ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1172/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1172/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22 aprilie 2002

pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă, reclamantele S.N. (decedată

pe parcursul soluționării cauzei și a cărei calitate procesuală a fost preluată

de reclamanta G.E.) și G.E. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul

București prin Primar General, P.E., R.G., R.D. și D.E. și au solicitat

instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea

absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 638/112 din 08 mai 1997, nr. 557/112

din 14 mai 1997 și nr. 1522/112 din 25 septembrie 1997 și să-i oblige pe pârâți

să predea reclamantelor în deplină proprietate și posesie imobilul situat în

București, sector 1.

Pârâții R.G. și R.D. au formulat

cerere reconvențională prin care au solicitat obligarea reclamanților la plata

contravalorii îmbunătățirilor efectuate de pârâți la imobil.

Totodată, pârâții au formulat cerere

de chemare în garanție a SC R.V. SA în solidar cu Primăria Municipiului

București, solicitând restituirea valorii de circulație a garsonierei, și, în

subsidiar, prețul reactualizat în funcție de rata inflației și de dobânda

legală.

Prin sentința civilă nr. 281/2004,

Tribunalul București, secția a IV a civilă, a respins acțiunea formulată ca

neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamanta G.E., iar prin decizia civilă nr. 2091/2004, Curtea de

Apel București, secția a IV a civilă, a admis apelul declarat și a schimbat în

tot sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea, a constatat nulitatea celor

trei contracte de vânzare-cumpărare și a dispus repunerea părților în situația

anterioară.

Împotriva acestei decizii au

formulat recurs pârâții R.D., R.G. și Municipiul București. Recursurile au fost

admise prin decizia civilă nr. 196/2007 a Curții de Apel București, secția a IV

a civilă, prin care a fost casată decizia civilă nr. 2091/2004 a Curții de Apel

București, secția a IV a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta G.E.,

a fost desființată sentința nr. 281/2004 a Tribunalului București, secția a IV

a civilă, și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

În motivarea deciziei, instanța de

recurs a arătat că, în raport de decesul numitei P.E., instanța avea obligația

să pună în discuția părților fie suspendarea judecării litigiului până la data

introducerii în cauză a moștenitorilor, fie indicarea acestora și introducerea

lor în cauză.

Rejudecând cauza, tribunalul a

dispus introducerea în cauză a numitei I.M.L. în calitate de moștenitoare a

defunctei P.E., iar această pârâtă a invocat excepția lipsei calității sale procesuale

pasive, arătând că nu are calitatea de moștenitoare a defunctei P.E.

La data de 20 decembrie 2007,

pârâții R. și-au precizat cererea de chemare în garanție formulată în cadrul

primului ciclu procesual, în sensul că au solicitat valoarea reactualizată a

prețului plătit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare. Totodată, au

arătat că renunță la judecată cu privire la daunele interese constând în sporul

de valoare adus imobilului între momentul achiziționării și cel al evingerii și

cu privire la obligarea chemaților în garanție la restituirea cheltuielilor

necesare și utile efectuate.

Prin încheierea de la termenul de

judecată din data de 22 mai 2008, tribunalul a constatat că pe parcursul

desfășurării procesului, a intervenit contractul de vânzare-cumpărare nr.

391/2006, încheiat între reclamantă și numitul P.S.A.I., prin care s-a transmis

acestuia întregul imobil în care se află apartamentele revendicate, astfel

încât instanța a constatat că a operat o transmisiune a calității procesuale

active de la reclamantă către P.S.A.I., care a dobândit în cauză calitatea de

reclamant.

Prin sentința civilă nr. 1480 din 02

octombrie 2008, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei I.M.L.; a respins acțiunea

formulată în contradictoriu cu pârâta I.M.L. ca fiind introdusă împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte acțiunea formulată

de reclamantul P.S.A.I. împotriva pârâților Municipiul București prin Primar

General, R.G., R.D., D.E. și chemații în garanție Municipiul București prin

Primar General și SC R.V. SA; a obligat pârâta D.E. să lase reclamantului în

deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1; a obligat

pârâții R.G. și R.D. să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie

imobilul situat în București, sector 1; a respins capătul de cerere având ca

obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr.

