ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1172/2011

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 22 aprilie 2002 pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă, reclamantele S.N. (decedată pe parcursul soluționării cauzei și a cărei calitate procesuală a fost preluată de reclamanta G.E.) și G.E. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primar General, P.E., R.G., R.D. și D.E. și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 638/112 din 08 mai 1997, nr. 557/112 din 14 mai 1997 și nr. 1522/112 din 25 septembrie 1997 și să-i oblige pe pârâți să predea reclamantelor în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1. Pârâții R.G.

și R.D. au formulat cerere reconvențională prin care au solicitat obligarea reclamanților la plata contravalorii îmbunătățirilor efectuate de pârâți la imobil. Totodată, pârâții au formulat cerere de chemare în garanție a SC R.V. SA în solidar cu Primăria Municipiului București, solicitând restituirea valorii de circulație a garsonierei, și, în subsidiar, prețul reactualizat în funcție de rata inflației și de dobânda legală. Prin sentința civilă nr. 281/2004, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a respins acțiunea formulată ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta G.E., iar prin decizia civilă nr. 2091/2004, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a admis apelul declarat și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea, a constatat nulitatea celor trei contracte de vânzare-cumpărare și a dispus repunerea părților în situația anterioară.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâții R.D., R.G. și Municipiul București. Recursurile au fost admise prin decizia civilă nr. 196/2007 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, prin care a fost casată decizia civilă nr. 2091/2004 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta G.E., a fost desființată sentința nr. 281/2004 a Tribunalului București, secția a IV a civilă, și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță. În motivarea deciziei, instanța de recurs a arătat că, în raport de decesul numitei P.E., instanța avea obligația să pună în discuția părților fie suspendarea judecării litigiului până la data introducerii în cauză a moștenitorilor, fie indicarea acestora și introducerea lor în cauză.

Rejudecând cauza, tribunalul a dispus introducerea în cauză a numitei I.M.L. în calitate de moștenitoare a defunctei P.E., iar această pârâtă a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, arătând că nu are calitatea de moștenitoare a defunctei P.E. La data de 20 decembrie 2007, pârâții R. și-au precizat cererea de chemare în garanție formulată în cadrul primului ciclu procesual, în sensul că au solicitat valoarea reactualizată a prețului plătit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare. Totodată, au arătat că renunță la judecată cu privire la daunele interese constând în sporul de valoare adus imobilului între momentul achiziționării și cel al evingerii și cu privire la obligarea chemaților în garanție la restituirea cheltuielilor necesare și utile efectuate.

Prin încheierea de la termenul de judecată din data de 22 mai 2008, tribunalul a constatat că pe parcursul desfășurării procesului, a intervenit contractul de vânzare-cumpărare nr. 391/2006, încheiat între reclamantă și numitul P.S.A.I., prin care s-a transmis acestuia întregul imobil în care se află apartamentele revendicate, astfel încât instanța a constatat că a operat o transmisiune a calității procesuale active de la reclamantă către P.S.A.I., care a dobândit în cauză calitatea de reclamant. Prin sentința civilă nr. 1480 din 02 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei I.M.L.; a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta I.M.L.

ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul P.S.A.I. împotriva pârâților Municipiul București prin Primar General, R.G., R.D., D.E. și chemații în garanție Municipiul București prin Primar General și SC R.V. SA; a obligat pârâta D.E. să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1; a obligat pârâții R.G. și R.D. să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1; a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 557/112/1997 și nr. 1522/112/1997, ca neîntemeiat; a respins cererea reconvențională formulată de pârâții R.G.

și R.D., ca neîntemeiată; a admis în parte cererea de chemare în garanție precizată formulată de pârâții R.G. și R.D.; a obligat chematul în garanție Municipiul București să restituie pârâților R.G. și R.D. prețul actualizat al sumei de 6.711.012 lei prin aplicarea indicelui anual de inflație calculat potrivit art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007; a obligat chematul în garanție SC R.V. SA să restituie pârâților comisionul de 1% din prețul de vânzare al apartamentului de 67.110 lei, actualizat cu indicele de inflație; a luat act că părțile nu solicită cheltuieli de judecată. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei I.M.L., tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr. 8949/2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, s-a dispus anularea testamentului autentificat sub nr. 1264 din 03 martie 1997 prin care defuncta P.E.

