ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3192/2013

S-a respins capătul de cerere privind lăsarea, în deplină proprietate și posesie, reclamanților a apartamentului sus-menționat, ca neîntemeiat. Prin încheierea din Camera de Consiliu de la data de 3 iulie 2003, instanța a completat dispozitivul sentinței cu susținerile părților și i-a înlăturat pe pârâții-persoane fizice din dispozitivul sentinței. Prin decizia civilă nr. 572/A/25 noiembrie 2003, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelurile formulate de apelanții reclamanți C.N. și C.R.I.V., de apelanții pârâți M.I., B.M. și Municipiul București, prin Primarul General, împotriva hotărârii primei instanțe, a anulat, în tot, încheierea din data de 14 martie 2003, sentința civilă nr. 369 din 18 aprilie 2003 și încheierea de îndreptare a erorii materiale din 3 iulie 2003, fixând termen pentru evocarea fondului cererii, astfel cum a fost completată la 30 ianuarie 2004. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că încheierea din 14 martie 2003 pronunțată de Tribunal este contradictorie, întrucât, deși a reținut inadmisibilitatea cererii completatoare, prin admiterea prescripției dreptului material la acțiune privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, a soluționat această cerere. Ca urmare a decesului pârâtului M.I., poziția procesuală a acestuia a fost preluată de S.M. Rejudecând cauza, prin decizia civilă nr. 21 A din 24 ianuarie 2006, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâților Municipiul București, prin Primarul General, B.M., S.M. și SC H.N. SA, a constatat că reclamanții sunt proprietarii apartamentului nr. X1. și ai garsonierei de la etajul I, situate în București, str. S., sector 1. A respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București și a pârâtelor B.M. și S.M.; a admis excepția prescripției extinctive și a respins cererea în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, constatând prescris dreptul la acțiune. Totodată, a obligat pe reclamanți la 10.000.000 ROL cheltuieli de judecată către pârâta S.M. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții și pârâții Municipiul București, prin Primarul General, S.M. și B.M. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, învestită, inițial, cu judecata recursurilor, în baza art. II alin. (2) și (3) din Legea nr. 219/2005, a trimis cauza Curții de Apel București pentru soluționarea acestora. În recurs, Curtea de Apel București a introdus, în cauză, pe S.A.I., în calitate de moștenitoare a defunctei C.N., care a decedat pe parcursul soluționării cauzei. Prin decizia civilă nr. 212 R/1 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanții C.R.I.V. și S.A.I. împotriva deciziei nr. 21 A/24 ianuarie 2006, a casat, în parte, decizia menționată și a trimis cauza, spre rejudecare, instanței de apel, pentru soluționarea, pe fond, a capetelor de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare nr. V3. și nr. V1. din 25 februarie 1997 și revendicarea apartamentului nr. X1. și a garsonierei aflate la etajul I al imobilului situat în București, str. S., sector 1, precum și a terenului aferent. A menținut dispozițiile privind constatarea că reclamanții sunt proprietarii acestui imobil și respingerea excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București, prin Primarul General, B.M. și S.M. A respins, ca nefondate, recursurile declarate de aceiași pârâți. În rejudecare, prin decizia nr. 245 A din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare. A constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. V3. și nr. V1., ambele încheiate la data de 25 februarie 1997. A obligat pe pârâta B.M. să lase reclamanților C.R.I.V. și S.A.I., în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București, str. S., sector 1, compus dintr-o cameră, baie, chicinetă, vestibul, cameră de serviciu și părți comune, în suprafață utilă de 39,14 m.p. + 13,54 m.p. teren situat sub construcție. A obligat pe pârâta S.M. să lase reclamanților, în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București, str. S., sector 1, compus din 3 camere, cameră de serviciu, bucătărie, oficiu, w.c., cămară, baie, degajament, balcon și părți comune: hol vestibul, loggie în suprafață utilă de 103,69 m.p. + 35,87 m.p. teren situat sub construcție. S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut, cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că o inadmisibilitate de plano ar contraveni principiului constituțional al liberului acces la justiție. Referitor la capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a celor două contracte de înstrăinare, instanța a constatat că a intrat în autoritatea de lucru judecat a prezentei cauze soluția privind constatarea că reclamanții sunt proprietarii celor două imobile, constând în apartamentul și garsoniera aflate la etajul 1 al imobilului situat în București, str. S., sector 1 și terenul aferent. Dată fiind intrarea în autoritatea de lucru judecat a