ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 637/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 637/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 83A din 25 ianuarie 2001,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea formulată de reclamanții

C.N. și C.R.I.V., la data de 11 iunie 1999, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul

General al municipiului București, având ca obiect constatarea dreptului de proprietate

al acestora asupra apartamentului nr. 5 și a garsonierei de la etajul I, situate

în str. S., sector 1, precum și obligarea pârâtului să le lase, în deplină proprietate

și posesie, imobilul de la aceeași adresă, compus din construcție și terenul în

cotă de 29,80% din suprafața de 282 m.p., ca fiind formulată împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă, pe considerentul că imobilul revendicat nu se mai

află în posesia pârâtului, ci a actualilor cumpărători, ce l-au dobândit în baza

Legii nr. 112/1995.

Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 214 din 24 aprilie 2001, a admis

apelul declarat de reclamanta C.N. și a desființat sentința sus-menționată, cu trimiterea

cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță, pentru încălcarea principiului contradictorialității

în soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive.

Recursul declarat de pârâtul

Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei instanței de apel

a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 732 din 22 februarie 2002 a

Curții Supreme de Justiție, secția civilă.

În rejudecare, la data

de 29 noiembrie 2002, reclamanții au formulat o cerere prin care au solicitat să

se constate că ei nu au formulat o cerere de renunțare la capătul de cerere privind

anularea contractelor de vânzare-cumpărare din 25 februarie 1997, privind pe B.M.,

în calitate de cumpărătoare, și SC H.N. SA, în calitate de vânzătoare, și din

25 februarie 1997, privind pe M.I. și M.L., în calitate de cumpărători, și aceeași

vânzătoare, solicitând citarea acestora în cauză.

Prin încheierea din 14

martie 2003, Tribunalul a apreciat că cererea pentru constatarea nulității absolute

a contractelor de vânzare-cumpărare a fost formulată la data de 29 noiembrie 2002,

în consecință, în rejudecare, astfel încât a admis excepția inadmisibilității cererii

completatoare; a admis excepția prescripției dreptului la acțiunea în nulitate,

raportat la dispozițiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificate prin

O.U.G. nr. 109/2001 și nr. 145/2001, și la data formulării respectivei acțiuni.

Prin sentința civilă

nr. 369 din 18 aprilie 2003, aceeași instanță a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, ca nefondată, și a admis, în

parte, acțiunea formulată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâții Municipiul

București, prin Primarul General, B.M., M.I. (M.L. fiind decedată) și SC H.N. SA,

în sensul constatării dreptului de proprietate al reclamanților asupra apartamentului

nr. 5 și a garsonierei de la etajul I, situate în București, str. S., sector 1.

S-a respins capătul de cerere privind lăsarea, în deplină proprietate și posesie,

reclamanților a apartamentului sus-menționat, ca neîntemeiat.

Prin încheierea din Camera

de Consiliu de la data de 03 iulie 2003, instanța a completat dispozitivul sentinței

cu susținerile părților și i-a înlăturat pe pârâții-persoane fizice din dispozitivul

sentinței.

Prin decizia civilă

nr. 572/A din 25 noiembrie 2003, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

a admis apelurile formulate de apelanții reclamanți C.N. și C.R.I.V., de apelanții

pârâți M.I., B.M. și Municipiul București, prin Primarul General, împotriva hotărârii

primei instanțe, a anulat, în tot, încheierea din data de 14 martie 2003, sentința

civilă nr. 369 din 18 aprilie 2003 și încheierea de îndreptare a erorii materiale

din 03 iulie 2003, fixând termen pentru evocarea fondului cererii, astfel cum a

fost completată la 30 ianuarie 2004.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că încheierea din 14 martie 2003 pronunțată de Tribunal este

contradictorie, întrucât, deși a reținut inadmisibilitatea cererii completatoare,

prin admiterea prescripției dreptului material la acțiune privind constatarea nulității

absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, a soluționat această cerere.

Ca urmare a decesului

pârâtului M.I., poziția procesuală a acestuia a fost preluată de S.M.

