ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3192/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3192/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 83 A din

25

ianuarie

2001, Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea formulată de reclamanții C.N.

și C.R.I.V., la data de 11 iunie 1999, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul

General al municipiului București, având ca obiect constatarea dreptului de

proprietate al acestora asupra apartamentului nr. X1. și a garsonierei de la

etajul 1, situate în str. S., sector 1, precum și obligarea pârâtului să le

lase, în deplină proprietate și posesie, imobilul de la aceeași adresă, compus

din construcție și terenul în cotă de 29,80% din suprafața de 282 m.p., ca

fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, pe

considerentul că imobilul revendicat nu se mai află în posesia pârâtului, ci a

actualilor cumpărători, ce l-au dobândit în baza Legii nr. 112/1995.

Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 214 din 24 aprilie 2001, a admis

apelul declarat de reclamanta C.N. și a desființat sentința sus-menționată, cu trimiterea

cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță, pentru încălcarea principiului contradictorialității

în soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive.

Recursul declarat de pârâtul

Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei instanței de apel

a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 732 din 22 februarie 2002 a

Curții Supreme de Justiție, secția civilă.

În rejudecare, la data

de 29 noiembrie 2002, reclamanții au formulat o cerere prin care au solicitat să

se constate că ei nu au formulat o cerere de renunțare la capătul de cerere privind

anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr. V1. din 25 februarie 1997, privind

pe B.M., în calitate de cumpărătoare, și SC H.N. SA, în calitate de vânzătoare,

și nr. V2. din 25 februarie 1997, privind pe M.I. și M.L., în calitate de cumpărători,

și aceeași vânzătoare, solicitând citarea acestora în cauză.

Prin încheierea din 14

martie 2003, Tribunalul a apreciat că cererea pentru constatarea nulității absolute

a contractelor de vânzare-cumpărare a fost formulată la data de 29 noiembrie 2002,

în consecință, în rejudecare, astfel încât a admis excepția inadmisibilității cererii

completatoare; a admis excepția prescripției dreptului la acțiunea în nulitate,

raportat la dispozițiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificate prin

O.U.G. nr. 109/2001 și nr. 145/2001, și la data formulării respectivei acțiuni.

Prin sentința civilă

nr. 369 din 18 aprilie 2003, aceeași instanță a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, ca nefondată, și a admis, în

parte, acțiunea formulată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâții Municipiul

București, prin Primarul General, B.M., M.I. (M.L. fiind decedată) și SC H.N.

SA, în sensul constatării dreptului de proprietate al reclamanților asupra apartamentului

nr. X1. și a garsonierei de la etajul I, situate în București, str. S., sector 1.

S-a respins capătul de cerere privind lăsarea, în deplină proprietate și posesie,

reclamanților a apartamentului sus-menționat, ca neîntemeiat.

Prin încheierea din Camera

de Consiliu de la data de 3 iulie 2003, instanța a completat dispozitivul sentinței

cu susținerile părților și i-a înlăturat pe pârâții-persoane fizice din dispozitivul

sentinței.

Prin decizia civilă

nr. 572/A/25 noiembrie 2003, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a

admis apelurile formulate de apelanții reclamanți C.N. și C.R.I.V., de apelanții

pârâți M.I., B.M. și Municipiul București, prin Primarul General, împotriva hotărârii

primei instanțe, a anulat, în tot, încheierea din data de 14 martie 2003, sentința

civilă nr. 369 din 18 aprilie 2003 și încheierea de îndreptare a erorii materiale

din 3 iulie 2003, fixând termen pentru evocarea fondului cererii, astfel cum a fost

completată la 30 ianuarie 2004.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că încheierea din 14 martie 2003 pronunțată de Tribunal este

contradictorie, întrucât, deși a reținut inadmisibilitatea cererii completatoare,

prin admiterea prescripției dreptului material la acțiune privind constatarea nulității

absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, a soluționat această cerere.