constatării privind calitatea de proprietari ai imobilelor, Curtea a considerat că nu mai este necesar a analiza relevanța cererilor administrative pe care reclamanții le-au formulat în temeiul dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995. Acel act normativ era limitativ în privința condițiilor în care foștii proprietari ar fi putut obține satisfacerea cererilor lor de restituire a imobilelor. Reținând că, prin contractele de vânzare-cumpărare nr. V3. și nr. V1. din 25 februarie 1997, statul a înstrăinat un drept de proprietate pe care nu îl deținea în patrimoniu, deoarece imobilul nu a fost preluat cu titlu valabil, Curtea a apreciat că acest imobil nu putea face obiectul dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Procedând în continuare, în cadrul cererii de revendicare, la verificarea autorilor fiecărei părți în litigiu, pentru a se putea stabili care este partea ce deține un titlu de proprietate preferabil, Curtea a reținut că titlul de proprietate al autorilor reclamanților este eliberat ca urmare a existenței contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub V4. din 13 noiembrie 1943 de către Tribunalul Ilfov, secția notariat, astfel încât, în această situație, nu există o contestație privind atributele persoanei de la care s-a dobândit dreptul de proprietate. Pe de altă parte, pârâții au cumpărat de la o persoană care nu a avut calitatea de proprietar, de la un „non dominus”, având în vedere natura abuzivă a preluării bunului și exceptarea de la vânzare în temeiul Legii nr. 112/1995, conform prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998. În această ipoteză, titlul prezentat de către reclamanți este mai bine caracterizat, fiind preferabil titlului opus de pârâți. Făcând interpretarea și aplicarea, în cauză, a prevederilor Protocolului 1 la Convenția Europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea a constatat că vânzarea realizată de stat către chiriași, indiferent de atitudinea subiectivă a acestora și chiar dacă s-a făcut anterior confirmării în justiție, în mod irevocabil, a dreptului de proprietate al reclamanților, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerință în dreptul de proprietate, fără bază legală, din moment ce Legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu. Reținând că imobilul în litigiu nu a trecut valabil în proprietatea statului, față de prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 2 din Legea nr. 10/2001, această situație fiind recunoscută cu efect retroactiv, precum și în considerarea celor expuse anterior, rezultă că reclamanții sunt considerați că dețin un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Împotriva acestei decizii și a încheierii din 27 septembrie 2011 a declarat recurs pârâta B.M., decedată, continuat de moștenitoarea S.M., iar pârâta S.M. a declarat recurs împotriva aceleiași decizii și a încheierilor de ședință pronunțate în dosarul de apel. Având în vedere că recursul declarat împotriva deciziei se consideră a fi exercitat și împotriva încheierilor pronunțate în dosarul respectiv, Înalta Curte se va raporta la decizia atacată. I. Pârâta B.M. a criticat decizia pentru următoarele motive: 1. În mod greșit, instanța de apel a considerat, la termenul din 27 septembrie 2011, că nu este necesară reluarea procedurii de citare cu pârâta S.M., raportat la împrejurarea că această procedură s-a efectuat deja la termenul anterior. Conform înscrisului de la Dosarul nr. 12753/2/2003 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, rezultă că domiciliul indicat de către apelanta pârâtă S.M. este în Franța, Paris, astfel încât, în mod greșit, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 95 C. proc civ.

Totodată, instanța a respins proba cu martori, cu motivarea că aceasta nu este utilă, pertinentă și concludentă soluționării cauzei, în raport de probele deja administrate în ciclul procesual anterior, la instanța de fond. În ceea ce privește proba cu interogatoriu, instanța nu s-a pronunțat în niciun fel. Referitor la proba cu înscrisuri, instanța a încuviințat, pentru pârâta B.M., doar actele existente la dosar, luând, în acest sens, act de faptul că aceasta a și fost administrată. Încheierea este, în parte, nemotivată și vădit nelegală. Așa cum rezultă din considerentele deciziei civile nr. 212/R din 01 martie 2011, instanța de recurs, admițând recursul reclamanților, a casat, în parte, decizia instanței de apel și a trimis cauza, spre rejudecare, statuând faptul că se impune administrarea de noi probe, imposibil de administrat în recurs. Decizia instanței de recurs este obligatorie potrivit art. 315 C. proc civ., Curtea pronunțând decizia cu încălcarea acestui text de lege și a dreptului la apărare al pârâtei, prin refuzul de a admite administrarea unor probe, socotite necesare de chiar instanța de recurs Probele solicitate erau utile, pertinente și concludente pentru soluționarea cauzei. Instanța de apel nu a motivat respingerea probei cu interogatoriu.

