ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 637/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 83A din 25 ianuarie 2001, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea formulată de reclamanții C.N. și C.R.I.V., la data de 11 iunie 1999, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al municipiului București, având ca obiect constatarea dreptului de proprietate al acestora asupra apartamentului nr. 5 și a garsonierei de la etajul I, situate în str. S., sector 1, precum și obligarea pârâtului să le lase, în deplină proprietate și posesie, imobilul de la aceeași adresă, compus din construcție și terenul în cotă de 29,80% din suprafața de 282 m.p., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, pe considerentul că imobilul revendicat nu se mai află în posesia pârâtului, ci a actualilor cumpărători, ce l-au dobândit în baza Legii nr. 112/1995.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 214 din 24 aprilie 2001, a admis apelul declarat de reclamanta C.N. și a desființat sentința sus-menționată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță, pentru încălcarea principiului contradictorialității în soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive. Recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei instanței de apel a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 732 din 22 februarie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă. În rejudecare, la data de 29 noiembrie 2002, reclamanții au formulat o cerere prin care au solicitat să se constate că ei nu au formulat o cerere de renunțare la capătul de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare din 25 februarie 1997, privind pe B.M., în calitate de cumpărătoare, și SC H.N.

SA, în calitate de vânzătoare, și din 25 februarie 1997, privind pe M.I. și M.L., în calitate de cumpărători, și aceeași vânzătoare, solicitând citarea acestora în cauză. Prin încheierea din 14 martie 2003, Tribunalul a apreciat că cererea pentru constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a fost formulată la data de 29 noiembrie 2002, în consecință, în rejudecare, astfel încât a admis excepția inadmisibilității cererii completatoare; a admis excepția prescripției dreptului la acțiunea în nulitate, raportat la dispozițiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificate prin O.U.G. nr. 109/2001 și nr. 145/2001, și la data formulării respectivei acțiuni.

Prin sentința civilă nr. 369 din 18 aprilie 2003, aceeași instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, ca nefondată, și a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General, B.M., M.I. (M.L. fiind decedată) și SC H.N. SA, în sensul constatării dreptului de proprietate al reclamanților asupra apartamentului nr. 5 și a garsonierei de la etajul I, situate în București, str. S., sector 1. S-a respins capătul de cerere privind lăsarea, în deplină proprietate și posesie, reclamanților a apartamentului sus-menționat, ca neîntemeiat. Prin încheierea din Camera de Consiliu de la data de 03 iulie 2003, instanța a completat dispozitivul sentinței cu susținerile părților și i-a înlăturat pe pârâții-persoane fizice din dispozitivul sentinței.

Prin decizia civilă nr. 572/A din 25 noiembrie 2003, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelurile formulate de apelanții reclamanți C.N. și C.R.I.V., de apelanții pârâți M.I., B.M. și Municipiul București, prin Primarul General, împotriva hotărârii primei instanțe, a anulat, în tot, încheierea din data de 14 martie 2003, sentința civilă nr. 369 din 18 aprilie 2003 și încheierea de îndreptare a erorii materiale din 03 iulie 2003, fixând termen pentru evocarea fondului cererii, astfel cum a fost completată la 30 ianuarie 2004. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că încheierea din 14 martie 2003 pronunțată de Tribunal este contradictorie, întrucât, deși a reținut inadmisibilitatea cererii completatoare, prin admiterea prescripției dreptului material la acțiune privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, a soluționat această cerere.

Ca urmare a decesului pârâtului M.I., poziția procesuală a acestuia a fost preluată de S.M. Rejudecând cauza, prin decizia civilă nr. 21A din 24 ianuarie 2006, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâților Municipiul București, prin Primarul General, B.M., S.M. și SC H.N. SA, a constatat că reclamanții sunt proprietarii apartamentului nr. 5 și ai garsonierei de la etajul I, situate în București, str. S., sector 1. A respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București și a pârâtelor B.M. și S.M.; a admis excepția prescripției extinctive și a respins cererea în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, constatând prescris dreptul la acțiune.