Ca urmare a decesului

pârâtului M.I., poziția procesuală a acestuia a fost preluată de S.M.

Rejudecând cauza, prin

decizia civilă nr. 21 A din 24 ianuarie 2006, Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie a admis, în parte, acțiunea

formulată de reclamanți împotriva pârâților Municipiul București, prin Primarul

General, B.M., S.M. și SC H.N. SA, a constatat că reclamanții sunt proprietarii

apartamentului nr. X1. și ai garsonierei de la etajul I, situate în București,

str. S., sector 1. A respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Municipiului

București și a pârâtelor B.M. și S.M.; a admis excepția prescripției extinctive

și a respins cererea în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare,

constatând prescris dreptul la acțiune. Totodată, a obligat pe reclamanți la 10.000.000

ROL cheltuieli de judecată către pârâta S.M.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanții și pârâții Municipiul București, prin Primarul General,

S.M. și B.M.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, învestită, inițial, cu

judecata recursurilor, în baza art. II alin. (2) și (3) din Legea nr. 219/2005,

a trimis cauza Curții de Apel București pentru soluționarea acestora.

În recurs, Curtea de Apel

București a introdus, în cauză, pe S.A.I., în calitate de moștenitoare a defunctei

C.N., care a decedat pe parcursul soluționării cauzei.

Prin decizia civilă

nr. 212 R/1 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis

recursul declarat de reclamanții C.R.I.V. și S.A.I. împotriva deciziei nr. 21 A/24

ianuarie 2006, a casat, în parte, decizia menționată și a trimis cauza, spre rejudecare,

instanței de apel, pentru soluționarea, pe fond, a capetelor de cerere privind constatarea

nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare nr. V3. și nr. V1. din

25 februarie 1997 și revendicarea apartamentului nr. X1. și a garsonierei aflate

la etajul I al imobilului situat în București, str. S., sector 1, precum și a terenului

aferent.

A menținut dispozițiile

privind constatarea că reclamanții sunt proprietarii acestui imobil și respingerea

excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București,

prin Primarul General, B.M. și S.M.

A respins, ca nefondate,

recursurile declarate de aceiași pârâți.

În rejudecare, prin decizia

nr. 245 A din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca neîntemeiată, excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare.

A constatat nulitatea

absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. V3. și nr. V1., ambele încheiate

la data de 25 februarie 1997.

A obligat pe pârâta B.M.

să lase reclamanților C.R.I.V. și S.A.I., în deplină proprietate și posesie, imobilul

situat în București, str. S., sector 1, compus dintr-o cameră, baie, chicinetă,

vestibul, cameră de serviciu și părți comune, în suprafață utilă de 39,14 m.p. +

13,54 m.p. teren situat sub construcție.

A obligat pe pârâta S.M.

să lase reclamanților, în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București,

str. S., sector 1, compus din 3 camere, cameră de serviciu, bucătărie, oficiu, w.c.,

cămară, baie, degajament, balcon și părți comune: hol vestibul, loggie în suprafață

utilă de 103,69 m.p. + 35,87 m.p. teren situat sub construcție.

S-a luat act că nu s-au

solicitat cheltuieli de judecată.

În pronunțarea acestei

decizii, Curtea a reținut, cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii în

revendicare, că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că o inadmisibilitate

de plano ar contraveni principiului constituțional al liberului acces la justiție.

Referitor la capătul de

cerere privind constatarea nulității absolute a celor două contracte de înstrăinare,

instanța a constatat că a intrat în autoritatea de lucru judecat a prezentei cauze

soluția privind constatarea că reclamanții sunt proprietarii celor două imobile,

constând în apartamentul și garsoniera aflate la etajul 1 al imobilului situat în

București, str. S., sector 1 și terenul aferent.