În mod greșit, instanța de apel a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare în raport de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, când nu se mai poate proceda la compararea titlurilor de proprietate ale părților potrivit regulilor prevăzute de art. 480 C. civ., restituirea imobilelor foștilor proprietari realizându-se conform acestei legi și fiind condiționată de constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de chiriași. În același sens sunt și dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Instanța de apel a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, fără să motiveze această decizie. „Argumentele” invocate de Curte nu pot substitui obligativitatea indicării considerentelor de fapt și de drept în temeiul cărora instanța și-a format convingerea. Procedând astfel, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc civ., întrucât hotărârea pronunțată face imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalității și temeiniciei, pe fond, a hotărârii.

Decizia este nelegală în ceea ce privește admiterea acțiunii în nulitate față de pârâta B.M., motivele de apel ale reclamanților, sub acest aspect, făcând referire doar la pârâtul M., nu și la recurentă. Solicitând compararea titlului lor de proprietate cu cel al pârâtei B., reclamanții au recunoscut validitatea acestuia din urmă. Reclamanții au solicitat și au obținut, în temeiul Legii nr. 112/1995, despăgubiri pentru imobil, astfel încât aceștia se încadrează în dispozițiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, având dreptul doar la măsuri reparatorii prin echivalent potrivit textului de lege menționat. În același sens, al formei de reparație cuvenite în echivalent reclamanților, pentru imobilul în litigiu, recurenta invocă și dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2), art. 7 alin. (1 1 ) și alin. (5), art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, precum și pct. 7 noiembrie din Normele metodologice de aplicare unitară a aceleiași legi. Mai susține că abrogarea dispozițiilor art. 2 alin. (2) din actul normativ sus-menționat a tranșat definitiv problema „continuității titlului fostului proprietar”. În conflictul de interese dintre titlul fostului proprietar și cel al subdobânditorului de bună-credință este preferabil, potrivit dispozițiilor legii speciale, cel din urmă, conform principiului „error communis facit jus”, cumpărătorul prevalându-se de eroarea comună în care s-a aflat cu privire la calitatea de proprietar a statului, pentru a paraliza efectele acțiunii în revendicare reglementate de dreptul comun. În acest sens, invocă pct. 46.3. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. Arată că nu s-a făcut dovada relei credințe a cumpărătorilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, pârâta obținând toate avizele legale și efectuând demersurile necesare pentru aflarea situației juridice a imobilului. De asemenea, nu a fost notificată cu privire la existența vreunui proces de revendicare, iar, la momentul cumpărării, nu exista litigiu, pe rolul instanțelor de judecată, cu privire la imobil. În susținerea bunei credințe, invocă și principul securității raporturilor juridice, ca element al principiului preeminenței dreptului, componentă a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și hotărârea pronunțată în cauza Raicu contra României, susținând că nu a fost răsturnată prezumția bunei sale credințe la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, reglementată de art. 1899 alin. (2) C. civ.

Decizia recurată cuprinde motive contradictorii, deoarece instanța a obligat-o pe pârâtă să lase imobilul, în deplină proprietate și posesie, reclamanților, procedând la compararea titlurilor de proprietate ale părților, ceea ce presupune ca titlurile în conflict să fie valide. Or, instanța a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă și, totodată, a admis și acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu aceasta, procedând la compararea titlurilor de proprietate ale părților, în considerarea caracterului valabil al actului juridic respectiv, ceea ce este inadmisibil. Recurenta pârâtă B.M. a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel București, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc civ.; în subsidiar, în baza acelorași texte de lege, modificarea, în tot, a deciziei și respingerea apelului declarat de reclamanți. II. Pârâta S.M. a criticat decizia pentru următoarele motive: 1. Judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului, recurenta invocând aceleași argumente ca și cele arătate de B.M., în plus, arătând că trebuia procedat, în ceea ce o privește, la aplicarea dispozițiilor Regulamentului (C.E.) nr. 1393/2007, față de domiciliul său din străinătate [art. 312 alin. (5) C. proc civ.]. 