Totodată, a obligat pe reclamanți la 10.000.000 RON cheltuieli de judecată către pârâta S.M. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții și pârâții Municipiul București, prin Primarul General, S.M.M. și B.M. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, învestită, inițial, cu judecata recursurilor, în baza art. II alin. (2) și (3) din Legea nr. 219/2005, a trimis cauza Curții de Apel București pentru soluționarea acestora. În recurs, Curtea de Apel București a introdus, în cauză, pe S.A.I., în calitate de moștenitoare a defunctei C.N., care a decedat pe parcursul soluționării cauzei. Prin decizia civilă nr. 212R din 01 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanții C.R.I.V.

și S.A.I. împotriva deciziei nr. 21A din 24 ianuarie 2006, a casat, în parte, decizia menționată și a trimis cauza, spre rejudecare, instanței de apel, pentru soluționarea, pe fond, a capetelor de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 25 februarie 1997 și revendicarea apartamentului nr. 5 și a garsonierei aflate la etajul I al imobilului situat în București, str. S., sector 1, precum și a terenului aferent. A menținut dispozițiile privind constatarea că reclamanții sunt proprietarii acestui imobil și respingerea excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București, prin Primarul General, B.M. și S.M.M. A respins, ca nefondate, recursurile declarate de aceiași pârâți.

În rejudecare, prin decizia nr. 245A din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare. A constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, ambele încheiate la data de 25 februarie 1997. A obligat pe pârâta B.M. să lase reclamanților C.R.I.V. și S.A.I., în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București, str. S., sector 1, compus dintr-o cameră, baie, chicinetă, vestibul, cameră de serviciu și părți comune, în suprafață utilă de 39,14 m.p. + 13,54 m.p. teren situat sub construcție. A obligat pe pârâta S.M.M. să lase reclamanților, în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București, str. S., sector 1, compus din 3 camere, cameră de serviciu, bucătărie, oficiu, w.c., cămară, baie, degajament, balcon și părți comune: hol vestibul, loggie în suprafață utilă de 103,69 m.p.

+ 35,87 m.p. teren situat sub construcție. S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut, cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că o inadmisibilitate de plano ar contraveni principiului constituțional al liberului acces la justiție. Referitor la capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a celor două contracte de înstrăinare, instanța a constatat că a intrat în autoritatea de lucru judecat a prezentei cauze soluția privind constatarea că reclamanții sunt proprietarii celor două imobile, constând în apartamentul nr. 5 și garsoniera aflate la etajul 1 al imobilului situat în București, str. S., sector 1 și terenul aferent.

Dată fiind intrarea în autoritatea de lucru judecat a constatării privind calitatea de proprietari ai imobilelor, Curtea a considerat că nu mai este necesar a analiza relevanța cererilor administrative pe care reclamanții le-au formulat în temeiul dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995. Acel act normativ era limitativ în privința condițiilor în care foștii proprietari ar fi putut obține satisfacerea cererilor lor de restituire a imobilelor. Reținând că, prin contractele de vânzare-cumpărare din 25 februarie 1997, statul a înstrăinat un drept de proprietate pe care nu îl deținea în patrimoniu, deoarece imobilul nu a fost preluat cu titlu valabil, Curtea a apreciat că acest imobil nu putea face obiectul dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Procedând în continuare, în cadrul cererii de revendicare, la verificarea autorilor fiecărei părți în litigiu, pentru a se putea stabili care este partea ce deține un titlu de proprietate preferabil, Curtea a reținut că titlul de proprietate al autorilor reclamanților este eliberat ca urmare a existenței contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 13 noiembrie 1943 de către Tribunalul Ilfov, secția notariat, astfel încât, în această situație, nu există o contestație privind atributele persoanei de la care s-a dobândit dreptul de proprietate. Pe de altă parte, pârâții au cumpărat de la o persoană care nu a avut calitatea de proprietar, de la un „non dominus”, având în vedere natura abuzivă a preluării bunului și exceptarea de la vânzare în temeiul Legii nr. 112/1995, conform prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.