557/112/1997 și nr. 1522/112/1997, ca neîntemeiat; a respins cererea

reconvențională formulată de pârâții R.G. și R.D., ca neîntemeiată; a admis în

parte cererea de chemare în garanție precizată formulată de pârâții R.G. și R.D.;

a obligat chematul în garanție Municipiul București să restituie pârâților R.G.

și R.D. prețul actualizat al sumei de 6.711.012 lei prin aplicarea indicelui

anual de inflație calculat potrivit art. 50.3 din Normele Metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007; a obligat

chematul în garanție SC R.V. SA să restituie pârâților comisionul de 1% din

prețul de vânzare al apartamentului de 67.110 lei, actualizat cu indicele de

inflație; a luat act că părțile nu solicită cheltuieli de judecată.

În ceea ce privește excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei I.M.L., tribunalul a reținut că prin

sentința civilă nr. 8949/2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București,

definitivă și irevocabilă, s-a dispus anularea testamentului autentificat sub

nr. 1264 din 03 martie 1997 prin care defuncta P.E. îi lăsa pârâtei I.(S.)M.L.

apartamentul situat la parterul imobilului din București, ce face obiectul cauzei

de față.

În consecință, atâta timp cât a fost

anulat testamentul prin care pârâta a fost instituită ca moștenitoare a

defunctei P.E., aceasta nu își mai justifică în cauză calitatea de succesoare a

defunctei P.E. și deci, nu mai poate avea calitate procesuală pasivă.

Tribunalul a reținut că sentința

civilă nr. 509/2001 a Judecătoriei Sector 1 București prin care s-a stabilit calitatea

pârâtei de moștenitoare a defunctei P.E. nu are relevanță deoarece, la

pronunțarea ei, instanța a avut în vedere chiar testamentul autentificat, declarat

ulterior nul printr-o altă hotărâre judecătorească.

În ceea ce privește fondul cauzei,

tribunalul a apreciat că acțiunea reclamantului prin care s-a solicitat

constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare este

nefondată pentru următoarele considerente:

Apartamentele care formează obiectul

contractelor a căror anulare s-a solicitat, au fost cumpărate după expirarea

termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, cu respectarea

condițiilor impuse de art. 9 din același act normativ.

Din analiza actelor aflate la

dosarul cauzei, instanța a reținut că pârâții nu au primit nici un fel de

notificări directe sau efectuate prin executorul judecătoresc prin care să li

se aducă la cunoștința intenția reclamanților de a-și redobândi proprietatea, așa

încât, în temeiul prezumției prevăzute de art. 1169 alin. (2) C. civ., aceștia

au fost cumpărători de bună-credință ai apartamentelor în litigiu.

În ceea ce privește capătul de

cerere privind revendicarea, tribunalul a reținut că, prin decizia civilă nr.

751/2000 a Curții de Apel București, secția a II a civilă, a fost admis apelul

declarat de reclamantele S.M. și G.E. împotriva sentinței civile nr. 751 din 19

iunie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, a fost

schimbată în tot sentința în sensul că a fost obligat pârâtul Consiliul General

al Municipiului București să lase reclamantelor în deplină proprietate și

posesie imobilul situat în București, sector 1, iar această hotărâre a devenit irevocabilă

prin respingerea, ca nefondat, a recursului, prin decizia civilă nr. 5006/2001

a Curții Supreme de Justiție, secția civilă.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

nr. 557/112/1997, SC R.V. SA în calitate de vânzătoare, a vândut pârâților R.G.

și R.D. locuința situată în București, sector 1, în suprafață utilă de 26,24 mp

și teren de sub construcție în suprafață de 12,51 mp, în temeiul Legii nr.