2. Instanța de apel, în rejudecare, a nesocotit dispozițiile obligatorii ale instanței de casare, stabilite prin decizia nr. 212 R/1 martie 2011, cu privire la necesitatea administrării unor probe noi, concludente pentru soluționarea capetelor de cerere în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare și în revendicare [art. 312 alin. (3) C. proc civ.]. Astfel, Curtea a respins, în mod nejustificat, proba cu interogatoriul reclamanților și proba testimonială. 3. Instanța de apel a respins, în mod greșit, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare în raport de decizia în interesul legii nr. 33/2008 (art. 304 pct. 7 și 9 C. proc civ.). 4. Decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 304 pct. 7 și 9 C. proc civ.), nefiind argumentată soluția pronunțată în ceea ce privește nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de parte și fiind, astfel, încălcate, dispozițiile art. 261 pct. 5 din același cod. 5. Decizia recurată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc civ.). Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea întocmai a dispozițiilor Legii nr. 112/1995; apelanții reclamanți nu au invocat reaua credință a cumpărătorului M., ci doar a vânzătoarei; buna credință a cumpărătorului este prezumată de lege și autorul recurentei a dobândit imobilul cu bună credință. În susținerea bunei credințe a cumpărătorului M., invocă aceleași argumente ca și prima recurentă. De asemenea, menționează că forma de reparație cuvenită reclamanților, potrivit Legii nr. 10/2001, pentru imobilul preluat, este cea a măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru motivele arătate și de recurenta B.M. 6. Decizia recurată cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 9 C. proc civ.). Pe de o parte, instanța de apel a apreciat faptul că actul de cumpărare al autorilor recurentei ar fi lovit de nulitate absolută (ceea ce are ca efect repunerea părților în situația anterioară, respectiv întoarcerea imobilului în patrimoniul statului). Pe de altă parte, constată că titlul este valabil și procedează la compararea sa cu titlul reclamanților. Din această perspectivă este evident că decizia conține motive contradictorii. Recurenta pârâtă S.M. a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel București, pentru motivul prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc civ.; în subsidiar, în baza art. 304 pct. 7, 8 și 9, modificarea, în tot, a deciziei și respingerea apelului declarat de reclamanți. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate de recurente, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt fondate, pentru următoarele considerente: Dintre motivele de recurs, prioritar de examinat este cel referitor la respectarea procedurii de citare în ceea ce o privește pe pârâta S.M., deoarece modalitatea de îndeplinire a acestei proceduri influențează, în mod direct, respectarea dreptului la apărare al părții care invocă nelegalitatea citării, cu consecințe asupra întregii modalități de desfășurare a procesului (posibilitatea propunerii de probe noi) și, în final, asupra hotărârii pronunțate. Criticile referitoare la nelegalitatea citării pârâtei S.M. vor fi analizate doar în cadrul recursului declarat de această parte, deoarece se circumscriu unui motiv de nulitate relativă, reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc civ., sub condiția vătămării prevăzute de art. 105 alin. (2) din același cod, nicio altă parte din dosar neputând invoca nelegalitatea procedurii de citare cu o altă parte, chiar dacă părțile respective se află pe aceeași poziție procesuală. Susținerile recurentei pârâte S., în acest sens, sunt corecte. Astfel, pentru primul termen stabilit în rejudecarea apelului, 3.05.2011, intimata pârâtă S.M. a fost citată la domiciliul din Franța, indicat de aceasta într-un ciclu procesual anterior, respectiv la dosarul de recurs nr. 12753/2/2003, în Paris, prin citație scrisă trimisă cu scrisoare recomandată, cu dovadă de primire. Citația împreună cu dovada de îndeplinire a procedurii de citare au fost restituite la dosar, împreună cu plicul în care au fost trimise, în care s-a menționat că partea citată nu s-a prezentat la oficiul poștal din Franța, în vederea ridicării citației. S-a atașat acestor acte și formularul confirmării de primire, fără semnătura părții. La termenul de judecată sus-menționat, avocatul reclamanților a învederat instanței că intimata nu primește citația și că, în Paris, procedura de citare nu se îndeplinește prin afișarea citației, ci persoana în cauză este anunțată că trebuie să primească citația. În raport de aceste circumstanțe, Curtea de Apel a încuviințat citarea intimatei pârâte prin publicitate în condițiile art. 95 C. proc civ., respectiv prin afișare la ușa instanței și publicare într-un ziar mai răspândit, pentru toate termenele de judecată ulterioare, citarea intimatei realizându-se în această modalitate (la ultimul termen de judecată nu a fost depusă și dovada de publicare în ziar, partea fiind doar citată la ușa instanței). Conform art. 87 pct. 8 C. proc civ., în cazul în care, prin tratate sau convenții internaționale la care