În această ipoteză, titlul prezentat de către reclamanți este mai bine caracterizat, fiind preferabil titlului opus de pârâți. Împotriva deciziei menționate și a încheierii din 27 septembrie 2011 a declarat recurs pârâta B.M., decedată, recursul fiind continuat de moștenitoarea S.M.M., iar pârâta S.M.M. a declarat recurs împotriva aceleiași decizii și a încheierilor de ședință pronunțate în dosarul de apel. Prin decizia civilă nr. 3192 din 10 iunie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursurile declarate de pârâta B.M., decedată, continuat de moștenitoarea S.M.M. și de pârâta S.M.M., a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut că pentru primul termen stabilit în rejudecarea apelului, 3 mai 2011, intimata pârâtă S.M.M. a fost citată la domiciliul din Franța, indicat de aceasta într-un ciclu procesual anterior, prin citație scrisă trimisă cu scrisoare recomandată, cu dovadă de primire, care au fost restituite împreună cu plicul în care au fost trimise, pe care s-a menționat că partea citată nu s-a prezentat la oficiul poștal din Franța în vederea ridicării citației. S-a atașat acestor acte și formularul confirmării de primire, fără semnătura părții.

S-a constatat că instanța de apel nu a procedat la citarea intimatei pârâte în condițiile Regulamentului (CE) nr. 1393/2007 și, considerând greșit că procedura de citare cu partea menționată nu poate fi îndeplinită la domiciliul său din străinătate, a dispus citarea prin publicitate, măsură asupra căreia nu a revenit nici la ultimul termen de judecată, deși i s-a solicitat aceasta de către avocatul celeilalte intimate pârâte. Prin urmare, s-au admis recursurile pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., având în vedere nelegalitatea citării pârâtei S.M.M., ce a antrenat imposibilitatea exercitării dreptului său la apărare, vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii pronunțate în aceste condiții, conform art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. Rejudecând cauza, Curtea de Apel București, secția a IX–a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 47A din 14 februarie 2014, a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare ca nefondată, a constatat nulitatea contractelor de vânzare–cumpărare încheiate de B.M. și M.I. și L., în calitate de cumpărători, și Primăria Municipiului București, în calitate de vânzător, prin mandatar SC H.N. SA. Au fost obligați pârâții S.M.M. și Primăria Municipiului București prin Primarul General să lase reclamanților C.R.I.V. și S.A.I. în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 5 situat în București, str. S., sector 1, în suprafață utilă de 39,14 mp., cu terenul aferent de 13,54 mp.

Au fost obligați pârâții S.M.M. și Primăria Municipiului București prin Primarul General să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 5 situat în București, str. S., sector 1, în suprafață utilă de 103,69 mp, cu terenul aferent de 35,87 mp. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că, prin decizia nr. 21A din 1 februarie 2011, menținută în parte prin decizia irevocabilă nr. 212R din 1 februarie 2011, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că imobilul în litigiu (apartamentul nr. 5 împărțit în două unități locative) a fost preluat de stat fără titlu de la autorul reclamanților, C.Ș., pentru aceste motive fiind deja constatat cu autoritate de lucru judecat dreptul de proprietate al reclamanților asupra acestui imobil.

Astfel, prin decizia nr. 21A din 1 februarie 2011 s-a reținut că preluarea prin naționalizare a imobilului s-a făcut în mod abuziv, fiind încălcate dispozițiile Decretului nr. 92/1950, având în vedere că autorul reclamanților era avocat pensionar și, deci, exceptat de la aplicarea acestei măsuri și, în același timp, actul normativ în baza căruia a operat naționalizarea nu putea constitui un temei valabil pentru preluarea bunului de către stat, având în vedere dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Instanța de apel a considerat că apărarea pârâților în proces în sensul că reclamanții nu i-au notificat la momentul încheierii contractelor de vânzare–cumpărare și că nu exista proces pe rol la acel moment nu poate conduce la respingerea capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității contractelor, deoarece orice cumpărător care achiziționează un imobil, pentru a invoca o eroare comună și invincibilă, este apreciat prin prisma unui cumpărător care face diligențele corespunzătoare pentru a se interesa de situația imobilului pe care dorește să îl cumpere. În acest sens, s-a constatat că pârâții nu au făcut minime diligențe și au cumpărat imobilul în ciuda faptului că viza oficiului juridic de pe cererile lor de cumpărare ridica semne de întrebare asupra situației juridice a imobilului.