112/1995.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

nr. 1522/112/1997, SC R.V. SA în calitate de vânzătoare, a vândut pârâtei D.E. locuința

situată în București, sector 1, în suprafață utilă de 22,48 mp și teren de sub

construcție în suprafață de 17,92 mp, în temeiul Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește acțiunea în

revendicare formulată, instanța a procedat la compararea titlurilor opuse de

părți și a apreciat că titlul de proprietate al reclamantului este preferabil

celui deținut de pârâți.

S-a mai reținut că decizia nr. 33 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, trebuie avută în vedere doar dacă nu sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, caz în care Convenția are prioritate și s-a

avut în vedere practica Curții Europene a Drepturilor Omului care a stabilit în

mai multe decizii că Statul Român trebuie să restituie foștilor proprietari apartamentele

înstrăinate chiriașilor în baza Legii nr. 112/1995 sau, în caz de nerestituire,

să plătească o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material produs.

În ceea ce privește cererea

reconvențională formulată de pârâții R., s-a reținut că aceasta este

neîntemeiată întrucât nu s-au dovedit eventualele îmbunătățiri efectuate de

pârâți la imobil.

În consecință, în raport de

dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a admis în parte cererea

de chemare în garanție precizată formulată de pârâții R.G. și R.D. și a obligat

chematul în garanție Municipiul București să restituie pârâților R.G. și R.D. prețul

actualizat al sumei de 6.711.012 lei prin aplicarea indicelui anual de inflație

calculat potrivit art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.

10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

De asemenea, față de dispozițiile

art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, a obligat chematul în garanție SC R.V.

SA să restituie pârâților comisionul de 1% din prețul de vânzare al

apartamentului de 67.110 lei, actualizat cu indicele de inflație.

Împotriva acestei sentințe, au

declarat apel reclamantul P.A.S.I., pârâții R.G. și R.D. și pârâtul-chemat în

garanție Municipiul București prin Primarul General.

Prin decizia civilă nr. 141 A din 24

februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a, a respins excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare și excepția lipsei calității

procesual pasive a pârâtei I.M.L.; a respins apelul formulat de

apelanții-pârâți R.D. și R.G.; a admis apelurile formulate de apelantul-reclamant

P.A.S. și de pârâtul-chemat în garanție Municipiul București prin Primarul

General; a desființat în parte sentința apelată în ceea ce privește capetele de

acțiune având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare

încheiat de defuncta P.E. și revendicarea apartamentului cumpărat de acesta în

baza Legii 112/1995 și în ceea ce privește cererea de chemare în garanție

formulată de pârâții R. în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice; a schimbat

în parte sentința apelată, în sensul că a admis capătul de acțiune având ca

obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 557/112 din 14

mai 1997 încheiat între Primăria Municipiului București și pârâții R.D. și G.

și a constatat nulitatea acestui contract de vânzare-cumpărare; a respins cererea

de chemare în garanție a Municipiului București ca fiind introdusă împotriva

unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a respins, ca rămasă fără

obiect, acțiunea față de D.E. ; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța această decizie, instanța

de apel a avut în vedere următoarele considerente:

I.M.L. are calitatea de moștenitoare

a defunctei P.E., deoarece prin sentința civilă nr. 509 din 16 ianuarie 2001 a

Judecătoriei sectorului 1 București s-a constatat că aceasta este legatară cu

titlu particular a defunctei cu privire la imobilul în litigiu.

Nu pot fi primite susținerile

referitoare la caducitatea acestei hotărâri judecătorești, în situația în care,

contrar celor reținute de prima instanță, sentința civilă nr. 8949/2006 a

Judecătoriei sectorului 1 București, ce a avut ca obiect constatarea nulității

absolute a testamentului, nu este definitivă și irevocabilă. Prin urmare, până

la soluționarea irevocabilă a litigiului privind constarea nulității

testamentului, puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 509/2001 a

Judecătoriei Sector 1 București, îi conferă numitei I.M.L., în calitate de

moștenitoare a defunctei, calitatea de pârâtă în prezentul litigiu.

Instanța de apel a constatat că reclamantele

și-au manifestat intenția de a redobândi proprietatea imobilului în litigiu

prin formularea unei cereri către Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995

înregistrată sub nr. 422 din 09 mai 1996 și prin promovarea unei acțiuni în

revendicare în contradictoriu cu Statul Român prin Primăria Municipiului

București.