este parte România sau prin acte normative speciale nu se prevede o altă procedură, cei care se află în străinătate, având domiciliul sau reședința cunoscută, se citează printr-o citație scrisă trimisă cu scrisoare recomandată, cu dovadă de primire. Dacă domiciliul sau reședința celor aflați în străinătate nu sunt cunoscute, citarea se face potrivit art. 95 din același cod. Față de dispozițiile legale sus-menționate, în mod greșit, instanța de apel a dispus citarea prin publicitate conform art. 95 C. proc civ., deoarece domiciliul din străinătate al intimatei pârâte era cunoscut, fiind indicat de aceasta într-o fază procesuală anterioară. Împrejurarea că partea nu s-a prezentat la oficiul poștal din Paris pentru a primi citația, ceea ce ar echivala cu un refuz de primire, nu constituie o ipoteză prevăzută de lege, în care să se poată dispune citarea prin publicitate. De asemenea, în raport de țara în care se afla domiciliul destinatarului citației, și anume Franța, membră a Uniunii Europene, erau aplicabile dispozițiile Regulamentului (C.E.) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială, care prevăd o altă procedură de comunicare a actelor judiciare, inclusiv citații, decât cea prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, cum s-a realizat, în ceea ce o privește pe intimata pârâtă, la primul termen de judecată. În esență, sunt reglementate anumite organisme implicate în asigurarea transmiterii actelor procedurale, se utilizează anumite formulare tip în vederea transmiterii actului și expedierii confirmării de primire, completate în limba oficială a statului de destinație, respectiv a statului de origine; dacă nu este posibilă comunicarea, organismul competent din statul de primire informează imediat statul de transmitere despre această împrejurare și continuă să ia toate măsurile necesare pentru notificarea actului. Refuzul primirii actului de către destinatar poate avea loc doar în anumite ipoteze, prevăzute în Regulament, iar depășirea acestor limite de persoana în cauză produce anumite consecințe în ceea ce privește legalitatea îndeplinirii actului judiciar respectiv și modalitatea în care se va realiza în viitor. Instanța de apel nu a procedat la citarea intimatei pârâte în condițiile Regulamentului (C.E.) nr. 1393/2007 și, considerând greșit că procedura de citare cu partea menționată nu poate fi îndeplinită la domiciliul său din străinătate, a dispus citarea prin publicitate, măsură asupra căreia nu a revenit nici la ultimul termen de judecată, deși i s-a solicitat aceasta de către avocatul celeilalte intimate pârâte. Prin urmare, în baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta S.M., va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel, nelegalitatea citării față de această parte antrenând imposibilitatea exercitării dreptului său la apărare, vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii pronunțate în aceste condiții, conform art. 105 alin. (2). Față de motivul pentru care se va dispune admiterea recursului declarat de pârâtă, care duce la nulitatea în tot a hotărârii, nu se mai impune analizarea celorlalte critici care vizează măsurile luate de instanța a cărei hotărâre a fost casată în materia probatoriului, modul în care aceasta a soluționat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, soluția pronunțată pe fondul cauzei și modalitatea în care aceasta a fost argumentată. Cu ocazia rejudecării, însă, instanța de apel va avea în vedere acele critici din recurs, care nu au fost analizate de prezenta instanță față de motivul casării, respectiv cele referitoare la modalitatea de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, necesitatea administrării unor probe noi, necesitatea motivării soluției date asupra acțiunii în nulitate raportat la susținerile părților și în limitele motivelor de apel, posibilitatea admiterii acțiunii în revendicare prin comparare de titluri în ipoteza constatării nevalabilității unuia dintre acestea, evident, în raport și de soluția ce urmează a se pronunța în ceea ce privește desființarea actului juridic, de către instanța de rejudecare. În baza acelorași texte de lege, Înalta Curte va admite și recursul declarat de pârâta B.M., decedată, cale de atac continuată de S.M., deoarece, chiar dacă această soluție nu va fi pronunțată în urma examinării criticilor proprii ale recurentei (cele vizând nelegalitatea citării pârâtei S. nu au fost avute în vedere pentru considerentele deja arătate), motivele căii de atac sunt, în cea mai mare parte, comune cu cele ale recurentei S., astfel încât, dacă ar fi analizate în prezentul dosar, ar lipsi de finalitate soluția de casare, pronunțată în recursul declarat de S. Cu ocazia rejudecării, Curtea de Apel va verifica și susținerile din recursul declarat de B.M., aceleași cu cele enunțate mai sus, privind recursul declarat de S., în nume propriu. În consecință, Înalta Curte va admite ambele recursuri și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.