Susținere recurentelor apelante pârâte în sensul existenței recunoașterii reclamanților că reaua credință ar fi existat doar din partea primăriei, nu și a pârâtului M.I., s-a apreciat ca fiind nefondată deoarece recunoașterea nu poate fi decât acea făcută personal, nu prin avocat fără împuternicire specială pentru interogatoriu [art. 223 alin. (2) C. proc. civ.], iar recunoașterea poate privi doar fapte personale, nu fapte ale altuia sau interpretări juridice (art. 218 C. proc. civ.), iar în apel nu poate fi schimbată cauza juridică a cererii de chemare în judecată (art. 294 C. proc. civ.). S-a reținut că, în speță, cadrul procesual în care se desfășoară judecata a fost determinat irevocabil prin decizia de recurs nr. 212R din 1 februarie 2011, cu privire la cererea de chemare în judecată completată la data de 26 octombrie 2000 cu privire la părți și obiect și precizată la data de 20 noiembrie 2002 cu privire la cauza juridică.

S-a considerat ca fiind nefondată și susținerea pârâților că reclamanții ar fi solicitat compararea titlului lor cu un titlu valabil pentru pârâta B.M., și, astfel, ar fi recunoscut valabilitatea contractului de vânzare–cumpărare al acelei pârâtei, pe care, dimpotrivă, l-au contestat în acțiunea completată și precizată la prima instanță pentru frauda Legii nr. 117/1995, respectiv cauză ilicită. Întrucât în rejudecare pârâta nu a depus înscrisuri noi, s-a analizat cererea de constatare a nulității contractelor de vânzare–cumpărare pe baza probatoriilor deja administrate în ciclurile procesuale anterioare. S-a reținut că este întemeiată cererea de constatare a nulității absolute a celor două contracte de vânzare–cumpărare prin care s-a înstrăinat de către Municipiul București, prin mandatarul SC H.N.

SA, apartamentul proprietatea reclamanților, către pârâta S.M.M., prin autorii decedați ai acesteia, deoarece imobilul nu intra sub incidența Legii nr. 112/1995 privind reglementarea situației juridice a unor imobile, care stabilea înstrăinarea doar pentru imobilele preluate de stat cu titlu (art. 9 rap. la art. 1 și 11 din lege). S-a reținut că reclamanții au solicitat deținătorului pe care l-au cunoscut – unitatea administrativ teritorială Municipiul București, prin administratorul ICRAL H., restituirea în natură, încă din anul 1993. De asemenea, reclamanții au înștiințat Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995 de demersurile lor, pretinzând retrocedarea în natură a imobilului în litigiu, și nu despăgubiri bănești în baza Legii nr. 112/1995.

S-a constatat, pe de o parte, că societatea mandatară vânzătoare a ignorat voit cererea reclamanților de retrocedare în natură a imobilului, primită încă din anul 1993, iar pârâții nu au făcut minime diligențe și au cumpărat imobilul în ciuda faptului că viza oficiului juridic de pe cererile de cumpărare ridica semne de întrebare asupra situației juridice a imobilului, neputându-se constata decât că au fost cumpărători de rea credință, deoarece au cunoscut, respectiv cu minime diligențe puteau cunoaște că achiziționează un imobil preluat fără titlu.

Instanța de apel a considerat că simplul fapt că s-a propus acordarea de despăgubiri reclamanților în baza Legii nr. 112/1995, respectiv că s-ar emite hotărâre de despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995, nu reprezenta vreun impediment legal sau de altă natură la efectuarea unor minime diligențe de către pârâții cumpărători, de vreme ce chiar cererile acestora de cumpărare menționau în partea finală că, și după evaluarea vânzătorului, aceștia puteau refuza cumpărarea. Pe cale de consecință, s-a reținut reaua credință a pârâților la încheierea contractelor de vânzare–cumpărare cu Municipiul București prin mandatar.