Rejudecând cauza, prin

decizia civilă nr. 21A din 24 ianuarie 2006, Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis, în parte, acțiunea

formulată de reclamanți împotriva pârâților Municipiul București, prin Primarul

General, B.M., S.M. și SC H.N. SA, a constatat că reclamanții sunt proprietarii

apartamentului nr. 5 și ai garsonierei de la etajul I, situate în București,

str. S., sector 1. A respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Municipiului

București și a pârâtelor B.M. și S.M.; a admis excepția prescripției extinctive

și a respins cererea în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare,

constatând prescris dreptul la acțiune. Totodată, a obligat pe reclamanți la 10.000.000

RON cheltuieli de judecată către pârâta S.M.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanții și pârâții Municipiul București, prin Primarul General,

S.M.M. și B.M.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, învestită, inițial, cu

judecata recursurilor, în baza art. II alin. (2) și (3) din Legea nr. 219/2005,

a trimis cauza Curții de Apel București pentru soluționarea acestora.

În recurs, Curtea de Apel

București a introdus, în cauză, pe S.A.I., în calitate de moștenitoare a defunctei

C.N., care a decedat pe parcursul soluționării cauzei.

Prin decizia civilă

nr. 212R din 01 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis

recursul declarat de reclamanții C.R.I.V. și S.A.I. împotriva deciziei nr. 21A

din 24 ianuarie 2006, a casat, în parte, decizia menționată și a trimis cauza, spre

rejudecare, instanței de apel, pentru soluționarea, pe fond, a capetelor de cerere

privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 25

februarie 1997 și revendicarea apartamentului nr. 5 și a garsonierei aflate la etajul

I al imobilului situat în București, str. S., sector 1, precum și a terenului aferent.

A menținut dispozițiile

privind constatarea că reclamanții sunt proprietarii acestui imobil și respingerea

excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București,

prin Primarul General, B.M. și S.M.M.

A respins, ca nefondate,

recursurile declarate de aceiași pârâți.

În rejudecare, prin decizia

nr. 245A din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca neîntemeiată, excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare.

A constatat nulitatea

absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, ambele încheiate la data de 25

februarie 1997.

A obligat pe pârâta B.M.

să lase reclamanților C.R.I.V. și S.A.I., în deplină proprietate și posesie, imobilul

situat în București, str. S., sector 1, compus dintr-o cameră, baie, chicinetă,

vestibul, cameră de serviciu și părți comune, în suprafață utilă de 39,14 m.p. +

13,54 m.p. teren situat sub construcție.

A obligat pe pârâta S.M.M.

să lase reclamanților, în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București,

str. S., sector 1, compus din 3 camere, cameră de serviciu, bucătărie, oficiu, w.c.,

cămară, baie, degajament, balcon și părți comune: hol vestibul, loggie în suprafață

utilă de 103,69 m.p. + 35,87 m.p. teren situat sub construcție.

S-a luat act că nu s-au

solicitat cheltuieli de judecată.

În pronunțarea acestei

decizii, Curtea a reținut, cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii în

revendicare, că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că o inadmisibilitate

de plano ar contraveni principiului constituțional al liberului acces la justiție.

Referitor la capătul de

cerere privind constatarea nulității absolute a celor două contracte de înstrăinare,

instanța a constatat că a intrat în autoritatea de lucru judecat a prezentei cauze

soluția privind constatarea că reclamanții sunt proprietarii celor două imobile,

constând în apartamentul nr. 5 și garsoniera aflate la etajul 1 al imobilului situat

în București, str. S., sector 1 și terenul aferent.

Dată fiind intrarea în

autoritatea de lucru judecat a constatării privind calitatea de proprietari ai imobilelor,

Curtea a considerat că nu mai este necesar a analiza relevanța cererilor administrative

pe care reclamanții le-au formulat în temeiul dispozițiilor art. 9 din Legea

nr. 112/1995. Acel act normativ era limitativ în privința condițiilor în care foștii

proprietari ar fi putut obține satisfacerea cererilor lor de restituire a imobilelor.