Dată fiind intrarea în

autoritatea de lucru judecat a constatării privind calitatea de proprietari ai imobilelor,

Curtea a considerat că nu mai este necesar a analiza relevanța cererilor administrative

pe care reclamanții le-au formulat în temeiul dispozițiilor art. 9 din Legea

nr. 112/1995. Acel act normativ era limitativ în privința condițiilor în care foștii

proprietari ar fi putut obține satisfacerea cererilor lor de restituire a imobilelor.

Reținând că, prin contractele

de vânzare-cumpărare nr. V3. și nr. V1. din 25 februarie 1997, statul a înstrăinat

un drept de proprietate pe care nu îl deținea în patrimoniu, deoarece imobilul nu

a fost preluat cu titlu valabil, Curtea a apreciat că acest imobil nu putea face

obiectul dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Procedând în continuare,

în cadrul cererii de revendicare, la verificarea autorilor fiecărei părți în litigiu,

pentru a se putea stabili care este partea ce deține un titlu de proprietate preferabil,

Curtea a reținut că titlul de proprietate al autorilor reclamanților este eliberat

ca urmare a existenței contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub V4.

din 13 noiembrie 1943 de către Tribunalul Ilfov, secția notariat, astfel încât,

în această situație, nu există o contestație privind atributele persoanei de la

care s-a dobândit dreptul de proprietate.

Pe de altă parte, pârâții

au cumpărat de la o persoană care nu a avut calitatea de proprietar, de la un „non

dominus”, având în vedere natura abuzivă a preluării bunului și exceptarea de la

vânzare în temeiul Legii nr. 112/1995, conform prevederilor art. 6 din Legea

nr. 213/1998.

În această ipoteză, titlul

prezentat de către reclamanți este mai bine caracterizat, fiind preferabil titlului

opus de pârâți.

Făcând interpretarea și

aplicarea, în cauză, a prevederilor Protocolului 1 la Convenția Europeană privind

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea a constatat că

vânzarea realizată de stat către chiriași, indiferent de atitudinea subiectivă a

acestora și chiar dacă s-a făcut anterior confirmării în justiție, în mod irevocabil,

a dreptului de proprietate al reclamanților, reprezintă o privare de bun, constituind

o ingerință în dreptul de proprietate, fără bază legală, din moment ce Legea

nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu.

Reținând că imobilul în

litigiu nu a trecut valabil în proprietatea statului, față de prevederile art. 6

din Legea nr. 213/1998 și art. 2 din Legea nr. 10/2001, această situație fiind recunoscută

cu efect retroactiv, precum și în considerarea celor expuse anterior, rezultă că

reclamanții sunt considerați că dețin un bun, în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei decizii

și a încheierii din 27 septembrie 2011 a declarat recurs

pârâta B.M., decedată,

continuat de moștenitoarea S.M., iar pârâta S.M. a declarat recurs împotriva aceleiași

decizii și a încheierilor de ședință pronunțate în dosarul de apel.

Având în vedere că recursul

declarat împotriva deciziei se consideră a fi exercitat și împotriva încheierilor

pronunțate în dosarul respectiv, Înalta Curte se va raporta la decizia atacată.

I. Pârâta B.M. a criticat

decizia pentru următoarele motive:

de apel a considerat, la termenul din 27 septembrie 2011, că nu este necesară reluarea

procedurii de citare cu pârâta S.M., raportat la împrejurarea că această procedură

s-a efectuat deja la termenul anterior.

Conform înscrisului de

la Dosarul nr. 12753/2/2003 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, rezultă că

domiciliul indicat de către apelanta pârâtă S.M. este în Franța, Paris, astfel încât,

în mod greșit, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 95 C. proc civ.

a respins proba cu martori, cu motivarea că aceasta nu este utilă, pertinentă și

concludentă soluționării cauzei, în raport de probele deja administrate în ciclul

procesual anterior, la instanța de fond.

În ceea ce privește proba

cu interogatoriu, instanța nu s-a pronunțat în niciun fel.

Referitor la proba cu

înscrisuri, instanța a încuviințat, pentru pârâta B.M., doar actele existente la

dosar, luând, în acest sens, act de faptul că aceasta a și fost administrată.