Totodată, instanța de apel a constatat că pârâtul Municipiul București are calitate procesuală pasivă, justificată de reclamanți în acțiunea completată și precizată, situație de drept dezlegată irevocabil prin decizia civilă nr. 21/A din 1 februarie 2011, astfel cum a fost menținută în parte prin decizia nr. 212 R din 1 februarie 2011. Astfel, pe capătul de cerere privind anularea contractelor de vânzare–cumpărare au calitate procesuală pasivă toți cocontractanții din contractele contestate (art. 966 C. civ.), iar capătul de cerere privind revendicarea este exercitat de reclamanți în virtutea dreptului de dispoziție (art. 480 C. civ.), împotriva pârâților cumpărători care exercită folosința și ale căror contracte de cumpărare sunt contestate ca nule și împotriva Municipiului București prin Primar General, care, în virtutea stăpânirii pe nedrept a imobilului, s-a pretins titular al dreptului de proprietate, încheind contracte de vânzare–cumpărare contestate.

Excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.) pe motivul existenței Legii nr. 10/2001 a fost respinsă ca neîntemeiată cu argumentul că prezenta cerere de chemare în judecată a fost introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, pârâta S.M.M., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ. Dezvoltând motivele de recurs, pârâta a criticat decizia recurată pentru nerespectarea dispozițiilor obligatorii cuprinse în decizia de casare nr. 3192 din 10 iunie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, fără a se pune în discuția contradictorie a părților toate elementele reținute în cuprinsul deciziei invocate, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 315 C. proc.

civ., precum și dreptul la apărare și la un proces echitabil. În acest contract, s-a susținut că instanța de apel a încălcat dispoziția obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție de a pronunța soluția asupra acțiunii în nulitate în limita motivelor de apel, în sensul că a reținut încălcarea Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractelor de vânzare – cumpărare și reaua credință a autorilor săi, prin raportare la elemente noi, care nu au fost menționate de părți în cuprinsul apelurilor și care nu au fost puse niciodată în discuția părților. Recurenta a învederat că și în ipoteza în care instanța de recurs ar considera că reclamanții au investit în mod generic instanța și cu analizarea relei credințe a autorilor săi (ai pârâtei), pretinsa rea credință nu a fost explicitată în vreun fel de reclamanți.

O altă critică formulată prin motivele de recurs a vizat neanalizarea chestiunii invocate în recurs în primul ciclu procesual privind faptul că actele de vânzare–cumpărare au fost încheiate anterior Legii nr. 213/1998 și că până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, Decretul nr. 92/1950 a reprezentat un titlu valabil. De asemenea, s-a susținut că instanța de apel nu a analizat critica privitoare la faptul că reclamanții nu au argumentat în niciun fel și nu au dovedit reaua – credință a pârâților și nici critica referitoare la incidența Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. Cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., a vizat reținerea eronată de către instanța de apel a faptului că imobilele nu intrau sub incidența Legii nr. 112/1995, câtă vreme doar după intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998 instanțele ar fi putut aprecia asupra valabilității titlului statului în cazul preluării bunurilor în baza Decretului nr. 92/1950. S-a criticat, totodată, decizia instanței de apel pentru interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1898 și 1899 alin. (2) C. civ., inversându-se în mod nejustificat sarcina probei în chestiunea „bunei credințe”.

Recurenta a invocat interpretarea eronată a actelor depuse la dosar, în raport de care s-a concluzionat eronat că autorii săi nu ar fi făcut minime diligențe pentru a cunoaște situația juridică a imobilelor achiziționate și nu ar fi făcut dovada drepturilor de folosință (ale autorilor) anterior anului 1994. De asemenea, s-a învederat greșita apreciere a faptului că prin cererea depusă la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 reclamanții ar fi solicitat retrocedarea în natură a imobilului în litigiu. S-a criticat decizia recurată și din perspectiva interpretării eronate a relevanței și vizelor aflate în cuprinsul și/sau pe verso-ul cererilor de cumpărare.