Reținând că, prin contractele

de vânzare-cumpărare din 25 februarie 1997, statul a înstrăinat un drept de proprietate

pe care nu îl deținea în patrimoniu, deoarece imobilul nu a fost preluat cu titlu

valabil, Curtea a apreciat că acest imobil nu putea face obiectul dispozițiilor

Legii nr. 112/1995.

Procedând în continuare,

în cadrul cererii de revendicare, la verificarea autorilor fiecărei părți în litigiu,

pentru a se putea stabili care este partea ce deține un titlu de proprietate preferabil,

Curtea a reținut că titlul de proprietate al autorilor reclamanților este eliberat

ca urmare a existenței contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 13

noiembrie 1943 de către Tribunalul Ilfov, secția notariat, astfel încât, în această

situație, nu există o contestație privind atributele persoanei de la care s-a dobândit

dreptul de proprietate.

Pe de altă parte, pârâții

au cumpărat de la o persoană care nu a avut calitatea de proprietar, de la un „non

dominus”, având în vedere natura abuzivă a preluării bunului și exceptarea de la

vânzare în temeiul Legii nr. 112/1995, conform prevederilor art. 6 din Legea

nr. 213/1998.

În această ipoteză, titlul

prezentat de către reclamanți este mai bine caracterizat, fiind preferabil titlului

opus de pârâți.

Împotriva deciziei menționate

și a încheierii din 27 septembrie 2011 a declarat recurs pârâta B.M., decedată,

recursul fiind continuat de moștenitoarea S.M.M., iar pârâta S.M.M. a declarat recurs

împotriva aceleiași decizii și a încheierilor de ședință pronunțate în dosarul de

apel.

Prin decizia civilă

nr. 3192 din 10 iunie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

a admis recursurile declarate de pârâta B.M., decedată, continuat de moștenitoarea

S.M.M. și de pârâta S.M.M., a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași curți de apel.

Pentru a pronunța această

decizie, Înalta Curte a reținut că pentru primul termen stabilit în rejudecarea

apelului, 3 mai 2011, intimata pârâtă S.M.M. a fost citată la domiciliul din Franța,

indicat de aceasta într-un ciclu procesual anterior, prin citație scrisă trimisă

cu scrisoare recomandată, cu dovadă de primire, care au fost restituite împreună

cu plicul în care au fost trimise, pe care s-a menționat că partea citată nu s-a

prezentat la oficiul poștal din Franța în vederea ridicării citației. S-a atașat

acestor acte și formularul confirmării de primire, fără semnătura părții.

S-a constatat că instanța

de apel nu a procedat la citarea intimatei pârâte în condițiile Regulamentului (CE)

nr. 1393/2007 și, considerând greșit că procedura de citare cu partea menționată

nu poate fi îndeplinită la domiciliul său din străinătate, a dispus citarea prin

publicitate, măsură asupra căreia nu a revenit nici la ultimul termen de judecată,

deși i s-a solicitat aceasta de către avocatul celeilalte intimate pârâte.

Prin urmare, s-au admis

recursurile pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., având în vedere

nelegalitatea citării pârâtei S.M.M., ce a antrenat imposibilitatea exercitării

dreptului său la apărare, vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea

hotărârii pronunțate în aceste condiții, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Rejudecând cauza, Curtea

de Apel București, secția a IX–a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală,

conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 47A din 14 februarie

2014, a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare ca nefondată,

a constatat nulitatea contractelor de vânzare–cumpărare încheiate de B.M. și M.I.

și L., în calitate de cumpărători, și Primăria Municipiului București, în calitate

de vânzător, prin mandatar SC H.N. SA.

Au fost obligați pârâții

S.M.M. și Primăria Municipiului București prin Primarul General să lase reclamanților

C.R.I.V. și S.A.I. în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.

5 situat în București, str. S., sector 1, în suprafață utilă de 39,14 mp., cu terenul

aferent de 13,54 mp.