îi lăsa pârâtei I.(S.)M.L. apartamentul situat la parterul imobilului din București, ce face obiectul cauzei de față. În consecință, atâta timp cât a fost anulat testamentul prin care pârâta a fost instituită ca moștenitoare a defunctei P.E., aceasta nu își mai justifică în cauză calitatea de succesoare a defunctei P.E. și deci, nu mai poate avea calitate procesuală pasivă. Tribunalul a reținut că sentința civilă nr. 509/2001 a Judecătoriei Sector 1 București prin care s-a stabilit calitatea pârâtei de moștenitoare a defunctei P.E. nu are relevanță deoarece, la pronunțarea ei, instanța a avut în vedere chiar testamentul autentificat, declarat ulterior nul printr-o altă hotărâre judecătorească.

În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a apreciat că acțiunea reclamantului prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare este nefondată pentru următoarele considerente: Apartamentele care formează obiectul contractelor a căror anulare s-a solicitat, au fost cumpărate după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, cu respectarea condițiilor impuse de art. 9 din același act normativ. Din analiza actelor aflate la dosarul cauzei, instanța a reținut că pârâții nu au primit nici un fel de notificări directe sau efectuate prin executorul judecătoresc prin care să li se aducă la cunoștința intenția reclamanților de a-și redobândi proprietatea, așa încât, în temeiul prezumției prevăzute de art. 1169 alin. (2) C. civ., aceștia au fost cumpărători de bună-credință ai apartamentelor în litigiu.

În ceea ce privește capătul de cerere privind revendicarea, tribunalul a reținut că, prin decizia civilă nr. 751/2000 a Curții de Apel București, secția a II a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamantele S.M. și G.E. împotriva sentinței civile nr. 751 din 19 iunie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, a fost schimbată în tot sentința în sensul că a fost obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului București să lase reclamantelor în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1, iar această hotărâre a devenit irevocabilă prin respingerea, ca nefondat, a recursului, prin decizia civilă nr. 5006/2001 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 557/112/1997, SC R.V. SA în calitate de vânzătoare, a vândut pârâților R.G. și R.D. locuința situată în București, sector 1, în suprafață utilă de 26,24 mp și teren de sub construcție în suprafață de 12,51 mp, în temeiul Legii nr. 112/1995. Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1522/112/1997, SC R.V. SA în calitate de vânzătoare, a vândut pârâtei D.E. locuința situată în București, sector 1, în suprafață utilă de 22,48 mp și teren de sub construcție în suprafață de 17,92 mp, în temeiul Legii nr. 112/1995. În ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată, instanța a procedat la compararea titlurilor opuse de părți și a apreciat că titlul de proprietate al reclamantului este preferabil celui deținut de pârâți.

S-a mai reținut că decizia nr. 33 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, trebuie avută în vedere doar dacă nu sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, caz în care Convenția are prioritate și s-a avut în vedere practica Curții Europene a Drepturilor Omului care a stabilit în mai multe decizii că Statul Român trebuie să restituie foștilor proprietari apartamentele înstrăinate chiriașilor în baza Legii nr. 112/1995 sau, în caz de nerestituire, să plătească o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material produs. În ceea ce privește cererea reconvențională formulată de pârâții R., s-a reținut că aceasta este neîntemeiată întrucât nu s-au dovedit eventualele îmbunătățiri efectuate de pârâți la imobil.

În consecință, în raport de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a admis în parte cererea de chemare în garanție precizată formulată de pârâții R.G. și R.D. și a obligat chematul în garanție Municipiul București să restituie pârâților R.G. și R.D. prețul actualizat al sumei de 6.711.012 lei prin aplicarea indicelui anual de inflație calculat potrivit art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007. De asemenea, față de dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, a obligat chematul în garanție SC R.V. SA să restituie pârâților comisionul de 1% din prețul de vânzare al apartamentului de 67.110 lei, actualizat cu indicele de inflație.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamantul P.A.S.I., pârâții R.G. și R.D. și pârâtul-chemat în garanție Municipiul București prin Primarul General. Prin decizia civilă nr. 141 A din 24 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a, a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei I.M.L.; a respins apelul formulat de apelanții-pârâți R.D. și R.G.; a admis apelurile formulate de apelantul-reclamant P.A.S. și de pârâtul-chemat în garanție Municipiul București prin Primarul General; a desființat în parte sentința apelată în ceea ce privește capetele de acțiune având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de defuncta P.E.