Critica formulată prin cel de-al treilea motiv de recurs a vizat greșita respingere a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, câtă vreme reclamanții au primit despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995 și nu au contestat respectiva hotărâre, motiv de modificare a deciziei recurate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. Proc. civ. Prin cel de-al patrulea motiv de recurs s-a invocat greșita admitere a acțiunii în revendicare pornind de la premisa eronată că titlul recurentei ar fi fost încheiat cu încălcarea Legii nr. 112/1995 cu rea credință, motiv de modificare întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Ultima critică formulată prin motivele de recurs a vizat interpretarea subiectivă a poziției recurentei cu privire la administrarea de probe în condițiile în care proba cu martori nu a mai putut fi administrată, întrucât persoanele care au cunoscut situația imobilului au decedat, iar proba cu interogatoriul reclamanților nu a mai fost administrată pentru că a intervenit decesul reclamantei C.N., dar și pentru că nu s-a argumentat în nici un fel reaua credință a pârâților. Având în vedere că la data de 7 septembrie 2014 a intervenit decesul intimatului reclamant C.R.I.V., prin încheierea de la termenul din 13 ianuarie 2015, a fost introdusă în cauză C.E.V., moștenitoare legală și testamentară conform certificatului de moștenitor legal și testamentar eliberat la 1 octombrie 2014 de Societatea Profesională Notarială M.G.

și M.R.R. Examinând criticile invocate de pârâta recurentă, Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Critica vizând încălcarea dispozițiilor obligatorii ale deciziei de casare pronunțate în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., critică întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., este nefondată. Nu se poate susține că prin reținerea relei credințe și a încălcării dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractelor de vânzare–cumpărare a căror nulitate s-a solicitat să se constate, s-ar fi depășit limitele motivelor de apel.

Instanța de apel a analizat cererea de constatare a nulității contractelor de vânzare–cumpărare pe baza probatoriilor administrate în ciclurile procesuale anterioare, reținând că, în speță, cadrul procesual în care se desfășoară judecata a fost determinat irevocabil prin decizia de recurs nr. 212R din 1 februarie 2011, cu privire la cererea de chemare în judecată completată la data de 26 octombrie 2000 cu privire la părți și obiect și precizată la data de 20 noiembrie 2002 cu privire la cauza juridică. În acest contract, nu se poate susține că reținerea relei credințe a părților la momentul încheierii contractelor de vânzare a căror realitate s-a solicitat să se constate și încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 ar fi reprezentat argumente total noi, neinvocate de părți și nedezbătute contradictoriu de acestea, împrejurări ce ar fi condus, în opinia recurentei la încălcarea dreptului său la apărare și la un proces echitabil.

De altfel, acestor argumente pârâta le-a și răspuns pe parcursul procesului, în sensul că în ceea ce o privește nu s-ar putea reține că ar fi acționat cu rea credință, această atitudine fiind suficientă pentru respectarea principiului contradictorialității. Critica vizând nepronunțarea asupra motivelor recursului declarat în primul ciclu procesual, rămase neanalizate față de motivul de casare reținut, nu poate fi primită. Motivul pentru care instanța de recurs, prin decizia civilă nr. 3192 din 10 iunie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis această cale de atac, l-a constituit lipsa de procedură cu recurenta S.M.M. Toate celelalte motive de recurs s-au referit la aspecte vizând fondul cererilor deduse judecății, în parte deja dezlegate de instanțele de fond și apel, care nu mai pot fi reiterate prin prezenta cale de atac.

Totodată, fără a dezvolta separat fiecare motiv de nelegalitate invocat, respectiv art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., recurenta arată că instanța de apel a reținut eronat că imobilele în speță nu intrau sub incidența Legii nr. 112/1995, câtă vreme acestea ar fi fost preluate de stat fără titlu. Prin decizia civilă nr. 21/A din 24 ianuarie 2006, astfel cum a fost menținută prin decizia irevocabilă nr. 212R din 1 martie 2011, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că imobilul în litigiu, apartamentul nr. 5 împărțit în două unități locative, a fost preluat de stat fără titlu de la autorul reclamanților C.Ș., pentru aceste motive fiind deja constatat dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilului.

Instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale, reținând că imobilul nu intra sub incidența Legii nr. 112/1995, privind reglementarea situației juridice a unor imobile, care stabilea posibilitatea înstrăinării doar pentru imobilele preluate de stat cu titlu (art. 9 rap. la art. 1 și 11 din actul normativ menționat). La anularea unui contract încheiat în baza Legii nr. 112/1995, are relevanță respectarea dispozițiilor acestui act normativ, în forma în vigoare la data încheierii actului, precizările din normele de aplicare a acestei legi aplicându-se retroactiv de la data intrării în vigoare a legii pe care o interpretează, astfel că Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 nu prezintă relevanță prin ele însele, ci trebuie verificate prin prisma dispozițiilor legii pe care o interpretează.