Au fost obligați pârâții

S.M.M. și Primăria Municipiului București prin Primarul General să lase reclamanților

în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 5 situat în București,

str. S., sector 1, în suprafață utilă de 103,69 mp, cu terenul aferent de 35,87

mp.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de apel a reținut că, prin decizia nr. 21A din 1 februarie 2011,

menținută în parte prin decizia irevocabilă nr. 212R din 1 februarie 2011, s-a stabilit

cu autoritate de lucru judecat că imobilul în litigiu (apartamentul nr. 5 împărțit

în două unități locative) a fost preluat de stat fără titlu de la autorul reclamanților,

C.Ș., pentru aceste motive fiind deja constatat cu autoritate de lucru judecat dreptul

de proprietate al reclamanților asupra acestui imobil.

Astfel, prin decizia

nr. 21A din 1 februarie 2011 s-a reținut că preluarea prin naționalizare a imobilului

s-a făcut în mod abuziv, fiind încălcate dispozițiile Decretului nr. 92/1950, având

în vedere că autorul reclamanților era avocat pensionar și, deci, exceptat de la

aplicarea acestei măsuri și, în același timp, actul normativ în baza căruia a operat

naționalizarea nu putea constitui un temei valabil pentru preluarea bunului de către

stat, având în vedere dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Instanța de apel a considerat

că apărarea pârâților în proces în sensul că reclamanții nu i-au notificat la momentul

încheierii contractelor de vânzare–cumpărare și că nu exista proces pe rol la acel

moment nu poate conduce la respingerea capătului de cerere având ca obiect constatarea

nulității contractelor, deoarece orice cumpărător care achiziționează un imobil,

pentru a invoca o eroare comună și invincibilă, este apreciat prin prisma unui cumpărător

care face diligențele corespunzătoare pentru a se interesa de situația imobilului

pe care dorește să îl cumpere.

În acest sens, s-a constatat

că pârâții nu au făcut minime diligențe și au cumpărat imobilul în ciuda faptului

că viza oficiului juridic de pe cererile lor de cumpărare ridica semne de întrebare

asupra situației juridice a imobilului.

Susținere recurentelor

apelante pârâte în sensul existenței recunoașterii reclamanților că reaua credință

ar fi existat doar din partea primăriei, nu și a pârâtului M.I., s-a apreciat ca

fiind nefondată deoarece recunoașterea nu poate fi decât acea făcută personal, nu

prin avocat fără împuternicire specială pentru interogatoriu [art. 223 alin.

(2) C. proc. civ.], iar recunoașterea poate privi doar fapte personale, nu fapte

ale altuia sau interpretări juridice (art. 218 C. proc. civ.), iar în apel nu poate

fi schimbată cauza juridică a cererii de chemare în judecată (art. 294 C. proc.

civ.). S-a reținut că, în speță, cadrul procesual în care se desfășoară judecata

a fost determinat irevocabil prin decizia de recurs nr. 212R din 1 februarie 2011,

cu privire la cererea de chemare în judecată completată la data de 26 octombrie

2000 cu privire la părți și obiect și precizată la data de 20 noiembrie 2002 cu

privire la cauza juridică.

S-a considerat ca fiind

nefondată și susținerea pârâților că reclamanții ar fi solicitat compararea titlului

lor cu un titlu valabil pentru pârâta B.M., și, astfel, ar fi recunoscut valabilitatea

contractului de vânzare–cumpărare al acelei pârâtei, pe care, dimpotrivă, l-au contestat

în acțiunea completată și precizată la prima instanță pentru frauda Legii nr. 117/1995,

respectiv cauză ilicită.

Întrucât în rejudecare

pârâta nu a depus înscrisuri noi, s-a analizat cererea de constatare a nulității

contractelor de vânzare–cumpărare pe baza probatoriilor deja administrate în ciclurile

procesuale anterioare.

S-a reținut că este întemeiată

cererea de constatare a nulității absolute a celor două contracte de vânzare–cumpărare

prin care s-a înstrăinat de către Municipiul București, prin mandatarul SC H.N.

SA, apartamentul proprietatea reclamanților, către pârâta S.M.M., prin autorii decedați

ai acesteia, deoarece imobilul nu intra sub incidența Legii nr. 112/1995 privind

reglementarea situației juridice a unor imobile, care stabilea înstrăinarea doar

pentru imobilele preluate de stat cu titlu (art. 9 rap. la art. 1 și 11 din lege).