și revendicarea apartamentului cumpărat de acesta în baza Legii 112/1995 și în ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâții R. în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis capătul de acțiune având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 557/112 din 14 mai 1997 încheiat între Primăria Municipiului București și pârâții R.D. și G. și a constatat nulitatea acestui contract de vânzare-cumpărare; a respins cererea de chemare în garanție a Municipiului București ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a respins, ca rămasă fără obiect, acțiunea față de D.E.

; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: I.M.L. are calitatea de moștenitoare a defunctei P.E., deoarece prin sentința civilă nr. 509 din 16 ianuarie 2001 a Judecătoriei sectorului 1 București s-a constatat că aceasta este legatară cu titlu particular a defunctei cu privire la imobilul în litigiu. Nu pot fi primite susținerile referitoare la caducitatea acestei hotărâri judecătorești, în situația în care, contrar celor reținute de prima instanță, sentința civilă nr. 8949/2006 a Judecătoriei sectorului 1 București, ce a avut ca obiect constatarea nulității absolute a testamentului, nu este definitivă și irevocabilă.

Prin urmare, până la soluționarea irevocabilă a litigiului privind constarea nulității testamentului, puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 509/2001 a Judecătoriei Sector 1 București, îi conferă numitei I.M.L., în calitate de moștenitoare a defunctei, calitatea de pârâtă în prezentul litigiu. Instanța de apel a constatat că reclamantele și-au manifestat intenția de a redobândi proprietatea imobilului în litigiu prin formularea unei cereri către Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 înregistrată sub nr. 422 din 09 mai 1996 și prin promovarea unei acțiuni în revendicare în contradictoriu cu Statul Român prin Primăria Municipiului București.

Cu minime diligențe, apelanții-pârâți ar fi putut afla despre existența acestei cereri adresate tocmai Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, însă au contractat pe riscul lor cu privire la un imobil a cărei preluare de către stat era discutabilă sub aspectul valabilității, ignorând prevederile art. 1 din Legea nr. 112/1995, care permiteau vânzarea către chiriași doar a imobilelor preluate cu titlu. Cu privire la cererea privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 1522/112/1997 încheiat de pârâta D.E. , în raport de faptul că, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 391 din 20 decembrie 2006, apelantul-reclamant a dobândit și dreptul de proprietate  asupra apartamentului pe care intimata-pârâtă îl cumpărase în temeiul Legii nr. 112/1995, Curtea a constatat că acesta capăt de cerere a rămas fără obiect.

S-a mai reținut că Legea 10/2001 prevede o procedură administrativă, obligatorie și prealabilă sesizării instanței de judecată doar pentru imobilele aflate în administrarea statului sau a altor persoane juridice, nu și în cazul locuințelor aflate în proprietatea altor persoane, inclusiv a chiriașilor cumpărători. Or, în cauză, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, apartamentul în litigiu nu mai era în proprietatea statului sau a unei unități deținătoare, caz în care acțiunea în revendicare este pe deplin admisibilă, de vreme ce reclamanții nu putea uza de procedura prealabilă a notificării pentru restituirea acestui apartament.

S-a apreciat totodată că, față de dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, nu este întemeiată critica vizând scutirea reclamantului de la plata taxei judiciare de timbru și că toate celelalte susțineri formulate de apelanții-pârâți cu privire la modalitatea de soluționare a acțiunii în revendicare prin comparare de titluri și la preferabilitatea titlului lor rămân fără obiect în raport de constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, deoarece, în această situație, apelanții-pârâți nu mai dețin un titlu cu privire la imobilul în litigiu. Curtea de Apel a constatat că apelul formulat de Municipiul București prin Primarul General este întemeiat întrucât Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu în raport de dispozițiile art. 50 din Legea 10/2001.

Împotriva acestei decizii în termen legal au declarat și motivat recurs pârâta I.M.L. și pârâții R.D. și R.G. 1. Prin motivele de recurs, pârâta I.M.L. formulează următoarele critici de nelegalitate: a. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. deoarece, în raport de soluția pronunțată sub aspectul calității procesuale pasive a pârâtei I.M.L., trebuia să dispună desființarea hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță pentru soluționarea pe fond a cererilor promovate în contradictoriu cu această pârâtă, respectiv acțiunea în revendicare prin comparare de titluri și cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/2995 de autoarea sa, P.E.