Cu minime diligențe, apelanții-pârâți

ar fi putut afla despre existența acestei cereri adresate tocmai Comisiei de

aplicare a Legii nr. 112/1995, însă au contractat pe riscul lor cu privire la

un imobil a cărei preluare de către stat era discutabilă sub aspectul

valabilității, ignorând prevederile art. 1 din Legea nr. 112/1995, care

permiteau vânzarea către chiriași doar a imobilelor preluate cu titlu.

Cu privire la cererea privind

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 1522/112/1997

încheiat de pârâta D.E. , în raport de faptul că, în temeiul contractului de

vânzare-cumpărare nr. 391 din 20 decembrie 2006, apelantul-reclamant a dobândit

și dreptul de proprietate



asupra apartamentului pe care intimata-pârâtă îl cumpărase în temeiul Legii

nr. 112/1995, Curtea a constatat că acesta capăt de cerere a rămas fără obiect.

S-a mai reținut că Legea 10/2001

prevede o procedură administrativă, obligatorie și prealabilă sesizării

instanței de judecată doar pentru imobilele aflate în administrarea statului

sau a altor persoane juridice, nu și în cazul locuințelor aflate în

proprietatea altor persoane, inclusiv a chiriașilor cumpărători.

Or, în cauză, la data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, apartamentul în litigiu nu mai era în proprietatea

statului sau a unei unități deținătoare, caz în care acțiunea în revendicare

este pe deplin admisibilă, de vreme ce reclamanții nu putea uza de procedura

prealabilă a notificării pentru restituirea acestui apartament.

S-a apreciat totodată că, față de

dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, nu este întemeiată critica

vizând scutirea reclamantului de la plata taxei judiciare de timbru și că toate

celelalte susțineri formulate de apelanții-pârâți cu privire la modalitatea de

soluționare a acțiunii în revendicare prin comparare de titluri și la

preferabilitatea titlului lor rămân fără obiect în raport de constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare, deoarece, în această situație, apelanții-pârâți

nu mai dețin un titlu cu privire la imobilul în litigiu.

Curtea de Apel a constatat că apelul

formulat de Municipiul București prin Primarul General este întemeiat întrucât Ministerul

Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu în

raport de dispozițiile art. 50 din Legea 10/2001.

Împotriva acestei decizii în termen

legal au declarat și motivat recurs pârâta I.M.L. și pârâții R.D. și R.G.

formulează următoarele critici de nelegalitate:

a. Instanța de apel a încălcat

dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. deoarece, în raport de soluția

pronunțată sub aspectul calității procesuale pasive a pârâtei I.M.L., trebuia

să dispună desființarea hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare

la prima instanță pentru soluționarea pe fond a cererilor promovate în

contradictoriu cu această pârâtă, respectiv acțiunea în revendicare prin

comparare de titluri și cererea de constatare a nulității absolute a contractului

de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/2995 de autoarea sa, P.E. [art.

304 pct. 5 C. proc. civ.].

b. Reclamantul nu are calitate procesuală

activă deoarece în persoana sa nu a operat o transmisiune a calității procesuale

active.

Contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 391 din 20 decembrie 2006 a fost încheiat înainte de data

pronunțării deciziei nr. 196 din 01 februarie 2007 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, decizie prin care s-a dispus casarea in totalitate a

deciziei civile nr. 2091 din 28 octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la

prima instanță. Or, reclamantului i-a fost înstrăinat dreptul de proprietate

asupra apartamentelor în litigiu în baza acestei decizii, care, fiind casată în

întregime, nu mai poate produce nici un efect.