S-a reținut că reclamanții

au solicitat deținătorului pe care l-au cunoscut – unitatea administrativ teritorială

Municipiul București, prin administratorul ICRAL H., restituirea în natură, încă

din anul 1993.

De asemenea, reclamanții

au înștiințat Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995 de demersurile lor, pretinzând

retrocedarea în natură a imobilului în litigiu, și nu despăgubiri bănești în baza

Legii nr. 112/1995.

S-a constatat, pe de o

parte, că societatea mandatară vânzătoare a ignorat voit cererea reclamanților de

retrocedare în natură a imobilului, primită încă din anul 1993, iar pârâții nu au

făcut minime diligențe și au cumpărat imobilul în ciuda faptului că viza oficiului

juridic de pe cererile de cumpărare ridica semne de întrebare asupra situației juridice

a imobilului, neputându-se constata decât că au fost cumpărători de rea credință,

deoarece au cunoscut, respectiv cu minime diligențe puteau cunoaște că achiziționează

un imobil preluat fără titlu.

Instanța de apel a considerat

că simplul fapt că s-a propus acordarea de despăgubiri reclamanților în baza Legii

nr. 112/1995, respectiv că s-ar emite hotărâre de despăgubiri în baza Legii nr.

112/1995, nu reprezenta vreun impediment legal sau de altă natură la efectuarea

unor minime diligențe de către pârâții cumpărători, de vreme ce chiar cererile acestora

de cumpărare menționau în partea finală că, și după evaluarea vânzătorului, aceștia

puteau refuza cumpărarea.

Pe cale de consecință,

s-a reținut reaua credință a pârâților la încheierea contractelor de vânzare–cumpărare

cu Municipiul București prin mandatar.

Totodată, instanța de

apel a constatat că pârâtul Municipiul București are calitate procesuală pasivă,

justificată de reclamanți în acțiunea completată și precizată, situație de drept

dezlegată irevocabil prin decizia civilă nr. 21/A din 1 februarie 2011, astfel cum

a fost menținută în parte prin decizia nr. 212 R din 1 februarie 2011.

Astfel, pe capătul de

cerere privind anularea contractelor de vânzare–cumpărare au calitate procesuală

pasivă toți cocontractanții din contractele contestate (art. 966 C. civ.), iar capătul

de cerere privind revendicarea este exercitat de reclamanți în virtutea dreptului

de dispoziție (art. 480 C. civ.), împotriva pârâților cumpărători care exercită

folosința și ale căror contracte de cumpărare sunt contestate ca nule și împotriva

Municipiului București prin Primar General, care, în virtutea stăpânirii pe nedrept

a imobilului, s-a pretins titular al dreptului de proprietate, încheind contracte

de vânzare–cumpărare contestate.

Excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.) pe motivul

existenței Legii nr. 10/2001 a fost respinsă ca neîntemeiată cu argumentul că prezenta

cerere de chemare în judecată a fost introdusă anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001.

Împotriva deciziei menționate

a declarat recurs, în termenul legal, pârâta S.M.M., criticând-o ca nelegală pentru

motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele de

recurs, pârâta a criticat decizia recurată pentru nerespectarea dispozițiilor obligatorii

cuprinse în decizia de casare nr. 3192 din 10 iunie 2013 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, fără a se pune în discuția contradictorie a părților toate

elementele reținute în cuprinsul deciziei invocate, fiind astfel încălcate dispozițiile

art. 315 C. proc. civ., precum și dreptul la apărare și la un proces echitabil.

În acest contract, s-a

susținut că instanța de apel a încălcat dispoziția obligatorie a Înaltei Curți de

Casație și Justiție de a pronunța soluția asupra acțiunii în nulitate în limita

motivelor de apel, în sensul că a reținut încălcarea Legii nr. 112/1995 la momentul

încheierii contractelor de vânzare – cumpărare și reaua credință a autorilor săi,

prin raportare la elemente noi, care nu au fost menționate de părți în cuprinsul

apelurilor și care nu au fost puse niciodată în discuția părților.