Încheierea este, în parte,

nemotivată și vădit nelegală.

Așa cum rezultă din considerentele

deciziei civile nr. 212/R din 01 martie 2011, instanța de recurs, admițând recursul

reclamanților, a casat, în parte, decizia instanței de apel și a trimis cauza, spre

rejudecare, statuând faptul că se impune administrarea de noi probe, imposibil de

administrat în recurs.

Decizia instanței de recurs

este obligatorie potrivit art. 315 C. proc civ., Curtea pronunțând decizia cu încălcarea

acestui text de lege și a dreptului la apărare al pârâtei, prin refuzul de a admite

administrarea unor probe, socotite necesare de chiar instanța de recurs

Probele solicitate erau

utile, pertinente și concludente pentru soluționarea cauzei.

Instanța de apel nu a

motivat respingerea probei cu interogatoriu.

de apel a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare în raport de

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, când nu se mai poate proceda la compararea

titlurilor de proprietate ale părților potrivit regulilor prevăzute de art. 480

C. civ., restituirea imobilelor foștilor proprietari realizându-se conform acestei

legi și fiind condiționată de constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate de chiriași.

În același sens sunt și

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, fără să motiveze

această decizie.

„Argumentele” invocate

de Curte nu pot substitui obligativitatea indicării considerentelor de fapt și de

drept în temeiul cărora instanța și-a format convingerea. Procedând astfel, instanța

de apel a încălcat dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc civ., întrucât

hotărârea pronunțată face imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalității

și temeiniciei, pe fond, a hotărârii.

în ceea ce privește admiterea acțiunii în nulitate față de pârâta B.M., motivele

de apel ale reclamanților, sub acest aspect, făcând referire doar la pârâtul M.,

nu și la recurentă.

Solicitând compararea

titlului lor de proprietate cu cel al pârâtei B., reclamanții au recunoscut validitatea

acestuia din urmă.

Reclamanții au solicitat

și au obținut, în temeiul Legii nr. 112/1995, despăgubiri pentru imobil, astfel

încât aceștia se încadrează în dispozițiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, având

dreptul doar la măsuri reparatorii prin echivalent potrivit textului de lege menționat.

În același sens, al formei

de reparație cuvenite în echivalent reclamanților, pentru imobilul în litigiu, recurenta

invocă și dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2), art. 7 alin. (1

1

)

și alin. (5), art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, precum și pct. 7

noiembrie  din

Normele

metodologice de aplicare unitară a aceleiași legi.

Mai susține că abrogarea

dispozițiilor art. 2 alin. (2) din actul normativ sus-menționat a tranșat definitiv

problema „continuității titlului fostului proprietar”. În conflictul de interese

dintre titlul fostului proprietar și cel al subdobânditorului de bună-credință este

preferabil, potrivit dispozițiilor legii speciale, cel din urmă, conform principiului

„error communis facit jus”, cumpărătorul

prevalându-se de eroarea comună în care s-a aflat

cu privire la calitatea de proprietar a statului, pentru a paraliza efectele acțiunii

în revendicare reglementate de dreptul comun.

În acest sens, invocă

pct. 46.3. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Arată că nu s-a făcut

dovada relei credințe a cumpărătorilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare,

pârâta obținând toate avizele legale și efectuând demersurile necesare pentru aflarea

situației juridice a imobilului.

De asemenea, nu a fost

notificată cu privire la existența vreunui proces de revendicare, iar, la momentul

cumpărării, nu exista litigiu, pe rolul instanțelor de judecată, cu privire la imobil.

În susținerea bunei credințe,

invocă și principul securității raporturilor juridice, ca element al principiului

preeminenței dreptului, componentă a dreptului la un proces echitabil, garantat

de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și hotărârea

pronunțată în cauza Raicu contra României, susținând că nu a fost răsturnată prezumția

bunei sale credințe la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, reglementată

de art. 1899 alin. (2) C. civ.

motive contradictorii, deoarece instanța a obligat-o pe pârâtă să lase imobilul,

în deplină proprietate și posesie, reclamanților, procedând la compararea titlurilor

de proprietate ale părților, ceea ce presupune ca titlurile în conflict să fie valide.