[art. 304 pct. 5 C. proc. civ.]. b. Reclamantul nu are calitate procesuală activă deoarece în persoana sa nu a operat o transmisiune a calității procesuale active. Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 391 din 20 decembrie 2006 a fost încheiat înainte de data pronunțării deciziei nr. 196 din 01 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, decizie prin care s-a dispus casarea in totalitate a deciziei civile nr. 2091 din 28 octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță. Or, reclamantului i-a fost înstrăinat dreptul de proprietate asupra apartamentelor în litigiu în baza acestei decizii, care, fiind casată în întregime, nu mai poate produce nici un efect.

c. Instanța de apel era obligată să verifice modalitatea în care prima instanță a aplicat legea la momentul pronunțării hotărârii apelate, or, la acel moment, sentința prin care s-a anulat testamentul nu fusese încă desființată în căile de atac. Curtea de apel ar fi trebuit să până în discuția părților o eventuală suspendare în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ. Neprocedând astfel, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 2. Pârâții R.D. și R.G. critică decizia instanței de apel pentru următoarele considerente întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: a. În mod greșit, cu încălcarea dispozițiilor art. 1898, art. 1899 și art. 1203 C. civ., instanța de apel a apreciat că se impune constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de recurenți în temeiul Legii nr. 112/1995.

Pe de o parte, cererea nr. 422/1996 nu a fost adresată Comisiei de Aplicare a Legii nr. 112/1995, ci Primăriei sectorului 1 București, instituție care nu avea nici o atribuție în aplicarea interdicțiilor de vânzare instituite prin Legea nr. 112/1995, iar pe de altă parte, o astfel de cerere, chiar dacă ar fi fost depusă la organul competent nu era susceptibilă a produce efecte, deoarece Legea nr. 112/995 nu permitea restituirea în natură a apartamentelor care nu erau libere. Mai mult, pârâții nu au primit nici un fel de notificări directe sau prin executorul judecătoresc prin care să li se aducă la cunoștință intenția reclamantelor de a revendica imobilul, iar prima acțiune în revendicare a fost promovată în anul 1999. Se invocă eroarea comună și se face trimitere la decizii ale Înaltei Curți în această materie.

b. În mod greșit instanța a admis apelul formulat de Municipiul București și a respins cererea de chemare în garanție ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă deoarece norma de drept substanțial aplicabilă era cea de la data începerii litigiului, iar nu dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 intrate în vigoare pe parcursul derulării procesului. c. În mod greșit instanța nu a analizat toate celelalte motive de apel formulate, omițând să se pronunțe asupra criticilor formulate cu privire la satisfacerea taxei de timbru de către reclamant. La termenul de judecată din data de 28 ianuarie 2011, recurenții au solicitat suspendarea cauzei până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. 9581/299/2006 aflat pe rolul Tribunalului București ce are ca obiect anularea testamentului prin care pârâta I.M.L.

a fost instituită legatară universală a autoarei sale, P.E. Față de soluția justificată prin considerentele următoare de casare a deciziei recurate și de trimitere a cauzei spre rejudecare sub aspectele menționate, Înalta Curte va respinge această cerere, urmând ca instanța de trimitere, cu ocazia rejudecării pricinii, să aprecieze, în funcție de stadiul soluționării dosarului menționat și de dispozițiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ., dacă suspendarea judecății în acest temei se impune în cauză. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele: 1.Recursul declarat de pârâta I.M.L. este fondat sub următoarele aspecte: a. Potrivit art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., „în cazul în care constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului (...), instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.” În cauză, Curtea de Apel a constatat că prima instanță a soluționat greșit excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei I.M.L. și, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a dispus desființarea hotărârii apelate, apreciind că, prin admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, tribunalul nu a mai intrat în cercetarea fondului pretențiilor formulate de reclamant în contradictoriu cu această parte. Însă, în aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc.