c. Instanța de apel era obligată să

verifice modalitatea în care prima instanță a aplicat legea la momentul

pronunțării hotărârii apelate, or, la acel moment, sentința prin care s-a

anulat testamentul nu fusese încă desființată în căile de atac. Curtea de apel

ar fi trebuit să până în discuția părților o eventuală suspendare în temeiul

art. 244 pct. 1 C. proc. civ. Neprocedând astfel, instanța de apel a pronunțat

o hotărâre nelegală în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

decizia instanței de apel pentru următoarele considerente întemeiate pe

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

a. În mod greșit, cu încălcarea dispozițiilor

art. 1898, art. 1899 și art. 1203 C. civ., instanța de apel a apreciat că se

impune constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat

de recurenți în temeiul Legii nr. 112/1995. Pe de o parte, cererea nr. 422/1996

nu a fost adresată Comisiei de Aplicare a Legii nr. 112/1995, ci Primăriei

sectorului 1 București, instituție care nu avea nici o atribuție în aplicarea

interdicțiilor de vânzare instituite prin Legea nr. 112/1995, iar pe de altă

parte, o astfel de cerere, chiar dacă ar fi fost depusă la organul competent nu

era susceptibilă a produce efecte, deoarece Legea nr. 112/995 nu permitea

restituirea în natură a apartamentelor care nu erau libere. Mai mult, pârâții

nu au primit nici un fel de notificări directe sau prin executorul judecătoresc

prin care să li se aducă la cunoștință intenția reclamantelor de a revendica

imobilul, iar prima acțiune în revendicare a fost promovată în anul 1999.

Se invocă eroarea comună și se face

trimitere la decizii ale Înaltei Curți în această materie.

b. În mod greșit instanța a admis

apelul formulat de Municipiul București și a respins cererea de chemare în

garanție ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă deoarece norma de drept substanțial aplicabilă era cea de la data

începerii litigiului, iar nu dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 intrate

în vigoare pe parcursul derulării procesului.

c. În mod greșit instanța nu a

analizat toate celelalte motive de apel formulate, omițând să se pronunțe

asupra criticilor formulate cu privire la satisfacerea taxei de timbru de către

reclamant.

La termenul de judecată din data de

28 ianuarie 2011, recurenții au solicitat suspendarea cauzei până la

soluționarea irevocabilă a dosarului nr. 9581/299/2006 aflat pe rolul

Tribunalului București ce are ca obiect anularea testamentului prin care pârâta

I.M.L. a fost instituită legatară universală a autoarei sale, P.E.

Față de soluția justificată prin

considerentele următoare de casare a deciziei recurate și de trimitere a cauzei

spre rejudecare sub aspectele menționate, Înalta Curte va respinge această

cerere, urmând ca instanța de trimitere, cu ocazia rejudecării pricinii, să

aprecieze, în funcție de stadiul soluționării dosarului menționat și de dispozițiile

art. 244 pct. 1 C. proc. civ., dacă suspendarea judecății în acest temei se

impune în cauză.

Analizând decizia recurată în limita

criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

1.Recursul declarat de pârâta I.M.L.

este fondat sub următoarele aspecte:

a. Potrivit art. 297 alin. (1) C.

proc. civ., „în cazul în care constată că, în mod greșit, prima instanță a

rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului (...), instanța de apel

va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei

instanțe.”

În cauză, Curtea de Apel a constatat

că prima instanță a soluționat greșit excepția lipsei calității procesual

pasive a pârâtei I.M.L. și, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a

dispus desființarea hotărârii apelate, apreciind că, prin admiterea excepției

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, tribunalul nu a mai intrat în

cercetarea fondului pretențiilor formulate de reclamant în contradictoriu cu

această parte.

Însă, în aplicarea art. 297 alin.

(1) C. proc. civ.., urmare a desființării hotărârii apelate, instanța de apel

trebuia să dispună trimiterea spre rejudecare a cauzei primei instanțe pentru a

analiza pretențiile reclamantului formulate în contradictoriu cu pârâta I.M.L.

Neprocedând în acest fel, curtea de

apel a încălcat prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și a produs

recurentei o vătămare procesuală deoarece, prin omisiunea de a dispune

trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, raportul juridic supus

judecății în contradictoriu cu pârâta I.M.L. a rămas nesoluționat.