Recurenta a învederat

că și în ipoteza în care instanța de recurs ar considera că reclamanții au investit

în mod generic instanța și cu analizarea relei credințe a autorilor săi (ai pârâtei),

pretinsa rea credință nu a fost explicitată în vreun fel de reclamanți.

O altă critică formulată

prin motivele de recurs a vizat neanalizarea chestiunii invocate în recurs în primul

ciclu procesual privind faptul că actele de vânzare–cumpărare au fost încheiate

anterior Legii nr. 213/1998 și că până la momentul intrării în vigoare a Legii

nr. 213/1998, Decretul nr. 92/1950 a reprezentat un titlu valabil.

De asemenea, s-a susținut

că instanța de apel nu a analizat critica privitoare la faptul că reclamanții nu

au argumentat în niciun fel și nu au dovedit reaua – credință a pârâților și nici

critica referitoare la incidența Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii

nr. 10/2001.

Cel de-al doilea motiv

de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., a vizat

reținerea eronată de către instanța de apel a faptului că imobilele nu intrau sub

incidența Legii nr. 112/1995, câtă vreme doar după intrarea în vigoare a Legii

nr. 213/1998 instanțele ar fi putut aprecia asupra valabilității titlului statului

în cazul preluării bunurilor în baza Decretului nr. 92/1950.

S-a criticat, totodată,

decizia instanței de apel pentru interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1898

și 1899 alin. (2) C. civ., inversându-se în mod nejustificat sarcina probei în chestiunea

„bunei credințe”.

Recurenta a invocat interpretarea

eronată a actelor depuse la dosar, în raport de care s-a concluzionat eronat că

autorii săi nu ar fi făcut minime diligențe pentru a cunoaște situația juridică

a imobilelor achiziționate și nu ar fi făcut dovada drepturilor de folosință (ale

autorilor) anterior anului 1994.

De asemenea, s-a învederat

greșita apreciere a faptului că prin cererea depusă la Comisia pentru aplicarea

Legii nr. 112/1995 reclamanții ar fi solicitat retrocedarea în natură a imobilului

în litigiu.

S-a criticat decizia recurată

și din perspectiva interpretării eronate a relevanței și vizelor aflate în cuprinsul

și/sau pe verso-ul cererilor de cumpărare.

Critica formulată prin

cel de-al treilea motiv de recurs a vizat greșita respingere a excepției inadmisibilității

acțiunii în revendicare, câtă vreme reclamanții au primit despăgubiri în baza Legii

nr. 112/1995 și nu au contestat respectiva hotărâre, motiv de modificare a deciziei

recurate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. Proc. civ.

Prin cel de-al patrulea

motiv de recurs s-a invocat greșita admitere a acțiunii în revendicare pornind de

la premisa eronată că titlul recurentei ar fi fost încheiat cu încălcarea Legii

nr. 112/1995 cu rea credință, motiv de modificare întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Ultima critică formulată

prin motivele de recurs a vizat interpretarea subiectivă a poziției recurentei cu

privire la administrarea de probe în condițiile în care proba cu martori nu a mai

putut fi administrată, întrucât persoanele care au cunoscut situația imobilului

au decedat, iar proba cu interogatoriul reclamanților nu a mai fost administrată

pentru că a intervenit decesul reclamantei C.N., dar și pentru că nu s-a argumentat

în nici un fel reaua credință a pârâților.

Având în vedere că la

data de 7 septembrie 2014 a intervenit decesul intimatului reclamant C.R.I.V., prin

încheierea de la termenul din 13 ianuarie 2015, a fost introdusă în cauză C.E.V.,

moștenitoare legală și testamentară conform certificatului de moștenitor legal și

testamentar eliberat la 1 octombrie 2014 de Societatea Profesională Notarială M.G.

și M.R.R.

Examinând criticile invocate

de pârâta recurentă, Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele

ce succed:

Critica vizând încălcarea

dispozițiilor obligatorii ale deciziei de casare pronunțate în recurs de Înalta

Curte de Casație și Justiție, respectiv a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.,

critică întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

este nefondată.

Nu se poate susține că

prin reținerea relei credințe și a încălcării dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la

momentul încheierii contractelor de vânzare–cumpărare a căror nulitate s-a solicitat

să se constate, s-ar fi depășit limitele motivelor de apel.