Este nefondată critica vizând pronunțarea eronată asupra valabilității titlului statului, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998. Ceea ce este esențial este că, înainte de încheierea contractelor de vânzare–cumpărare de către chiriași în cursul anului 1997, a fost înregistrată la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 o cerere de restituire a imobilului în litigiu. La momentul înregistrării cererii de restituire a imobilului, dar și la momentul încheierii contractelor de vânzare–cumpărare era în vigoare art. 13 din Hotărârea nr. 20 din 17 ianuarie 9196 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, potrivit căruia era interzisă înstrăinarea oricărui imobil ce intra sub incidența acestei legi, ori de câte ori exista o suspiciune cu privire la valabilitatea titlului statului.

Aceste norme sunt subsumate, în acest context, dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, care atrag incidența actului normativ numai în ceea ce privește imobilele preluate cu titlu. Cu alte cuvinte, dacă se contesta titlul statului, fie și printr-o cerere adresată Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, până la clarificarea situației juridice a imobilului, acesta nu putea fi înstrăinat. În cauza Păduraru contra României (parag. 78), Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată că Legea nr. 112/1995 nu se aplică decât în situația bunurilor față de care statul deținea un titlu de proprietate și că nicio altă dispoziție internă nu acorda statului dreptul de a vinde un bun care să găsea de facto în patrimoniul său și pentru care nu avea, așadar, un titlu.

În parag. 79, Curtea reține că la momentul vânzării statul nu avea o bază legală, având în vedere că Legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor cu titlu. Fiind o normă imperativă, sancțiunea pentru nerespectarea acesteia este nulitatea absolută. Așa fiind, este evident că motivul de nulitate era reglementat de lege, astfel încât instanțele anterioare erau îndreptățite să-l analizeze, așa cum a fost invocat, fără a apela la dispozițiile Legii nr. 10/2001, ca lege specială, care a intrat în vigoare după formularea acțiunii în revendicare și a celei în constatarea nulității.

Criticile referitoare la interpretarea eronată a actelor dosarului, a cererilor reclamanților și a cererilor de cumpărare ale autorilor recurentei, cu consecința reținerii lipsei minimelor diligențe pentru cunoașterea situației juridice a imobilelor cumpărate nu vor fi analizate întrucât se subsumează situației de fapt implicând aprecierea probelor, deci se referă la netemeinicia hotărârii atacate, care nu poate face obiectul criticilor în recurs, potrivit dispozițiilor art. 304 C. proc. civ. Curtea va constata, totodată, că nici critica vizând greșita respingere a excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare nu este întemeiată. Având în vedere că s-a constatat nulitatea absolută a contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995, pârâții nu au calitatea de proprietari, nu au dobândit un bun în patrimoniu, reclamanții fiind singurii care au un titlu în acțiunea în revendicare.

Întrucât cererea introductivă a fost formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dispozițiile acestui act normativ nu se aplică acțiunii în revendicare, după cum nu sunt incidente nici dispozițiile deciziei de recurs în interesul legii nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel, nu se poate reține excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, care trebuie examinată pe fond, din perspectiva art. 480 C. civ., prin compararea titlurilor părților. De asemenea, nici faptul că reclamanții au optat pentru calea specială prevăzută de Legea nr. 112/1995 și au obținut despăgubiri conform Hotărârii nr. 926/1997 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 nu poate conduce la admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun.

Numai în măsura în care hotărârea Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 se va executa, autoritățile locale pot solicita reclamanților restituirea despăgubirilor ca plată nedatorată. Pârâta recurentă nu se poate, însă, opune restituirii în natură a imobilului cu acest argument. Critica formulată prin ultimul motiv de recurs, referitoare la interpretarea subiectivă a poziției recurentei cu privire la administrarea de probe nu se circumscrie dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., astfel că nu se impune a fi examinată. Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.M.M. împotriva deciziei nr. 47/A din 14 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, și a încheierii de ședință din 04 februarie 2014 a aceleiași instanțe, pronunțate în Dosarul nr. 2842/2/2011*. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2015.