția a III-a civilă,

rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 5006 din 31 octombrie 2001 pronunțată de

Curtea Supremă de Justiție, secția civilă,

existența unui drept de proprietate actual, a

unui „bun” în patrimoniul lor, motiv pentru care acțiunea dedusă judecății se

impunea a fi admisă, după cum în mod legal și corect a apreciat de altfel și

instanța de apel.

Din această

perspectivă precum și a hotărârii judecătorești sus evocate, se impunea într-adevăr

înlocuirea motivării de către instanța de apel.

Cum, instanța de apel

a examinat cauza prin raportare atât la obiectul dedus judecății, cât și la

dispozițiile

deciziei

civile nr. 751/ A din 29 noiembrie 2000, a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 5006 din 31 octombrie 2001

pronunțată de Curtea Supremă de Justiție

și respectiv la statuările C.E.D.O. în cauza

Atanasiu și alții contra României, din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of.,

Partea I nr. 778 din 22 noiembrie 2010, este de reținut că sunt nefondate

criticile legate de greșita interpretare și aplicare a legii, nefiind incidente

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Criticile

recurentei legate de greșita aplicare a legii, sunt de altfel nefondate și din

perspectiva statuărilor cu caracter obligatoriu, din Decizia de casare nr. 1172

din 11 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție secția civilă și

de proprietate intelectuală.

Astfel,

prin Decizia civilă nr .1172 din 11 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a casat

în parte Decizia civilă nr. 141 din 24 februarie 2010 a Curții de Apel

București secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în

sensul că s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea capetelor de cerere cu

privire la care s-a desființat sentința civilă nr. 1480/2008 a Tribunalului București,

secția a- IV -a civilă, fiind menținute celelalte dispoziții ale deciziei. Pentru

a pronunța această hotărâre instanța de casare a reținut următoarele

considerente:

Prin sentința civilă nr.

1480 din 02 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei I.M.L.; a respins

acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta l.M.L. ca fiind introdusă

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte

acțiunea formulată de reclamantul P.S.A.I. împotriva pârâților Municipiul

București prin Primar General, R.G., R.D., D.E. și chemații în garanție

Municipiul București prin Primar General și SC R.V. SA; a obligat pârâta D.E.

să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul situat în

București, sector 1; a obligat pârâții R.G. și R.D. să lase reclamantului în

deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1; a

respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a

contractelor de vânzare-cumpărare din 1997 și din 1997, ca neîntemeiat; a

respins cererea reconvențională formulată de pârâții R.G. și R.D., ca

neîntemeiată; a admis în parte cererea de chemare în garanție precizată formulată

de pârâții R.G. și R.D.; a obligat chematul în garanție Municipiul București să

restituie pârâților R.G. și R.D. prețul actualizat al sumei de 6.711.012 lei

prin aplicarea indicelui anual de inflație calculat potrivit art. 50.3 din

Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007;

a obligat chematul în garanție SC R.V. SA să restituie pârâților comisionul de

1% din prețul de vânzare al apartamentului de 67.110 lei, actualizat cu

indicele de inflație; a luat act că părțile nu solicită cheltuieli de judecată.

Această hotărâre a

fost modificată prin Decizia civilă nr. 141/ A din 24 februarie 2010, Curtea de

Apel București, secția a III-a, prin care s-a respins excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare și excepția lipsei calității

procesual pasive a pârâtei I.M.L.; a respins apelul formulat de

apelanții-pârâți R.D. și R.G.; a fost admise apelurile formulate de reclamantul

P.A.S. și de pârâtul-chemat în garanție Municipiul București prin Primarul

General; s-a desființat în parte sentința apelată în ceea ce privește capetele

de acțiune având ca obiect constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare încheiat de defuncta P.E. și revendicarea apartamentului

cumpărat de acesta în baza Legii 112/1995 și în ceea ce privește cererea de

chemare în garanție formulată de pârâții R. în contradictoriu cu M.F.P.; a

schimbat în parte sentința apelată. Astfel prin decizia sus evocată s-a admis

capătul de acțiune având ca obiect constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare din 14 mai 1997 încheiat între Primăria Municipiului

București și pârâții R.D. și G. și s-a constatat nulitatea acestui contract de

vânzare-cumpărare; s-a respins cererea de chemare în garanție a Municipiului

București ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă și a respins, ca rămasă fără obiect, acțiunea față de D.E.; a menținut

celelalte dispoziții ale sentinței.

Acestă decizie a fost

casată în parte, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție (sus

evocată) nr. 1172 din 11 februarie 2011 prin care au fost statuate, (cu putere

obligatorie pentru instanțe în rejudecare), următoarele recomandări, fiind de

asemenea dezlegate și următoarele probleme de drept:

S-a reținut astfel că

potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., „în cazul în care constată că, în

mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea

fondului (...), instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite

cauza spre rejudecare primei instanțe.”