Instanța de apel a analizat

cererea de constatare a nulității contractelor de vânzare–cumpărare pe baza probatoriilor

administrate în ciclurile procesuale anterioare, reținând că, în speță, cadrul procesual

în care se desfășoară judecata a fost determinat irevocabil prin decizia de recurs

nr. 212R din 1 februarie 2011, cu privire la cererea de chemare în judecată completată

la data de 26 octombrie 2000 cu privire la părți și obiect și precizată la data

de 20 noiembrie 2002 cu privire la cauza juridică.

În acest contract, nu

se poate susține că reținerea relei credințe a părților la momentul încheierii contractelor

de vânzare a căror realitate s-a solicitat să se constate și încălcarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 ar fi reprezentat argumente total noi, neinvocate de părți și

nedezbătute contradictoriu de acestea, împrejurări ce ar fi condus, în opinia recurentei

la încălcarea dreptului său la apărare și la un proces echitabil.

De altfel, acestor argumente

pârâta le-a și răspuns pe parcursul procesului, în sensul că în ceea ce o privește

nu s-ar putea reține că ar fi acționat cu rea credință, această atitudine fiind

suficientă pentru respectarea principiului contradictorialității.

Critica vizând nepronunțarea

asupra motivelor recursului declarat în primul ciclu procesual, rămase neanalizate

față de motivul de casare reținut, nu poate fi primită.

Motivul pentru care instanța

de recurs, prin decizia civilă nr. 3192 din 10 iunie 2013 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția I civilă, a admis această cale de atac, l-a constituit lipsa

de procedură cu recurenta S.M.M.

Toate celelalte motive

de recurs s-au referit la aspecte vizând fondul cererilor deduse judecății, în parte

deja dezlegate de instanțele de fond și apel, care nu mai pot fi reiterate prin

prezenta cale de atac.

Totodată, fără a dezvolta

separat fiecare motiv de nelegalitate invocat, respectiv art. 304 pct. 7, 8 și 9

C. proc. civ., recurenta arată că instanța de apel a reținut eronat că imobilele

în speță nu intrau sub incidența Legii nr. 112/1995, câtă vreme acestea ar fi fost

preluate de stat fără titlu.

Prin decizia civilă

nr. 21/A din 24 ianuarie 2006, astfel cum a fost menținută prin decizia irevocabilă

nr. 212R din 1 martie 2011, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că imobilul

în litigiu, apartamentul nr. 5 împărțit în două unități locative, a fost preluat

de stat fără titlu de la autorul reclamanților C.Ș., pentru aceste motive fiind

deja constatat dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilului.

Instanța de apel a făcut

o corectă aplicare a dispozițiilor legale, reținând că imobilul nu intra sub incidența

Legii nr. 112/1995, privind reglementarea situației juridice a unor imobile, care

stabilea posibilitatea înstrăinării doar pentru imobilele preluate de stat cu titlu

(art. 9 rap. la art. 1 și 11 din actul normativ menționat).

La anularea unui contract

încheiat în baza Legii nr. 112/1995, are relevanță respectarea dispozițiilor acestui

act normativ, în forma în vigoare la data încheierii actului, precizările din normele

de aplicare a acestei legi aplicându-se retroactiv de la data intrării în vigoare

a legii pe care o interpretează, astfel că Normele metodologice de aplicare a Legii

nr. 112/1995 nu prezintă relevanță prin ele însele, ci trebuie verificate prin prisma

dispozițiilor legii pe care o interpretează.

Este nefondată critica

vizând pronunțarea eronată asupra valabilității titlului statului, anterior intrării

în vigoare a Legii nr. 213/1998.

Ceea ce este esențial

este că, înainte de încheierea contractelor de vânzare–cumpărare de către chiriași

în cursul anului 1997, a fost înregistrată la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995

o cerere de restituire a imobilului în litigiu.