Pe cale de consecință, în temeiul

art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de

pârâta I.M.L., și în baza art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ.., va casa în

parte decizia, în sensul că va dispune și trimiterea spre rejudecare la același

tribunal a capetelor de cerere cu privire la care s-a sentința a fost

desființată.

b.c. Întrucât aspectele legate de

calitatea procesuală activă a reclamantului, respectiv de calitatea procesuală

pasivă a pârâtei I.M.L. vizează verificări de fapt, ele vor fi analizate de

instanța de rejudecare învestită, urmare a trimiterii spre rejudecare a

capetelor de cerere cu privire la care s-a desființat sentința și urmează a fi

soluționate în funcție de probele ce se vor administra în susținerea lor.

și R.G. nu este fondat.

Potrivit dispozițiilor art. 1898 C. civ.

buna-credință este credința achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul

avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea.

Așa cum rezultă din cuprinsul

prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, dispozițiile acestui act normativ

sunt aplicabile numai imobilelor trecute în proprietatea statului cu titlu.

Aceste imobile puteau fi cumpărate de chiriași în condițiile art. 9 din Lege,

dacă nu erau restituite în natură foștilor proprietari.

Prin urmare, dacă dobânditorul știa,

ori cu minime diligențe putea să știe că imobilul a fost preluat de stat fără

titlu valabil, el este de rea-credință neputând invoca buna sa credință la

achiziționarea apartamentului.

În cauză, așa cum rezultă din

cuprinsul adresei nr. 709/1999, reclamantele au formulat o cerere înregistrată la Comisia de Aplicare a Legii 112/1995 sub nr. 422 din 09 mai 1996 prin care au solicitat

restituirea în natură a imobilului în litigiu.

Cu minime diligențe, recurenții ar

fi putut afla despre existența acestei cererii prin care, solicitând

restituirea în natură a imobilului, reclamantele contestau legalitatea preluării

bunului de către stat. În lipsa unor astfel de diligențe, recurenții nu pot

invoca eroarea lor invincibilă asupra valabilității titlului prin care statul a

preluat imobilul în litigiu.

Cumpărând în aceste condiții

apartamentul în litigiu, recurenții nu pot fi apreciați ca fiind cumpărători de

bună credință ai imobilului în temeiul Legii 112/1995 și nu pot înlătura în

acest fel efectele nulității ca sancțiune ce afectează valabilitatea

contractului de vânzare-cumpărare nr. 557/112/1997.

b. Nici această critică nu este

fondată. Dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 cuprind o normă de

procedură, de imediată aplicare, astfel încât, în mod corect au fost avute în

vedere de instanța de apel în soluționarea căii de atac cu care a fost

învestită.

c. Așa cum rezultă din cuprinsul

deciziei recurate, instanța de apel a răspuns criticilor formulate cu privire

la aplicarea dispozițiilor Legii nr. 146/1997, arătând că, în temeiul art. 15

lit. r) din acest act normativ, cererea reclamantelor este scutită de plata taxei

judiciare de timbru.

Pe de altă parte, în mod corect,

față de soluția pronunțată, de anulare a contractul de vânzare-cumpărare nr.

557/112/1997, invocat de pârâții ca fiind titlul lor de proprietate asupra

imobilului în litigiu, curtea de apel nu a mai analizat criticile formulate cu

privire la aplicarea criteriilor de preferabilitate în compararea titlurilor de

proprietate ce se opun în cadrul unei acțiuni în revendicare. Câtă vreme a

constatat nulitatea unuia dintre titlurile ce se opuneau, aplicarea

respectivelor criterii care presupun existența a două titluri valabile de

proprietate asupra aceluiași bun, nu se mai justifica.

Prin urmare, pentru considerentele

expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.., Înalta Curte va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâții R.D. și R.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecării

recursului formulată de recurenții pârâți I.M.L., R.D. și R.G.

Admite recursul declarat de pârâta I.M.L.

împotriva deciziei nr. 141 A din 24 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează în parte decizia, în sensul că:

Dispune și trimiterea spre rejudecare la același

tribunal a capetelor de cerere cu privire la care s-a desființat sentința.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâții R.D. și R.G. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11

februarie 2011.