civ.., urmare a desființării hotărârii apelate, instanța de apel trebuia să dispună trimiterea spre rejudecare a cauzei primei instanțe pentru a analiza pretențiile reclamantului formulate în contradictoriu cu pârâta I.M.L. Neprocedând în acest fel, curtea de apel a încălcat prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și a produs recurentei o vătămare procesuală deoarece, prin omisiunea de a dispune trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, raportul juridic supus judecății în contradictoriu cu pârâta I.M.L. a rămas nesoluționat. Pe cale de consecință, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta I.M.L., și în baza art. 312 alin. (3) și (5) C. proc.

civ.., va casa în parte decizia, în sensul că va dispune și trimiterea spre rejudecare la același tribunal a capetelor de cerere cu privire la care s-a sentința a fost desființată. b.c. Întrucât aspectele legate de calitatea procesuală activă a reclamantului, respectiv de calitatea procesuală pasivă a pârâtei I.M.L. vizează verificări de fapt, ele vor fi analizate de instanța de rejudecare învestită, urmare a trimiterii spre rejudecare a capetelor de cerere cu privire la care s-a desființat sentința și urmează a fi soluționate în funcție de probele ce se vor administra în susținerea lor. 2. Recursul declarat de pârâții R.D. și R.G. nu este fondat. Potrivit dispozițiilor art. 1898 C. civ. buna-credință este credința achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea.

Așa cum rezultă din cuprinsul prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, dispozițiile acestui act normativ sunt aplicabile numai imobilelor trecute în proprietatea statului cu titlu. Aceste imobile puteau fi cumpărate de chiriași în condițiile art. 9 din Lege, dacă nu erau restituite în natură foștilor proprietari. Prin urmare, dacă dobânditorul știa, ori cu minime diligențe putea să știe că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, el este de rea-credință neputând invoca buna sa credință la achiziționarea apartamentului. În cauză, așa cum rezultă din cuprinsul adresei nr. 709/1999, reclamantele au formulat o cerere înregistrată la Comisia de Aplicare a Legii 112/1995 sub nr. 422 din 09 mai 1996 prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu.

Cu minime diligențe, recurenții ar fi putut afla despre existența acestei cererii prin care, solicitând restituirea în natură a imobilului, reclamantele contestau legalitatea preluării bunului de către stat. În lipsa unor astfel de diligențe, recurenții nu pot invoca eroarea lor invincibilă asupra valabilității titlului prin care statul a preluat imobilul în litigiu. Cumpărând în aceste condiții apartamentul în litigiu, recurenții nu pot fi apreciați ca fiind cumpărători de bună credință ai imobilului în temeiul Legii 112/1995 și nu pot înlătura în acest fel efectele nulității ca sancțiune ce afectează valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 557/112/1997. b. Nici această critică nu este fondată.

Dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 cuprind o normă de procedură, de imediată aplicare, astfel încât, în mod corect au fost avute în vedere de instanța de apel în soluționarea căii de atac cu care a fost învestită. c. Așa cum rezultă din cuprinsul deciziei recurate, instanța de apel a răspuns criticilor formulate cu privire la aplicarea dispozițiilor Legii nr. 146/1997, arătând că, în temeiul art. 15 lit. r) din acest act normativ, cererea reclamantelor este scutită de plata taxei judiciare de timbru. Pe de altă parte, în mod corect, față de soluția pronunțată, de anulare a contractul de vânzare-cumpărare nr. 557/112/1997, invocat de pârâții ca fiind titlul lor de proprietate asupra imobilului în litigiu, curtea de apel nu a mai analizat criticile formulate cu privire la aplicarea criteriilor de preferabilitate în compararea titlurilor de proprietate ce se opun în cadrul unei acțiuni în revendicare.

Câtă vreme a constatat nulitatea unuia dintre titlurile ce se opuneau, aplicarea respectivelor criterii care presupun existența a două titluri valabile de proprietate asupra aceluiași bun, nu se mai justifica. Prin urmare, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții R.D. și R.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de suspendare a judecării recursului formulată de recurenții pârâți I.M.L., R.D. și R.G. Admite recursul declarat de pârâta I.M.L. împotriva deciziei nr. 141 A din 24 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează în parte decizia, în sensul că: Dispune și trimiterea spre rejudecare la același tribunal a capetelor de cerere cu privire la care s-a desființat sentința. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții R.D. și R.G. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 februarie 2011.