Or, instanța a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat de pârâtă și, totodată, a admis și acțiunea în revendicare formulată în

contradictoriu cu aceasta, procedând la compararea titlurilor de proprietate ale

părților, în considerarea caracterului valabil al actului juridic respectiv, ceea

ce este inadmisibil.

Recurenta pârâtă B.M.

a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea

cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel București, pentru motivele prevăzute

de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc civ.; în subsidiar, în baza acelorași texte de lege,

modificarea, în tot, a deciziei și respingerea apelului declarat de reclamanți.

II. Pârâta S.M. a criticat

decizia pentru următoarele motive:

în lipsa părții care nu a fost legal citată atât la administrarea probelor, cât

și la dezbaterea fondului, recurenta invocând aceleași argumente ca și cele arătate

de B.M., în plus, arătând că trebuia procedat, în ceea ce o privește, la aplicarea

dispozițiilor Regulamentului (C.E.) nr. 1393/2007, față de domiciliul său din străinătate

[art. 312 alin. (5) C. proc civ.].

rejudecare, a nesocotit dispozițiile obligatorii ale instanței de casare, stabilite

prin decizia nr. 212 R/1 martie 2011, cu privire la necesitatea administrării unor

probe noi, concludente pentru soluționarea capetelor de cerere în constatarea nulității

absolute a contractelor de vânzare-cumpărare și în revendicare [art. 312 alin.

(3) C. proc civ.]. Astfel, Curtea a respins, în mod nejustificat, proba cu interogatoriul

reclamanților și proba testimonială.

respins, în mod greșit, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare în raport

de decizia în interesul legii nr. 33/2008 (art. 304 pct. 7 și 9 C. proc civ.).

cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 304 pct. 7 și 9 C. proc civ.), nefiind

argumentată soluția pronunțată în ceea ce privește nulitatea contractului de vânzare-cumpărare

încheiat de parte și fiind, astfel, încălcate, dispozițiile art. 261 pct. 5 din

același cod.

lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii

(art. 304 pct. 9 C. proc civ.).

Contractul de vânzare-cumpărare

a fost încheiat cu respectarea întocmai a dispozițiilor Legii nr. 112/1995; apelanții

reclamanți nu au invocat reaua credință a cumpărătorului M., ci doar a vânzătoarei;

buna credință a cumpărătorului este prezumată de lege și autorul recurentei a dobândit

imobilul cu bună credință.

În susținerea bunei credințe

a cumpărătorului M., invocă aceleași argumente ca și prima recurentă.

De asemenea, menționează

că forma de reparație cuvenită reclamanților, potrivit Legii nr. 10/2001, pentru

imobilul preluat, este cea a măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru motivele

arătate și de recurenta B.M.

motive contradictorii (art. 304 pct. 9 C. proc civ.).

Pe de o parte, instanța

de apel a apreciat faptul că actul de cumpărare al autorilor recurentei ar fi lovit

de nulitate absolută (ceea ce are ca efect repunerea părților în situația anterioară,

respectiv întoarcerea imobilului în patrimoniul statului). Pe de altă parte, constată

că titlul este valabil și procedează la compararea sa cu titlul reclamanților. Din

această perspectivă este evident că decizia conține motive contradictorii.

Recurenta pârâtă S.M.

a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea

cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel București, pentru motivul prevăzute de

art. 304 pct. 5 C. proc civ.; în subsidiar, în baza art. 304 pct. 7, 8 și 9, modificarea,

în tot, a deciziei și respingerea apelului declarat de reclamanți.