În cauză, Curtea de Apel

a constatat că prima instanță a soluționat greșit excepția lipsei calității

procesual pasive a pârâtei I.M.L. și, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ.,.

a dispus desființarea hotărârii apelate, apreciind că, prin admiterea excepției

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, tribunalul nu a mai intrat în

cercetarea fondului pretențiilor formulate de reclamant în contradictoriu cu

această parte.

Însă, (reține

instanța de casare) în aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ.., urmare a

desființării hotărârii apelate, instanța de apel trebuia să dispună trimiterea

spre rejudecare a cauzei primei instanțe pentru a analiza pretențiile

reclamantului formulate în contradictoriu cu pârâta I.M.L.

Neprocedând în acest

fel, s-a reținut în decizia de casare că s-au încălcat prevederile art. 297 alin.

(1) C. proc. civ. și a produs recurentei o vătămare procesuală deoarece, prin

omisiunea de a dispune trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe,

raportul juridic supus judecății în contradictoriu cu pârâta I.M.L. a răma

nesoluționat.

S-a reținut în

decizia de casare sus evocată, că, întrucât aspectele legate de calitatea

procesuală activă a reclamantului, respectiv de calitatea procesuală pasivă a

pârâtei I.M.L., vizează verificări de fapt, ele vor fi analizate de instanța de

rejudecare învestită, urmare a trimiterii spre rejudecare a capetelor de cerere

cu privire la care s-a desființat sentința, urmând a fi soluționate în funcție

de probele ce se vor administra în susținerea lor.

Instanța de casare a mai reținut că potrivit

dispozițiilor art. 1898 C. civ. buna-credință este credința achizitorului că

cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i

putea transmite proprietatea.

Or,așa cum rezultă

din cuprinsul prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, dispozițiile acestui

act normativ sunt aplicabile numai imobilelor trecute în proprietatea statului

cu titlu. Aceste imobile puteau fi cumpărate de chiriași în condițiile art. 9

din Lege, dacă nu erau restituite în natură foștilor proprietari.

Prin urmare, dacă

dobânditorul știa, ori cu minime diligențe putea să știe că imobilul a fost

preluat de stat fără titlu valabil, el este de rea-credință neputând invoca

buna sa credință la achiziționarea apartamentului.

În cauză, reține

instanța de casare, așa cum rezultă din cuprinsul adresei din 1999,

reclamantele au formulat o cerere înregistrată la Comisia de Aplicare a Legii nr. 1112/1995 din 09 mai 1996 prin care au solicitat restituirea

în natură a imobilului în litigiu.

Cu minime diligențe, recurenții ar fi

putut afla despre existența acestei cererii prin care, solicitând restituirea

în natură a imobilului, reclamantele contestau legalitatea preluării bunului de

către stat. În lipsa unor astfel de diligențe, recurenții nu pot invoca eroarea

lor invincibilă asupra valabilității titlului prin care statul a preluat

imobilul în litigiu.

Cumpărând în aceste

condiții apartamentul în litigiu, pârâții nu pot fi apreciați ca fiind

cumpărători de bună credință ai imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 și nu

pot înlătura în acest fel efectele nulității ca sancțiune ce afectează

valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din 1997.

Or, din perspectiva

considerentelor deciziei de casare, este de reținut că instanța de casare a

înlăturat incidența dispozițiilor art 1898 C. civ., în condițiile în care a

statuat că prin minime diligențe, pârâții ar fi putut afla despre existența cererii

formulate în temeiul Legii nr. 112/1995, și că în lipsa unor astfel de

diligențe, nu se poate invoca în favoarea lor eroarea invincibilă asupra

valabilității titlului prin care statul a preluat imobilul în litigiu.

Ca atare, raportat la

statuările obligatorii din decizia de casare, sunt nefondate criticile legate

de

greșită

interpretare și aplicare a diospozițiilor art. 2 și 14 din Legea nr. 112/1995,

și respectiv art. 1898-1899 și art. 1203 C. civ.

În considerarea

statuărilor din decizia de casare, ce au caracter obligatoriu pentru instanța

în rejudecare, potrivit art. 315 C. proc. civ., sunt nefondate și criticile

legate de

interpretarea greșită a cauzelor de nulitate ale actului juridic civil (art. 5

și art 948 C. civ.) și implicit criticile ce vizează faptul că instanța de apel

ar fi adăugat o cauză de nulitate neprevăzută de lege și că ar fi condiționat valabilitatea

unui act juridic de conduita unui terț, precum și cele legate de înfrângerea principiului

relativității efectelor contractului.

În baza acelorași

considerente, rezultate din decizia de casare, este nefondată și critica legată

de faptul că doar după pronunțarea Deciziei nr. 1172/2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție s-a analizat

valabilitatea contractului de vânzare -

cumpărare și implicit criticile legate de incidența motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pe motiv că instanța își întemeiază hotărârea

pe dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr .10/2001, deși acest text era

abrogat încă din 2009.

De asemenea, este de

observat, că prin această decizie, Î