La momentul înregistrării

cererii de restituire a imobilului, dar și la momentul încheierii contractelor de

vânzare–cumpărare era în vigoare art. 13 din Hotărârea nr. 20 din 17 ianuarie 9196

pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, potrivit

căruia era interzisă înstrăinarea oricărui imobil ce intra sub incidența acestei

legi, ori de câte ori exista o suspiciune cu privire la valabilitatea titlului statului.

Aceste norme sunt subsumate,

în acest context, dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, care atrag incidența

actului normativ numai în ceea ce privește imobilele preluate cu titlu.

Cu alte cuvinte, dacă

se contesta titlul statului, fie și printr-o cerere adresată Comisiei de aplicare

a Legii nr. 112/1995, până la clarificarea situației juridice a imobilului, acesta

nu putea fi înstrăinat.

În cauza Păduraru contra

României (parag. 78), Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată că Legea

nr. 112/1995 nu se aplică decât în situația bunurilor față de care statul deținea

un titlu de proprietate și că nicio altă dispoziție internă nu acorda statului dreptul

de a vinde un bun care să găsea de facto în patrimoniul său și pentru care nu avea,

așadar, un titlu. În parag. 79, Curtea reține că la momentul vânzării statul nu

avea o bază legală, având în vedere că Legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea

bunurilor cu titlu.

Fiind o normă imperativă,

sancțiunea pentru nerespectarea acesteia este nulitatea absolută. Așa fiind, este

evident că motivul de nulitate era reglementat de lege, astfel încât instanțele

anterioare erau îndreptățite să-l analizeze, așa cum a fost invocat, fără a apela

la dispozițiile Legii nr. 10/2001, ca lege specială, care a intrat în vigoare după

formularea acțiunii în revendicare și a celei în constatarea nulității.

Criticile referitoare

la interpretarea eronată a actelor dosarului, a cererilor reclamanților și a cererilor

de cumpărare ale autorilor recurentei, cu consecința reținerii lipsei minimelor

diligențe pentru cunoașterea situației juridice a imobilelor cumpărate nu vor fi

analizate întrucât se subsumează situației de fapt implicând aprecierea probelor,

deci se referă la netemeinicia hotărârii atacate, care nu poate face obiectul criticilor

în recurs, potrivit dispozițiilor art. 304 C. proc. civ.

Curtea va constata, totodată,

că nici critica vizând greșita respingere a excepției de inadmisibilitate a acțiunii

în revendicare nu este întemeiată.

Având în vedere că s-a

constatat nulitatea absolută a contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995,

pârâții nu au calitatea de proprietari, nu au dobândit un bun în patrimoniu, reclamanții

fiind singurii care au un titlu în acțiunea în revendicare.

Întrucât cererea introductivă

a fost formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dispozițiile

acestui act normativ nu se aplică acțiunii în revendicare, după cum nu sunt incidente

nici dispozițiile deciziei de recurs în interesul legii nr. 33/2008 pronunțate de

Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, nu se poate reține

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, care trebuie examinată pe fond,

din perspectiva art. 480 C. civ., prin compararea titlurilor părților.

De asemenea, nici faptul

că reclamanții au optat pentru calea specială prevăzută de Legea nr. 112/1995 și

au obținut despăgubiri conform Hotărârii nr. 926/1997 a Comisiei pentru aplicarea

Legii nr. 112/1995 nu poate conduce la admiterea excepției inadmisibilității acțiunii

în revendicare de drept comun.

Numai în măsura în care

hotărârea Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 se va executa, autoritățile

locale pot solicita reclamanților restituirea despăgubirilor ca plată nedatorată.

Pârâta recurentă nu se poate, însă, opune restituirii în natură a imobilului cu

acest argument.

Critica formulată prin

ultimul motiv de recurs, referitoare la interpretarea subiectivă a poziției recurentei

cu privire la administrarea de probe nu se circumscrie dispozițiilor art. 304 C.

proc. civ., astfel că nu se impune a fi examinată.

Pentru toate aceste considerente,

Curtea va constata că recursul este nefondat și, în temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta S.M.M. împotriva deciziei nr. 47/A din 14 februarie

2014 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, și a încheierii de ședință

din 04 februarie 2014 a aceleiași instanțe, pronunțate în Dosarul nr. 2842/2/2011*.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 martie 2015.