Analizând decizia atacată

în raport de criticile formulate de recurente, Înalta Curte constată că ambele recursuri

sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Dintre motivele de recurs,

prioritar de examinat este cel referitor la respectarea procedurii de citare în

ceea ce o privește pe pârâta S.M., deoarece modalitatea de îndeplinire a acestei

proceduri influențează, în mod direct, respectarea dreptului la apărare al părții

care invocă nelegalitatea citării, cu consecințe asupra întregii modalități de desfășurare

a procesului (posibilitatea propunerii de probe noi) și, în final, asupra hotărârii

pronunțate.

Criticile referitoare

la nelegalitatea citării pârâtei S.M. vor fi analizate doar în cadrul recursului

declarat de această parte, deoarece se circumscriu unui motiv de nulitate relativă,

reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc civ., sub condiția vătămării

prevăzute de art. 105 alin. (2) din același cod, nicio altă parte din dosar neputând

invoca nelegalitatea procedurii de citare cu o altă parte, chiar dacă părțile respective

se află pe aceeași poziție procesuală.

Susținerile recurentei

pârâte S., în acest sens, sunt corecte.

Astfel, pentru primul

termen stabilit în rejudecarea apelului, 3.05.2011, intimata pârâtă S.M. a fost

citată la domiciliul din Franța, indicat de aceasta într-un ciclu procesual anterior,

respectiv la dosarul de recurs nr. 12753/2/2003, în Paris, prin citație scrisă trimisă

cu scrisoare recomandată, cu dovadă de primire.

Citația împreună cu dovada

de îndeplinire a procedurii de citare au fost restituite la dosar, împreună cu plicul

în care au fost trimise, în care s-a menționat că partea citată nu s-a prezentat

la oficiul poștal din Franța, în vederea ridicării citației. S-a atașat acestor

acte și formularul confirmării de primire, fără semnătura părții.

La termenul de judecată

sus-menționat, avocatul reclamanților a învederat instanței că intimata nu primește

citația și că, în Paris, procedura de citare nu se îndeplinește prin afișarea citației,

ci persoana în cauză este anunțată că trebuie să primească citația.

În raport de aceste circumstanțe,

Curtea de Apel a încuviințat citarea intimatei pârâte prin publicitate în condițiile

art. 95 C. proc civ., respectiv prin afișare la ușa instanței și publicare într-un

ziar mai răspândit, pentru toate termenele de judecată ulterioare, citarea intimatei

realizându-se în această modalitate (la ultimul termen de judecată nu a fost depusă

și dovada de publicare în ziar, partea fiind doar citată la ușa instanței).

Conform art. 87 pct. 8

C. proc civ., în cazul în care, prin tratate sau convenții internaționale la care

este parte România sau prin acte normative speciale nu se prevede o altă procedură,

cei care se află în străinătate, având domiciliul sau reședința cunoscută, se citează

printr-o citație scrisă trimisă cu scrisoare recomandată, cu dovadă de primire.

Dacă domiciliul sau reședința

celor aflați în străinătate nu sunt cunoscute, citarea se face potrivit art. 95

din același cod.

Față de dispozițiile legale

sus-menționate, în mod greșit, instanța de apel a dispus citarea prin publicitate

conform art. 95 C. proc civ., deoarece domiciliul din străinătate al intimatei pârâte

era cunoscut, fiind indicat de aceasta într-o fază procesuală anterioară.

Împrejurarea că partea

nu s-a prezentat la oficiul poștal din Paris pentru a primi citația, ceea ce ar

echivala cu un refuz de primire, nu constituie o ipoteză prevăzută de lege, în care

să se poată dispune citarea prin publicitate.

De asemenea, în raport

de țara în care se afla domiciliul destinatarului citației, și anume Franța, membră

a Uniunii Europene, erau aplicabile dispozițiile Regulamentului (C.E.) nr. 1393/2007

al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea

sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie

civilă sau comercială, care prevăd o altă procedură de comunicare a actelor judiciare,

inclusiv citații, decât cea prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire,

cum s-a realizat, în ceea ce o privește pe intimata pârâtă, la primul termen de

judecată. În esență, sunt reglementate anumite organisme implicate în asigurarea

transmiterii actelor procedurale, se utilizează anumite formulare tip în vederea

transmiterii actului și expedierii confirmării de primire, completate în limba oficială

a statului de destinație, respectiv a statului de origine; dacă nu este posibilă

comunicarea, organismul competent din statul de primire informează imediat statul

de transmitere despre această împrejurare și continuă să ia toate măsurile necesare

pentru notificarea actului. Refuzul primirii actului de către destinatar poate avea

loc doar în anumite ipoteze, prevăzute în Regulament, iar depășirea acestor limite

de persoana în cauză produce anumite consecințe în ceea ce privește legalitatea

îndeplinirii actului judiciar respectiv și modalitatea în care se va realiza în

viitor.

Instanța de apel nu a

procedat la citarea intimatei pârâte în condițiile Regulamentului (C.E.) nr. 1393/2007

și, considerând greșit că procedura de citare cu partea menționată nu poate fi îndeplinită

la domiciliul său din străinătate, a dispus citarea prin publicitate, măsură asupra

căreia nu a revenit nici la ultimul termen de judecată, deși i s-a solicitat aceasta

de către avocatul celeilalte intimate pârâte.

Prin urmare, în baza

art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc civ., Înalta Curte

va admite recursul declarat de pârâta S.M., va casa decizia atacată și va trimite

cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel, nelegalitatea citării față de

această parte antrenând imposibilitatea exercitării dreptului său la apărare, vătămare

care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii pronunțate în aceste condiții,

conform art. 105 alin. (2).

Față de motivul pentru

care se va dispune admiterea recursului declarat de pârâtă, care duce la nulitatea

în tot a hotărârii, nu se mai impune analizarea celorlalte critici care vizează

măsurile luate de instanța a cărei hotărâre a fost casată în materia probatoriului,

modul în care aceasta a soluționat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare,

soluția pronunțată pe fondul cauzei și modalitatea în care aceasta a fost argumentată.

Cu ocazia rejudecării,

însă, instanța de apel va avea în vedere acele critici din recurs, care nu au fost

analizate de prezenta instanță față de motivul casării, respectiv cele referitoare

la modalitatea de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare,

necesitatea administrării unor probe noi, necesitatea motivării soluției date asupra

acțiunii în nulitate raportat la susținerile părților și în limitele motivelor de

apel, posibilitatea admiterii acțiunii în revendicare prin comparare de titluri

în ipoteza constatării nevalabilității unuia dintre acestea, evident, în raport

și de soluția ce urmează a se pronunța în ceea ce privește desființarea actului

juridic, de către instanța de rejudecare.

În baza acelorași texte

de lege, Înalta Curte va admite și recursul declarat de pârâta B.M., decedată, cale

de atac continuată de S.M., deoarece, chiar dacă această soluție nu va fi pronunțată

în urma examinării criticilor proprii ale recurentei (cele vizând nelegalitatea

citării pârâtei S. nu au fost avute în vedere pentru considerentele deja arătate),

motivele căii de atac sunt, în cea mai mare parte, comune cu cele ale recurentei

S., astfel încât, dacă ar fi analizate în prezentul dosar, ar lipsi de finalitate

soluția de casare, pronunțată în recursul declarat de S.

Cu ocazia rejudecării,

Curtea de Apel va verifica și susținerile din recursul declarat de B.M., aceleași

cu cele enunțate mai sus, privind recursul declarat de S., în nume propriu.

În consecință, Înalta

Curte va admite ambele recursuri și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași

instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâta B.M., decedată, continuat de moștenitoarea S.M., precum și recursul declarat

de pârâta S.M. împotriva deciziei civile nr. 245 A din 20 octombrie 2011, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Casează decizia recurată

și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași Curte de Apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 10 iunie 2013.